Curte Vagon - Sikh Sică – Prinț
Călugăr
PUȘI DINULESCU
Nu avem sânge!
I
N-o să vă vină să credeţi, dar sub acest titlu şucar se ascunde un fel de cronică dramatică.
Fiindcă aseară am fost iar la teatru. Şi sigur că nu speram, dar măcar mă iluzionam că poate, totuşi, voi nimeri tot acasă, mai ales că mă duceam la Teatrul Dramaturgilor Români...
Mai încercasem de vreo două ori să ajung acolo, dar nu izbutisem.
Şi-atunci, deşi nu stau foarte departe de-acolo, am plecat de-acasă cu oră şi jumătate înainte de începerea spectacolului, ca să-mi rezerv chiar luxul de a mă rătăci.
Fiindcă acum s-ajungi din centru în Calea Griviţei, deşi ea se formează, după cum se ştie, chiar din Calea Victoriei, e o problemă. Fiindcă trebuie să ocoleşti pe la mama dracului şi să te-ntorci, iar dacă mai e şi noapte, că suntem de-abia în martie, te tot învârteşti, învârti-l-ar dracu’ pe şpăgarul ăla, de care n-am auzit încă să fi intrat în puşcăria care-l aştepta cu braţele deschise. Şi pe care eu îl urăsc nu atât pentru chestia asta, cât pentru sacrilegiul comis cu dărâmarea din drum a casei din Buzeşti numărul 3-5, unde Eminescu s-a întâlnit cu Veronica în februarie 1882, plin de o furtunoasă speranţă, în viaţa lui pustiită în care acum părea că râde iar o rază de noroc! Şi tu ţi-ai băgat ca-n mă-ta buldozerele acolo! Ne-mer-ni-cu-le! A-ni-ma-lu-le!
Dar ce poţi să pretinzi golănimii politice de azi, care nu numai că nu le are cu naţia şi cu valorile culturii ei, dar chiar le stau în gât... Şi o ură tacită, deci cu atât mai fioroasă, le roade ficaţii, pancreaşii etc., ascuţindu-le şidinţii de sub buzele jimbate în rânjetele lor electorale...
Dar dasem în fine de calea asta a Griviţei şi mergeam cu maşina încet, cât mai încet şi căutam firma teatrului. Ştiam şi că e la numărul 64-66... Dar se-ngâna ziua cu noaptea, iar felinarele becisnice ale mirabilei noastre capitale nici nu se-aprinseseră încă, aşteptând ca noapte să se înegrească de tot.
În fine, am oprit, că nu mi-am dat seama decât târziu că ajunsesem în zona dorită... N-am găsit loc decât sub o casă dărăpănată îngrozitor, nemailocuită şi care stătea să cadă la cea mai mică răbufnire de nervi a vreunui pitic subpământean...
Dar am riscat, gândind şi eu ca anticii: Audaces fortuna juvat! Şi am avut într-adevăr noroc, fiindcă piticul ăla subpământean mai trăgea şi mai trage încă la aghioase.
Dar, s-ajung acum la teatru...
După ce trec de o adevărată mini-curte a miracolelor, desprinsă parcă din romanul Regele cerşetorilor al lui Michel Zevaco, puţind indesciptibil, cu nişte locuitori oacheşi, având priviri ciudate, care te dezbrăcau până la piele, ajung în fine la numărul 64-66 şi vreau să mă conving dacă mult căutatul teatru e acolo, că firmă: ioc!
Dar lipit de poartă e un abţibild puţin mai mare, pe care scrie cu alb pe roşu sau invers: cu roşu pe alb: NU AVEM SÂNGE!
Mă trece un fior pe şira spinării, mai ales că spectacolul la care ştiam că mă duc se chema Balul cimitirului!
Ăsta să fie teatrul? Poate da şi poate ne-ntâmpină încă de la intrare cu anunţul ăsta sinistru, ca să ne pregătească, pentru sperietura care va urma! Şi cum stam eu şi mă gândeam, o doamnă vine din spate şi intră. Apuc s-o întreb:
— Nu ştiţi? Aici e un teatru?
— Da, răspunde ea şi mă strecor şi eu după dânsa într-o curte-vagon, decorată cam ca un comisariat militar, dar văd pe zid nişte afişe de spectacol, modeste, ca de casă de cultură. Laolaltă şi cu afişe ale muzeului de literatură şi parcă iar şi obsedantele abţibilduri cu NU AVEM SÂNGE!, de unde trag concluzia că prin vreo odaie de-acolo se poate dona şi sânge!
Mă rog, ideea nu mă tentează...
În fine, intru, e curat, lumea e politicoaă, mă întâmpină o doamnă plină de solicitudine şi aflând că n-am invitaţie nu-mi cere bani şi-mi oferă un loc un foarte bun, în rândul întâi.
Dar înainte să intru în sala de spectacol, mă duc şi eu, ca omul, la toaletă, ca să mă descarc după emoţiile cu nimeritul şi cu curtea aia împuţită, ale cărei emanaţii le mai aveam pe cerul gurii şi nu vroiam să risc să mă dau în spectacol chiar printre spectatori şi să-i concurez pe actori...
Veceul era curat, impecabil, dar, din păcate,la uşă nu era niciun ivăr, nici cheie, nimic...
Şi-atunci m-am simţit într-adevăr ca acasă, unde nu are cine să intre peste mine. Aici, însă, a intrat unul, m-a văzut, mi-a zis pardon, a ieşit, iar eu m-am bucurat, văzând, după ce m-am uşurat şi am ieşit, că se află vizavi şi altă toaletă, rezervată femeilor. M-am gândit că poate totuşi acolo există foraibăr la uşă, mai ales că pe mine m-a surprins ăla din spate, ceea ce e mai puţin grav, fiindcă la doamne surprinderea nu se poate face decât din faţă! Nu?
(Va urma) Puşi Dinulescu
I
N-o să vă vină să credeţi, dar sub acest titlu şucar se ascunde un fel de cronică dramatică.
Fiindcă aseară am fost iar la teatru. Şi sigur că nu speram, dar măcar mă iluzionam că poate, totuşi, voi nimeri tot acasă, mai ales că mă duceam la Teatrul Dramaturgilor Români...
Mai încercasem de vreo două ori să ajung acolo, dar nu izbutisem.
Şi-atunci, deşi nu stau foarte departe de-acolo, am plecat de-acasă cu oră şi jumătate înainte de începerea spectacolului, ca să-mi rezerv chiar luxul de a mă rătăci.
Fiindcă acum s-ajungi din centru în Calea Griviţei, deşi ea se formează, după cum se ştie, chiar din Calea Victoriei, e o problemă. Fiindcă trebuie să ocoleşti pe la mama dracului şi să te-ntorci, iar dacă mai e şi noapte, că suntem de-abia în martie, te tot învârteşti, învârti-l-ar dracu’ pe şpăgarul ăla, de care n-am auzit încă să fi intrat în puşcăria care-l aştepta cu braţele deschise. Şi pe care eu îl urăsc nu atât pentru chestia asta, cât pentru sacrilegiul comis cu dărâmarea din drum a casei din Buzeşti numărul 3-5, unde Eminescu s-a întâlnit cu Veronica în februarie 1882, plin de o furtunoasă speranţă, în viaţa lui pustiită în care acum părea că râde iar o rază de noroc! Şi tu ţi-ai băgat ca-n mă-ta buldozerele acolo! Ne-mer-ni-cu-le! A-ni-ma-lu-le!
Dar ce poţi să pretinzi golănimii politice de azi, care nu numai că nu le are cu naţia şi cu valorile culturii ei, dar chiar le stau în gât... Şi o ură tacită, deci cu atât mai fioroasă, le roade ficaţii, pancreaşii etc., ascuţindu-le şidinţii de sub buzele jimbate în rânjetele lor electorale...
Dar dasem în fine de calea asta a Griviţei şi mergeam cu maşina încet, cât mai încet şi căutam firma teatrului. Ştiam şi că e la numărul 64-66... Dar se-ngâna ziua cu noaptea, iar felinarele becisnice ale mirabilei noastre capitale nici nu se-aprinseseră încă, aşteptând ca noapte să se înegrească de tot.
În fine, am oprit, că nu mi-am dat seama decât târziu că ajunsesem în zona dorită... N-am găsit loc decât sub o casă dărăpănată îngrozitor, nemailocuită şi care stătea să cadă la cea mai mică răbufnire de nervi a vreunui pitic subpământean...
Dar am riscat, gândind şi eu ca anticii: Audaces fortuna juvat! Şi am avut într-adevăr noroc, fiindcă piticul ăla subpământean mai trăgea şi mai trage încă la aghioase.
Dar, s-ajung acum la teatru...
După ce trec de o adevărată mini-curte a miracolelor, desprinsă parcă din romanul Regele cerşetorilor al lui Michel Zevaco, puţind indesciptibil, cu nişte locuitori oacheşi, având priviri ciudate, care te dezbrăcau până la piele, ajung în fine la numărul 64-66 şi vreau să mă conving dacă mult căutatul teatru e acolo, că firmă: ioc!
Dar lipit de poartă e un abţibild puţin mai mare, pe care scrie cu alb pe roşu sau invers: cu roşu pe alb: NU AVEM SÂNGE!
Mă trece un fior pe şira spinării, mai ales că spectacolul la care ştiam că mă duc se chema Balul cimitirului!
Ăsta să fie teatrul? Poate da şi poate ne-ntâmpină încă de la intrare cu anunţul ăsta sinistru, ca să ne pregătească, pentru sperietura care va urma! Şi cum stam eu şi mă gândeam, o doamnă vine din spate şi intră. Apuc s-o întreb:
— Nu ştiţi? Aici e un teatru?
— Da, răspunde ea şi mă strecor şi eu după dânsa într-o curte-vagon, decorată cam ca un comisariat militar, dar văd pe zid nişte afişe de spectacol, modeste, ca de casă de cultură. Laolaltă şi cu afişe ale muzeului de literatură şi parcă iar şi obsedantele abţibilduri cu NU AVEM SÂNGE!, de unde trag concluzia că prin vreo odaie de-acolo se poate dona şi sânge!
Mă rog, ideea nu mă tentează...
În fine, intru, e curat, lumea e politicoaă, mă întâmpină o doamnă plină de solicitudine şi aflând că n-am invitaţie nu-mi cere bani şi-mi oferă un loc un foarte bun, în rândul întâi.
Dar înainte să intru în sala de spectacol, mă duc şi eu, ca omul, la toaletă, ca să mă descarc după emoţiile cu nimeritul şi cu curtea aia împuţită, ale cărei emanaţii le mai aveam pe cerul gurii şi nu vroiam să risc să mă dau în spectacol chiar printre spectatori şi să-i concurez pe actori...
Veceul era curat, impecabil, dar, din păcate,la uşă nu era niciun ivăr, nici cheie, nimic...
Şi-atunci m-am simţit într-adevăr ca acasă, unde nu are cine să intre peste mine. Aici, însă, a intrat unul, m-a văzut, mi-a zis pardon, a ieşit, iar eu m-am bucurat, văzând, după ce m-am uşurat şi am ieşit, că se află vizavi şi altă toaletă, rezervată femeilor. M-am gândit că poate totuşi acolo există foraibăr la uşă, mai ales că pe mine m-a surprins ăla din spate, ceea ce e mai puţin grav, fiindcă la doamne surprinderea nu se poate face decât din faţă! Nu?
(Va urma) Puşi Dinulescu
George Anca
TEATRUL LIMBII ROMÂNE ÎN INDIA
Piesă fără text, personaje atipice, strigând un cor, abia îngăduindu-se.
Decorul devine atrăgător la dărâmare. Multă muzică, ozon după ciclon sau lună
după miere. Subiectul ca o revoltă studențească euro-asiatică, latino-americană
și antarctico-groenlandeză. Sikhul va fi Sică, Viki rămâne așa, Vina – la fel,
Vadwa apare cu numele mic de Yogindra, iar alte apariții o să le anunțe el, nu
imediat, căci am partea mea de Freud și libertăți naționale.
Sică (privind harta unui litoral): Nudiști sunt?
Gheorghe: Da, de toate națiile. Se scoate și turbanul.
Arun (înfigându-se pe picioare): Alerg.
Gheorghe: Fiecare...
Arun (renunțând): Banatul e dulce?
Gheorghe: Oamenii. (Arun își pune, melodramatic, mâna pe inimă, Sică e
absent, Viki se trezește recitând).
Viki: Și dacă de cu ziuă se-ntâmplă să te văz...
Gheorghe: Desigur că la noapte...
Viki: Un tei o să visez, ah, Dana.
Gheorghe: Nu mai mergi în Iran? (Viki n-aude). Unde îți petreci luna de
miere, Arun, în Goa? (niciun răspuns). Dacă tot ți-au aranjat rudele, dragă
Sică, să te însori cu o fată din Canada, îți urez să fie căsătorie din dragoste
– nu vrei să scrii și tu o poezie de Eminescu în scrisoarea pentru Cireșica?
Sică: Numai după ce-mi va răspunde, atunci îi scriu poezie.
Arun (și ceilalți): Unde ai cunoscut-o pe Nansi?
Gheorghe: Aici (arată munții, vag, Sinaia).
Toți: Căsătorie din dragoste?
Gheorghe: Mi-a dat o țigară după ce i-am spus că sunt poet.
Viki: Și dacă...
Gheorghe: După ce ne-am despărțit, i-am scris o scrisoare , cu poeme.
Sică: Și ea a răspuns cu poeziile ei.
Gheorghe: Erau romantice, așa că am căutat-o când m-am întors din vacanță.
(Nansi, în rochie lungă, aducând ceaiul, sau nu, amintindu-și de Șiva,
seamănă cu Mireille Methieu, Gheorghe o salută din ochi, studenții schimbă
două-trei priviri, încerc să introduc Groenlanda...)
Gheorghe: Ca-n Groenlanda (nimeni nu ia în seamă nimic).
Nansi: Danemarca?
Gheorghe: Thule (studenții s-au plictisit, Nansi a adus ceai.)
Arun: De ce această formalitate?
Gheorghe: Ceaiul?
Nansi: Sau Groenlanda?
*
(Gheorghe și crainicul TV, apoi Yogindra)
Film de news din lumea deocrațiilor. Și azi, studenții de ieri. Imagini în
reluare – șeful studenților pocnindu-l pe rector, care sărise să ia apărarea
colaboratorilor săi operați de Barnard. Mâine este Holi, trebuie să fie Holy
Holi, a invitat un corespondent la forul poporului, să nu se arunce cu petrol,
adevărat că a venit primăvara. Lui Sică o să-i fie confortabil turbanul la
vară, ca și astă-iarnă, dar dacă îi sparge și lui careva capul – poate pe
dinăuntru? oricum n-o să-l bage nimeni în seamă că e bandajat. Of, pământul
n-are religie, nici aerul, cutremurul, mă Sică, mușcă dinăuntru, ciclonul și
furtunile, din afară. Turbanul tău e confortabil că nici cu deștepții care au
cerut – cum să nu – amânarea examenelor – astă-vară la crăciun, mâncam mere
dintr-un prun – nici te-ai fi dus, să păzească Guru Nanak, eu cred că nici în
Canada nu ajungi, dacă te-oi duce la Bombay, apoi partida aia din Ludhiana.
Măcar să învețe și copii tăi românește și vreunul din neamul vostru o să facă
nudism la Mangalia. Dar ți-am spus că nu trebuie să caute pace, e înghesuială.
(Crainicul: President Nicolae Ceausescu of Romania has appealed to Pakistan to spare the life of Mr. Bhutto,
the Romanian news agency Agerpres reported today. Mr. Ceausescu sent messages
to President Fazal Chaudhry and Gen. Zia-ul-Haq, Pakistan's military ruller, asking them to commute the
death sentence passed on Mr. Bhutto.
Gheorghe: Îl cunoști pe Goel?
Yogindra: Îl cunosc pe Goel. Rău au făcut că au sărit la bătaie, foarte
rău. Mie nu-mi place violența.
Gheorghe: O să fie pedepsiți...
Yogindra: Nu, căci vor da foc la autobuze, ca acum zece ani, eu eram copil.
Gheorghe: Mâine e Holi.
Yogindra: Mâine e Vinerea Bună.
Gheorghe: Ce înseamnă?
Yogindra: Sărbătoare mare, nu știu, e creștină.
Gheorghe: Și Holi?
Yogindra: Poimâine. Foarte rea, să nu cumva să ieșiți din casă, se aruncă
cu apă colorată. Nu-mi plac festivalurile indiene, nici Diwali, nici Dushera.
Gheorghe: Ce face Vina?
Yogindra: Bine, foarte bine.
Gheorghe: Când își scoate ghipsul? (Ghipsul Groenlanda / Pinguini
Zeelanda).
Yogindra: La sfârșitul lunii, noroc că s-au amânat examenele. Ashok a fost
pe aici?
Gheorghe: Nu, cum e.
Yogindra: Zicea că vine. Cum să fie?
Gheorghe: Are cancer?
Yogindra: Nu se știe.
Gheorghe: Merge în Anglia pentru operație?
Yogindra: Nu, în Anglia merge pentru studii de TV, nu pentru operație, asta
a fost la Bombay, i-au dat medicamente.
Gheorghe: Ia și acum, nu-i așa?
Yogindra: Da, dar a început iar sângele să-i curgă din gât.
Gheorghe: Au fost Viki, Sică și Arun pe aici.
Yogindra: Și Sică?
Gheorghe: Da.
Yogindra: Cine va fi topul?
Gheorghe: Sunt curios și eu.
Yogindra: Unul dintre noi, sau unul de-ai lor?
Gheorghe: Examenul va fi scris.
Yogindra: Dacă nu vom fi primii, vom face grevă.
Gheorghe: Veți fi, fiecare va fi. Subash voia azi să vă anulez testul la
toți, fiindcă a fost el bolnav când l-ați susținut. Voi cu modelul de la rusă,
ei cu cel de la poloneză – dar, prieteni, suntem la română, o mie de ani.
*
(În fond, piesa se numește Examenul / Examene? Gheorghe e, de fapt, Petre
Străinu. Subiect din limba română și istorie).
Petre: Ești și nu ești, acum, regizorul, Sorine? Și dumneata, domnule
Vasile, nu ești doar actor, măcar Mihai n-a venit: de-aia nu mi s-a jucat nicio
piesă.
Sorin: Lasă dom'le, acum
avem treabă, vine lume.
Petre: La examen, nu la teatru.
Vasile: Ideea mea este chiar teatrul nostru, nu? Joc orbul, o apuc la
dreapta, din față vine un student, cine mai știe cine vine din față, aud pași
bărbătești, trecuți de treizeci de ani, mă grăbesc, am cotit-o, începe scara,
voi urca, omul a trecut.
Petre: Ca timpul.
Sorin: Lasă, dom'le, timpul,
viața, mai bine.
Vasile: Ce viață, am urcat două trepte și lumina a început să scadă, peste
încă două trepte, din fereastră o să vină altă lumină. N-o să mor niciodată, ce
viață.
Sorin: Dom'le, tinerii
sunt, nu-i așa, revoluționarii lui Pește, dar au venit la examene, în nici-un
stil italian, nici metafizic, nea Vasile.
Petre: Pictorul David James se exprimă în sculptura lui ca Beckett.
Sorin: Beckett? Ce Beckett v-a apucat, prietenii mei scumpi și dulci, unde
vă treziți, mai terminați cu orbii – iată-i reali, amicii, în roluri de
controlori de examene – nu-l distribui pe director, e impotent, și m-a făcut și
imbecil, sunt ani de-atunci.
Vasile (Vinei): Hello, domnișoară, pe-aici este examenul.
Vina: Mulțimesc, Sir.
Vasile: Subiectul de gramatică va fi în sanscrită?
Vina: Nu, Sir.
Vasile: În rusă?
Vina: Nu, Sir.
Vasile: În română?
Vina: Nu știu.
Vasile: Ce mai faci?
Vina: Mulțumesc, îmi pare bine, Sir.
Vasile: De ce taci când, fermecată, / Inima spre tine-ntorn?
Vina: Arun este cu asta.
Vasile: Dintre sute de catarge...
Sorin: Eu n-am nimic cu nimeni, dar fata nu-mi place, Petre, și-a și bătut
apa-n piuă cu examenele.
Petre: Tu m-ai întrebat ce materie predau. Tu ce piesă pui în scenă?
Sorin: Pasărea Albastră.
Petre: Pentru că încă nu ai scenă pentru Măiastra noastră – nici studenții
nu vor să accepte subiecte de-astea.
Sorin: De care?
Petre: Dante, poet italian.
Sorin: Bună piesă.
Petre: La fel: Vina, studentă indiană.
Sorin: Dar se scrie altfel.
Petre: Asta e, fantezie și poetică, fața fetei, nu fata fetei.
Sorin: Noroc că stă maestrul Vasile de vorbă cu ea de-i mai împrumută
expresii.
Petre: Ale feței.
(Examen)
Petre: În ce continent este România?
Arun: În Euro-Asia.
Petre: După Bogza. Cum te numești?
Arun: Arun cel Mare.
Petre: Ce-ți place pe lumea asta?
Arun. Teatrul.
Petre: Ce-ți place să faci? Place nu place/pleis/-spațiu. Ce iubești pe
lumea asta?
Arun: Să beau ceai.
Petre: Perfect, îți place ceaiul?
Arun: Da, îmi place să beau ceai.
Petre: De ce spuneai la consultație că e o formalitate ceaiul oferit de
Nansi?
Arun: Mai departe, mai departe, mai încet, tot mai încet. Mihai Eminescu.
Petre: Foarte bine. Dar să nu uiți astea pentru examenul oral, acum e
scrisul.
Vasile: Ce-ai adus dom'le
și copii.
Vasile: Cine vrei să plângă, măștile lor? Șiva și Durga?
Petre: Nu, că se iubesc. Nici când e ciclon zeul nu-și spulberă dragostea.
Sorin: Altul, bine, dom'le, vrei să joci în Amorul Shakuntalei?
Vasile: Kalidasa, da.
Sorin: Adică un prieten al meu, Gheorghe Anca, el n-are o Shakuntală scrisă
să i-o pun eu în scenă?
Petre: Și eu am.
Vasile: Mai bine cu copii. Din ce țară ești tu, studentule Cili.
Vasile: Chile?
Petre: Ardei.
Vasile: Moș Crăciun.
Sorin: Hai, hai că piesa se numește în fond Examenul. Gheorghe ești tu,
Petre, dacă vrei, iar subiectul – limba română, și istoria, de acord, maestre
Vasile?
Vasile: Luăm premiu la Cântarea României.
Sorin: Uiți că am adus și copii?
Petre: Să plângă.
Sorin: Care nu spun poezii, nu cântă imnuri naționale, n-au batiste, ce
vrei să facă?
*
Subash: E o atmosferă proastă.
Petre: Adică foarte bună, dar tu o strici, acum, examenul nu e bun, nu e
rău, dialogul de-un an unde e?
Subash: Eu merg pe calea mea, voi și traduce o poveste românească, din
engleză, în hindi.
Petre: Fiecare mergem pe calea noastră, până la examen. Ce facem? Îți plac
copiii care strigă fericiți că a venit primăvara?
Subash: Mâine, până la două, nu merg autobuzele.
Petre: Azi am văzut doi morți, un hindus, îmbrăcat în oranj, un creștin în
coșciug alb.
Subash (râgâind): Suntem în mâinile lui Dumnezeu, Sir.
Sorin: Ăsta va fi examen, nu papa de la Roma.
Vasile: Marin Sorescu: papă, papă, papă...
Petre: Liviu, adică live you.
Vasile: Sapă, sapă, sapă...? Adică?
Sorin: Torn, dom'le, scenă
internaținală, examene străine, faptul zilei, politică, senzație, ce vise de
sanskrită, ce amoruri.
Petre: Tot săracul Molière e mai bun, dar nu ține.
Petre: Are greșelile secolului său, crede că țiganii sunt egipteni.
Vasile: Parcă Ion Budai-Deleanu?
Petre: Miron Radu Paraschivescu?
Sorin: Nu este examen de literatură...
*
Petre: Suntem la Universitate.
Arun: Nu suntem la universitate.
Petre: Învățăm o limbă română.
Arun: Ca niște copii.
Petre: Dar și cu gramatică.
Arun: Fără.
Petre: Și la examen?
Arun: Ce examen?
Petre: La sfârșit.
Arun: Noi nu acceptăm examene.
Petre: De ce înveți limba asta?
Arun: Ca să mă însor cu o fată.
Petre: Scrisorile voastre și fotografiile și sentimentele sunt de acum zece
ani.
Arun: Ei, și?
Petre: Nu ești modern?
Arun: Am fost romantic, în anul acela am văzut două sute de filme și i-am
scris douăzeci de scrisori.
Petre: Dar ai scris și în Uganda, și în Uniunea Sovietică.
Arun: Pentru timbre.
Petre: Scrie o frază pe tablă.
Arun (scrie): După multe zile, Ashok a venit la cursuri.
Petre: Adaugă și un cuvânt frumos.
Arun: De ce?
Petre: Vine din spital, are cancer.
Arun: Și? (Scrie:) Bun-venit!
Petre: Îi urăm...
*
Sorin: Nu vreau să moară în timpul spectacolului, al examenelor, schimb
textul.
Vasile: Pentru că a trecut moda cancerului în artă, sau fiindcă a apărut
cea a infarctului actorilor pe scenă?
Sorin: Bietu' Nelu Bog,
de ziua lui să se prăpădească – vom sugera, Vasile, vom specula textul, mi-a
scris prietenul meu despre metodele ayurvedice de tratament al cancerului, dar
chestiunea e că personajul tău...
Vasile: Al nostru.
Sorin: Nu se încrede în medicina tradițională.
Petre: Ba da, singura în care se încrede, în ceea ce îi privește pe alții.
Dar viața... I se mărită sora.
Sorin: Să punem nunta în scenă?
Petre: Publicul neindian nu va ști ce este, iar indienii nu merg la teatru
pentru așa ceva, se duc la nuntă.
Sorin: Nunta la români, nunta la zei.
Vasile: Nunta la actori.
Petre: Și i se mărită sora, el nu se abține și mai mestecă o dată Pan.
Vasile: De ce să nu mestece?
Petre: Dar ăsta e cancer.
Vasile: Panaceu. Cauzele cancerului și căile domnului sunt necunoscute. Am
gustat și eu pan. Sunt dispus să joc rolul băiatului aceluia orice i s-ar
întâmpla. Nu-l cunosc, nu e viață, e meserie.
Vasile: Artă, dom'le.
Petre: Creație.
Sorin: Am știut ce-o să se întâmple și când citisem numai jumătate din
piesă, am știut de cântece și ambiguități – toți iau examenul, fiindcă trăiesc
pentru el. Unii iubesc, de mult, o fată, alții vor să călătorească în lume, în
România, alții se bucură la nunta surorii lor să trăiască pentru totdeauna...
Petre: După examen, în toamnă, Ashok se va însura.
Sorin: Dacă nu moare.
Petre: Vina va revedea Suedia.
Sorin: Dacă-și scoate Groenlanda de ghips de la piciorul stâng. Plus că ea
a scris la examen că este în vârstă de 4 de ani.
Sorin: Patruzeci?
Petre: Tocmai că treizeci, dar ce poți să știi cu dublele fracturi – eu îi
recomandasem cifra-cheie 20, după care folosești prepoziția de – douăzeci de
ani, știi românește.
Sorin: Când eram de douăzeci de ani...
Petre: Îmi suporți și mie un monolog despre piesă?
Sorin: Tot ți-l taie comitetul de lectură.
Petre: Dimpotrivă, numai asta va rămâne sigur.
Sorin: E despre partid?
Petre: Mai mult...
Sorin: Nu așa, partidul e partid, examenul nostru – examen.
Petre: N-ai vrea să-ți spun că pentru niște studenți dintre apele mărilor
și cei mai înalți munți ai pământului examenul de română este ca îndeplinirea
unei sarcini pentru un secretar de partid?
Sorin: Depinde, studenții ăia nu erau prea buni.
Petre: Din cauza religiozității.
Sorin: Dar le crăpa măseaua să se îmbulzească și ei la scandal, pentru
amânarea examenelor.
Petre: Vrei să-ți spun tot eu că avem un nemaipomenit de mare defect
general, dacă e pe-așa, că erau altfel, cu totul altfel parcă, decât suntem noi
învățați să fie studenții.
Sorin: Nu și secretarii de partid.
Petre: Cei din spectacolele voastre, puși în roluri pentru aprobări.
Sorin: Sunt și eroi pozitivi.
Petre: Nu asta e problema.
Sorin: Dar punctajul la examen?
Petre: Monolog de realitate, dacă vrei. Nu de transfigurare. La ce-am
discuta inima și patria? Amorul Shakuntalei este mai de preț pentru patrie
decât îngenuncherea de lună plină pe pământul ei de apă.
Sorin: Lucrează până mâine monologul ăsta și-l vedem împreună.
Petre: După spectacol.
Sorin: După examen.
*
Petre: Care e viața ta?
Sică: Nu știu.
Petre: De când e India?
Raju: Alte țări nici nu existau. Eu sunt arian. Pot să lupt (însă și)
pentru România, dacă vreun dușman se leagă de viața ei.
Petre: Cum ți se pare româna?
Viki: Frumoasă.
Petre: Nu românca, limba română.
Viki: Frumoasă.
Petre: Nu românica, românca.
Viki: Românca mea, ești așa de frumoasă. Nu pot dormi noaptea de dorul tău.
Inima mea e-a ta.
Petre: Bun.
Viki: Cel mai bun. Tata e la facultate. Unde e fotografia?
Petre: Am pierdut-o.
Viki: Mergem în Grădina Moghulă.
Petre: Dacă o fi timp.
Sică: E ultima zi, mergem, mergem.
Petre: Conjugă.
Ashok: Merge.
Petre: Persoana I, a ta.
Asok: Merg„e”.
Petre: Știu că îl scrii românește, dar îl citești indienește, îl scrii
cauciuc și-l citești gutapercă, știu că merge, dar trebuie să mergi, eu nu-s
gramatician generativ, aș vrea, dar nici măcar cei ce se întorc poeți
matematici de peste alte oceane nu vor fi chiar așa de durabili, poate că merg,
merg, ei, mergi tu, merg eu, conjugarea a treia, lumea a treia, n-are nicio
importanță, toate genurile merg la fiecare clasă cu trenul, sunt în fiece partid,
în bancuri și epopei. Trebuie mers, la persoana convenită, măcar, în dans
Kathakali.
Asok: Kathak.
Petre: Tha-dhin-dhin-dha.
Ashok: Foarte bine.
Petre: Mă trădează dansurile copiei și patriei mele, eu nu le pot trăda,
ființele sunt născute asemeni luminii. Pași de dans din Sikim.
Ashok. Sikim merge.
Petre: Și mai, dar la prezentul examen nu s-a putut, încă nu, măiastra,
Garuda mea, a bătrânului și a lui Vasile.
Vina: Sir, asta e foarte greu, nu ne descurcăm, probele sunt ușoare, dar
noi nu am avut timp pentru literatură, examenul e de gramatică, la rusă am
învățat fiecare terminație, la fiecare persoană, la prima, la a doua, la a
treia.
Petre: În română, la persoana întâi, nu terminația e cel mai important
lucru.
Subash: La poloneză nu ni s-a cerut așa ceva.
Petre: Voi să nu vă cereți cine știe ce, ce vi s-a cerut la alte examene,
n-am avansat mult, eu vorbesc eu aud, voi o rupeți câte un pic, mă bucur pentru
mine odată cu voi – desenați, la festivaluri, svastika pe nisip, cea sanskrită,
prea tineri și prea departe spre a fi auzit despre hitlerism – spuneți țară
comunistă cu un fel de teamă religioasă, dar țara românilor vă atrage ca o
iubire atât de posibilă. Examenul s-a amânat mai ales pentru sărbători. Asta e
– multe sărbători, de ce nu? Multe adjective. Turbanul lui Sică și pletele lui
Yogindra, turneele lui Arun din Kashmir în Basarabia, traducerea căscată a
cadavrului european de Subash ori cancerul tradus al lui Ashok, Vina disputând,
acum sau niciodată, topul, cei lăsați în business ori griji mai mari și
reîntorși la examen – poate sunt fericit, poate. Mă gândesc la fericirea
examenului din patrie, la ce se cere în patria mea – eu nu-mi cer decât patria
din mine, iar vouă vă debitez, pe fragmente, un monolog real, sincer ca
sângele.
Ashok: Trebuie să părăsesc examenul... Sânge...
Petre: Vom merge împreună – doar ați cerut amânarea – și nu voi l-ați
pocnit pe rector – voiați doar să mai faceți niște exerciții.
*
Sorin: Finalul nu există.
Petre: Nu-ți plac simfoniile neterminate?
Sorin: Îmi plac și cântecele lui Tagore. Ce zici, Vasile?
Vasile: Nu găsesc un rol prea lung, dar rămân la canceros. N-aveți decât
să-i schimbați maladia. Simplu, o boală de sânge.
Sorin: Leucemie?
Vasile: Patriotism.
Petre: Asta e o sănătate de sânge.
Sorin: Nu numai de sânge, și de idealuri.
Petre: Ajungem iar la monologul partidului.
Sorin: E dialogul nostru.
Petre: E un cor, ca și examenul copiilor acelora dragi.
Vasile: E loc pentru roluri, dar de personalități, în mijlocul unor oameni
strânși pe mierea aceleiași idei.
Petre: Te interesează examenul?
Vasile: Nu-mi prea dau seamă dacă are ceva de spus pe scenă, dacă nu e
didactic și rolul, ca și toată povestea.
Sorin: Gata, păziți-vă pielea. Și situațiile, începe distracția. Pantomima
copiilor: Alexandra, trei culori cunoști tu, eu tot trei, Tulsi tot trei, zeii
din a doua generație, adolescenții, la nud, cine are obrazul, baletul
geografic, ultimele generații, muzică de cimpoaie, țambale de cabinet, un
carambol de stradă, nu peste...
Vasile: Unde e Sorin? L-a dumicat marșul, vai de capul lui, nu și-a luat
medicamentul, soarta lui Boris Vian, acum ce ne facem, ce ne facem?
Petre: E rândul nostru.
Vasile: Ideea teatrului pe ziua de azi a fost a lui. Subiectul e al tău –
examenul.
Petre: Încercăm fără regie, din nou.
Vasile: A fost și fără subiect drama asta nenorocită. Doctorii nu l-au
salvat. Parcă aveau vreun interes...
Petre: N-au putere.
Vasile: Cancerul are.
Petre: Nu e nevoie chiar de cancer, și un spectacol bun te poate ucide.
Vasile: Cum adică bun?
Petre: O mănăstire.
Vasile: Prima oară când nu-mi dorisem un rol, dar pentru că, tot prima
oară, regizorul insistase.
Petre: Trebuie să-i joci rolul.
Vasile: Dar nu știu mai nimic despre el, a avut ideea asta, a avut și
altele, nu i-a mers.
Petre: Dar acum...
Vasile: Vezi tu, în artă moartea e banală, ca un examen de sfârșit de an. O
tensiune foarte sedentară. Când un regizor are ideea morții, se sinucide, s-a
dus, într-adevăr, fără regie, vreun prieten actor trebuie să-l plângă, numai că
eu mă învățasem cu gândul de a fi examinator – ce să examinez acum – eu sunt
examinator de română contemporană. Înșiși studenții au printre ei un om în
situația prietenului meu. Nici nu știu ce să mai cred – măcar să fi repetat ca
lumea înainte, murea la repetiție, bietul regizor, și fie se renunța la
poveste, fie altcineva, cu mici schimbări, reduceri și adaosuri, relua drama.
Petre: Tragedia veche, pasiunea întregii vieți a prietenului nostru –
n-avem decât s-o regăsim în analele conflictelor, să renunțăm la impotența
colectivă în materie de subiecte. Propune, până mâine, un subiect demn de
Machbeth sau de Țepeș, dă-ți poalele peste cap și faci gloria actorilor, mai
ceva ca Emil Botta, ca poetul: monologistul. Poți încerca versuri în dodii,
statui și femei. Totul e liber în fața morții unui prieten – poate, petrecută
în teatru, să învie în dosul cortinei, nu moartea, prietenul, regizorul,
dușmanul regizor, viul nemort.
Țepeș: Adu-l la mine.
Vasile: N-a făcut nimic, e mort.
Țepeș: Și eu sunt.
Vasile: Eu nu sunt.
Țepeș: Tocmai de-aia trebuie să-l aduci tu.
Vasile: Și n-o să mai fiu?
Țepeș: Experimentează.
Vasile: Pâinea mea scena.
Țepeș: Îți dorești rolul meu?
Vasile: Pe scenă, de ce nu? Că eu n-am să ajung nici sat în Bărăgan. Căci
și istoria, astă, Doamne, ce este? Toți ne isprăvim în ea și râurile ce curg în
mări ne limpezesc cu lună mâncată de demoni și vârcolaci. Cum tresare Măria Ta,
noi actorii te jucăm, în ultimele versiuni, cum ne-am juca și pe noi înainte de
toți vecii. Acum ai ajuns teorie. Te povestesc la examen și studenții indieni
și ruși și evrei.
Țepeș: Într-adevăr?
Vasile: Așa am auzit, dar nu-mi închipui cum or fi traducând țeapa.
Țepeș: De ce s-o traducă?
Vasile: Cumva trebuie tradus fiecare trecut. Protestul tinereții împotriva
bătrâneții și invers, cine și cum să-l pedepsească, într-una alte boambe, alte
apărări – de câte ori n-am jucat roluri de soldați sătui de războaie și de
burtă goală.
Țepeș: Ai și tu necazurile tale...
Vasile: Mi-a murit prietenul cel mai bun, o să mă împac într-un târziu și
voi veni la tine la Snagov de tot.
Țepeș: Crezi că mă iubește cineva?
Vasile: Actorii care-ți joacă rolul.
Țepeș: Eu nu mă iubesc, parcă mă împiedic de o țeapă nepedepsitoare – oare
pentru mine însumi?
Vasile: Ți-a trecut vremea, stăpâne, asta mergea la 33 de ani, nu spre
bătrânețe.
Țepeș: Nu să mă trag în țeapă, pruncule, să le fie actorilor.
Vasile: Actorii nu mai învață atât de multe lucruri, ne-am atomizat. Poate
nici tu n-ai mai ști să tragi în țeapă și pe cine.
Țepeș (Drakula cel Bun): De ce nu mă lași tu în pace?
Vasile: Pentru că te iubește cineva, cineva are nevoie de tine, se bucură
de istoria ta, tu ești istoria lui. Chiar piesa aceasta ce poate fi în fața
globului terestru sau a unui ecran, în timp ce în fața ta – Tatăl lui
Hamlet și Dracu, tatăl tău, împreună, nu
pot inspira o mai înaltă rugă.
Țepeș: Ce să mă rogi?
Vasile: Vine vorba, teatrul poate fi rugăciune, în munca mea m-am rugat
puțin, în viață...
Țepeș: Te obsedează viața
Vasile: În zbor. Dansul și spada. Pericolul nu mă mai sperie. Voi muri în
aceeași regie, nimeni nu mă va opri să nu mai fiu, să mi te apropii. Am trecut
pragurile și ele mi-au învățat stepul, de-acum mă așteaptă ispășirea unui
examen nedat, mă așteaptă ai mei în sală ori acasă, de nu s-ar fi îmbolnăvit,
de nu s-ar fi întâmplat ceva rău, ca o calomnie.
Țepeș: Iar te obsedează.
Vasile: Tu m-ai obsedat când eram la armată, unul învăța ghitara, altul
suicidul, eu te deprindeam pe tine din patima unui jidov.
Țepeș: N-am tras nici unul în țeapă.
Vasile: Și a unui țigan, patima.
Țepeș: Cum o să pătimească lumea de mine.
Vasile: Apoi te-m visat când cădeam de oboseală după concursuri și iar
concursuri.
Țepeș: Istorice?
Vasile: Eu nu știu istorie.
Țepeș: Nici pe mine nu mă știi.
Vasile: Ești subiect de examen.
Țepeș: La istorie?
Vasile: La română.
Țepeș: Și la teatru?
Vasile: Și la spital.
Țepeș: Te obsedează examenul.
Vasile: La nebuni, Măria Ta, mulți se dau Țepeș, nu numai Napoleon.
Țepeș: Așoka nu se dau?
Vasile: Și Burebista, ăsta e avantajul istoriei, al aniversărilor. Iar noi,
actorii, jucăm rolurile cele mai importante de pe scenele lumii, ca și nebunii
de prin clinicile psihiatrice, ca și morții din mănăstiri și cimitire, din
scrumurile și apele numărului infinit. Eu am mai trăit într-un timp și-un nume
poate mai apropiat ție întrupând o știință soră. Viețuiam după pulsul sângelui,
în anotimuri dăinuind natura mamă fără cicloane, cu examene firești, ca botezul
și ispășirea, viețuiam fără patimă, întreg, neobsedat, fără gânduri, nici
prietenii nu mi se născuseră, nici dușmanii nu-mi piereau de moarte naturală, mi
se întâmpla să întâlnesc într-un pustiu o pasăre împiedicată de răni.
PRINȚUL
ȘI CĂLUGĂRUL
- În urmă cu câţiva ani, presa
britanică a făcut o dezvăluire explozivă care, în mod bizar, n-a trezit ecoul
pe care îl merita. Pe scurt, se afirma că Prinţul Charles, moştenitorul
coroanei monarhiei britanice, ar fi trecut la ortodoxie, în urma prieteniei cu
un călugăr român de pe Muntele Athos. Un gest nu tocmai surprinzător, având în
vedere că o parte din Casa Regală a Angliei e legată de ortodoxie prin fire
trainice - Prinţul Philip, soţul Reginei Elisabeta şi tatăl lui Charles, este
grec de religie ortodoxă, iar mama lui, prinţesa Alice, bunica lui Charles, a
fost călugăriţă ortodoxă. Argumente confirmate şi de desele vizite ale
prinţului pe "muntele sfânt", în căutarea rădăcinilor sale
spirituale. Textul care urmează recompune câteva elemente menite să limpezească
supoziţia presei britanice şi să explice, poate, afecţiunea, mărturisită public
de Prinţul Charles, pentru români şi spaţiul românesc -
Întâlnire în chilie
Întâlnire în chilie
În ziua aceea de după Paşti, când un călugăr de la Mânăstirea Vatopedu a venit să îi spună părintelui Dionisie că moştenitorul coroanei Marii Britanii, Prinţul Charles, doreşte să îl cunoască, bătrânul a ieşit în întâmpinarea lui şi l-a poftit pe neaşteptatul oaspete în biserică. Era emoţionat. Pragul smeritei sale bisericuţe nu fusese niciodată călcat de capete încoronate, iar cel care îl trecea acum era unul dintre cei mai de seamă prinţi ai lumii. Aşa că l-a întâmpinat cu mare bucurie şi cu cinstea pe care o putea arăta un copil de ţărani, născut şi crescut în România de dinainte de primul război mondial, când regele era cinstit imediat după Dumnezeu:
"Mai întâi de toate, să-mi fie cu iertare că nu pot găsi cuvinte de ajuns pentru a vă exprima, cu sinceritate, marea bucurie care mă încearcă primind în mijlocul nostru nişte persoane atât de înalte. Căci în această sfântă comunitate ortodoxă, de care se bucură şi românii, de două sute de ani, şi pe unde au trecut mulţi vizitatori, nu ni s-a mai întâmplat niciodată să primim astfel de oaspeţi înalţi. Pentru aceasta, vă mulţumesc respectuos şi vă zic bine aţi venit!". Şi după cum spun documentele, oaspetele, care fusese nu o dată în România, de care declarase public că este îndrăgostit, i-a răspuns bătrânului călugăr la fel de înalt: "Părinte, eu am vizitat România şi am rămas impresionat de frumuseţea ei. Am fost în multe ţări în viaţa mea, dar România m-a impresionat cel mai mult. Ştiu însă că, în ciuda acestor mari frumuseţi şi bogăţii, pătura populaţiei de jos nu este mulţumită, ci se află în suferinţă, iar eu sunt hotărât să ajut cum pot, ca poporul român să fie mulţumit de viaţa sa".
"Dacă Bunul Părinte ceresc vă va ajuta să vă ţineţi promisiunea, vă veţi socoti ca samarineanul cel milostiv din Sfânta Evanghelie. Ca şi pe acela, vă va răsplăti Dumnezeu în eternitate", a spus părintele Dionisie.
Părintele
Dionisie Ignat, povăţuitorul Prinţului Charles
"Părinte, eu nu sunt ortodox,
dar sunt creştin şi respect cu sfinţenie pe Domnul nostru Iisus Hristos,
Dumnezeul tuturor. De când am cunoscut Biserica Ortodoxă, sufletul şi inima
mea s-au umplut de o mare bucurie, o bucurie pe care nu am mai avut-o
nicicând înainte. Fiindcă sunteţi înaintat cu vârsta, nu am să vă obosesc mult,
vreau doar să vă pun câteva întrebări, în taină, în biserică".
Apoi prinţul şi bătrânul monah s-au retras şi au stat la sfat. Nimeni n-a aflat vreodată ce au vorbit, dar după cum s-a dovedit mai târziu, cei doi s-au legat unul de celălalt pentru totdeauna. La plecare, părintele Dionisie Ignat l-a binecuvântat pe prinţ şi a rostit o rugăciune scurtă, care nu era luată din cărţi, ci se izvodise în inima lui: "Doamne, Dumnezeule a toată făptura, binecuvântează-l pe Charles, superior al Marii Britanii, care conduce un popor atât de numeros, cu sănătate şi înţelepciunea Ta, ca să conducă spre pacea a toată lumea, că aşa vom cânta şi noi ca îngerii care au cântat la naşterea Ta: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni binevoire»".
Aceasta a fost prima vizită a Prinţului Charles la părintele Dionisie Ignat, stareţul român al Chiliei Colciu din Sfântul Munte Athos. Prima din multele care au urmat, căci, după această întâlnire, Prinţul de Wales a revenit în fiecare an, pentru a se sfătui cu povăţuitorul său. Să-i fi devenit între timp şi duhovnic? Să-l fi ajutat pe prinţ dialogurile cu bătrânul monah român să-şi cunoască mai bine rădăcinile româneşti, presupusa descendenţă din Ţepeş? Dar în biografia lui Charles mai există un capitol care explică apropierea lui de ortodoxie.
Apoi prinţul şi bătrânul monah s-au retras şi au stat la sfat. Nimeni n-a aflat vreodată ce au vorbit, dar după cum s-a dovedit mai târziu, cei doi s-au legat unul de celălalt pentru totdeauna. La plecare, părintele Dionisie Ignat l-a binecuvântat pe prinţ şi a rostit o rugăciune scurtă, care nu era luată din cărţi, ci se izvodise în inima lui: "Doamne, Dumnezeule a toată făptura, binecuvântează-l pe Charles, superior al Marii Britanii, care conduce un popor atât de numeros, cu sănătate şi înţelepciunea Ta, ca să conducă spre pacea a toată lumea, că aşa vom cânta şi noi ca îngerii care au cântat la naşterea Ta: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni binevoire»".
Aceasta a fost prima vizită a Prinţului Charles la părintele Dionisie Ignat, stareţul român al Chiliei Colciu din Sfântul Munte Athos. Prima din multele care au urmat, căci, după această întâlnire, Prinţul de Wales a revenit în fiecare an, pentru a se sfătui cu povăţuitorul său. Să-i fi devenit între timp şi duhovnic? Să-l fi ajutat pe prinţ dialogurile cu bătrânul monah român să-şi cunoască mai bine rădăcinile româneşti, presupusa descendenţă din Ţepeş? Dar în biografia lui Charles mai există un capitol care explică apropierea lui de ortodoxie.
Prinţesa
Alice, bunica lui Charles, înainte de a se călugări
La sfârşitul anilor '60, pe holurile
somptuosului Palat Buckingham, putea fi întâlnită o femeie stranie. Căruntă,
vârstnică, îmbrăcată într-un veşmânt cenuşiu, de călugăriţă, excentrica
apariţie era Prinţesa Alice a Greciei, bunica Prinţului Charles, mama tatălui
său, Prinţul Consort Philip, Duce de Edinburgh, soţul Reginei Elisabeta a
II-a. Veşmântul monahal nu era o "toană" a bătrânei prinţese. Nu
numai că era călugăriţă, dar întemeiase şi o mânăstire şi avea propria capelă
ortodoxă în palat.
Alice s-a născut în 1885 în Anglia, în Castelul Windsor, ca Prinţesă de Battenberg. Prin sângele ei curgea cel mai pur sânge albastru al imperiului - era strănepoata Reginei Victoria, care i-a şi vegheat copilăria, iar părinţii săi erau înrudiţi cu marile familii nobiliare germane, tatăl era Prinţul Louis de Battenberg, iar mama, Prinţesa Victoria de Hesse şi Rhin. Din păcate, micuţa Alice a avut parte de încercări încă de când a venit pe lume: s-a născut cu o surzenie congenitală, cu care a luptat îndârjit, izbutind, în cele din urmă, ca printr-un efort titanic, să înveţe să înţeleagă ceea ce i se spunea, urmărind mişcarea buzelor interlocutorilor şi să vorbească fluent trei limbi străine.
În 1902, Alice s-a îndrăgostit nebuneşte de Prinţul Andrei al Greciei, cu care s-a şi măritat, un an mai târziu. N-a fost un mariaj fericit, dar în doar zece ani, i-a dăruit soţului ei cinci copii. Philip (tatăl lui Charles) a fost ultimul născut, o mare speranţă pentru familia regală a Greciei.
În 1908, când a vizitat-o în Rusia pe mătuşa ei, Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna, Alice a întâlnit în aceasta şi un model creştin pentru lepădarea de sine. Ruda sa mai în vârstă şi mai bogată rămăsese văduvă şi tocmai îşi înstrăina proprietăţile şi îşi vindea bijuteriile (nu şi-a cruţat nici măcar inelul de nuntă!), pentru a fonda "Mânăstirea Marta şi Maria", în care a înfiinţat şi un spital, un orfelinat şi o farmacie.
Alice s-a născut în 1885 în Anglia, în Castelul Windsor, ca Prinţesă de Battenberg. Prin sângele ei curgea cel mai pur sânge albastru al imperiului - era strănepoata Reginei Victoria, care i-a şi vegheat copilăria, iar părinţii săi erau înrudiţi cu marile familii nobiliare germane, tatăl era Prinţul Louis de Battenberg, iar mama, Prinţesa Victoria de Hesse şi Rhin. Din păcate, micuţa Alice a avut parte de încercări încă de când a venit pe lume: s-a născut cu o surzenie congenitală, cu care a luptat îndârjit, izbutind, în cele din urmă, ca printr-un efort titanic, să înveţe să înţeleagă ceea ce i se spunea, urmărind mişcarea buzelor interlocutorilor şi să vorbească fluent trei limbi străine.
În 1902, Alice s-a îndrăgostit nebuneşte de Prinţul Andrei al Greciei, cu care s-a şi măritat, un an mai târziu. N-a fost un mariaj fericit, dar în doar zece ani, i-a dăruit soţului ei cinci copii. Philip (tatăl lui Charles) a fost ultimul născut, o mare speranţă pentru familia regală a Greciei.
În 1908, când a vizitat-o în Rusia pe mătuşa ei, Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna, Alice a întâlnit în aceasta şi un model creştin pentru lepădarea de sine. Ruda sa mai în vârstă şi mai bogată rămăsese văduvă şi tocmai îşi înstrăina proprietăţile şi îşi vindea bijuteriile (nu şi-a cruţat nici măcar inelul de nuntă!), pentru a fonda "Mânăstirea Marta şi Maria", în care a înfiinţat şi un spital, un orfelinat şi o farmacie.
Marea
Ducesă Elisabeta Feodorovna, mătuşa bunicii Alice
Întâlnirea cu Marea Ducesă Elisabeta
a fost copleşitoare pentru prinţesa Alice, mai ales sub raport spiritual. Născută
protestantă, ea avea să se convertească, douăzeci de ani mai târziu, la
religia ortodoxă a mătuşii şi a soţului său. Ba, şi mai mult, după vizita în Rusia,
şi-a aşezat în inimă gândul că poate să le fie de folos celor simpli şi umili,
servindu-i, în loc să fie servită. În timpul războaielor balcanice, a plecat
pe front, ca soră de Cruce Roşie, veghind asupra soldaţilor greci şi cărând,
cot la cot cu infirmierii, răniţii de pe front. Avea să îi scrie mamei sale că
vede zilnic membre amputate, oameni schilodiţi şi râuri de sânge. Dar nu s-a
întors acasă, ci a înfruntat ororile frontului până la încheierea
războiului.
Ca o ironie a sorţii, poporul Greciei, căruia prinţesa i se dăruise cu totul, a răsturnat monarhia, a deposedat-o de averi şi l-a arestat pe Prinţul Andrei, soţul ei, condamnându-l la moarte, sub învinuirea că a pierdut războiul cu Turcia lui Kemal Ataturk. A fost nevoie de intervenţia Angliei pentru a fi eliberat. Şi Alice a scăpat cu greu cu viaţă, fugind cu toată familia la Paris, dar nervii ei, care rezistaseră la atâtea încercări în război, au cedat. În capitala Franţei, a fost diagnosticată cu schizofrenie paranoidă. Tratamentul de atunci, prescris de însuşi Sigmund Freud, care a consultat-o personal, era barbar - radiaţii cu raze X, pentru inducerea forţată a menopauzei, şi internarea cu forţa în sanatorii speciale, adevărate închisori de lux pentru capetele încoronate. Familia a uitat-o, soţul ei, frumosul Prinţ Andrei, s-a consolat de pierderea coroanei şi averii, mutându-se cu o amantă în sudul Franţei. Cel mai tragic a fost că micul Philip, lumina ochilor ei, prâslea familiei, nu a fost lăsat să-şi mai vadă mama bolnavă. Prinţesa Alice a ieşit din spital după doi ani de chin, şi s-a făcut nevăzută...
Ca o ironie a sorţii, poporul Greciei, căruia prinţesa i se dăruise cu totul, a răsturnat monarhia, a deposedat-o de averi şi l-a arestat pe Prinţul Andrei, soţul ei, condamnându-l la moarte, sub învinuirea că a pierdut războiul cu Turcia lui Kemal Ataturk. A fost nevoie de intervenţia Angliei pentru a fi eliberat. Şi Alice a scăpat cu greu cu viaţă, fugind cu toată familia la Paris, dar nervii ei, care rezistaseră la atâtea încercări în război, au cedat. În capitala Franţei, a fost diagnosticată cu schizofrenie paranoidă. Tratamentul de atunci, prescris de însuşi Sigmund Freud, care a consultat-o personal, era barbar - radiaţii cu raze X, pentru inducerea forţată a menopauzei, şi internarea cu forţa în sanatorii speciale, adevărate închisori de lux pentru capetele încoronate. Familia a uitat-o, soţul ei, frumosul Prinţ Andrei, s-a consolat de pierderea coroanei şi averii, mutându-se cu o amantă în sudul Franţei. Cel mai tragic a fost că micul Philip, lumina ochilor ei, prâslea familiei, nu a fost lăsat să-şi mai vadă mama bolnavă. Prinţesa Alice a ieşit din spital după doi ani de chin, şi s-a făcut nevăzută...
O nălucă rătăcită printre oameni
Părintele
Efrem, stareţul Mânăstirii Vatopedu
Suntem în miezul celui de-al doilea
război mondial. În Atena desfigurată de lupte, Prinţesa Alice pune bazele
propriului ordin călugăresc, numit "Surorile Martei şi Mariei", după
mânăstirea întemeiată în Rusia de mătuşa ei, Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna,
martirizată de bolşevici. A ridicat un spital şi un orfelinat la periferia
Atenei, unde măicuţele îi ajutau pe cei sărmani. Maria Karanastasis îşi aminteşte
că era o biată orfană când Prinţesa Alice a primit-o în cămin. A strâns-o de
prima oară în braţe, iar apoi a sărutat-o pe creştet. "Mi-a spus micuţa
mea vecină! Din acel moment m-am simţit mândră. Femeia aceea putea să îţi citească
inima. Şi, vă spun, ea a fost un ideal pentru mine. (plânge) M-am făcut soră
de Crucea Roşie numai pentru că am vrut să ofer şi eu lumii ceea ce sora Alice
mi-a oferit în copilărie".
Când războiul s-a sfârşit, în anul 1947, fiul său, Prinţul Philip, s-a căsătorit cu Prinţesa Elisabeta a II-a, viitoarea Regină a Angliei. Alice a venit la nuntă, dar apoi s-a întors grăbită în Grecia. Nu era făcută pentru viaţa la palat. La încoronare, în tot fastul, strălucirea şi bogăţia Catedralei Westminster, în mijlocul cortegiului regal, tot numai haine scumpe şi bijuterii fastuoase, camerele de televiziune au surprins o apariţie spectrală - o femeie subţire, înveştmântată într-un strai cenuşiu. Ai fi zis că e de pe altă lume, o nălucă rătăcită printre oameni. Era Alice, mama Prinţului Consort şi bunica micului Charles, care avea pe atunci patru ani. La doar câţiva ani de la încoronarea Reginei Elisabeta a II-a, în Grecia s-a instalat dictatura coloneilor. Temându-se pentru viaţa ei, Philip şi-a luat mama la Londra. Alice şi-a petrecut ultimii ani ca o pasăre închisă într-o colivie de aur, trăind într-un palat pe care nu şi-l dorise niciodată. A murit departe de mânăstirea ei, în 1969, la Palatul Buckingham. Ultima dorinţă a fost ca rămăşiţele pământeşti să-i fie îngropate în Ţara Sfântă, în biserica ortodoxă ridicată pe Muntele Măslinilor, acolo unde se aflau şi moaştele mătuşii sale, cea care o inspirase întreaga viaţă, Sfânta Muceniţă Elisabeta Feodorovna, ucisă bestial de comunişti. La moartea bunicii sale, Charles avea 21 de ani. Apucase să trăiască 17 ani sub influenţa lui Alice...
Când războiul s-a sfârşit, în anul 1947, fiul său, Prinţul Philip, s-a căsătorit cu Prinţesa Elisabeta a II-a, viitoarea Regină a Angliei. Alice a venit la nuntă, dar apoi s-a întors grăbită în Grecia. Nu era făcută pentru viaţa la palat. La încoronare, în tot fastul, strălucirea şi bogăţia Catedralei Westminster, în mijlocul cortegiului regal, tot numai haine scumpe şi bijuterii fastuoase, camerele de televiziune au surprins o apariţie spectrală - o femeie subţire, înveştmântată într-un strai cenuşiu. Ai fi zis că e de pe altă lume, o nălucă rătăcită printre oameni. Era Alice, mama Prinţului Consort şi bunica micului Charles, care avea pe atunci patru ani. La doar câţiva ani de la încoronarea Reginei Elisabeta a II-a, în Grecia s-a instalat dictatura coloneilor. Temându-se pentru viaţa ei, Philip şi-a luat mama la Londra. Alice şi-a petrecut ultimii ani ca o pasăre închisă într-o colivie de aur, trăind într-un palat pe care nu şi-l dorise niciodată. A murit departe de mânăstirea ei, în 1969, la Palatul Buckingham. Ultima dorinţă a fost ca rămăşiţele pământeşti să-i fie îngropate în Ţara Sfântă, în biserica ortodoxă ridicată pe Muntele Măslinilor, acolo unde se aflau şi moaştele mătuşii sale, cea care o inspirase întreaga viaţă, Sfânta Muceniţă Elisabeta Feodorovna, ucisă bestial de comunişti. La moartea bunicii sale, Charles avea 21 de ani. Apucase să trăiască 17 ani sub influenţa lui Alice...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu