joi, 15 martie 2018

ROSTIREA NOICA


Întâlniri în Paradis – Astă-seară se joacă Noica – Himericul discipolat


GEORGE  ANCA

Întâlniri în Paradis

            Voi mărturisi, pe sărite, întâlniri cu filosoful. N-am avut curaj să notez ce-am ascultat - asta făceam şi, probabil, îi puneam întrebări, ieşit cu ajutorul lui din principiala intimidare  cognitivă. Mi-a spus că mi-a scris la Roma o scrisoare, resto in posta, dar s-a pierdut în timpul lungii greve a poştaşilor itelieni din 1973. Şi dedicaţiile – standard, “cu dulce dăruire” - le-am pierdut, una a rămas, pe Rostirea filosofică românească, la Cornel Berbente, când eram directorul bibliotecii Politehnicii şi unde l-am invitat, la telefon,  pe Noica să conferenţieze, argumentând că şi Heidegger a confernţiat o dată la Politehnica din Munchen, iar nepotul său, Nicolae, era printre cei mai asidui cititori. Aşa încât, ca şi cu Adrian Maniu sau Dumitru Stăniloae, am rămas în taina unei oralităţi iniţiatice, anume din terorizanta autocenzurare de teama securităţii (am aflat acum şi tot m-am mirat că s-ar fi consemnat “acolo” – deci şi ceva scris – şi drumurile mele la Noica).
Prima oară l-am căutat la Institutul de Logică, pentru a-i comunica solicitarea lui George Alexe de a scrie la revista “Credinţa”, în Detroit (îl cunoscusem pe teolog de la cumnatul său, arheologul Petre Diaconu, partener de şah). Nu mi-a răspuns, dar mi-a dat întâlnire la restaurantul “Izvorul Rece”, a doua zi din luna următoare, unde am băut bere şi am vorbit, cred, numai despre mine. Am făcut poate caz de cei doi ani, ultimii, de curs, Eminescu, apoi Creangă, al lui Călinescu, pe care l-am audiat, la înghesuială, de vizite la părintele Stăniloae, pe care reuşisem pentru prima oară, ca ziarist de radio, să-l “dau” pe post şi să  recenzez Filocalia – aici, el a numit emfatic pe Pere Migne, cu 120 volume -, probabil şi de lucrarea mea de licenţă (“de stat”), sigur caz de ce scriam, de poezie. Interogaţiile sale, mai degrabă aspre, mă entuziasmau deja, încât curând aproape i-am reproşat, cum de nu mă pune, ca pe alţii, discipoli ai săi, să învăţ greacă şi germană, pentru a-mi auzi, oarecum jenat că se întâlneşte cu mine în paradis (ce să fac, am pus pe seama poeziei exceptarea, am şi cântărit relaţia lui cu lirica, văzând într-un târziu în “campania” manuscriselor şi hermeneutica “omului deplin” Eminescu un paralel cu Holderlin-Heidegger).
Limbile filosofice îmi fuseseră cumva refuzate, ca o libertate sau licenţă poetică, jurnalistică. Am găsit, bucuros, la Biblioteca de Stat, şi din cărţile sale vechi, Mathesis, De caelo, Schiţă de istorie a  lui Cum e cu putinţă ceva nou... Le-am citit dinadins cu ochi de literat (nici nu-mi permiteam altul), necucerit de “istoria” filosofiei (ca domeniu şi prestanţă a magistrului – care tocmai îmi refuza, mi se părea, profesoratul acesta upanişadic cu alţii -, cât că mai târziu avea să-mi povestească de preferarea lui  Al. Posescu de către P.P. Negulescu la catedra de istoria filosofiei, cum totdeauna a trecut pe lângă predare/-nie).
Normal, mi se părea autorul cel mai aşteptat – după diminuarea interdicţiei din cauza lui Hegel - în librării, la concurenţă, subterană, cu scriitorii dominanţi ai momentului. Întâlnirile au curs în fiecare 2 şi 16 ale lunii, ani de zile, când numai el oferea mai ales cafea – în ultimul timp, la Nestor. Intrasem în atmosfera cărţilor noi, aveam impresia că începusem să fiu martor la zidirea unor construcţii ideatice, de la rostire la întru, via Eminescu. Chiar şi presocraticii sau Corydaleu îmi erau familiari prin auz şi citit, măcar şi din lămuriri la curiozităţi ca din întâmplare. Am fost flatat când mi-a dat o copiei a scrisorii sale către Ştefan Milcu, solicitând Academiei să intervină pentru a readuce Închisoarea şi Mănăstirea Văcăreşti la funcţia originară, de Academie (Domnească). S-ar fi inclus, astfel, subânţelegeam, şi învăţătura martirilor terorii comuniste. L-am întrebat dacă n-ar vrea să discute aceasta cu ministrul Paul Niculescu-Mizil. Răspunsul a fost că dacă acela l-ar plăcea, el şi-ar pierde din timp, dacă nu l-ar plăcea...
Venise şi timpul să mă invite să-l vizitez acasă, pe Ornamentului, în Berceni. Acum beam cafeaua preparată de doamna Noica. Aceleaşi discuţii libere, prea libere, în fapt solemne, din partea lui, tot timorate intelectual din partea mea. Trebuie să fi schimbat întâi veşti despre ce-am mai făcut, cum, de ce, cu ce rezultat (performanţă), apoi să fi ajuns, uite aşa, la tema întâlnirii, ce-a scris, ce-am citit. L-am ascultat lecturând, în fine amuzat, din lecţiile sale de engleză pentru ospătari. Ce proastă de uşoară ar fi engleza, eu mănânc, tu mănânc... cum înainte de Braunschweig sau Heidegger îl avusese profesor de sport pe Litruţă, care îi învăţase să alerge şi după mingile pe care ştiau că o să le prindă, dar mai ales după cele pe care erau siguri că n-o să-le prindă.  Replică umorului, doamna Noica a şi refuzat mi apoi, spunea, să i le dactilografieze.
Se făceau la minister înscrieri pentru cumpărare în rate a unui apartament, am optat, pe nerăsuflate, pentru cel pus în vânzare în Berceni, pentru a fi aproape, în acelaşi topos, cu filosoful – învăţare prin învecinare. Aveam să plătesc douăzeci de ani , dar cel urmat s-a mutat curând, la rându-i, în Drumul Taberei, unde am continuat să-l vizitez, la invitaţia sa devenită tradiţie, nu rutină. Acolo, am auzit altă întrebare, cum merge maşina? Îl interesa “producţia”. Acumularea condiţiona calitatea. Pe parcursul recent îmi recomandase să folosesc – dintre, parcă, inteligenţă, simţire, voinţă – inteligenţa, cum ar veni pentru supravieţuire sub ceauşism.
Cu Noica m-am văzut cât am lucrat la Colocvii, apoi la ministerul învăţământului, adus de Mircea Maliţa, când Mihai Şora a fost trimis de el trei luni la Paris şi eu l-am înlocuit, rămânând şi sub ministeriatele lui  Mizil şi Suzana Gâdea (am fost ataşatul lor de presă), până ce filosoful a plecat la Păltiniş, iar eu am plecat, în 1977, în India (până în 1984). Să zic aşa, “perioada” mea Noica va fi fost cam egală cu perioada India, amândouă cvasidiscrete, ca şi neîngăduite, dacă nu cenzurate, exilate, dar cu atât mai încarnabile îm misterul nespusului, nefăcutului.
Când mai faci una nefăcută, arată-mi şi mie, mi-a spus când i-am dat o lungă recenzie a mea la Rostirea sa, publicată de Neuer Weg (el putea să o citească în traducere...). Treabă românească, era adesea comentariul la “făcute” din societate. “Statul e un monstru”, începuse o rostire despre cum gândea şi scria în tinereţe. N-am vorbit niciodată despre legionari. Personalităţile evocate, en passant, erau “oameni cu trecut”. Îşi lăuda editorul, pe Idel Segal. Poghirc avea un rol în învăţământul universitar de aici, nu trebuia să plece visiting. Şora şi-a ocolit destinul. Acest viciu (homosexualitatea) a fertilizat multe spirite, dar de ce trebuia acel muzicolog să se îndrepte spre fundul fiului meu?
Când i s-a permis ţinerea primei conferinţe publice, după ani, într-un auditorium din Piaţa Amzei, pe tema Renaşterii, l-am ascultat dintre numeroşi audienţi în deplină tăcere şi oarecare reculegere. Acasă m-a întrebat cum mi s-a părut. Am vrut să găsesc cuvinte dincoace sau dincolo de rostire, să-i confirm unicitatea “oratorică”, nu-l prea lăudam, ceva mai serios. El mi-a spus că e supărat pe sine, că în tinereţe, în asemenea situaţie intra într-o anume transă, ceea ce acum nu i s-ar fi întâmplat. Ba da, eu am intrat, de când aţi început cu Alberti, cu arhitectura, Renaşterea a devenit pretext de universal, de absolut, dar am şi înţeles-o mai bine ca niciodată  în fondul ei. Cam aşa ceva, şi am trecut la diverse.
Aveam să mă înscriu la doctorat, la Zoe Dumitrescu-Buşulenga – el nu era în “sistem” şi mă întrebam dacă m-ar fi primit, dacă vreau să merg la o bursă pe timp lung mă întrebase, dar eram însurat etc. - tot cu el am zis să pornesc acel doctorat şi i-am intimat că aş vrea să fac o teză despre diavol în literatură, la care a răspuns, găsim opere, vorbim şi cu Edgar Papu. Diavolul fiind cenzurabil, la vedere, am propus un poet al lui, pe Baudelaire.
Întâlnirile întâmplătoare, pe stradă, nu ocoleau evaluaţionismul lui de conţinut. Am propus la tv, Letiţiei Popa, un serial de teatru poetic – politic? - nu, poetic – politic era mai interesant. Că un prieten al lui, Sergiu Al-George, i-a vorbit nu numai de sanscrită, dar şi de tamilă, pe care s-o învăţăm. Tot el s-a văzut cu Maytreyi Devi, în India, şi n-ar fi rău ca romanul lui Eliade şi al ei să se publice într-o singură carte. Aflând că traduc din poezia turcă – a, te ocupi de noncultura turcă, de-aia sunt servitorii Europei, istorie da, în arhivele de la Istambul sunt documente româneşti necercetate nici de Iorga. Portretul i-l văd, din profil, cu pipa stinsă (?) în gură, a la Eliade, către Athene Palace, prin faţa statuii lui Eminescu. Altfel, spre încruntarea unui pastor dintr-un ordin propriu, luminată de logos mai degrabă rece.
I-am scris, evident, din Italia, în primăvara lui 1973, unde ajunsesem cu susţinerea lui Mihai Şora (îi replicase ministrului adjunct Radulian că îmi iubesc nevasta, atunci când acela obiecta că n-am copii). M-am şi “împrietenit” cu preşedintele Lettere-lor, filosoful Franco Lombardi (l-am vizitat şi la vila lui din Castel Gandolfo, peste lac de reşedinţa papei) – faţa îi aducea cu a lui Noica. Eram bursier al catedrei de literatură italiană, condusă de Carlo Salinari, dar mergeam şi la un curs despre Rousseau, iar apoi am fost admis la cursuri postuniversitare conduse tot de Lombardi (Angelo Sabbattini discuta ritos Habermas, un sociolog mă onora cu cheachere-taifasuri), dar bursa se dusese. I-am şi împrumutat magistrului, la întoarcere, o carte-două de Lombardi. I-oi fi evocat şi convorbirea mea de câteva ore cu Petru Culianu, în ce-l privea pe Eliade.
Noica se autointilua, uneori, biograful, in spe, al lui Eliade. Am început-o (sau, o s-o încep?) Cine altcineva? Când am primit prima scrisoare de la Eliade, am dat fuga să i-o arăt, era şi vărul său, medicul. De ce ţi-a răspuns, nu eşti aliatul nostru (îngheţasem). De ce nu, a intervenit doctorul, e tânăr, n-avea când să-i fie aliat. Tot aşa, când isprăvisem de redactat teza, şi i-am rezumat-o, la Nestor, că, de fapt, este Baudelaire-Eminescu, m-a întors că de ce-mi trebuia ocolul Baudelaire ca să ajung la Eminescu. Probabil cum ajunsese el, mă gândeam.
Singura persoană căreia aveam curaj să îi depăn convorbirile cu Noica, altfel benigne, era soţia mea Rodica. Nu i-am scris numele, ca şi cum el însuşi mi-ar fi interzis subliminal, din precauţie. Cu Şora   (între 1971-1976 am mâncat zilnic împreună, în subsolul ministerului sau, mai ales, kefir din Piaţa Amzei), dacă nu bârfeam într-o doară, că şi-a ocolit destinul, da, dar el, Noica, cu multe cărţi, 3-4 (2-3?) bune, şi am zis că e trist, nu ca el, Şora, netristul fără cărţi. Coborând din autobuz, la Universitate şi văzându-l pe Grigore Popa, care ştia de relaţia cu Noica, i-am spus, la ureche, că vin de la părintele Stăniloe: ăştia te vor salva mâine, a intonat sonor, de aud şi acum, dându-i dreptate.
După ce, în urma vizitei minsitrului Nurul Hassan, trimis de Indira Gandhi şi pentru schimbul de profesori de hindi şi română, acceptasem să candidez să predau în India, Suzana Gâdea m-a debarcat din minister la “Ştefan Gheorgiu” - am aflat că datorită unei anonime la Comitetul Central al Partidului Comunist Român, că aş vrea să scot un manuscris din ţară, iar acolo m-am aflat sub cercetare. Mi se părea că l-aş fi pus în pericol pe filosof, i-am şi dat de înţeles, poate (“poate” - un “tic” scriptorial al lui, paralel cu întru). Cei ce m-au cercetat mi-au dat drumul, totuşi, în India, unde grijile s-au plasat între meditaţie şi malarie.
Noica devenea încă o dată Lotul Noica, zilele cât a stat la noi Sergiu Al-George, Pe Chhatra Marg. Fusese închis în corp cu acest lot grup de eroică amintire spirituală, tot rug aprins, tot acatist.
Filosofia trecuse din cartierele bucureştene la Păltiniş, jnana (cunoaştere) şi abhijnana (recunoaştere/anagnorisis) mi se instalau în minte şi în viaţă. Filosofia recunoaşterii de la Hegel şi Pascal la Ricoeur şi Lyotard o trăisem aproape de Noica: măcar eu îl recunoşteam (în inimă), cum nu făcea societatea securoiştilor ubicui. Şi “recunoaşterea” era de suplinit prin “maşină”, prin inteligenţă. Numai pe Eminescu nu l-am lăsat, într-un târziu, pentru Kalidasa, cu a sa Abhijnana Shakuntalam/ Recunoaşterea Sacuntalei (vezi Călin. File de poveste de Eminescu).
Când m-am întors din India, după o lună de şomaj, deloc încurajant, ajuns la Politehnică, e drept, director de bibliotecă mare, de peste trei milioane de volume, cu o sută de bibliotecari, am intrat în ruina psihică de după meditaţia transcendentală, şapte eminenţi savanţi psihologi lucrau la “straţă”, bibliotecari pedepsiţi, Noica era la Păltiniş. Am citit în jurnalul lui Gabriel Liiceanu cuvânt cu cuvânt, parcă, vorbele de demult ale filosofului, aluziile puţine şi europene la neti-neti, aş fi avut iar de argumentat acum indianitatea, ca atunci “poeticitatea” (în general, lumea ia uşor, dacă nu în râs-plâns vieţuirea în India). Plus că literatura îşi-a suplimentase dodiile cu chitra-kavya şi rasa-dhvani din poetica/alamkara sanscrită. Nu că ajunsesem şi eu un om cu trecut, nici măcar cu exil (Sergiu, despre ataşatul cultural: chiar dacă este securist, asta e un epifenomen, nu-ţi vrea răul).
Ştefăniţă Lechea, lăudându-se cu un palton primit de la filosof, m-a surprins că, pomenindu-mi numele, ar fi primit replică: a, cel (ăla?) care a fost în India. De fapt, cel care l-am frecventat după o solicitare de articol pe care nu l-a scris, oferindu-mi, în schimb, salvarea “de mâine”, cu vorba autorului cărţii Existenţă şi adevăr la Soren Kirkegaard (i-am întins-o, în Athene Palace, s-o răsfoiască, ministrului educaţiei din Danemarca, Helge Larsen, dar mai înainte a smuls-o Poghirc, să se edifice şi i-a pasat-o; nebun te mai pot crede cei de la intelligence).
De ce nu va fi existat nimic sentimental în şcoala upanişadică noiciană de care am avut parte, mi se păruse, în secret? Simţeam o catacombă arborescentă în jur, defrişată şi totuşi în regenerare (pozitivitatea lui Culianu: psihicul se regenerează). Consumarea şanselor virtuale ţinea loc de realitate, dar zidirea interioară părea să nu se dărâme, ca în mitul constructor. Spre bătrâneţe m-a bătut gândul (păcătos?) - eu pentru cine aş putea fi (din datorie pentru el, pentru noii veniţi) un Noica? Tocmai că el m-a ajutat să mă ţin departe de filosofie, cum ar veni, să-l las pe el s-o facă, iar eu să rămân probabil poet (să-l fi “influenţat”, poate în sentimentul invizibil, cu verbozitatea căutătorului de recunoaştere imposibilă). Postumitatea lui monopolizată m-a închis la loc în mine, în amintirile şi amneziile legate de severa lui bunătate profund înţeleaptă de a-mi fi vorbit ascultându-mă.
Cât ar fi lucrat “diferenţele”, pe un apofatism sui generis, se învederau clarificări chiar de destin, fie şi interzis. Ce dacă nu-i plăcea Arghezi, iar prin săli de la Filologie  alegeam cu Şora, în lectura lui, volum de volum, versuri pentru o antologie a celor mai frumoase româneşti? Că m-oi fi ferit să-l chem la Casa Universitarilor la inaugurarea unui cenaclu de idei (copie după viziunea lui dialogală), Forum, de-au venit Onicescu, Mihoc, Buşulenga, Şora, Grigore Popa, Ion Ladea, Mihai Botez? Poate mi s-o fi părut că toţi ar fi trebuit să mergem la el, să zic. Mai şi “teorizasem” în teză (La These a lui Charles Peguy a fost subiectul lui Şora; Grigore Popa: Sfântul Francisc; Onicescu: Ideea Europeană; să zicem că Noica venea cu întru...) infidelitea necesară a poetului, la o vreme, a lui Rimbaud faţă de Baudelaire, poate şi a lui Barbu faţă de Mallarme, a lui Noica faţă de Nae Ionescu. Nici frică, nici ruşine nu mi-era de Noica, îl voi fi purtat în mine, cât de deformat, până la indianizare, confirmare avatarică, blestem blând de karma telepatică.
Nu mai ştiu ce i-am scris lui Eliade despre Noica din Bucureşti, Roma, Delhi, cu  nenorocita fereală intrată în oase. Reintrasem, totuşi, nesperat, pe tărâmul sentimentului. Murisem când odată doamna Noica mi-a dat de înţeles că aş fi securist, nu, doamnă, jur, de ce, că sunt oameni inteligenţi. Prima şi ultima tentativă de racolare se petrecuse la redacţia Colocvii unde descinsese, cu Almanahul Credinţa în mână, un civil ce şi-a declinat apartenenţa la securitate, să nu mă sperii (pălisem), că nu e rău că scriu la Credinţa, chiar să intru la ei, că lucrează direct cu tovarăşul – şi noi, ziariştii, am încercat o evaziune, să mă întâlnesc seara în Piaţa Romană cu el, la Turist. L-am sunat timorat pe Vasile Văduva, învoit de la spital (avea leucemie acută), m-a chemat la el, am mâncat, am jucat şah până la 7-8, obosise, dar, “tu eşti slab”, eşti în stare să te duci. A doua zi m-a sunat racolatorul, ce faci, domnule, ai încurcat borcanele, am îngăimat mai nimic. Spus lui Vasile, ce vulgar, a fost caracterizarea lui. Or, Vasile Văduva, prozator dostoievskian român, avea un respect impunător pentru scrisul şi gândirea lui Noica, al artistului care avea să moară la 33 de ani, comentarile lui aveau o vibraţie de curaj în timp românesc.
Oricum, noicienii erau nevăzuţi de mine, cu program. Poate nu se cunoşteau între ei, sau nu-i cunoşteam eu. Mi-ajungea cunoştinţa cu filosoful. Nicio gelozie. Nu urmăream nimic, decât vorba mai departe, de unde o lăsasem, cum şi acum, afară de scris şi şcolit, în rostire, de-o parte, în dodii, de alta. Îl bănuiam dandy, în tragică asonanţă cu Wendy. Traducerilor lui le voi fi adăugat pe ale mele, risipite pierderii, din neogreacă şi turcă, din italiană şi sanscrită, din engleză şi franceză, chiar şi din Faust Brădescu – despre Eugen Ionescu sau Europa Unită. De i-ar fi fost dor de fiul călugăr când îmi vobea mie. Îl vedeam neînţeles nici de sine, sub supramaturizată iubire, infra Platon. De-aş avea misticismul lui Vasile Băncilă când a scris Blaga, energie românească ori tinereţea noicologică a postmodernilor de vârsta mea pe când îl tot întâlneam pentru că aşa voia şi el, cum aş fi îndrăznit altfel.
“Bulgarul” n-avea iertare, nici de la el, nici pentru el, a lui sau a celorlalţi. Nu-i contemplam suferinţa poate cochetă, convertită în autoepitom. Cum va supravieţui? Învăţătura aceasta a lui, de atâta firesc şi împărtăşire, se va risipi între tentaculele veninoase încolăcindu-ne? Mie să-mi fi spus ce mi-a spus? Mă creştea, mă controla? (Iubirea era partea teologilor). Nici personaj literar parcă nu devenise, ca şeful său de la Logică, distorsionat într-un roman ca pentru a-i oripila nevasta şi fiicele. Noica i-a editat, însă, opra lui Joja, împreună cu Alexandru Surdu. Şi cu Platon parcă se simţise în aceeaşi claustrare. Prin clarobscurul ce nimba prima vedere în Institutul de Logică se iscă, încă năist, prezenţe tragice, îmblânzite pe o mască de dezgheţ.
Ar fi preferat, în ziua de azi, pizza Capriciosa? Nu se menaja pe el, se făcea metaforă preste “trecut”, “alianţă” de sine, îi convoca în discuţie pe polihistori, de dragul poate al lui Eliade – Cantemir, Hasdeu, Iorga, Călinescu. Să se fi voit unul dintre ei, să-i fi admirat ironic? Mă mutam după el tematic, subiectual, dacă nu şi-n spaţii forţate. Până-n India (nici gând atunci – şi totuşi povestirea despre Sergiu). Peste, până la cărţi îl citeam pe el, faţă la faţă, ghioc înalt antopomorf. Conceptele deschise ale tinereţii nu şi le închisese nici în puşcărie, nici în comunism. La Păltiniş nu mă chemase “ca-n trecut”, trecutul lui, era şi prins în anturaj. Am practicat – crimă perfectă – infidelitatea pe care mi-o inculcase făcându-mă să cred că, întâlnire de întâlnire (zeci, o sută?) era şi o respingere spre propria soartă (fără trecut, cu viitor?) Eram condamnat să nu-l mai văd, abia un telefon, puneri la cale cu Nicolae Noica, viitorul ministru, nici în autocarul ce mergea la Păltiniş pentru înmormântare n-am urcat (nici orto noicianul Mihai Drăgănescu).
O inpersonare a tabu-ului va fi fost oracolul peregrinar oferindu-şi amarul judecăţii cu îndemn de infidelitate condiţionantă a propriei deveniri întru fiinţă. Şi ratarea posibilelor înscrisuri ne păstra în claustrul-Bucureşti unde chiar vorbeam, nu semnalam prin Morse ori noduri în ghem-constituţia- Americii. Planul era disaparent, la derută cumva, n-o să ştiu niciodată încotro – cât că-mi “jurasem” poetic o detaşare pe viaţă, mai târziu, de fapt, în prezent, jaină (“nimeni să nu ştie ce e în sufletul tău/nici tu să nu ştii ce în sufletul tău”). Nepomenirea propriei suferinţe era probă de paternalism. Şi-o fi actualizat fiul călugăr în postură laică, în formarea mea întârziat  montessoriană.
În 1968, poetul Adrian Maniu mi-a dat un fel de ordin să merg la Cluj să intrevievez participanţi la Unirea din 1918 (nu se făcea caz, vicepreşedintele Radiodifuziunii, Ioan Grigorescu, s-a lăsat însă convins poate şi aflând în numele cui vorbeam şi am fost delegat, o lună, la Cluj, cu Stelian Tăbăraş). Însuşi Maniu fusese director la radio şi îi ceruse, după un concert în eter, lui George Enescu să autografieze pianul din studiou. La Cluj, am intervievat pe D.D. Roşca (luminos, în contrast cu “existenţa tragică” - nu-l cunoscusem încă pe Noica -, iar filosofia lăsa locul unor naraţiuni de student întors de la Viena, cu Blaga, la Alba Iulia), David Prodan, Flora Dragomir. Geograful Tiberiu Moraru, decan, avea să plece în India, luaţi-mă şi pe mine, şi o... amândoi pe “Irina” Gandhi, a glumit asupra palincii din pahare mari (ceva mai înainte, în apartamentul ei, îi spusesem Henriettei Yvonne-Stahl: trimiteţi-mă în India – de treizeci de ani aştept să ajung în India, a fost răspunsul, îi promisese Vianu, demult, îl văzuse pe Eliade la Paris, de curând). În India aveam să ajung.
Acolo, din lotul Noica, Sergiu Al-George a sedus nemilos pe toată lumea, profesori, copii, autorităţi, mărimi, cât că plângea în ce hal a ajuns India. Subiectul Eliade era în vedetă. Linişte peste filosof, vag Păltiniş. Doctorul care-l turnase, cofetăria Scala (de-aia n-om fi ajuns acolo, cu Noica), unde Sergiu îi arătase dedublatului scrisoarea Cioran-Noica, a intrat în narativismul compound-ului printr-un început de roman de Nilima Das (mai ales transmiterea prin Morse a unor imnuri sanscrite). Ca la Roma, subconştientul “noician” mă purta spre “filosofie”, în nevăzut parcă, prin macroreligiozitatea hindusă-universală. Ultima traducere din sanscrită – dupa ceva din Vede, Upanishade, Meghaduta lui Kalidasa ori Gitagovinda lui Jayadeva – a fost Sundarya lahari /Frumoasa unduire, de filosoful prin excelenţă al Indiei (comparat cu Kant), Shankaracharya. Evident, Eliade a apreciat mai ales versiunea în sanscrită a Luceafărului de Eminescu. Lumea kavya, a poeziei literelor, mă conserva în infidelitatea faţă de filosof şi filosofie.
Cum am spus, înapoi în ţară, am încăput în politehnică, în compania celor mai mari (şi interzişi) psihologi ai ţării. Vechile upanişade bucureştene cu Noica nici în vis nu le pomeneam. Nici măcar “teama” nu se mai conştientiza, chiar pe Şora l-am văzut foarte rar, până a ajuns ministru (după şi după, am mai avut parte, iar el se asociase, în sfârşit, cu Noica, aliaţi, pentru raţiuni filosofice.)
Acum, nu-mi pot vedea viaţa altfel decât cu Noica, nişte ani, cu un filosof până la urmă neopozabil, tot familiarismul obraznic pe care-l voi fi afişat în rândurile de faţă i se datorează ca într-un spiritism, cum aş fi sporovăit începând dinspre anii lui 60, nu-i confirmam senectutea apropiindu-se (asta să evitat în anii Indiei şi de apoi, adjuvant represiunii de obşte, pânză pe tot)?
Şi despărţirea de Goethe se vrusese, la Noica, o mai autentică reapropiere. În Jurnal filosofic: “Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult încât s-a împlinit ceva în mine – şi acum te pot părăsi.” Le-am propus unor masteranzi (în monolog, totuşi) subiectul: infidelitate vs. violenţă în contextul represiunii comuniste, cazul lui Constantn Noica. Studiile de infidelitate ar fi trimis şi la salvarea de represiune şi creaţia culturală în locul martirajului.
Noicologia, în expansiune cumva, fie ezoterizează fie deconstruieşte, nici despre Blaga nu s-au scris, însă, atâtea cărţi. I se aude vocea, pentru unii mieroasă, pentru alţii acordată cu a lui Vraca, i se portretizează, după caz,  un insinuat iezuitism, aspectul când de călugăr, când de boier, ireligiozitatea, la ntipod se idilizează “îngerii” securităţii. Este iminent un film-Noica, după atâtea inspirate de Eliade. Tragismul existenţei lui nu poate fi parat decât de dictatul bucuriei pe care şi l-a impus până la ultimul cuvânt, în nemţeşte, Unbending (necondiţionare), faţă de al lui Baudelaire, inventat: Crenom.
Noica este sinonim cu întru, închidere ce se deschide, limitaţie ce nu limitează. Se roagă pentru fratele Alexandru, torţionarul, nu cititorul său. “Tata avea un dar aparte de a-l face să creadă pe cel din faţa lui că este o fiinţă importantă” (Alexandra Noica-Wilson, Treziţi-vă, suntem liberi, 2007) “Omul a făcut bucuria, şi a văzut că e bună” (Constantin Noica, Scrisoare către Rafail, 1968). Cînd îmi vorbea de Avrig, abia întors de acolo (prospecţie pre-Păltiniş), îl vedeam pe Lazăr, după cum “şcolile” iscate până în ultimul domiciliu forţat, nu atât de sine (“suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi”, “o şcoală în care profesorul nu învaţă şi el e o absurditate”, bucata din crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos a fost scoasă la hramul bisericii Schitului Păltiniş “Schimbarea la faţă a Domnului” lângă mormântul filosofului) îl alătură pedagociei libertăţii a unui Paolo Freire (care, altfel, îl citează pe Zevedei Barbu, cât să se facă lumea mică şi pentru noi). În replică lui Ion Barbu (profesorul respingerii sale din poezie, în liceu, şi din matematică, în post/universitate): “Nu e nevoie de un cântec încăpător cât lumea, ci de un simplu cântec încăpător”.
Noica s-a vrut bucurie, într-o ordo gaudii, cu Augustin-Rafail - “bucură-te şi fă ce vrei”, cu un personaj al lui D. H. Lawrence - “Nulla dies sine laetitia”. “Ca pe o bucurie am simţit şi ultimii ani de închisoare.” Soka (durere) se face sloka (verset) la Valmiki, melancolia se face vers la Eminescu, filosofie la Noica. Bucurie (sukha) după durere (dukha) – Wulf is on an island, I on another (poem celt). Filosoful român şi-a găsit moartea alergând după un şoarece, altfel, servitorul zeului elefant Ganesh, al cunoaşterii. Poetul tamil Subramanian Bharati fu ucis în templu de elefantul căruia i se închina, iar Gianni Rodari doborât în Africa, de alt elefant. Viaţa e jiva, jiva e Shiva, Shiva e jiva. “Fie-ţi milă, Doamne, de cei care te-au omorât”.


 Piesa

SF (scenariu film). Anahoretul scriind rostirea în ce piesă, conăcari? Noiane, noi Nae. Rolul în Williamsburg. Vrac(a). Andro. Simfonia a patra de Mahler. Principal harpist. Asistent de producţie. Nu era frumoasă, fostă miss S. Speakeriană la BBC.
Numitul vizitează un element lucrat de indicativul nostru. Nu veţi da curs scrisorii la destinaţie. Să fie perfecţionate/percheziţionate amănunţit. Mă întreba ce faci. A fost soţia legionarului Ionescu Nae, bun prieten cu Noica Constantin. Obiectivul a fost căsătorit până în 1953 cu cetăţeana engleză Muston Wendi. Pe parcursul meditaţiilor, este posibil să-l întrebe pe agent ce interes are să înveţe limba engleză şi de ce tocmai la el a venit să facă meditaţiile, întrucât există şi alţi profesori în oraşul Câmpulung. Scontăm că agentul odată contactat cu suspectul sub pretextul mai sus documentat, vom realiza infiltrarea lui şi în cazul că Noica Constantin face spionaj, va apela la serviciile agentului şi astfel vom reuşi să aflăm ce date îl interesează, canalul ilegal, prin care ar transmite datele vreunui serviciu de spionaj, prin ce mijloace realizează el acest lucru.
Gertrudis. Cinquefoil. Old Catholic. Platon rasoforul călugărit deplin la Athos de stareţul Vasile de la Poiana Mărului, primind rânduiala schimei mici, dându-i numele Paisie.
Cu Noica  pe el, orice vapor devinc Titanic. Wallace, diabetul. Pază, nu piesă. Apariţii, nu dueluri. Qumran, cum rană. Ofertă de audiţie supravegheată. De ce-oi fi căutând subiect? Master Eckart închipuit. Şacote cu alţi viezuri. S-ar lega şi cu Levitant. Să fi fost mai interzis ca Noica, din cauza lui (toţi cei ce l-au întâlnit că ar scoate un manuscris din ţară, Geistes). Drama cea mai dură şi mai banalizată. Bogatul Iov, săracul Edgar. Boer War. Gambler. Gardieni schimbaţi pe discipoli. Agon. Împărţirea munţilor. Tuberculoza tibetanilor goniţi din Himalaia în India la vale. Femeile rămân în Bucureşti, la Londra, în câmpie. Piesa-filosof tropăită în tropar. Esenian, noicar. Liber aruncat de-o amintire-urmărire. A omorâ masa de viezuri. Primul an după zdup. Răni în clocot. Vezi, să se înţeleagă, ca la estradă, altfel cine mai citeşte. Drace, şi Wallace, şi Noica, şi taică-meu, câte două soţii, le ştiu, sunt fiul celei dintâi, călugăr de mic.
Dacă unui copil budist-român nu i se predau cele zece porunci. Voi, distruşii din presă, aţi marginalizat religia ortodoxă. Bible belt. Puternic doar la vorbă meltenească, ai mai înjurat un Raikonnen? Câteva personaje cu coadă şi coarne. În spatele fiecărui genocid se află şi bestia de rigoare. Un sfânt, aproape moaşte. Donmeh.
Celălalt Noica, păr. Rafail, tuns în monahism, la Essex, de păr. Sofronie. Sf. Siluan Athonitul. Frământaţi un pic de Doamne, atunci gândirea începe să vă devină rugăciune. Cu mine mântuirea este total cu neputinţă, cu Dumnezeu a se pierde este total cu neputinţă. În Dumnezeu nu este şi nu poate fi tragedie, oricât de tragică ar fi viaţa noastră. Când ne-am născut pe lumea asta şi am murit pentru lumea din pântecele maicii. Porunca lui Dumnezeu este pentru noi devenire întru fiinţă, calea spre a deveni ca el.
Gestra (revistă, editură). Am de scris piesa Noica. Rolul lui Hegel (cam tot două neveste). James Mason. Ben Beranke. Clipuri acţioniste la picioarele crucii constantine. De unde acţiune sub interdicţie? Iar suferirea acţiunii claustrale să nu apară fatalitate. Să-i zic Filosoful. Expresia “absolutul” provine din religiile păgâne. “Fiul Tatălui” depersonalizează pe Dumnezeu, creează confuzie. Suntem urmaşii unor maimuţe modificate genetic de extratereştri. În palimsest-seco, Hegel ia locul lui Nae? Fried Naegel. Cu dumneata mă întâlnesc în paradis (în Jilava? aşa m-a citit?)
Stift. Hofmeister. Viaţa lui Iisus. Pasivitatea religiei creştine. Spiritul creştinătăţii şi credinţa sa. Fries Poses. Holeră. El nu m-a înţeles. Patru cărţi. Respingerea unei filosofii înseamnă doar trecerea barierelor sale şi reducerea principiului ei special la un factor în principiul mai complet care urmează. Dialectică, dodii, aufhebung – momentul în care lucrurile sau gândurile se transformă în opusele lor. Ordo Ab Chao. Masonic Temple, Calle Hegel, 416 Mexico D.F.
Noica: De luni de zile sunt pierdut în Hegel. Din Hegel în recluziune. După: “Sunt desprins de toate”. A spune lucrurilor pe nume şi, simultan, a camufla ceea ce spune. “Nu mai poţi fi doar alexandrin după aceste evenimente”. Concluziile de învinuire. Vrea cineva să-i majească una?
Nedemni de matematică, da' de Mallarme, da? Voi, Fraţii Menzel aţi cântat, cu Pompilia Stoian, “Spune-mi, unde, când şi cum”, aproape să-l fredoneze Noica, asta era filosofie. Adică Wallace superficial, da' de ce iubim femeile? Cu legionarii, să nu-l discreditezi. Nu a primit portretul pe care cocorul i-l făcuse spre a-l primi la el la “şcoală”, high life (mai ştii meditaţiile?) Un singur décor, îl transformi. Acum Andronache, acum Ornamentului. Songuri, da, Brecht, şi Shakespeare are, şi Millo. În comunism nu am văzut atâtea spectacole proaste ca după.
Scrie această piesă în genul, să zic, teatrului absurd, nu în stil. Teatrul, dacă nu înţeleg stilul şi cuvintele e la revedere. Cască lumea. Les images sont les images. Ce-aş bea o bere. Îi zicem noi bere. Dacă-i zicea pere, hai să bea pere. Telefon-brânză. Noi, ca Wallace. Specatacol-cupeu, nu mai e o piesă, şapte scheciuri, Faca-Millo. Ce faci, Găbiţă, bine-merci, săru'mâna. Dacă n-o iau razna, totul e-n regie.
Titlul piesei e Wendy. Faci aşa. Ghimbaţi. Din tren vine Wendy. Începe scena. Şi să nu uiţi de Noica. Nu e realitate ca joc, ce-a făcut în viaţă, altfel, la bibliotecă. A vorbit-n-a vorbit, vorbeşte-nu vorbeşte, foarte bine, a vorbit dar n-a vorbit, cam aşa. Te iubesc da' nu te iubesc. Undeva să spun, s-o dau pe ceva clar, lămuritor şi clasic. Nu a vorbit pentru că era ascultat. Cameră de microfoane transformabilă. Mă întorc la muzică, salvarea mea. Acordurile disonante. Beethoven de la coadă la cap. Cum e cu Wendy. Să bem un pahar. Afară ninge, o splendoare fantastică. A dat jos bluza. Gică (personajul) a fost uimit, şi-a scos cămaşa şi a uract fără să urce. Lumea, a, ce face ăsta, când tu ai trecut la alta.
Spaţiu, timp, acţiune, mai e una, îţi spun pe e-mail. Spaţiu Boemia, loc aici. Nu sunt atât de mare cât aş fi putut să fiu dacă eram băgat într-un scandal. Amarillo. Gemelare. Îl băgară pe Wallace în maimuţă. Felicia, înainte de toate, Răzvan şi Melissa. În ce mă priveşte, prost filmat, vorbesc cu spatele, din profil. Au micşorat din rol, au scos secvenţa finală, faţa tristă, bolnav de cancer, mă făceam mic, au vrut să se refilmeze dar îmi tăiasem mustaţa. Filmul ieşea mult mai bine dacă ne dădea libertate, tot cum vrea el, conversaţiile în olandeză nu se traduc, nu vrea băiatul. Locaţia (locul), juma de oră în taxi, nimic de pe stradă, iar adorm.
Sunt singurul profesor universitar care cântă muzică uşoară. Franc Sinatra nu cânta, şi făcea şi film? Sunt Vrăjitorul, rolul principal, am succes mai mare decât Aladin. Nu puteau să facă ce le ceream eu. Textul, nu fraze întoarse, că îl înnebuneşti pe actor. Altfel, de citit, nu de jucat. Fetele sunt studente, poate rămân tâmpite de ce le spui.
Reînvii conversaţii, de unde matriarhatul – pe istorie, pe şcoală? Îl chiar văd, maică vorbitoare, persoană conversantă, meditator, la surpriză, vorbindu-şi sieşi, verificându-se, dozându-se. Pentru actul I am rezolvat povestiri dintr-un manuscris indian, pe principiul – discipolul spune poveşti maestrului, eu lui Dinu, Dinu lui Nae. Lui Ganesh să-i caut şoarecele, ucigaşul lui Noica, în versiunea peronajelor secundare din real. În rolul lui Noica: Vasile Menzel, Nae/Hegel: Dragoş Pâslaru/Dan Puric, Madi: Irina Velcescu. La harpă, Iwy Wallace. Regia: Puşi Dinulescu (în timp ce scrie la Manolescu sub aripa diavolului).
Are pact, are dosar, scrie Lăbescu, să nu zgândări. Lăbescu e ca Vitner, da' ăla a condus licenţa lui Vasile Văduva despre Gib Mihăiescu, aşa că în stilul dosargiului nu dau pe Vitner pe zece Lăbeşti. În catacombă am fost fericit că n-ai denigrat şi acum vii cu ăsta care scrie cu p mic Pământuri, de-aia a murit Preda. Iar Noica-Hegel a făcut puşcărie din cauza manuscrisului trimis-pierdut la Paris. Şi când am plecat în India, prorectorul cadrist al lui Răutu mi-a spus că s-a primit o anonimă la CC al PCR că vreau să scot un manuscris din ţară – protestez vehement – nu, că aţi fost urmărit, ştim că nu vei scoate – ba scot, doctoratul meu e manuscris. Probabil, care plecau, manuscris scoteau, tot după Hegel. Iată manuscris indian i-am trimis lui Noica, nu l-a primit, Eliade da. C-ai vrut să mă ajuţi, că poate nu ştiai că l-a făcut Lăbescu comunist pe Noica. Sunt avansat. Greu l-aţi urni pe Ganesh (căprioara s-a vaporizat). Mă duc la supraveghetori. Ţi-am dat rolul suspectului.
Vespasian i-a pictat peştera cu bizoni, d-na Kogălniceanu a scris o carte despre Noica. D.D. Roşca traducea în foileton Fenomenologia, mai şi Maxim. L-am cunoscut pe taică-tău, cânta, n-am ştiut, şi eu cu doinele din satul meu, era mai înalt ca tine, paladin într-o fabulă, trimit prin poştă. Sunt obligat să mă salvez. Lechea că are o sută des crisori de la Noica, paralizat, sub teroarea custodei, şi Carandino. Ortodoxia e singura noastră şansă de a rezista la globalizare, nu şi la a treia Romă, noi pe când a patra. Enclave de români ortodocşi în latinitate, vin şi localnicii la liturghiile lor. În tinereţe ne-am fi vrut într-o lume mai dinamică. Vezi că dacă-l face Boia pe Mihai mit, fă-l şi tu pe Wilhelm mit. Nu există numai rădăcina de mapamondizare umbrind necunoacute absolute. În piesă se întâlnesc trei limbaje: Hegel/teză, Noica/antiteză, dodii/sinteză.
Se joacă Noica, vol I. Pictorul s-a înecat în Dunăre. Noica show. Astă-seară se joacă Noica. Un accident fellinian, cu lume la etaje şi în subteran, o curgere atotbanală. A fost răpit de muză-securitate. În câte caiete şi piesa coborâtoare-urcătoare-smeie. Tot nu mă opresc în biografie, în gândire, în supraveghere. Nu e una, sunt toate filosofiile şi represiunile, de câte ori e minge şi zid, că la un meci cu capul lui, cum şi l-ar fi aruncat minge de arbitru. Misiune în munte, pelerinar, toţi pe arest, pe reţinere, pe sine. Spovedanii de unul şi de toţi, în dosare. Ce mi se întâmplă mie cu piesa, nu încă nici în roluri, nici în stal. Ne simbolizăm decomplexarea, dedemitizarea, nu mai râdem de filosof, al nostru e, el suntem.
Nu mi-aţi spus că vă vedeaţi cu Noica, frica. Nici d-stră că sunteţi din Clisura, cu Marcu Beza, aromân de-al lui Noica. N-aveţi concurenţă la jurnal, a, Noica lăuda jurnalul lui Peyps, codificat să nu-l prindă nevasta cu altele – codul lui, pe N'alte subiecte. Uitasem, tot spăimos, l-am scris invers, Acion, în India, în memorii la mijlocul vieţii: ţii jurnal? Aţi ţinut d-stră şi pentru mine. Arhiva primeşte manuscrise, biblioteca le pierde, copiii nici atât. Actul I, cerc – Sita/căprioara, Ravana/tigrul. II, triunghi (?), III, pătrat (cub? Atunci şi primele: sferă, con). Noica, pe scaun (fotoliu) în centrul scenei, cu faţa spre public. Al doilea personaj, cu faţa la el. În spatele lui Noica, al treilea personaj/peisaj, variabil, replicator şi pantomim, gesticulant în replică-Noica spre interlocutorul-comun-public.
Taică-său a fost mare torţionar. Ăsta e nivelul când eşti criminal. M-ai lăsat cu gura mută. Face urâtă o miss, o fi şi ăsta un criteriu, e dreptul lui democratic. Nu-i încap gradele pe umăr. În pod, în puşcărie, în Cuba. Bucătărie de carribi-canibali. La fiecare ascultare un meniu new, niet. Şerpii-eroii, Achileea, scanează, ce o stâncă, Pietricică la Piatra Neamţ. Tagore-Haysam-ciclopi sub lână, pe vapor. Nu e suficient să stai într-o lojă, trebuie să stea şi loja în tine. Ăştia cred că peştera e un peşte.
Ce mai citeşti, Hegel, l-a tradus Noica prin '46, '48 şi s-a dus la Câmpulung. Unul mâne la un prieten, altul la han; primul îl visează pe al doilea, vino că mă omoară hangiul, se trezeşte, se culcă la loc, vino că m-a omorât, m-a pus într-o căruţă şi m-a coperit cu balegă, se trezeşte, se duce, căruţaşul pleca, trimis de hangiu, ce-ai acolo, a luat-o la fugă, l-a ucis pe hangiu. Am tot Cicero, tradus de un nebun. Predecesor lui Seneca.
Divinaţie din divi-zei latini, nu mantică din manie-nebunie grecească. Irrideamus aruspices, să-i luăm în râs pe haruspici. Sed quid ego Graecorum? Dar de ce m-oi fi ocupând eu de greci? Illa due somnia, cele două vise. Vide, quid Socrates in Platonis Politia loquatur, iată ce spune Socrate în Republica lui Platon. De fato. Tot ce se întâmplă se întâmplă din voia destinului. Cauză este ceea ce produce efectiv lucrul a cărui cauză este, aşa cum o rană este cauza morţii, indigestia cauza unei boli, focul cauza unui incendiu. De aceea nu trebuie considerată cauză a unui lucru tot ceea ce-l premerge, ci doar ceea ce, premergându-l, îl şi produce. L-a premers, l-a şi produs ( H. pe N.?)
 Lucrul temut nu a fost experimentat, vidul trebuie să fie experimentat, o, Doamne, fie să fiu viu atunci când voi muri. Doar dincolo de non-existenţă începe existenţa. Spaima de prăbuşire poate fi frica de un eveniment trecut care nu a fost încă experimentat, vezi şi spaima de moarte, căutarea vidului. Boala psihotică este o organizare defenisvă împotriva unei agonii primitive. Neintegrarea are apărare dezintegrarea, căderea la nesfârşit se apără prin autosusţinere, nu reuşeşti să te instalezi în soma, te aperi prin depersonalizare, pierzi simţul realului recurgi la narcisismul primar, pierzi capacităţile de relaţionare cu obiectele te aperi prin stări autiste, relaţionare doar cu self-fenomene. România în pihanaliză.
Die Phaenomenologie des Geistes. Dialectica suspendării, aufhebung, prăbuşirea unei atitudini spirituale spre o nouă atitudine. “Das Wahre ist das Ganze”, adevărul este întregul. Negaţia este creatoare/pozitivă.
anandrie, afrazie, adogmatism, acatafazie, acataleptic
nonacţiune, noncărţi, nonautor, nonmuzică, nonoameni, nonviolenţă
infidelitate (nefidelitate, nestatornicie, inexactitate, neadevăr, inconstanţă)
imparitate, improductivitate, improprietate, imputrezibil, ireligios, ireuşită, irezonabil
nealtul, neamăgeţ, negrăit, nelume, nemargine
ni-arâs/nefericit/nerâs, nifaptu/nefăcut/nenăscut, ni-imnare/neumblare, ni-luţită/nelucită/năluci, niminduire /negândire, ni-mortu/nemuritor, ni-oaspe/duşman, niom, ni-putut/bolnav, ni-putame/epidemie, ni-vrut/neiubit/urât, ni-zburat/nevorbit.
De unde vorbeşti? Sunt la Paris. Tot mai bună pâinea acolo? Fără sare. Scriu o piesă despre Noica. Fiu-său e călugăr în Anglia. În Apuseni. Şi eu am vrut să merg la Peştera, dar au făcut-o cârciumă. Vezi că scriu şi despre tine o piesă. Dacă te enervez? Ce face d-na? Nu vorbeşte, dânsa e franţuzoaică. Sunt la Republica. Acolo a lucrat unchiu-meu, fost campion la toate categoriile de box, după 20 de ani de puşcărie politică, închideau o sută de-ăştia în sala de festivităţi – azi amfiteatrul “Motru” - când venea Ceauşescu, ăia erau namile, puteau cu un umăr să arunce tot în aer. Joacă iar Tyson cu Holyfield. Să ia bani. Nu se lovesc. Se lovesc.
Haiku d'etat, coup de theatre. Spaţiu claustral, interior, ne jucăm piesa fenomenologică. Denunţă pe cine bate la uşă, lovitură de teatru, de cinema, de spital, de ciocan. Hitler atacă Uniunea Sovietică. Nefertiti dispare fără urmă. L'histoire du communisme racontee aux malades mentales. Nu râdeţi de filosof. Teatrul va fi evacuat. Ne-am născut printr-o lovitură de teatru al absurdului, în ciuda neînţelegerilor care ne unesac rămânem împreună.
Noica-India, virez spre Ganesh. Vezi şi scena pe elefant din primul dosar. Metoda Hegel-Noica mă plonjează în propria literatură-arest. Îmi vor veni mereu în minte replici ale lui Noica, şi pentru australieni. The Boy in the Bush. Cine i-a incendiat biblioteca? And a bearing just a little too lamb-like to be convincing. Eunuci, eunoici. “Hegel pe Gange”, Furnici albe, p.130. Halterele, după levitant, la zi(le). Australians who are suffering of bush fires. Martirii, florile torturii; lăsaţii în viaţă, denigraţi canonic şi după moarte. Carte întru Noica-Hegel, încropită în trei săptămâni din 40 de ani.
Geistes omoară Gioia. Traducătorul, dedublat absolut. Pe repovestitor l-a costat puşcăria. Nu că l-a turnat, a avut cine, au fost închişi în aceeaşi celulă. Caut AU(M) în rugăciunea lui Nicasius. Basm din alchimie, dodii din dialectică (sigur i le-am spus, l-or fi şi interesat, or fi şi la dosare: dodii împărtăşite – în ce scopuri?) Da, îmi voi fi raportat dodiile către povestitor. A câta oară trec pe lângă piesă (personaje transpenitenciare: Noica şi Hegel). Lege-l Hegel. Dezlegat Descartes. Hunt Kant. Fum Hume. Iat-o, Plato. La citta delle donne. Decapitare pe toată linia, eres. King Kong făcut viezure, hăitaşii monografi. Inuendo. Bumbaraci. Caffe Noica.
Noica: Uitarea e de limbă.
Hegel: Dingheit (a fi lucru).
Noica: Unbendingheit, mai ales un lucru ultim.
Hegel: das Aufheben (suprimare-conservare). 
Noica: Vocabulă dialectică de prim-ordin, “întru tine, Doamne”.
Hegel: das Aussereinandersein  (exterioritatea reciprocă).
Hegel: Frumosul, sfântul, etrenul, religia şi iubirea sunt momeala cerută spre a deştepta pofta de a muşca; nu conceptul, ci extazul, nu necesitatea progresând rece a lucrului, ci entuziasmul care fermentează trebuie să fie ceea ce susţine şi răspândeşte progresiv bogăţia substanţei.
Noica: Iar cugetarea filosofică se bucură, cum spuneai tu, când întâlneşte în limbi cuvinte nu numai cu semnificaţii deosebite, dar şi opuse.
Hegel: Mugurul dispare în apariţia florii şi s-ar putea spune că el este infirmat de către aceasta. La fel, prin fruct, floarea este arătată ca fiind o falsă existenţă a plantei şi fructul trece în locul florii ca adevăr al ei. Aceste forme nu numai că se deosebesc, dar ele se elimină una pe alta ca fiind de neîmpăcat.
Noica: Fiarele au tactici şi iscusinţe omeneşti. O căprioară paşte în voie în poiană. Tigrul care o vede din desişul pădurii nu o atacă direct; dă o dată sau de două ori târcoale poienii, îşi lasă urmele, miroasele, şi apoi îşi face deodată simţită prezenţa. Căprioara vrea să fugă într-o parte, dar dă peste urmele tigrului; încearcă în alte părţi, dar e la fel. Aleargă înnebunită în cercul în care e prinsă, şi cade istovită la pământ. Atunci tigrul se duce liniştit şi o mănâncă.
Hegel: Fiecare trebuie să meargă către moartea celuilalt, după cum fiecare îşi riscă propria lui viaţă; căci celălalt nu valorează pentru el mai mult decât el însuşi.
Noica: După Heidegger, fiinţa este ceea ce se dezvăluie, după gândirea românească implicită vorbirii, fiinţa e ceea ce se ascunde.]
Hegel: Conştiinţa vieţii, a existenţei-ei-în-fapt şi a acţiunii ei, este doar suferinţa în ce priveşte această existenţă şi acţiune.
Noica: Trăim într-o lume în care universalul e pedepsit – aceasta ştim de la tine încoace.
Hegel: Spiritul absolut intră în existenţă numai pe culmea în care cunoaşterea sa pură despre el însuşi este opoziţia şi interschimbarea cu el însuşi.
Noica: Dar ce cuvinte sunt acestea de care nu ne putem desprinde?




George Anca

ASTĂ-SEARĂ SE JOACĂ NOICA

 ACTUL III.

Departe de moartea lui Nae (sinteză)

1

NAE

Frumoasa femeie Vishnu distribuie amrit devasilor, nu şi asurasilor, cu excepţia lui Rahu şi Ketu, decapitaţi, cât să le rămână numai capetele, Castor şi Polux, printre stele.

DINU

Ziarele de azi îşi deschid rubricile de anunţuri culturale cu conferinţa mea. Indian Express mă anunţă numai pe mine şi pe ambasador, Times of India, numai pe mine şi pe vice-cancelar, Hindustan Times, pe toţi trei. Stateman şi Patriot, pe nici unul.

NAE

And Queen Cleopatra The Gypsies grand-matra.

DINU

Şi nevastă-mea de-acuma...

NAE

Aveai o casă.

DINU

O răgălie.

NAE

Pe fundul apei.

DINU


Mi-e cam frică de apele astea stătute.

NAE

Reumatism.

DINU

Nu m-am mai scufundat niciodată chiar aşa.

NAE

Putem să ne ascundem.

DINU

De noi.

NAE

Abia ne-am reîntâlnit.

DINU

Înec.

NAE

Rău de viaţă.

DINU

Nu de-a mea.

NAE

Să trăim până la anu'.

DINU

În apa mai moartă, o împărăţie.

NAE

Ultima.

DINU

Sat forţat

NAE

Îţi dai drumul la gură în apă.

DINU

Mi-am căzut singur în gură.

NAE

Limbile s-au înmulţit.

DINU

Chiar fără gură.

NAE

Pe vremuri...

DINU

Via puşcărie ori ţeapă.

NAE

Criza.

DINU

Directorul intră şi el la apă.

NAE

Mutăm fabrica în adânc.

DINU

Ăştia am rămas.

NAE

Jungla şi-a luat tălpăşiţa.

DINU

Lăsasem un ceai nebăut pe masa ta.

NAE

Nu putem ieşi la suprafaţă.

DINU

Pe tine te-am invitat.

NAE

Cu potera.

DINU

Nu eram noi fericiţi.

NAE

Mai e timp.

DINU

Vie împărăţia ta.

NAE

Bănuiam eu ceva.

DINU

Rostrum.

NAE

Sati.

DINU

Muşcă-ţi limba.

NAE

Ce e cu tine aici?

DINU

Deasupra ne plâng pe amândoi.

NAE

De ce s-a făcut sati dacă nu ştia de mine? De unde ştia ce-o să fie cu noi după un an?

DINU

Gargya.

NAE

Poliţia? Tu trebuia să rămâi acolo.

DINU

Ea m-a trimis.

NAE

Nu te pricepi la femei. Se teme că n-o să te întorci.

DINU

Ţi-a spus asta?

NAE

Că te-ai îmbarcat.

DINU

Ce-o fi înţeles?

NAE

Că, de fapt, nu te-ai îmbarcat.

DINU

Eram pierdut.

NAE

Ucis.

DINU

Nemuritor.

NAE

Binefăcător.

DINU

Cu duh şi inimă.

NAE

Aşa am rămas singură pe lume.

DINU

Oarecum, dacă nu mai are pe cine trimite.

NAE

Face sati.

DINU

Dar n-a murit.

NAE

Am zis doar că e în stare de orice.

DINU

Din timpul vieţii.

NAE

Ea m-a întrebat de rostrum, ce-o fi înţeles.

DINU

Ce ne-am înţeles noi cândva.

NAE

În biserică.

DINU

Mai încolo.

NAE

Şi rostrumul ăsta are de a face cu sati?

DINU

Nu te pricepi la femei.

NAE

Mă bucur pentru Radha, sufăr pentru Sita.

DINU

Că Radha n-a avut parte de rostrum, Sita de sati.

NAE

Asta a fost demult, de niciodată.

DINU

Ţi se pare.

NAE

Apele cresc sigur.

DINU

Se şi înroşesc de humă.

NAE

Am rămas în urmă.

DINU

Mai ţii minte foamea?

NAE

Înfometaţii.

DINU

Acum ne-am unit.

NAE

Sătui de moarte. Du-te înapoi, domnule. Nu mi-e văduvă numai mie. Nu vreau să fiu uitat chiar aşa.  Îmi iei chipul şi te întorci în locul meu. Cât că nici morţii, nici stelele nu arată la fel.

DINU

De ce nu te întorci tu?

NAE

Tu ai fost trimis ultimul. Eu am plecat pur şi simplu. Aş semăna cu tine, aşa cum tu, întorcându-te, ai semăna cu mine.

DINU

Şi dacă face sati?

NAE

Pentru tine.

DINU

Glumeşti cu lucrurile sfinte, îi sunt şi frate. Unde nu ţi se mai poate întâmpla să dai seama.

NAE

Nu mă simt bine, un rostrum de corabie deasupra potopului şi de pe el ne-or creşte şi aripi de zbor, ci ne e...

DINU

Fluturii galbeni, în jurământul tăcerii, eşti obosit.

NAE

Pământul s-a suit în arbori.

DINU

În turnul steagului.

NAE

Adormirea din păduri.

DINU

Sati.

NAE

Fraţi şi surori.

DINU

Rostrum din urmă.

NAE

Studio-ghetto.

DINU

Rostrum sati se joacă deja.

NAE

Regia sati.

DINU

Sst...

NAE

Şi tu...

DINU

Sati de stat.

NAE

Căcat.

DINU

Dar şi tu joci rostrum sati. N-o să-ţi moară anume nevasta, înainte ca să te poată urma la ultimul tău ordin.

NAE

În Parinior.

DINU

Ce vremuri interesante.

NAE

Se află ceainicul cald.

DINU

N-o îngroapă, n-o arde nimeni.

NAE

Pasărea care tot nu vrea să zboare.

DINU

Povestea asta am citit-o şi în sanscrită.

NAE

Este cea pe care o ştii. O uitasei, poate, când ea ţi-a acoperit sus ochii cu degete de pianistă.

DINU

Demult

NAE

Acum şi tu.


2

DINU

Salg s-a...

MADI

India l-a..

DINU

Nu l-a făcut, Doamne, nefericit, ne făceai câini. Hegel înţelege gândirea. Ajanta şi Ellora. Deci, inima, moartea, India. E frig, am venit în India să-mi fie cald. Chestia asta se ştie de două săptămâni.

MADI

A vorbit.

DINU

Nu, a murit.

MADI
Cine l-a îngropat?

DINU

Fiindu-le urât, zeii au creat omul.

MADI

Am văzut cămila ut, un elefant, am văzut un tigru devanagari.

DINU

Fuga, preludiu, sonată, visurile zeului, pian, samadhi, bemoli.

MADI

Cetatea din Bathinda e-n ruine. Lunaticii îşi închipuie singuri scenele la care iau parte.

DINU

Disperarea urzeşte cu disperarea.

MADI

Să fi fost mai muzical atacul de inimă în sanscrită?

DINU

Au(m) cine-i cel dintâi ispăşind pe cel din urmă?

MADI

Oare există vieţile noastre?

DINU

Mâine este o aparenţă, după cum azi e o disparenţă şi a bia ieri o transparenţă.

MADI

Omul e o părere de rău a lui Dumnezeu.

DINU

Hearts are moved by mortal things.

MADI/NU

Plâng nemişcarea ce se abătu asupra casei noastre.

Te strig să mă prăvăleşti în prăpastie de negură, mai bine decât nemişcat.

Văd că nimic nu se mişcă în jurul meu, şi nici eu nu mă mişc. Laptele dă în foc, dar nu se mişcă, ia uite că se mişcă.

Spiritul meu se mişcă, tu spuneai că mişcările sunt în unghi, în cerc, în vârtej, spre a nu mai fi nemişcare. Spiritul e de la indieni.

Da, de la indieni poate să fie. Dar eu am simţit ce se va spune despre tine că susţii că nu există mişcare, nu există, ce fel de filosofie e asta, şi vei suferi, eşti tată de copil.

A, crede-mă că nu există mişcare. Planta creşte, nu se mişcă. Este nemişcarea perfectă.

Dar spiritul se mişcă. - Tocmai că nu se mişcă. - Aceasta este o nebunie furioasă.



ISABELA VASILIU-SCRABA

Himericul discipolat de la Păltiniș

Motto : „Noi n-am bravat pușcăria[politică]. Ne-am dat seama că este primejdie. N-am bravat nici când am crezut că este posibil să gândim cum vrem sub comuniști. Și nu s-a putut.” (Petre Țuțea). „[Exilatul] Eliade caută nu atât zeii, cât hierofaniile și găsește mai mult încă decât simpla relevare a sacrului: găsește sacralitatea aceea care se întinde peste toate zonele profanului” (Noica, 1975).

Rezumat de idei: Nebănuite urmări ale succesului gândirii noiciene: Reclama himericei „Școli de filozofie păltinișană” dinainte și de după „răzmeliță sinucigașă” din dec. 1989 – „Exactitatea fără adevăr” si prospețimea de calitatea a II-a a unei școli negată de presupusul ei inițiator –   Ironie a „kantianului” Noica neînțeleasă de auto-declarații discipoli. Redefinirea rațiunii căutătoare de Adevăr – O carte pentru care autorul a fost bătut și închis.   Antrenor celor care „citesc Platon și găsesc materialism marxist” (Noica) – Alungarea vizitatorilor filozofului Țuțea. Uitarea Ființei (Heidegger) și „renașterea” Sacrului/ Ființei la Eliade – Dăscălirea lui Noica și agățarea de „vidul de paltini” de la Păltiniș prin manipularea   surselor de informare (cazul Wikipediei.ro).
Privitor la   Noica, să afirmi la Radio BBC că filozoful marginalizat a fost “ultimul uriaş rămas în ţara piticilor” ar fi fost simplu şi adevărat. Dar exprimată de I. P. Culianu, ideea s-a complicat. Fiindcă de la primele vorbe s-a văzut că intenţia asistentului de română de la Groningen nu era să glorifice gândirea “uriaşului Constantin Noica”, decedat de vreo două zile. El ținea morțiș să ridice în slăvi “piticii” vizitatori ai filozofului de la Păltiniș. Adică să proslăvească himerica Scoală de la Păltiniş, negată de însuși Noica, de Alexandru Dragomir („Noica nu a avut influență asupra lui Liiceanu și Pleșu” ; https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/2partea7sfinterviualxdrag/ ), de Anton Dumitriu și de Petre Țuțea, singurii filozofi autorizați să aprecieze valorile din domeniul filozofiei românești.
În acea emisiune din decembrie 1987 anunțând de la Londra o știre nedifuzată oficial în țară, Ioan Petru Culianu [1] l-a înfăţişat pe Constantin Noica (supraviețuitor al regimului de exterminare din temnițele politice comuniste) asemenea unui Nastratin Hogea, sau a vreunui Don Quijote din Balcani, ca să ajungă să-l plaseze pe Noica în “acea rasă de Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran”. Dar comparația sa predilectă a rămas aceea cu Nastratin (I.P. Culianu, Studii româneşti, II, Iași, 2009, p.229).
Desigur himerica „Școală de filozofie” cu care s-au tot lăudat piticii comuniști, adepți ai „exactității fără adevăr” a implicat recunoașterea succesului gândirii „maestrului-autor” (Noica) a cărui operă filozofică – publicată cu mare greutate după o pauză de douăzeci de ani (1944-1964) -, se epuiza aproape instantaneu de cum îi ajungeau cărțile prin librăriile comuniste. Dar nu și citirea Filocaliei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran și culisele Filocaliei sibiene, sau, Părintele Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu și poetul Nichifor Crainic în colectivul de traducere al Filocaliei românești ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/ ), a lui Vasile cel Mare, a scrierilor lui Ioan Gură-de-aur, sau ale lui Grigorie din Nyssa și a celorlalți autori recomandați de Noica vizitatorilor săi. Pe la șaizecișiopt de ani s-ar fi întors chiar si Cioran la filozofie, pentru simplul motiv că este „inaccesibilă jurnaliștilor” (scrisoare către Relu din 25 nov. 1979).
„Răzmerița sinucigașă din decembrie 1989” (apud. Mircea Sandu Ciobanu, 11 mai 1991 ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ ) trebuia să se întâmple, observase Vasile Andru, să nu se ducă filozoful Petre Țutea în lumea de dincolo cu lacătul la gură, anchetat permanent de Securitatea comunistă. În 1990 Petre Ţuţea spunea cu tristeţe că “Noica n-a produs nici un vârf spiritual…nu a produs decât inşi care ar putea fi buni asistenţi la Filozofie, şi atâta tot” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Petre Țuțea). Supravețuitor a 13 ani de întemnițare politică, filozoful Petre Țuțea era de părere că doar Mircea Eliade [2] ar fi fost „un demn contemporan” al filozofilor Lucian Blaga și Nae Ionescu. „Acum în generația nouă nu mai e nimic (cf. P. Țuțea, Între Dumnezeu şi neamul meu, București, 1992, p. 182, p.343), afirmație confirmată de spusa lui Alexandru Dragomir după care Noica n-a avut înfluență față de tinerii comuniști care s-au auto-declarat discipolii lui Noica. Mai realist, Culianu scrisese că el i-ar fi discipol lui Eliade numai dacă Eliade l-ar recunoaște ca atare. Ceea ce nu s-a întâmplat.
După citirea Jurnalului de la Păltiniș (1983), „scos la lumină” de plagiatorul Ion Ianoși (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/ ), filozoful Noica s-a apucat să scrie varianta proprie a unui Jurnal de la Păltinis, cel puţin “70 de pagini”, nici până azi publicate.
În fapt, trâmbițata “Scoala de la Păltinis” este doar o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare filozof de către cei care n-au îmbogățit cu nimic în domeniul filozofiei româneşti. În modul cel mai ciudat posibil, vizitatorii filozofului trăirist retras la Păltiniș s-au vrut „filozofi” de Scoală noiciană, fără a-și bate capul cu gândirea lui Noica pe care doar au confruntat-o cu șabloanele îndoctrinării marxist-leniniste (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ ).
Ca să vorbească despre relația dintre un maestru și discipolii săi cărora odinioară maestrul le transmitea prin viu grai învățătura, Alexandru Dragomir (fost elev al lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu și Mircea Eliade) evidențiase ruptura produsă prin apariția scrisului, ceea ce a atras după sine abandonarea oralității în transmiterea cunoștințelor. Relația mediată de gândul scris îl are ca principal component pe maestrul autor. Cărțile maestrului sunt atent studiate de discipolii cititori. Or, după atâtea decenii de la moartea lui Noica, auto-intitulații discipoli nu au dovedit prin scrierile lor că s-ar fi aplecat să studieze cu atenție și evlavie gândirea „maestrului” Școlii păltinișene. Din contră. In afară de critici cu șabloane de gândire nepotrivite, nimic din ce-a gândit Noica n-a rodit în scrisul comuniștilor amatori de Păltiniș (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-25aninoica4/ ).
Unul dintre filozofii martirizați în temnițele politice cu care ocupantul sovietic a împânzit România, când a precizat că „nu crede în politică”, a mai scris că nu dorește „fericirea lumii cu de-a sila”. Apoi a adăugat : „Nu vreau omul abstract, „umanitatea”, ci omenia” (apud. Mircea Vulcănescu, născut în 1904 si decedat în 1952, după gratii, la Aiud; vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un dicționar de Humanitas, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/). La fel vedea teroarea instituită de auto-proclamații „marxiști” și Mircea Eliade, un alt fost discipol al lui Nae Ionescu. În opinia „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, umanismul marxist ar justifica păcatele omului decăzut și i-ar valida resentimentele (M. Eliade, Jurnal. 1970-1985, București, 2004, pp.224-233 ; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și asistentul său, Mircea Eliade ; http://isabelavs.go.ro/Discip/CAP10.html ).
Acela care nu-l citește pe Kant, „să se lase de filozofie”, recomanda elevilor săi gânditorul religios Vasile Băncilă din Școala trăiristă inițiată de Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi : Țuțea, Cioran, Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-05-6), școală de filozofie românească negată de comuniștii atei care, citindu-l pe George Călinescu, au crezut că „trăirismul” ar fi „acțiune al cărui propgram rămâne mereu în alb” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între religie și filozofie” ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ ).
În 1986, când a ironizat himericul adevăr   „fără exactitate” al mult pomenitei Școli de la Păltiniș, Noica a utilizat termeni kantieni. Filozoful știa perfect că “piticii” care se lăudaseră cu vizitele lor în stațiunea sibiană nu-i vor tăia trimiterile la Kant. Pentru simplul motiv că nu-l pricep nici pe Kant, nici gândirea „păltinișană” cu mult prea multe trimiteri la scrieri teologice pentru a fi pe placul unor atei bine îndoctrinați cu ideologia totalitarismului comunist.
La data când ironizase lipsa de realitate și de adevăr a Scolii de la Păltiniș, Noica nu citise manuscrisul volumului Epistolar. Dacă l-ar fi parcurs (chiar și în diagonală), n-ar mai fi exclamat în noiembrie 1987 (după citirea colecției de scrisori publicate) că „Liiceanu a reușit să-l înămolească de tot” (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/).
În textul său inclus în Epistolar (București, 1987), Constantin Noica asemuise VIDUL de realitate al școlirii la Păltiniş cu “vidul” de paltini din staţiunea sibiană numită „Păltiniş”, o staţiune montană plină de brazi şi lipsită de paltini. VIDUL de adevăr l-ar reprezenta însuşi neadevărul “Scolii de la Păltiniş”, “un NIMIC [3] inteligibil” :
Epistolarul acesta – scrie ironic în ianuarie 1986 – ar putea supravieţui ca adevăr al nimicului inteligibil în ceartă cu el însuşi” (Constantin Noica).
Dar Epistolarul (București, 1987) n-a supravieţuit, tocmai fiindcă fusese “prilejuit de o himeră” (C. Noica), de o „școală” care nu a putut să școlească niște vizitatori îndoctrinați (codași la filozofie). Epistolarul n-a putut supraviețui nici măcar prin textul lui Noica, introdus alături de colecția de scrisori spre a-i spori şansele de supravieţuire. Doar de un lucru poate fi sigur oricine se-ntâmplă să mai răsfoiască demodatul volum : nici Liiceanu, nici Pleşu (sau Culianu) n-au priceput ironia din textul filozofului persecutat de păzitorii ideologiei marxist-leniniste.
Cum ar fi putut ei să priceapă că   golul de adevăr (adică neadevărul) unui “nimic” rotindu-se în jurul propriei cozi, “în ceartă cu el însuşi” (apud. Noica) reprezintă chiar golul neştiinţei lor intr-ale kantianismului? Care dintre auto-desemnaţii “filozofi” din himerica Scoală de la Păltiniş, negată chiar de Noica, a putut vreodată să înţeleagă ceva din scrierile mult invocatului lor “maestru”? Când i-a apărut „Tratatul de descompunere” (în fr., Paris, 1949) într-o colecție de cărți de buzunar, „trăiristul” Cioran s-a temut că în felul acesta va putea fi „citit de toți tâmpiții” (Cioran, 1 oct., 1965) din Occident, de toți jurnaliștii lipsiți de acces la lumea ideilor filozofice.
În prelungirea diferențierii făcută de Immanuel Kant între intelect și rațiune, Noica meditase (pe urmele gânditorului religios Nae Ionescu, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica și în dubla ei înfățișare, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-06-4) la deosebirea dintre „exactitate” si „Adevăr”, ultimul fiind singurul care se poate scrie cu majusculă, pentru că ține de preocupările filozofiei „perene”, cum scria și Anton Dumitriu [4].
Bulgakov se amuza în Maestru și Margareta stabilind inexistența (/ vidul de realitate si de adevăr) a ceea ce paznicii regimului sovietic numesc „prospețime de calitatea a doua”. O „prospețime” de calitate inferioară indică o minciună, ceva inexistent. Un produs ori e proaspăt, ori e o marfă împuțită, adică o „irealitate” care în afara lagărului comunist nu s-ar putea comercializa. Calitatea a doua la prospețime, pur si simplu nu există. Sau (cum se exprimase Noica despre himerica Scoală de la Păltiniș) este ceva vid de adevăr și de realitate. Pregătind de tipar volumul de auto-promovare   prin difuzarea unor scrisori pe care le primise în Germania, Liiceanu (avantajat de Ministerul de interne printr-un “tratament de excepţie”, vezi Noica si Securiatea II, 2010, p.88, p.89, p.94) nu a îndepărtat referirea lui Noica la „nimicurile” enumerate de Kant în Critica Rațiunii Pure (vezi vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, Inefabila metafizică, p. 207-218, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/CAP12_1.html). Necitindu-l pe Kant, editorul n-a priceput probabil unde bat aşa-zişii termeni   “kantieni” folosiți de Noica în postfața la Epistolar (București, 1987).
Într-un alt registru (și cu altă ocazie), Noica dezbătuse problema adevărului parțial găsit de intelect. Acesta ar fi de genul „exactității fără adevăr”, imagine simbolică a culturii Occidentului descreștinat (vezi textul lui Noica, Exacțitate și adevăr într-un volum colectiv din 1985 intitulat „Cartea interferențelor”, pp.170-177). Kant atribuise facultății intelective interesul pentru științele exacte, în timp ce rațiunea ar umbla (cu mai mult sau mai puțin succes) după Adevărul metafizic, obiect al religiei și al philosophiei perennis.
In ontologia sa, gânditorul religios Noica redefinește rațiunea interesată de Adevărul absolut ca o angajare a omului într-o acțiune de regăsire a echilibrului său cu lumea din care face parte, spre a ieși din „stagnarea” proastei deveniri („întru devenire”, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica. Între fantasmă și luciditate, Slobozia, 1992). Rațiunea îl ajută pe om la intrarea în ordinea filozofiei, ea este „conștiința devenirii întru Ființă” (vezi C. Noica, Devenirea întru ființă, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1981, p. 11).
Atingerile cu orizontul teologic sunt mai vizibile la menționarea unui „Christ lăuntric” (op. cit., p.20), a problemei teodiceii (p. 101-102), și la discutarea argumentului ontologic (în Evul Mediu) doveditor al existenței lui Dumnezeu : „Intr-adevăr, argumentul acela presupune că mintea are un concept, cel de desăvârșire, ba încă cel de desăvârșire în sensul comprehensiv, care cuprinde toate notele desăvârșirii, deci și ființarea. În fapt, cugetul nostru nu poate avea un asemenea concept; acesta e un simplu ideal, e năzuință de cunoaștere și atâta tot” (p. 134). Ceea ce echivalează cu a spune că intelectul (cugetul uman) nu are „conceptul” de Dumnezeu, o „năzuință” ținând de resortul rațiunii (așa cum o înțelegea Kant), sau al „devenirii” conștiente „întru Ființă”. La douăzeci de ani Noica scria „întru Dumnezeu” (Sinteza religioasă, în „Ultima oră”, anul I, febr. 1929). Fiul călugărit percepuse la bătrânul său tată (pe care nu-l văzuse vreo două decenii) un „subcurent de creștinism ortodox autentic” (Rafail Noica, Celălalt Noica, Ed. Anastasia, 1994, p.112).
Alexandru Dragomir, cel mai de seamă vizitator al lui Noica, spunea în anul 2000, fără să lase loc de dubiu, că «Noica nu a avut influență față de Liiceanu, Pleșu, etc.». Ceea ce se regăsește în postfața la Epistolar (1987) unde Noica a negat categoric existența vreunei „Scoli” de la Păltiniș. Discutând cu tânărul Fabian Anton pe 15 iunie 2000, Alexandru Dragomir și-a manifestat dezacordul cu însăși pretenția de “discipoli” invocată foarte des de foștii bursieri Humboldt ( https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/ ). Iată cuvintele filozofului care a ales clandestinitatea culturală (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, ISBN 973-8134-16-1):
„Păltinișul nu este un fenomen în care un autor, Noica, a avut influenta asupra unor cititori (mă rog, Liiceanu, Pleșu, Vieru etc.). Nu! Păltinișul este un fenomen al unui maestru, care ținea să fie maestru, care ținea să aibă discipoli, care a fost Dinu Noica, și un grup de tineri /…/ cărora le-a picat la țanc un maestru de genul lui Dinu Noica. Care l-au iubit pe Dinu și pentru ce reprezentă el cultural, și pentru bizareriile lui, și pentru tot ce astăzi intră în anecdotica Noica” (cf. Alexandru Dragomir, 15 iunie 2000).
După o vizită pe care i-a făcut-o pe 10 iulie 1965, Constantin Floru (eminent traducător de Hegel) a diagnosticat cu justețe resorturile nevoii lui Noica de a fi „antrenor cultural”. Chiar în temniță fiind, Constantin Noica se gândea că ar putea fi de folos (acelor comuniști care-l bătuseră să-l omoare împroșcându-i sângele pe pereți) dacă l-ar accepta ca „antrenor de marxism” (vezi C. Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, Ed. Humanitas, București, 1990. p.122 ; manuscris confiscat de Securitate si apărut cu pasaje lipsă, din care unele publicate în 1994 în rev. „Viața românească, nr. 11-12, p.8). Asemenea postură de antrenor ideologic [5] i-a fost acceptată la Institutul de logică, unde, odată angajat, l-a „uitat” pe Marx (citit după gratii) și s-a îndeletnicit cu filozofia Greciei antice, ajungând după niște ani „antrenor” de   traducători comuniști care citeau Platon și găseau în el „materialism marxist” (vezi vol. Noica în arhiva Securității, vol. I, Ed. Muzeului Literaturii, 2009, p. 101 ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciomostimpeternitate5-2/ ).
Cam la un an după eliberarea lui Noica din temnița făcută după ce i-a dat redactorului Zigu Ornea/ Orenstein manuscrisul volumului despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel [6], Constantin Floru scria că „reflexia la Noica a fost un stil, nu o necesitate (nici o patimă)…Filozofia lui Hegel izvorăște din patimă…Timpul acela petrecut după gratii l-a liberat de subiectivitate, a făcut din Noica un om al lumii obiective”, având  „nevoia de oameni si de toate” [7]. Când și-a văzut publicată cartea Povestiri despre om , Noica ar fi exclamat : „De necrezut, când te gândești că pentru cartea asta (despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel), sunt oameni care au fost bătuți și au făcut închisoare” (cf. Noica, 23 martie 1980, în Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.123). In fragmentele cărții despre Hegel pe care Securitatea i le-a restituit în 1972 si care au apărut cu titlul Povestiri despre om, decriptările lui Noica în cifru religios au fost atent îndepărtate.   Existența lor a fost prompt semnalată Securității de turnătorul Pavel Apostol căruia redactorul Zigu Ornea îi dăduse pe ascuns manuscrisul primit în 1957 spre publicare la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (vezi Noica în vizorul Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20 (277) din 14 iulie 2005 ; și Luciana Pop, Constantin Noica și criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum si I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007).
C-tin Floru (fostul asistent de logică al lui Nae Ionescu) mai nota pentru sertar că la Hegel „creștinismul este o experiență de bază pe care luptă să o stăpânească. Fenomenologia lui Hegel este o mărturisire” (vezi C. Floru în „Jurnalul literar”, oct. 1997, p.9.). Scriind despre Eliade, Noica îl comparase prin 1975 cu Hegel „care justifică, laolaltă cu gândurile trecute asupra vieții, faptele trecute”. La fel, Mircea Eliade ar fi „rechemat la viață și sens o întreagă lume de fapte” (Noica, Hiérophanie et sacralité, în Cahier de l-Herne, MIRCEA ELIADE, Paris, 1978, pp. 105-109 ; în românește cu titlul „Adevăratul înțeles al sacrului”.). După publicarea selecției de documente din arhiva Securității s-a văzut că Noica îi îndemna pe comuniștii care-l vizitau să citească opera marelui istoric al religiilor, Mircea Eliade, premiat de Academia franceză (Noica şi Securitatea, vol. II, Ed. MNLR, 2010, p.220).
Aşa cum Heidegger gândise “uitarea fiinţei”, hermeneutica practicată de Mircea Eliade ar dezvălui prezenţa, amintirea şi chiar “uitarea sacrului” (Constantin Noica ; https://www.scribd.com/document/200152049/IsabelaVScrabaNoicaEliadeArheu ). De aici rezultă capacitatea fenomenologiei eliadeşti de a face să renască fiinţa, reinvestind viaţa spirituală a omului cu o extraordinară plinătate: “În ultimii două sute de ani ai Europei, toate s-au dizolvat în faţa lucidităţii (…); astăzi s-ar spune că nimic nu mai înseamnă nimic. Eliade declară, în numele altei forme de luciditate: fiecare lucru şi gest al omului au însemnat ceva (…). Puţini oameni de cultură au deschis, ca Eliade zările către o nouă spiritualitate, probabil cea a veacului XXI” (C. Noica, „Adevăratul înțeles al sacrului”, în vol. : C. Noica, Istoricitate şi eternitate, Ed. Jurnalul literar, București, 1990, p.219).
Anularea fireștilor relații între un maestru-autor și eventualii săi discipoli a fost atent urmărită de statul polițienesc comunist care nu numai că a întemnițat nenumărați scriitori afirmați până la ocupația sovietică, dar s-a îndeletnicit și cu alungarea vizitatorilor unor foști deținuți politic. Profrsorul Ion Armeanu povestea cum un foarte bun prieten de-al său care-l vizita des pe filozoful Petre Țuțea a fost „chemat la Miliție, pe Calea Victoriei, și anchetat vreo două zile. Amenințat cu moartea…a rămas șocat…Ancheta a fost foarte abil condusă psihologic. I-au spus că oricând poate fi călcat de o mașină sau poate să cadă de la etaj și alte astfel de amenințări. A fost urmărit vreo trei zile vizibil, astfel încât să înțeleagă că ei se țin de cuvânt și că sunt cu ochii pe el” [8].
Ocupantul sovietic al României a dispus (după cel de-al doilea război mondial) arderea bibliotecilor, dosind puținele cărți (rămase din interbelic) la fonduri greu accesibile. Cenzurând tipărirea, totalitarismul comunist a încercat să fasoneze felul noilor relații de tipul „maestru-autor” (i.e. autor acceptat cu dificultate de cenzura ideologică) si discipol cititor. Tipic terorismului ideologic a fost însuși raportul (lipsit de urmări în planul îmbogățirii filozofiei românești cu alte scrieri decât cele ale lui Noica) dintre un filozof afirmat în interbelic și comuniștii care l-ar fi voit pe filozoful de la Păltiniș (ajuns la 72 de ani) traducător al unor autori marxiști (vezi Jurnalul de la Păltiniș, Ed. Cartea Românească, București, 1983).
Vizitatorului său Octavian Nistor,   Constantin Noica îi spunea (pe 11 noiembrie 1973) că intenționează să scrie despre ideile filozofice ale lui Mircea Eliade, pe care-l consideră “un nou Haşdeu”. Oct. Nistor (1917-1993) îi atrage în mod delicat atenţia că publicarea unui text despre faimosul istoric al religiilor va fi mult amânată în “Revista de filozofie [marxistă]” (a se vedea vol. : Noica şi Securitatea, 2009, p. 131).
Cu referire la literaturizarea filozofiei noiciene ca să treacă de hopul cenzurii ideologice, Petre Țuțea era de părere că „Noica prea s-a contorsionat” (http://isabelavs.go.ro/Articole/dragomirfabian2.htm ). Dar nu numai Țuțea sesizase literaturizarea gândirii filozofice noiciene. Si Mircea Eliade observase strategia lui Noica adoptată de ochii cenzurii, dar și pentru repunerea în circulație a gândirii filozofului interzis Mircea Vulcănescu, odată cu publicarea seriei de volume despre rostirea filozofică românească, opere trecute de Liiceanu pe o „listă neagră” încă din 1983, anul apariției Jurnalului de la Păltiniș.
Într-o scrisoare, Mircea Eliade l-a felicitat pe Noica pentru „modelul” pe care l-a instituit ținând seama de „imperativele momentului istoric” (Eliade către Noica, 30 iunie1979, Paris), în care o fracțiune patriotică a Securității era în luptă cu fracțiunea anti-românească a temutei instituții aflată la baza statului totalitar comunist (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Mircea Eliade și teroarea istoriei ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/ ).
În schimb, Alexandru Dragomir, fost doctorand la Heidegger (https://isabelavs2.wordpress.com/alexandru-dragomir/isabelavs-dragomir-inventat/ ) îl tachina pe filozoful retras la Păltiniș cu întrebarea : „când are de gând să se apuce de filozofie ?” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, 2004, ISBN 973-8134-16-1). Din când în când (și desigur la un nivel foarte jos), chiar și tinerii comuniști lăsați de autorități să frecventeze un fost deținut politic se apucau să-l dăscălească pe Noica. Întrucât filozoful „de modă veche” greșea nesocotind „băcanul” (americanii i-ar zice „regular Joe”) dezinteresat de cultură. Critica lor mai lua si forme indirecte, cum a fost în conferința din 1982 ținută de Andrei Pleșu la Lugoj si cuprinsă după moartea lui Noica în culegerea de texte intitulată Minima moralia (Ed. Cartea românească, 1988, p. 94-110). În Jurnalul de la Păltiniș (1983) chiar Noica a putut citi acea prezentare internaționalist-proletară a „listei negre” cu opere de-ale sale (p.137-138).
După ce filozoful catalogase (în Epilogul pe care Liiceanu îl rugase să-l scrie pentru volumul Epistolar) drept “himerică” închipuita “Scoală de la Păltiniş”, himera a început să bântuie Wikipedia.ro, dicţionar on-line monopolizat [9] de un grup ce promovează cărţile fostei Edituri Politice, prin îndepărtarea abuzivă a cărţilor apărute la alte edituri. Pe Wikipedia.ro închipuita “şcoală păltinișană”, invocată în decembrie 1987 de Ioan Petru Culianu pentru manipularea ascultătorilor postului de radio BBC, e “dovedită” prin două surse: O sursă este Jurnalul de la Păltiniş (lansat în suedeză în anul centenarului nașterii lui Noica) şi o altă sursă este Epistolarul, retipărit după 1990. Ambele, pasă-mi-te, atât de “independente de subiect”, încât nimeni n-a pocit articolul cu vreo etichetă vizând “punctul de vedere neutru”. Pentru că (desigur) o astfel de etichetă (într-o enciclopedie confiscată de o mafie cu interese ascunse) n-are șansa de a dăinui nici câteva secunde.
Culianu [10] a fost mereu fascinat de controlul politic prin manipularea gândirii (ceea ce azi se realizerază si prin Wikipedia.ro; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/). Despre criticarea lui Eliade îmediat după decesul savantului de renume mondial, un istoric al religiilor din “Scoala de la Chicago”, aşadar fost student al lui Eliade, sesizase că toți “criticii lui Eliade se recunosc după mediocritatea lor. Ei nu au nimic de spus în domeniul istoriei religiilor şi de aceea se alătură corului celor care dezinformează /…/ Chiar accepţiunea [de sacralitate] pe care o dădea Mircea Eliade timpului [Marelui Timp] le pare o ameninţare la adresa controlului politic al istoriei” (Ch. Long, interviu luat de Gabriel Stănescu, rev. “Arges”, sept. 2007).
În lipsa altor idei prin care să reducă originalitatea gândirii lui Mircea Eliade, unii comentatori (printre care si I.P. Culianu), i-au agăţat numele de numele lui Rudolf Otto, cel care scrisese despre „misterum tremendum”. În 29 ianuarie 1944, Eliade dădea fără să ştie o replică (la astfel de nepotrivite asocieri) consemnând dezacordul său legat de ideea centrală a lui Rudolf Otto: “Nu este adevărat că omului îi e frică de Natură, de zei: frica aceasta este minimă, faţă de GROAZA pe care a îndurat-o el, de milenii, în mijlocul istoriei. Epoca noastră este prin excelenţă o epocă terorizantă”[11].
Cum am arătat, Constantin Noica ironizează lipsa de adevăr și de realitate a “himericei” Școli de la Păltiniş [12]. El chiar ar fi vrut “să-i scape de complexele” relaţiei discipol-maestru, ca să-şi poată fiecare urma un presupus (dar neconfirmat) “destin spiritual” (Noica si Securiatea II, 2010, p. 210). Fiind tipărite file din ce a rămas din dosarele “Noica” după ce o parte din ele au fost arse, probabil la insistenţa unor informatori aflati în relaţii bune cu Virgil Măgureanu (conducătorul instituţiei după 1990) s-a aflat cu precizie că filozoful trăirist ar fi vrut să-i “dezlege” pe Andrei Pleşu si pe Gabriel Liiceanu de invocarea numelui său. Care, volens-nolens, îi pune pe ambii în inferioritate în plan cultural. De aici ideea lui Pleşu de punere în paranteză a gândirii lui Noica fiindcă “producţia bibliografică” a filozofului întemnițat șase ani fără vină nu ar fi, vezi Doamne, aşa de importantă, idee redifuzată de la Londra de Culianu după moartea lui Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul needitării OPERELOR COMPLETE ale filozofului Noica ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/ ).


Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica


Motto : „Noi n-am bravat pușcăria[politică]. Ne-am dat seama că este primejdie. N-am bravat nici când am crezut că este posibil să gândim cum vrem sub comuniști. Și nu s-a putut.” (Petre Țuțea). „[Exilatul] Eliade caută nu atât zeii, cât hierofaniile și găsește mai mult încă decât simpla relevare a sacrului: găsește sacralitatea aceea care se întinde peste toate zonele profanului” (Noica, 1975).
Rezumat de idei: Nebănuite urmări ale succesului gândirii noiciene: Reclama himericei „Școli de filozofie păltinișană” dinainte și de după „răzmeliță sinucigașă” din dec. 1989 – „Exactitatea fără adevăr” si prospețimea de calitatea a II-a a unei școli negată de presupusul ei inițiator –   Ironie a „kantianului” Noica neînțeleasă de auto-declarații discipoli. Redefinirea rațiunii căutătoare de Adevăr – O carte pentru care autorul a fost bătut și închis.   Antrenor celor care „citesc Platon și găsesc materialism marxist” (Noica) – Alungarea vizitatorilor filozofului Țuțea. Uitarea Ființei (Heidegger) și „renașterea” Sacrului/ Ființei la Eliade – Dăscălirea lui Noica și agățarea de „vidul de paltini” de la Păltiniș prin manipularea   surselor de informare (cazul Wikipediei.ro).
Privitor la   Noica, să afirmi la Radio BBC că filozoful marginalizat a fost “ultimul uriaş rămas în ţara piticilor” ar fi fost simplu şi adevărat. Dar exprimată de I. P. Culianu, ideea s-a complicat. Fiindcă de la primele vorbe s-a văzut că intenţia asistentului de română de la Groningen nu era să glorifice gândirea “uriaşului Constantin Noica”, decedat de vreo două zile. El ținea morțiș să ridice în slăvi “piticii” vizitatori ai filozofului de la Păltiniș. Adică să proslăvească himerica Scoală de la Păltiniş, negată de însuși Noica, de Alexandru Dragomir („Noica nu a avut influență asupra lui Liiceanu și Pleșu” ; https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/2partea7sfinterviualxdrag/ ), de Anton Dumitriu și de Petre Țuțea, singurii filozofi autorizați să aprecieze valorile din domeniul filozofiei românești.
În acea emisiune din decembrie 1987 anunțând de la Londra o știre nedifuzată oficial în țară, Ioan Petru Culianu [1] l-a înfăţişat pe Constantin Noica (supraviețuitor al regimului de exterminare din temnițele politice comuniste) asemenea unui Nastratin Hogea, sau a vreunui Don Quijote din Balcani, ca să ajungă să-l plaseze pe Noica în “acea rasă de Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran”. Dar comparația sa predilectă a rămas aceea cu Nastratin (I.P. Culianu, Studii româneşti, II, Iași, 2009, p.229).
Desigur himerica „Școală de filozofie” cu care s-au tot lăudat piticii comuniști, adepți ai „exactității fără adevăr” a implicat recunoașterea succesului gândirii „maestrului-autor” (Noica) a cărui operă filozofică – publicată cu mare greutate după o pauză de douăzeci de ani (1944-1964) -, se epuiza aproape instantaneu de cum îi ajungeau cărțile prin librăriile comuniste. Dar nu și citirea Filocaliei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran și culisele Filocaliei sibiene, sau, Părintele Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu și poetul Nichifor Crainic în colectivul de traducere al Filocaliei românești ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/ ), a lui Vasile cel Mare, a scrierilor lui Ioan Gură-de-aur, sau ale lui Grigorie din Nyssa și a celorlalți autori recomandați de Noica vizitatorilor săi. Pe la șaizecișiopt de ani s-ar fi întors chiar si Cioran la filozofie, pentru simplul motiv că este „inaccesibilă jurnaliștilor” (scrisoare către Relu din 25 nov. 1979).
„Răzmerița sinucigașă din decembrie 1989” (apud. Mircea Sandu Ciobanu, 11 mai 1991 ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ ) trebuia să se întâmple, observase Vasile Andru, să nu se ducă filozoful Petre Țutea în lumea de dincolo cu lacătul la gură, anchetat permanent de Securitatea comunistă. În 1990 Petre Ţuţea spunea cu tristeţe că “Noica n-a produs nici un vârf spiritual…nu a produs decât inşi care ar putea fi buni asistenţi la Filozofie, şi atâta tot” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Petre Țuțea). Supravețuitor a 13 ani de întemnițare politică, filozoful Petre Țuțea era de părere că doar Mircea Eliade [2] ar fi fost „un demn contemporan” al filozofilor Lucian Blaga și Nae Ionescu. „Acum în generația nouă nu mai e nimic (cf. P. Țuțea, Între Dumnezeu şi neamul meu, București, 1992, p. 182, p.343), afirmație confirmată de spusa lui Alexandru Dragomir după care Noica n-a avut înfluență față de tinerii comuniști care s-au auto-declarat discipolii lui Noica. Mai realist, Culianu scrisese că el i-ar fi discipol lui Eliade numai dacă Eliade l-ar recunoaște ca atare. Ceea ce nu s-a întâmplat.
După citirea Jurnalului de la Păltiniș (1983), „scos la lumină” de plagiatorul Ion Ianoși (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/ ), filozoful Noica s-a apucat să scrie varianta proprie a unui Jurnal de la Păltinis, cel puţin “70 de pagini”, nici până azi publicate.
În fapt, trâmbițata “Scoala de la Păltinis” este doar o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare filozof de către cei care n-au îmbogățit cu nimic în domeniul filozofiei româneşti. În modul cel mai ciudat posibil, vizitatorii filozofului trăirist retras la Păltiniș s-au vrut „filozofi” de Scoală noiciană, fără a-și bate capul cu gândirea lui Noica pe care doar au confruntat-o cu șabloanele îndoctrinării marxist-leniniste (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ ).
Ca să vorbească despre relația dintre un maestru și discipolii săi cărora odinioară maestrul le transmitea prin viu grai învățătura, Alexandru Dragomir (fost elev al lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu și Mircea Eliade) evidențiase ruptura produsă prin apariția scrisului, ceea ce a atras după sine abandonarea oralității în transmiterea cunoștințelor. Relația mediată de gândul scris îl are ca principal component pe maestrul autor. Cărțile maestrului sunt atent studiate de discipolii cititori. Or, după atâtea decenii de la moartea lui Noica, auto-intitulații discipoli nu au dovedit prin scrierile lor că s-ar fi aplecat să studieze cu atenție și evlavie gândirea „maestrului” Școlii păltinișene. Din contră. In afară de critici cu șabloane de gândire nepotrivite, nimic din ce-a gândit Noica n-a rodit în scrisul comuniștilor amatori de Păltiniș (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-25aninoica4/ ).
Unul dintre filozofii martirizați în temnițele politice cu care ocupantul sovietic a împânzit România, când a precizat că „nu crede în politică”, a mai scris că nu dorește „fericirea lumii cu de-a sila”. Apoi a adăugat : „Nu vreau omul abstract, „umanitatea”, ci omenia” (apud. Mircea Vulcănescu, născut în 1904 si decedat în 1952, după gratii, la Aiud; vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un dicționar de Humanitas, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/). La fel vedea teroarea instituită de auto-proclamații „marxiști” și Mircea Eliade, un alt fost discipol al lui Nae Ionescu. În opinia „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, umanismul marxist ar justifica păcatele omului decăzut și i-ar valida resentimentele (M. Eliade, Jurnal. 1970-1985, București, 2004, pp.224-233 ; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și asistentul său, Mircea Eliade ; http://isabelavs.go.ro/Discip/CAP10.html ).
Acela care nu-l citește pe Kant, „să se lase de filozofie”, recomanda elevilor săi gânditorul religios Vasile Băncilă din Școala trăiristă inițiată de Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi : Țuțea, Cioran, Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-05-6), școală de filozofie românească negată de comuniștii atei care, citindu-l pe George Călinescu, au crezut că „trăirismul” ar fi „acțiune al cărui propgram rămâne mereu în alb” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între religie și filozofie” ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ ).
În 1986, când a ironizat himericul adevăr   „fără exactitate” al mult pomenitei Școli de la Păltiniș, Noica a utilizat termeni kantieni. Filozoful știa perfect că “piticii” care se lăudaseră cu vizitele lor în stațiunea sibiană nu-i vor tăia trimiterile la Kant. Pentru simplul motiv că nu-l pricep nici pe Kant, nici gândirea „păltinișană” cu mult prea multe trimiteri la scrieri teologice pentru a fi pe placul unor atei bine îndoctrinați cu ideologia totalitarismului comunist.
La data când ironizase lipsa de realitate și de adevăr a Scolii de la Păltiniș, Noica nu citise manuscrisul volumului Epistolar. Dacă l-ar fi parcurs (chiar și în diagonală), n-ar mai fi exclamat în noiembrie 1987 (după citirea colecției de scrisori publicate) că „Liiceanu a reușit să-l înămolească de tot” (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/).
În textul său inclus în Epistolar (București, 1987), Constantin Noica asemuise VIDUL de realitate al școlirii la Păltiniş cu “vidul” de paltini din staţiunea sibiană numită „Păltiniş”, o staţiune montană plină de brazi şi lipsită de paltini. VIDUL de adevăr l-ar reprezenta însuşi neadevărul “Scolii de la Păltiniş”, “un NIMIC [3] inteligibil” :
Epistolarul acesta – scrie ironic în ianuarie 1986 – ar putea supravieţui ca adevăr al nimicului inteligibil în ceartă cu el însuşi” (Constantin Noica).
Dar Epistolarul (București, 1987) n-a supravieţuit, tocmai fiindcă fusese “prilejuit de o himeră” (C. Noica), de o „școală” care nu a putut să școlească niște vizitatori îndoctrinați (codași la filozofie). Epistolarul n-a putut supraviețui nici măcar prin textul lui Noica, introdus alături de colecția de scrisori spre a-i spori şansele de supravieţuire. Doar de un lucru poate fi sigur oricine se-ntâmplă să mai răsfoiască demodatul volum : nici Liiceanu, nici Pleşu (sau Culianu) n-au priceput ironia din textul filozofului persecutat de păzitorii ideologiei marxist-leniniste.
Cum ar fi putut ei să priceapă că   golul de adevăr (adică neadevărul) unui “nimic” rotindu-se în jurul propriei cozi, “în ceartă cu el însuşi” (apud. Noica) reprezintă chiar golul neştiinţei lor intr-ale kantianismului? Care dintre auto-desemnaţii “filozofi” din himerica Scoală de la Păltiniş, negată chiar de Noica, a putut vreodată să înţeleagă ceva din scrierile mult invocatului lor “maestru”? Când i-a apărut „Tratatul de descompunere” (în fr., Paris, 1949) într-o colecție de cărți de buzunar, „trăiristul” Cioran s-a temut că în felul acesta va putea fi „citit de toți tâmpiții” (Cioran, 1 oct., 1965) din Occident, de toți jurnaliștii lipsiți de acces la lumea ideilor filozofice.
În prelungirea diferențierii făcută de Immanuel Kant între intelect și rațiune, Noica meditase (pe urmele gânditorului religios Nae Ionescu, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica și în dubla ei înfățișare, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-06-4) la deosebirea dintre „exactitate” si „Adevăr”, ultimul fiind singurul care se poate scrie cu majusculă, pentru că ține de preocupările filozofiei „perene”, cum scria și Anton Dumitriu [4].
Bulgakov se amuza în Maestru și Margareta stabilind inexistența (/ vidul de realitate si de adevăr) a ceea ce paznicii regimului sovietic numesc „prospețime de calitatea a doua”. O „prospețime” de calitate inferioară indică o minciună, ceva inexistent. Un produs ori e proaspăt, ori e o marfă împuțită, adică o „irealitate” care în afara lagărului comunist nu s-ar putea comercializa. Calitatea a doua la prospețime, pur si simplu nu există. Sau (cum se exprimase Noica despre himerica Scoală de la Păltiniș) este ceva vid de adevăr și de realitate. Pregătind de tipar volumul de auto-promovare   prin difuzarea unor scrisori pe care le primise în Germania, Liiceanu (avantajat de Ministerul de interne printr-un “tratament de excepţie”, vezi Noica si Securiatea II, 2010, p.88, p.89, p.94) nu a îndepărtat referirea lui Noica la „nimicurile” enumerate de Kant în Critica Rațiunii Pure (vezi vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, Inefabila metafizică, p. 207-218, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/CAP12_1.html). Necitindu-l pe Kant, editorul n-a priceput probabil unde bat aşa-zişii termeni   “kantieni” folosiți de Noica în postfața la Epistolar (București, 1987).
Într-un alt registru (și cu altă ocazie), Noica dezbătuse problema adevărului parțial găsit de intelect. Acesta ar fi de genul „exactității fără adevăr”, imagine simbolică a culturii Occidentului descreștinat (vezi textul lui Noica, Exacțitate și adevăr într-un volum colectiv din 1985 intitulat „Cartea interferențelor”, pp.170-177). Kant atribuise facultății intelective interesul pentru științele exacte, în timp ce rațiunea ar umbla (cu mai mult sau mai puțin succes) după Adevărul metafizic, obiect al religiei și al philosophiei perennis.
In ontologia sa, gânditorul religios Noica redefinește rațiunea interesată de Adevărul absolut ca o angajare a omului într-o acțiune de regăsire a echilibrului său cu lumea din care face parte, spre a ieși din „stagnarea” proastei deveniri („întru devenire”, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica. Între fantasmă și luciditate, Slobozia, 1992). Rațiunea îl ajută pe om la intrarea în ordinea filozofiei, ea este „conștiința devenirii întru Ființă” (vezi C. Noica, Devenirea întru ființă, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1981, p. 11).
Atingerile cu orizontul teologic sunt mai vizibile la menționarea unui „Christ lăuntric” (op. cit., p.20), a problemei teodiceii (p. 101-102), și la discutarea argumentului ontologic (în Evul Mediu) doveditor al existenței lui Dumnezeu : „Intr-adevăr, argumentul acela presupune că mintea are un concept, cel de desăvârșire, ba încă cel de desăvârșire în sensul comprehensiv, care cuprinde toate notele desăvârșirii, deci și ființarea. În fapt, cugetul nostru nu poate avea un asemenea concept; acesta e un simplu ideal, e năzuință de cunoaștere și atâta tot” (p. 134). Ceea ce echivalează cu a spune că intelectul (cugetul uman) nu are „conceptul” de Dumnezeu, o „năzuință” ținând de resortul rațiunii (așa cum o înțelegea Kant), sau al „devenirii” conștiente „întru Ființă”. La douăzeci de ani Noica scria „întru Dumnezeu” (Sinteza religioasă, în „Ultima oră”, anul I, febr. 1929). Fiul călugărit percepuse la bătrânul său tată (pe care nu-l văzuse vreo două decenii) un „subcurent de creștinism ortodox autentic” (Rafail Noica, Celălalt Noica, Ed. Anastasia, 1994, p.112).
Alexandru Dragomir, cel mai de seamă vizitator al lui Noica, spunea în anul 2000, fără să lase loc de dubiu, că «Noica nu a avut influență față de Liiceanu, Pleșu, etc.». Ceea ce se regăsește în postfața la Epistolar (1987) unde Noica a negat categoric existența vreunei „Scoli” de la Păltiniș. Discutând cu tânărul Fabian Anton pe 15 iunie 2000, Alexandru Dragomir și-a manifestat dezacordul cu însăși pretenția de “discipoli” invocată foarte des de foștii bursieri Humboldt ( https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/ ). Iată cuvintele filozofului care a ales clandestinitatea culturală (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, ISBN 973-8134-16-1):
„Păltinișul nu este un fenomen în care un autor, Noica, a avut influenta asupra unor cititori (mă rog, Liiceanu, Pleșu, Vieru etc.). Nu! Păltinișul este un fenomen al unui maestru, care ținea să fie maestru, care ținea să aibă discipoli, care a fost Dinu Noica, și un grup de tineri /…/ cărora le-a picat la țanc un maestru de genul lui Dinu Noica. Care l-au iubit pe Dinu și pentru ce reprezentă el cultural, și pentru bizareriile lui, și pentru tot ce astăzi intră în anecdotica Noica” (cf. Alexandru Dragomir, 15 iunie 2000).
După o vizită pe care i-a făcut-o pe 10 iulie 1965, Constantin Floru (eminent traducător de Hegel) a diagnosticat cu justețe resorturile nevoii lui Noica de a fi „antrenor cultural”. Chiar în temniță fiind, Constantin Noica se gândea că ar putea fi de folos (acelor comuniști care-l bătuseră să-l omoare împroșcându-i sângele pe pereți) dacă l-ar accepta ca „antrenor de marxism” (vezi C. Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, Ed. Humanitas, București, 1990. p.122 ; manuscris confiscat de Securitate si apărut cu pasaje lipsă, din care unele publicate în 1994 în rev. „Viața românească, nr. 11-12, p.8). Asemenea postură de antrenor ideologic [5] i-a fost acceptată la Institutul de logică, unde, odată angajat, l-a „uitat” pe Marx (citit după gratii) și s-a îndeletnicit cu filozofia Greciei antice, ajungând după niște ani „antrenor” de   traducători comuniști care citeau Platon și găseau în el „materialism marxist” (vezi vol. Noica în arhiva Securității, vol. I, Ed. Muzeului Literaturii, 2009, p. 101 ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciomostimpeternitate5-2/ ).
Cam la un an după eliberarea lui Noica din temnița făcută după ce i-a dat redactorului Zigu Ornea/ Orenstein manuscrisul volumului despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel [6], Constantin Floru scria că „reflexia la Noica a fost un stil, nu o necesitate (nici o patimă)…Filozofia lui Hegel izvorăște din patimă…Timpul acela petrecut după gratii l-a liberat de subiectivitate, a făcut din Noica un om al lumii obiective”, având  „nevoia de oameni si de toate” [7]. Când și-a văzut publicată cartea Povestiri despre om , Noica ar fi exclamat : „De necrezut, când te gândești că pentru cartea asta (despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel), sunt oameni care au fost bătuți și au făcut închisoare” (cf. Noica, 23 martie 1980, în Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.123). In fragmentele cărții despre Hegel pe care Securitatea i le-a restituit în 1972 si care au apărut cu titlul Povestiri despre om, decriptările lui Noica în cifru religios au fost atent îndepărtate.   Existența lor a fost prompt semnalată Securității de turnătorul Pavel Apostol căruia redactorul Zigu Ornea îi dăduse pe ascuns manuscrisul primit în 1957 spre publicare la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (vezi Noica în vizorul Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20 (277) din 14 iulie 2005 ; și Luciana Pop, Constantin Noica și criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum si I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007).
C-tin Floru (fostul asistent de logică al lui Nae Ionescu) mai nota pentru sertar că la Hegel „creștinismul este o experiență de bază pe care luptă să o stăpânească. Fenomenologia lui Hegel este o mărturisire” (vezi C. Floru în „Jurnalul literar”, oct. 1997, p.9.). Scriind despre Eliade, Noica îl comparase prin 1975 cu Hegel „care justifică, laolaltă cu gândurile trecute asupra vieții, faptele trecute”. La fel, Mircea Eliade ar fi „rechemat la viață și sens o întreagă lume de fapte” (Noica, Hiérophanie et sacralité, în Cahier de l-Herne, MIRCEA ELIADE, Paris, 1978, pp. 105-109 ; în românește cu titlul „Adevăratul înțeles al sacrului”.). După publicarea selecției de documente din arhiva Securității s-a văzut că Noica îi îndemna pe comuniștii care-l vizitau să citească opera marelui istoric al religiilor, Mircea Eliade, premiat de Academia franceză (Noica şi Securitatea, vol. II, Ed. MNLR, 2010, p.220).
Aşa cum Heidegger gândise “uitarea fiinţei”, hermeneutica practicată de Mircea Eliade ar dezvălui prezenţa, amintirea şi chiar “uitarea sacrului” (Constantin Noica ; https://www.scribd.com/document/200152049/IsabelaVScrabaNoicaEliadeArheu ). De aici rezultă capacitatea fenomenologiei eliadeşti de a face să renască fiinţa, reinvestind viaţa spirituală a omului cu o extraordinară plinătate: “În ultimii două sute de ani ai Europei, toate s-au dizolvat în faţa lucidităţii (…); astăzi s-ar spune că nimic nu mai înseamnă nimic. Eliade declară, în numele altei forme de luciditate: fiecare lucru şi gest al omului au însemnat ceva (…). Puţini oameni de cultură au deschis, ca Eliade zările către o nouă spiritualitate, probabil cea a veacului XXI” (C. Noica, „Adevăratul înțeles al sacrului”, în vol. : C. Noica, Istoricitate şi eternitate, Ed. Jurnalul literar, București, 1990, p.219).
Anularea fireștilor relații între un maestru-autor și eventualii săi discipoli a fost atent urmărită de statul polițienesc comunist care nu numai că a întemnițat nenumărați scriitori afirmați până la ocupația sovietică, dar s-a îndeletnicit și cu alungarea vizitatorilor unor foști deținuți politic. Profrsorul Ion Armeanu povestea cum un foarte bun prieten de-al său care-l vizita des pe filozoful Petre Țuțea a fost „chemat la Miliție, pe Calea Victoriei, și anchetat vreo două zile. Amenințat cu moartea…a rămas șocat…Ancheta a fost foarte abil condusă psihologic. I-au spus că oricând poate fi călcat de o mașină sau poate să cadă de la etaj și alte astfel de amenințări. A fost urmărit vreo trei zile vizibil, astfel încât să înțeleagă că ei se țin de cuvânt și că sunt cu ochii pe el” [8].
Ocupantul sovietic al României a dispus (după cel de-al doilea război mondial) arderea bibliotecilor, dosind puținele cărți (rămase din interbelic) la fonduri greu accesibile. Cenzurând tipărirea, totalitarismul comunist a încercat să fasoneze felul noilor relații de tipul „maestru-autor” (i.e. autor acceptat cu dificultate de cenzura ideologică) si discipol cititor. Tipic terorismului ideologic a fost însuși raportul (lipsit de urmări în planul îmbogățirii filozofiei românești cu alte scrieri decât cele ale lui Noica) dintre un filozof afirmat în interbelic și comuniștii care l-ar fi voit pe filozoful de la Păltiniș (ajuns la 72 de ani) traducător al unor autori marxiști (vezi Jurnalul de la Păltiniș, Ed. Cartea Românească, București, 1983).
Vizitatorului său Octavian Nistor,   Constantin Noica îi spunea (pe 11 noiembrie 1973) că intenționează să scrie despre ideile filozofice ale lui Mircea Eliade, pe care-l consideră “un nou Haşdeu”. Oct. Nistor (1917-1993) îi atrage în mod delicat atenţia că publicarea unui text despre faimosul istoric al religiilor va fi mult amânată în “Revista de filozofie [marxistă]” (a se vedea vol. : Noica şi Securitatea, 2009, p. 131).
Cu referire la literaturizarea filozofiei noiciene ca să treacă de hopul cenzurii ideologice, Petre Țuțea era de părere că „Noica prea s-a contorsionat” (http://isabelavs.go.ro/Articole/dragomirfabian2.htm ). Dar nu numai Țuțea sesizase literaturizarea gândirii filozofice noiciene. Si Mircea Eliade observase strategia lui Noica adoptată de ochii cenzurii, dar și pentru repunerea în circulație a gândirii filozofului interzis Mircea Vulcănescu, odată cu publicarea seriei de volume despre rostirea filozofică românească, opere trecute de Liiceanu pe o „listă neagră” încă din 1983, anul apariției Jurnalului de la Păltiniș.
Într-o scrisoare, Mircea Eliade l-a felicitat pe Noica pentru „modelul” pe care l-a instituit ținând seama de „imperativele momentului istoric” (Eliade către Noica, 30 iunie1979, Paris), în care o fracțiune patriotică a Securității era în luptă cu fracțiunea anti-românească a temutei instituții aflată la baza statului totalitar comunist (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Mircea Eliade și teroarea istoriei ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/ ).
În schimb, Alexandru Dragomir, fost doctorand la Heidegger (https://isabelavs2.wordpress.com/alexandru-dragomir/isabelavs-dragomir-inventat/ ) îl tachina pe filozoful retras la Păltiniș cu întrebarea : „când are de gând să se apuce de filozofie ?” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, 2004, ISBN 973-8134-16-1). Din când în când (și desigur la un nivel foarte jos), chiar și tinerii comuniști lăsați de autorități să frecventeze un fost deținut politic se apucau să-l dăscălească pe Noica. Întrucât filozoful „de modă veche” greșea nesocotind „băcanul” (americanii i-ar zice „regular Joe”) dezinteresat de cultură. Critica lor mai lua si forme indirecte, cum a fost în conferința din 1982 ținută de Andrei Pleșu la Lugoj si cuprinsă după moartea lui Noica în culegerea de texte intitulată Minima moralia (Ed. Cartea românească, 1988, p. 94-110). În Jurnalul de la Păltiniș (1983) chiar Noica a putut citi acea prezentare internaționalist-proletară a „listei negre” cu opere de-ale sale (p.137-138).
După ce filozoful catalogase (în Epilogul pe care Liiceanu îl rugase să-l scrie pentru volumul Epistolar) drept “himerică” închipuita “Scoală de la Păltiniş”, himera a început să bântuie Wikipedia.ro, dicţionar on-line monopolizat [9] de un grup ce promovează cărţile fostei Edituri Politice, prin îndepărtarea abuzivă a cărţilor apărute la alte edituri. Pe Wikipedia.ro închipuita “şcoală păltinișană”, invocată în decembrie 1987 de Ioan Petru Culianu pentru manipularea ascultătorilor postului de radio BBC, e “dovedită” prin două surse: O sursă este Jurnalul de la Păltiniş (lansat în suedeză în anul centenarului nașterii lui Noica) şi o altă sursă este Epistolarul, retipărit după 1990. Ambele, pasă-mi-te, atât de “independente de subiect”, încât nimeni n-a pocit articolul cu vreo etichetă vizând “punctul de vedere neutru”. Pentru că (desigur) o astfel de etichetă (într-o enciclopedie confiscată de o mafie cu interese ascunse) n-are șansa de a dăinui nici câteva secunde.
Culianu [10] a fost mereu fascinat de controlul politic prin manipularea gândirii (ceea ce azi se realizerază si prin Wikipedia.ro; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/). Despre criticarea lui Eliade îmediat după decesul savantului de renume mondial, un istoric al religiilor din “Scoala de la Chicago”, aşadar fost student al lui Eliade, sesizase că toți “criticii lui Eliade se recunosc după mediocritatea lor. Ei nu au nimic de spus în domeniul istoriei religiilor şi de aceea se alătură corului celor care dezinformează /…/ Chiar accepţiunea [de sacralitate] pe care o dădea Mircea Eliade timpului [Marelui Timp] le pare o ameninţare la adresa controlului politic al istoriei” (Ch. Long, interviu luat de Gabriel Stănescu, rev. “Arges”, sept. 2007).
În lipsa altor idei prin care să reducă originalitatea gândirii lui Mircea Eliade, unii comentatori (printre care si I.P. Culianu), i-au agăţat numele de numele lui Rudolf Otto, cel care scrisese despre „misterum tremendum”. În 29 ianuarie 1944, Eliade dădea fără să ştie o replică (la astfel de nepotrivite asocieri) consemnând dezacordul său legat de ideea centrală a lui Rudolf Otto: “Nu este adevărat că omului îi e frică de Natură, de zei: frica aceasta este minimă, faţă de GROAZA pe care a îndurat-o el, de milenii, în mijlocul istoriei. Epoca noastră este prin excelenţă o epocă terorizantă”[11].
Cum am arătat, Constantin Noica ironizează lipsa de adevăr și de realitate a “himericei” Școli de la Păltiniş [12]. El chiar ar fi vrut “să-i scape de complexele” relaţiei discipol-maestru, ca să-şi poată fiecare urma un presupus (dar neconfirmat) “destin spiritual” (Noica si Securiatea II, 2010, p. 210). Fiind tipărite file din ce a rămas din dosarele “Noica” după ce o parte din ele au fost arse, probabil la insistenţa unor informatori aflati în relaţii bune cu Virgil Măgureanu (conducătorul instituţiei după 1990) s-a aflat cu precizie că filozoful trăirist ar fi vrut să-i “dezlege” pe Andrei Pleşu si pe Gabriel Liiceanu de invocarea numelui său. Care, volens-nolens, îi pune pe ambii în inferioritate în plan cultural. De aici ideea lui Pleşu de punere în paranteză a gândirii lui Noica fiindcă “producţia bibliografică” a filozofului întemnițat șase ani fără vină nu ar fi, vezi Doamne, aşa de importantă, idee redifuzată de la Londra de Culianu după moartea lui Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul needitării OPERELOR COMPLETE ale filozofului Noica ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/ ).



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu