Întâlniri în Paradis –
Astă-seară se joacă Noica – Himericul discipolat
GEORGE ANCA
Întâlniri în Paradis
Voi
mărturisi, pe sărite, întâlniri cu filosoful. N-am avut curaj să notez ce-am
ascultat - asta făceam şi, probabil, îi puneam întrebări, ieşit cu ajutorul lui
din principiala intimidare cognitivă.
Mi-a spus că mi-a scris la Roma o scrisoare, resto in posta, dar s-a pierdut în
timpul lungii greve a poştaşilor itelieni din 1973. Şi dedicaţiile – standard,
“cu dulce dăruire” - le-am pierdut, una a rămas, pe Rostirea filosofică
românească, la Cornel Berbente, când eram directorul bibliotecii
Politehnicii şi unde l-am invitat, la telefon,
pe Noica să conferenţieze, argumentând că şi Heidegger a confernţiat o
dată la Politehnica din Munchen, iar nepotul său, Nicolae, era printre cei mai
asidui cititori. Aşa încât, ca şi cu Adrian Maniu sau Dumitru Stăniloae, am
rămas în taina unei oralităţi iniţiatice, anume din terorizanta autocenzurare
de teama securităţii (am aflat acum şi tot m-am mirat că s-ar fi consemnat
“acolo” – deci şi ceva scris – şi drumurile mele la Noica).
Prima oară l-am căutat la Institutul de Logică,
pentru a-i comunica solicitarea lui George Alexe de a scrie la revista
“Credinţa”, în Detroit (îl cunoscusem pe teolog de la cumnatul său, arheologul
Petre Diaconu, partener de şah). Nu mi-a răspuns, dar mi-a dat întâlnire la
restaurantul “Izvorul Rece”, a doua zi din luna următoare, unde am băut bere şi
am vorbit, cred, numai despre mine. Am făcut poate caz de cei doi ani, ultimii,
de curs, Eminescu, apoi Creangă, al lui Călinescu, pe care l-am audiat, la
înghesuială, de vizite la părintele Stăniloae, pe care reuşisem pentru prima
oară, ca ziarist de radio, să-l “dau” pe post şi să recenzez Filocalia – aici, el a numit emfatic
pe Pere Migne, cu 120 volume -, probabil şi de lucrarea mea de licenţă (“de
stat”), sigur caz de ce scriam, de poezie. Interogaţiile sale, mai degrabă
aspre, mă entuziasmau deja, încât curând aproape i-am reproşat, cum de nu mă
pune, ca pe alţii, discipoli ai săi, să învăţ greacă şi germană, pentru a-mi
auzi, oarecum jenat că se întâlneşte cu mine în paradis (ce să fac, am pus pe
seama poeziei exceptarea, am şi cântărit relaţia lui cu lirica, văzând într-un
târziu în “campania” manuscriselor şi hermeneutica “omului deplin” Eminescu un
paralel cu Holderlin-Heidegger).
Limbile filosofice îmi fuseseră cumva refuzate,
ca o libertate sau licenţă poetică, jurnalistică. Am găsit, bucuros, la
Biblioteca de Stat, şi din cărţile sale vechi, Mathesis, De caelo,
Schiţă de istorie a lui Cum e cu
putinţă ceva nou... Le-am citit dinadins cu ochi de literat (nici nu-mi
permiteam altul), necucerit de “istoria” filosofiei (ca domeniu şi prestanţă a
magistrului – care tocmai îmi refuza, mi se părea, profesoratul acesta upanişadic
cu alţii -, cât că mai târziu avea să-mi povestească de preferarea lui Al. Posescu de către P.P. Negulescu la
catedra de istoria filosofiei, cum totdeauna a trecut pe lângă predare/-nie).
Normal, mi se părea autorul cel mai aşteptat –
după diminuarea interdicţiei din cauza lui Hegel - în librării, la concurenţă,
subterană, cu scriitorii dominanţi ai momentului. Întâlnirile au curs în
fiecare 2 şi 16 ale lunii, ani de zile, când numai el oferea mai ales cafea –
în ultimul timp, la Nestor. Intrasem în atmosfera cărţilor noi, aveam impresia
că începusem să fiu martor la zidirea unor construcţii ideatice, de la rostire
la întru, via Eminescu. Chiar şi presocraticii sau Corydaleu îmi erau familiari
prin auz şi citit, măcar şi din lămuriri la curiozităţi ca din întâmplare. Am
fost flatat când mi-a dat o copiei a scrisorii sale către Ştefan Milcu,
solicitând Academiei să intervină pentru a readuce Închisoarea şi Mănăstirea
Văcăreşti la funcţia originară, de Academie (Domnească). S-ar fi inclus,
astfel, subânţelegeam, şi învăţătura martirilor terorii comuniste. L-am
întrebat dacă n-ar vrea să discute aceasta cu ministrul Paul Niculescu-Mizil.
Răspunsul a fost că dacă acela l-ar plăcea, el şi-ar pierde din timp, dacă nu
l-ar plăcea...
Venise şi timpul să mă invite să-l vizitez
acasă, pe Ornamentului, în Berceni. Acum beam cafeaua preparată de doamna
Noica. Aceleaşi discuţii libere, prea libere, în fapt solemne, din partea lui,
tot timorate intelectual din partea mea. Trebuie să fi schimbat întâi veşti
despre ce-am mai făcut, cum, de ce, cu ce rezultat (performanţă), apoi să fi
ajuns, uite aşa, la tema întâlnirii, ce-a scris, ce-am citit. L-am ascultat
lecturând, în fine amuzat, din lecţiile sale de engleză pentru ospătari. Ce
proastă de uşoară ar fi engleza, eu mănânc, tu mănânc... cum înainte de
Braunschweig sau Heidegger îl avusese profesor de sport pe Litruţă, care îi
învăţase să alerge şi după mingile pe care ştiau că o să le prindă, dar mai
ales după cele pe care erau siguri că n-o să-le prindă. Replică umorului, doamna Noica a şi refuzat
mi apoi, spunea, să i le dactilografieze.
Se făceau la minister înscrieri pentru
cumpărare în rate a unui apartament, am optat, pe nerăsuflate, pentru cel pus
în vânzare în Berceni, pentru a fi aproape, în acelaşi topos, cu filosoful –
învăţare prin învecinare. Aveam să plătesc douăzeci de ani , dar cel urmat s-a
mutat curând, la rându-i, în Drumul Taberei, unde am continuat să-l vizitez, la
invitaţia sa devenită tradiţie, nu rutină. Acolo, am auzit altă întrebare, cum merge
maşina? Îl interesa “producţia”. Acumularea condiţiona calitatea. Pe parcursul
recent îmi recomandase să folosesc – dintre, parcă, inteligenţă, simţire,
voinţă – inteligenţa, cum ar veni pentru supravieţuire sub ceauşism.
Cu Noica m-am văzut cât am lucrat la Colocvii,
apoi la ministerul învăţământului, adus de Mircea Maliţa, când Mihai Şora a
fost trimis de el trei luni la Paris şi eu l-am înlocuit, rămânând şi sub
ministeriatele lui Mizil şi Suzana Gâdea
(am fost ataşatul lor de presă), până ce filosoful a plecat la Păltiniş, iar eu
am plecat, în 1977, în India (până în 1984). Să zic aşa, “perioada” mea Noica
va fi fost cam egală cu perioada India, amândouă cvasidiscrete, ca şi
neîngăduite, dacă nu cenzurate, exilate, dar cu atât mai încarnabile îm misterul
nespusului, nefăcutului.
Când mai faci una nefăcută, arată-mi şi mie,
mi-a spus când i-am dat o lungă recenzie a mea la Rostirea sa, publicată
de Neuer Weg (el putea să o citească în traducere...). Treabă românească, era
adesea comentariul la “făcute” din societate. “Statul e un monstru”, începuse o
rostire despre cum gândea şi scria în tinereţe. N-am vorbit niciodată despre
legionari. Personalităţile evocate, en passant, erau “oameni cu trecut”. Îşi
lăuda editorul, pe Idel Segal. Poghirc avea un rol în învăţământul universitar
de aici, nu trebuia să plece visiting. Şora şi-a ocolit destinul. Acest viciu
(homosexualitatea) a fertilizat multe spirite, dar de ce trebuia acel muzicolog
să se îndrepte spre fundul fiului meu?
Când i s-a permis ţinerea primei conferinţe
publice, după ani, într-un auditorium din Piaţa Amzei, pe tema Renaşterii, l-am
ascultat dintre numeroşi audienţi în deplină tăcere şi oarecare reculegere.
Acasă m-a întrebat cum mi s-a părut. Am vrut să găsesc cuvinte dincoace sau
dincolo de rostire, să-i confirm unicitatea “oratorică”, nu-l prea lăudam, ceva
mai serios. El mi-a spus că e supărat pe sine, că în tinereţe, în asemenea
situaţie intra într-o anume transă, ceea ce acum nu i s-ar fi întâmplat. Ba da,
eu am intrat, de când aţi început cu Alberti, cu arhitectura, Renaşterea a
devenit pretext de universal, de absolut, dar am şi înţeles-o mai bine ca
niciodată în fondul ei. Cam aşa ceva, şi
am trecut la diverse.
Aveam să mă înscriu la doctorat, la Zoe
Dumitrescu-Buşulenga – el nu era în “sistem” şi mă întrebam dacă m-ar fi
primit, dacă vreau să merg la o bursă pe timp lung mă întrebase, dar eram
însurat etc. - tot cu el am zis să pornesc acel doctorat şi i-am intimat că aş
vrea să fac o teză despre diavol în literatură, la care a răspuns, găsim opere,
vorbim şi cu Edgar Papu. Diavolul fiind cenzurabil, la vedere, am propus un
poet al lui, pe Baudelaire.
Întâlnirile întâmplătoare, pe stradă, nu
ocoleau evaluaţionismul lui de conţinut. Am propus la tv, Letiţiei Popa, un
serial de teatru poetic – politic? - nu, poetic – politic era mai interesant.
Că un prieten al lui, Sergiu Al-George, i-a vorbit nu numai de sanscrită, dar
şi de tamilă, pe care s-o învăţăm. Tot el s-a văzut cu Maytreyi Devi, în India,
şi n-ar fi rău ca romanul lui Eliade şi al ei să se publice într-o singură
carte. Aflând că traduc din poezia turcă – a, te ocupi de noncultura turcă,
de-aia sunt servitorii Europei, istorie da, în arhivele de la Istambul sunt
documente româneşti necercetate nici de Iorga. Portretul i-l văd, din profil,
cu pipa stinsă (?) în gură, a la Eliade, către Athene Palace, prin faţa statuii
lui Eminescu. Altfel, spre încruntarea unui pastor dintr-un ordin propriu,
luminată de logos mai degrabă rece.
I-am scris, evident, din Italia, în primăvara
lui 1973, unde ajunsesem cu susţinerea lui Mihai Şora (îi replicase ministrului
adjunct Radulian că îmi iubesc nevasta, atunci când acela obiecta că n-am
copii). M-am şi “împrietenit” cu preşedintele Lettere-lor, filosoful Franco
Lombardi (l-am vizitat şi la vila lui din Castel Gandolfo, peste lac de
reşedinţa papei) – faţa îi aducea cu a lui Noica. Eram bursier al catedrei de
literatură italiană, condusă de Carlo Salinari, dar mergeam şi la un curs
despre Rousseau, iar apoi am fost admis la cursuri postuniversitare conduse tot
de Lombardi (Angelo Sabbattini discuta ritos Habermas, un sociolog mă onora cu
cheachere-taifasuri), dar bursa se dusese. I-am şi împrumutat magistrului, la
întoarcere, o carte-două de Lombardi. I-oi fi evocat şi convorbirea mea de
câteva ore cu Petru Culianu, în ce-l privea pe Eliade.
Noica se autointilua, uneori, biograful, in
spe, al lui Eliade. Am început-o (sau, o s-o încep?) Cine altcineva? Când am
primit prima scrisoare de la Eliade, am dat fuga să i-o arăt, era şi vărul său,
medicul. De ce ţi-a răspuns, nu eşti aliatul nostru (îngheţasem). De ce nu, a
intervenit doctorul, e tânăr, n-avea când să-i fie aliat. Tot aşa, când
isprăvisem de redactat teza, şi i-am rezumat-o, la Nestor, că, de fapt, este
Baudelaire-Eminescu, m-a întors că de ce-mi trebuia ocolul Baudelaire ca să
ajung la Eminescu. Probabil cum ajunsese el, mă gândeam.
Singura persoană căreia aveam curaj să îi depăn
convorbirile cu Noica, altfel benigne, era soţia mea Rodica. Nu i-am scris
numele, ca şi cum el însuşi mi-ar fi interzis subliminal, din precauţie. Cu
Şora (între 1971-1976 am mâncat zilnic
împreună, în subsolul ministerului sau, mai ales, kefir din Piaţa Amzei), dacă
nu bârfeam într-o doară, că şi-a ocolit destinul, da, dar el, Noica, cu multe
cărţi, 3-4 (2-3?) bune, şi am zis că e trist, nu ca el, Şora, netristul fără
cărţi. Coborând din autobuz, la Universitate şi văzându-l pe Grigore Popa, care
ştia de relaţia cu Noica, i-am spus, la ureche, că vin de la părintele
Stăniloe: ăştia te vor salva mâine, a intonat sonor, de aud şi acum, dându-i
dreptate.
După ce, în urma vizitei minsitrului Nurul
Hassan, trimis de Indira Gandhi şi pentru schimbul de profesori de hindi şi
română, acceptasem să candidez să predau în India, Suzana Gâdea m-a debarcat
din minister la “Ştefan Gheorgiu” - am aflat că datorită unei anonime la
Comitetul Central al Partidului Comunist Român, că aş vrea să scot un manuscris
din ţară, iar acolo m-am aflat sub cercetare. Mi se părea că l-aş fi pus în
pericol pe filosof, i-am şi dat de înţeles, poate (“poate” - un “tic”
scriptorial al lui, paralel cu întru). Cei ce m-au cercetat mi-au dat drumul,
totuşi, în India, unde grijile s-au plasat între meditaţie şi malarie.
Noica devenea încă o dată Lotul Noica, zilele
cât a stat la noi Sergiu Al-George, Pe Chhatra Marg. Fusese închis în corp cu
acest lot grup de eroică amintire spirituală, tot rug aprins, tot acatist.
Filosofia trecuse din cartierele bucureştene la
Păltiniş, jnana (cunoaştere) şi abhijnana (recunoaştere/anagnorisis) mi se
instalau în minte şi în viaţă. Filosofia recunoaşterii de la Hegel şi Pascal la
Ricoeur şi Lyotard o trăisem aproape de Noica: măcar eu îl recunoşteam (în
inimă), cum nu făcea societatea securoiştilor ubicui. Şi “recunoaşterea” era de
suplinit prin “maşină”, prin inteligenţă. Numai pe Eminescu nu l-am lăsat,
într-un târziu, pentru Kalidasa, cu a sa Abhijnana Shakuntalam/
Recunoaşterea Sacuntalei (vezi Călin. File de poveste de Eminescu).
Când m-am întors din India, după o lună de
şomaj, deloc încurajant, ajuns la Politehnică, e drept, director de bibliotecă
mare, de peste trei milioane de volume, cu o sută de bibliotecari, am intrat în
ruina psihică de după meditaţia transcendentală, şapte eminenţi savanţi
psihologi lucrau la “straţă”, bibliotecari pedepsiţi, Noica era la Păltiniş. Am
citit în jurnalul lui Gabriel Liiceanu cuvânt cu cuvânt, parcă, vorbele de
demult ale filosofului, aluziile puţine şi europene la neti-neti, aş fi avut
iar de argumentat acum indianitatea, ca atunci “poeticitatea” (în general,
lumea ia uşor, dacă nu în râs-plâns vieţuirea în India). Plus că literatura
îşi-a suplimentase dodiile cu chitra-kavya şi rasa-dhvani din poetica/alamkara
sanscrită. Nu că ajunsesem şi eu un om cu trecut, nici măcar cu exil (Sergiu,
despre ataşatul cultural: chiar dacă este securist, asta e un epifenomen, nu-ţi
vrea răul).
Ştefăniţă Lechea, lăudându-se cu un palton
primit de la filosof, m-a surprins că, pomenindu-mi numele, ar fi primit
replică: a, cel (ăla?) care a fost în India. De fapt, cel care l-am frecventat
după o solicitare de articol pe care nu l-a scris, oferindu-mi, în schimb,
salvarea “de mâine”, cu vorba autorului cărţii Existenţă şi adevăr la Soren
Kirkegaard (i-am întins-o, în Athene Palace, s-o răsfoiască, ministrului
educaţiei din Danemarca, Helge Larsen, dar mai înainte a smuls-o Poghirc, să se
edifice şi i-a pasat-o; nebun te mai pot crede cei de la intelligence).
De ce nu va fi existat nimic sentimental în
şcoala upanişadică noiciană de care am avut parte, mi se păruse, în secret?
Simţeam o catacombă arborescentă în jur, defrişată şi totuşi în regenerare
(pozitivitatea lui Culianu: psihicul se regenerează). Consumarea şanselor
virtuale ţinea loc de realitate, dar zidirea interioară părea să nu se dărâme,
ca în mitul constructor. Spre bătrâneţe m-a bătut gândul (păcătos?) - eu pentru
cine aş putea fi (din datorie pentru el, pentru noii veniţi) un Noica? Tocmai
că el m-a ajutat să mă ţin departe de filosofie, cum ar veni, să-l las pe el
s-o facă, iar eu să rămân probabil poet (să-l fi “influenţat”, poate în sentimentul
invizibil, cu verbozitatea căutătorului de recunoaştere imposibilă).
Postumitatea lui monopolizată m-a închis la loc în mine, în amintirile şi
amneziile legate de severa lui bunătate profund înţeleaptă de a-mi fi vorbit
ascultându-mă.
Cât ar fi lucrat “diferenţele”, pe un apofatism
sui generis, se învederau clarificări chiar de destin, fie şi interzis. Ce dacă
nu-i plăcea Arghezi, iar prin săli de la Filologie alegeam cu Şora, în lectura lui, volum de
volum, versuri pentru o antologie a celor mai frumoase româneşti? Că m-oi fi
ferit să-l chem la Casa Universitarilor la inaugurarea unui cenaclu de idei
(copie după viziunea lui dialogală), Forum, de-au venit Onicescu, Mihoc,
Buşulenga, Şora, Grigore Popa, Ion Ladea, Mihai Botez? Poate mi s-o fi părut că
toţi ar fi trebuit să mergem la el, să zic. Mai şi “teorizasem” în teză (La
These a lui Charles Peguy a fost subiectul lui Şora; Grigore Popa: Sfântul
Francisc; Onicescu: Ideea Europeană; să zicem că Noica venea cu întru...)
infidelitea necesară a poetului, la o vreme, a lui Rimbaud faţă de Baudelaire,
poate şi a lui Barbu faţă de Mallarme, a lui Noica faţă de Nae Ionescu. Nici
frică, nici ruşine nu mi-era de Noica, îl voi fi purtat în mine, cât de
deformat, până la indianizare, confirmare avatarică, blestem blând de karma
telepatică.
Nu mai ştiu ce i-am scris lui Eliade despre
Noica din Bucureşti, Roma, Delhi, cu
nenorocita fereală intrată în oase. Reintrasem, totuşi, nesperat, pe
tărâmul sentimentului. Murisem când odată doamna Noica mi-a dat de înţeles că
aş fi securist, nu, doamnă, jur, de ce, că sunt oameni inteligenţi. Prima şi
ultima tentativă de racolare se petrecuse la redacţia Colocvii unde descinsese,
cu Almanahul Credinţa în mână, un civil ce şi-a declinat apartenenţa la
securitate, să nu mă sperii (pălisem), că nu e rău că scriu la Credinţa, chiar
să intru la ei, că lucrează direct cu tovarăşul – şi noi, ziariştii, am
încercat o evaziune, să mă întâlnesc seara în Piaţa Romană cu el, la Turist.
L-am sunat timorat pe Vasile Văduva, învoit de la spital (avea leucemie acută),
m-a chemat la el, am mâncat, am jucat şah până la 7-8, obosise, dar, “tu eşti
slab”, eşti în stare să te duci. A doua zi m-a sunat racolatorul, ce faci,
domnule, ai încurcat borcanele, am îngăimat mai nimic. Spus lui Vasile, ce vulgar,
a fost caracterizarea lui. Or, Vasile Văduva, prozator dostoievskian român,
avea un respect impunător pentru scrisul şi gândirea lui Noica, al artistului
care avea să moară la 33 de ani, comentarile lui aveau o vibraţie de curaj în
timp românesc.
Oricum, noicienii erau nevăzuţi de mine, cu
program. Poate nu se cunoşteau între ei, sau nu-i cunoşteam eu. Mi-ajungea
cunoştinţa cu filosoful. Nicio gelozie. Nu urmăream nimic, decât vorba mai
departe, de unde o lăsasem, cum şi acum, afară de scris şi şcolit, în rostire,
de-o parte, în dodii, de alta. Îl bănuiam dandy, în tragică asonanţă cu Wendy.
Traducerilor lui le voi fi adăugat pe ale mele, risipite pierderii, din
neogreacă şi turcă, din italiană şi sanscrită, din engleză şi franceză, chiar
şi din Faust Brădescu – despre Eugen Ionescu sau Europa Unită. De i-ar fi fost
dor de fiul călugăr când îmi vobea mie. Îl vedeam neînţeles nici de sine, sub
supramaturizată iubire, infra Platon. De-aş avea misticismul lui Vasile Băncilă
când a scris Blaga, energie românească ori tinereţea noicologică a
postmodernilor de vârsta mea pe când îl tot întâlneam pentru că aşa voia şi el,
cum aş fi îndrăznit altfel.
“Bulgarul” n-avea iertare, nici de la el, nici
pentru el, a lui sau a celorlalţi. Nu-i contemplam suferinţa poate cochetă,
convertită în autoepitom. Cum va supravieţui? Învăţătura aceasta a lui, de
atâta firesc şi împărtăşire, se va risipi între tentaculele veninoase
încolăcindu-ne? Mie să-mi fi spus ce mi-a spus? Mă creştea, mă controla?
(Iubirea era partea teologilor). Nici personaj literar parcă nu devenise, ca
şeful său de la Logică, distorsionat într-un roman ca pentru a-i oripila
nevasta şi fiicele. Noica i-a editat, însă, opra lui Joja, împreună cu
Alexandru Surdu. Şi cu Platon parcă se simţise în aceeaşi claustrare. Prin
clarobscurul ce nimba prima vedere în Institutul de Logică se iscă, încă năist,
prezenţe tragice, îmblânzite pe o mască de dezgheţ.
Ar fi preferat, în ziua de azi, pizza
Capriciosa? Nu se menaja pe el, se făcea metaforă preste “trecut”, “alianţă” de
sine, îi convoca în discuţie pe polihistori, de dragul poate al lui Eliade –
Cantemir, Hasdeu, Iorga, Călinescu. Să se fi voit unul dintre ei, să-i fi
admirat ironic? Mă mutam după el tematic, subiectual, dacă nu şi-n spaţii
forţate. Până-n India (nici gând atunci – şi totuşi povestirea despre Sergiu).
Peste, până la cărţi îl citeam pe el, faţă la faţă, ghioc înalt antopomorf.
Conceptele deschise ale tinereţii nu şi le închisese nici în puşcărie, nici în
comunism. La Păltiniş nu mă chemase “ca-n trecut”, trecutul lui, era şi prins
în anturaj. Am practicat – crimă perfectă – infidelitatea pe care mi-o
inculcase făcându-mă să cred că, întâlnire de întâlnire (zeci, o sută?) era şi
o respingere spre propria soartă (fără trecut, cu viitor?) Eram condamnat să
nu-l mai văd, abia un telefon, puneri la cale cu Nicolae Noica, viitorul
ministru, nici în autocarul ce mergea la Păltiniş pentru înmormântare n-am
urcat (nici orto noicianul Mihai Drăgănescu).
O inpersonare a tabu-ului va fi fost oracolul
peregrinar oferindu-şi amarul judecăţii cu îndemn de infidelitate condiţionantă
a propriei deveniri întru fiinţă. Şi ratarea posibilelor înscrisuri ne păstra
în claustrul-Bucureşti unde chiar vorbeam, nu semnalam prin Morse ori noduri în
ghem-constituţia- Americii. Planul era disaparent, la derută cumva, n-o să ştiu
niciodată încotro – cât că-mi “jurasem” poetic o detaşare pe viaţă, mai târziu,
de fapt, în prezent, jaină (“nimeni să nu ştie ce e în sufletul tău/nici tu să
nu ştii ce în sufletul tău”). Nepomenirea propriei suferinţe era probă de
paternalism. Şi-o fi actualizat fiul călugăr în postură laică, în formarea mea
întârziat montessoriană.
În 1968, poetul Adrian Maniu mi-a dat un fel de
ordin să merg la Cluj să intrevievez participanţi la Unirea din 1918 (nu se făcea
caz, vicepreşedintele Radiodifuziunii, Ioan Grigorescu, s-a lăsat însă convins
poate şi aflând în numele cui vorbeam şi am fost delegat, o lună, la Cluj, cu
Stelian Tăbăraş). Însuşi Maniu fusese director la radio şi îi ceruse, după un
concert în eter, lui George Enescu să autografieze pianul din studiou. La Cluj,
am intervievat pe D.D. Roşca (luminos, în contrast cu “existenţa tragică” -
nu-l cunoscusem încă pe Noica -, iar filosofia lăsa locul unor naraţiuni de
student întors de la Viena, cu Blaga, la Alba Iulia), David Prodan, Flora
Dragomir. Geograful Tiberiu Moraru, decan, avea să plece în India, luaţi-mă şi
pe mine, şi o... amândoi pe “Irina” Gandhi, a glumit asupra palincii din pahare
mari (ceva mai înainte, în apartamentul ei, îi spusesem Henriettei
Yvonne-Stahl: trimiteţi-mă în India – de treizeci de ani aştept să ajung în
India, a fost răspunsul, îi promisese Vianu, demult, îl văzuse pe Eliade la
Paris, de curând). În India aveam să ajung.
Acolo, din lotul Noica, Sergiu Al-George a
sedus nemilos pe toată lumea, profesori, copii, autorităţi, mărimi, cât că
plângea în ce hal a ajuns India. Subiectul Eliade era în vedetă. Linişte peste
filosof, vag Păltiniş. Doctorul care-l turnase, cofetăria Scala (de-aia n-om fi
ajuns acolo, cu Noica), unde Sergiu îi arătase dedublatului scrisoarea
Cioran-Noica, a intrat în narativismul compound-ului printr-un început de roman
de Nilima Das (mai ales transmiterea prin Morse a unor imnuri sanscrite). Ca la
Roma, subconştientul “noician” mă purta spre “filosofie”, în nevăzut parcă,
prin macroreligiozitatea hindusă-universală. Ultima traducere din sanscrită –
dupa ceva din Vede, Upanishade, Meghaduta lui Kalidasa ori Gitagovinda
lui Jayadeva – a fost Sundarya lahari /Frumoasa unduire, de filosoful
prin excelenţă al Indiei (comparat cu Kant), Shankaracharya. Evident, Eliade a
apreciat mai ales versiunea în sanscrită a Luceafărului de Eminescu.
Lumea kavya, a poeziei literelor, mă conserva în infidelitatea faţă de filosof
şi filosofie.
Cum am spus, înapoi în ţară, am încăput în
politehnică, în compania celor mai mari (şi interzişi) psihologi ai ţării.
Vechile upanişade bucureştene cu Noica nici în vis nu le pomeneam. Nici măcar
“teama” nu se mai conştientiza, chiar pe Şora l-am văzut foarte rar, până a
ajuns ministru (după şi după, am mai avut parte, iar el se asociase, în
sfârşit, cu Noica, aliaţi, pentru raţiuni filosofice.)
Acum, nu-mi pot vedea viaţa altfel decât cu
Noica, nişte ani, cu un filosof până la urmă neopozabil, tot familiarismul
obraznic pe care-l voi fi afişat în rândurile de faţă i se datorează ca într-un
spiritism, cum aş fi sporovăit începând dinspre anii lui 60, nu-i confirmam
senectutea apropiindu-se (asta să evitat în anii Indiei şi de apoi, adjuvant
represiunii de obşte, pânză pe tot)?
Şi despărţirea de Goethe se vrusese, la Noica,
o mai autentică reapropiere. În Jurnal filosofic: “Simt că te pot
părăsi. Te iubesc atât de mult încât s-a împlinit ceva în mine – şi acum te pot
părăsi.” Le-am propus unor masteranzi (în monolog, totuşi) subiectul: infidelitate
vs. violenţă în contextul represiunii comuniste, cazul lui Constantn Noica.
Studiile de infidelitate ar fi trimis şi la salvarea de represiune şi creaţia
culturală în locul martirajului.
Noicologia, în expansiune cumva, fie
ezoterizează fie deconstruieşte, nici despre Blaga nu s-au scris, însă, atâtea
cărţi. I se aude vocea, pentru unii mieroasă, pentru alţii acordată cu a lui
Vraca, i se portretizează, după caz, un
insinuat iezuitism, aspectul când de călugăr, când de boier, ireligiozitatea,
la ntipod se idilizează “îngerii” securităţii. Este iminent un film-Noica, după
atâtea inspirate de Eliade. Tragismul existenţei lui nu poate fi parat decât de
dictatul bucuriei pe care şi l-a impus până la ultimul cuvânt, în nemţeşte, Unbending
(necondiţionare), faţă de al lui Baudelaire, inventat: Crenom.
Noica este sinonim cu întru, închidere
ce se deschide, limitaţie ce nu limitează. Se roagă pentru fratele Alexandru,
torţionarul, nu cititorul său. “Tata avea un dar aparte de a-l face să creadă
pe cel din faţa lui că este o fiinţă importantă” (Alexandra Noica-Wilson, Treziţi-vă,
suntem liberi, 2007) “Omul a făcut bucuria, şi a văzut că e bună”
(Constantin Noica, Scrisoare către Rafail, 1968). Cînd îmi vorbea de Avrig,
abia întors de acolo (prospecţie pre-Păltiniş), îl vedeam pe Lazăr, după cum
“şcolile” iscate până în ultimul domiciliu forţat, nu atât de sine (“suntem
doar mijlocitori între ei şi ei înşişi”, “o şcoală în care profesorul nu învaţă
şi el e o absurditate”, bucata din crucea pe care a fost răstignit Iisus
Hristos a fost scoasă la hramul bisericii Schitului Păltiniş “Schimbarea la
faţă a Domnului” lângă mormântul filosofului) îl alătură pedagociei libertăţii
a unui Paolo Freire (care, altfel, îl citează pe Zevedei Barbu, cât să se facă
lumea mică şi pentru noi). În replică lui Ion Barbu (profesorul respingerii
sale din poezie, în liceu, şi din matematică, în post/universitate): “Nu e
nevoie de un cântec încăpător cât lumea, ci de un simplu cântec încăpător”.
Noica s-a vrut bucurie, într-o ordo gaudii, cu
Augustin-Rafail - “bucură-te şi fă ce vrei”, cu un personaj al lui D. H.
Lawrence - “Nulla dies sine laetitia”. “Ca pe o bucurie am simţit şi ultimii
ani de închisoare.” Soka (durere) se face sloka (verset) la Valmiki, melancolia
se face vers la Eminescu, filosofie la Noica. Bucurie (sukha) după durere
(dukha) – Wulf is on an island, I on another (poem celt). Filosoful român şi-a
găsit moartea alergând după un şoarece, altfel, servitorul zeului elefant
Ganesh, al cunoaşterii. Poetul tamil Subramanian Bharati fu ucis în templu de
elefantul căruia i se închina, iar Gianni Rodari doborât în Africa, de alt
elefant. Viaţa e jiva, jiva e Shiva, Shiva e jiva. “Fie-ţi milă, Doamne, de cei
care te-au omorât”.
Piesa
SF (scenariu film). Anahoretul scriind rostirea în ce piesă, conăcari?
Noiane, noi Nae. Rolul în Williamsburg. Vrac(a). Andro. Simfonia a patra de
Mahler. Principal harpist. Asistent de producţie. Nu era frumoasă, fostă miss
S. Speakeriană la BBC.
Numitul vizitează un element lucrat de indicativul nostru. Nu veţi da
curs scrisorii la destinaţie. Să fie perfecţionate/percheziţionate amănunţit.
Mă întreba ce faci. A fost soţia legionarului Ionescu Nae, bun prieten cu Noica
Constantin. Obiectivul a fost căsătorit până în 1953 cu cetăţeana engleză Muston
Wendi. Pe parcursul meditaţiilor, este posibil să-l întrebe pe agent ce interes
are să înveţe limba engleză şi de ce tocmai la el a venit să facă meditaţiile,
întrucât există şi alţi profesori în oraşul Câmpulung. Scontăm că agentul odată
contactat cu suspectul sub pretextul mai sus documentat, vom realiza
infiltrarea lui şi în cazul că Noica Constantin face spionaj, va apela la
serviciile agentului şi astfel vom reuşi să aflăm ce date îl interesează,
canalul ilegal, prin care ar transmite datele vreunui serviciu de spionaj, prin
ce mijloace realizează el acest lucru.
Gertrudis. Cinquefoil. Old Catholic. Platon rasoforul călugărit deplin
la Athos de stareţul Vasile de la Poiana Mărului, primind rânduiala schimei
mici, dându-i numele Paisie.
Cu Noica pe el, orice vapor
devinc Titanic. Wallace, diabetul. Pază, nu piesă. Apariţii, nu dueluri.
Qumran, cum rană. Ofertă de audiţie supravegheată. De ce-oi fi căutând subiect?
Master Eckart închipuit. Şacote cu alţi viezuri. S-ar lega şi cu Levitant. Să
fi fost mai interzis ca Noica, din cauza lui (toţi cei ce l-au întâlnit că ar
scoate un manuscris din ţară, Geistes). Drama cea mai dură şi mai banalizată.
Bogatul Iov, săracul Edgar. Boer War. Gambler. Gardieni schimbaţi pe discipoli.
Agon. Împărţirea munţilor. Tuberculoza tibetanilor goniţi din Himalaia în India
la vale. Femeile rămân în Bucureşti, la Londra, în câmpie. Piesa-filosof
tropăită în tropar. Esenian, noicar. Liber aruncat de-o amintire-urmărire. A
omorâ masa de viezuri. Primul an după zdup. Răni în clocot. Vezi, să se
înţeleagă, ca la estradă, altfel cine mai citeşte. Drace, şi Wallace, şi Noica,
şi taică-meu, câte două soţii, le ştiu, sunt fiul celei dintâi, călugăr de mic.
Dacă unui copil budist-român nu i se predau cele zece porunci. Voi,
distruşii din presă, aţi marginalizat religia ortodoxă. Bible belt. Puternic
doar la vorbă meltenească, ai mai înjurat un Raikonnen? Câteva personaje cu
coadă şi coarne. În spatele fiecărui genocid se află şi bestia de rigoare. Un
sfânt, aproape moaşte. Donmeh.
Celălalt Noica, păr. Rafail, tuns în monahism, la Essex, de păr.
Sofronie. Sf. Siluan Athonitul. Frământaţi un pic de Doamne, atunci gândirea
începe să vă devină rugăciune. Cu mine mântuirea este total cu neputinţă, cu
Dumnezeu a se pierde este total cu neputinţă. În Dumnezeu nu este şi nu poate
fi tragedie, oricât de tragică ar fi viaţa noastră. Când ne-am născut pe lumea
asta şi am murit pentru lumea din pântecele maicii. Porunca lui Dumnezeu este
pentru noi devenire întru fiinţă, calea spre a deveni ca el.
Gestra (revistă, editură). Am de scris piesa Noica. Rolul lui Hegel (cam
tot două neveste). James Mason. Ben Beranke. Clipuri acţioniste la picioarele
crucii constantine. De unde acţiune sub interdicţie? Iar suferirea acţiunii
claustrale să nu apară fatalitate. Să-i zic Filosoful. Expresia “absolutul”
provine din religiile păgâne. “Fiul Tatălui” depersonalizează pe Dumnezeu,
creează confuzie. Suntem urmaşii unor maimuţe modificate genetic de
extratereştri. În palimsest-seco, Hegel ia locul lui Nae? Fried Naegel. Cu
dumneata mă întâlnesc în paradis (în Jilava? aşa m-a citit?)
Stift. Hofmeister. Viaţa lui Iisus. Pasivitatea religiei creştine.
Spiritul creştinătăţii şi credinţa sa. Fries Poses. Holeră. El nu m-a înţeles.
Patru cărţi. Respingerea unei filosofii înseamnă doar trecerea barierelor sale
şi reducerea principiului ei special la un factor în principiul mai complet
care urmează. Dialectică, dodii, aufhebung – momentul în care lucrurile sau
gândurile se transformă în opusele lor. Ordo Ab Chao. Masonic Temple, Calle
Hegel, 416 Mexico D.F.
Noica: De luni de zile sunt pierdut în Hegel. Din Hegel în recluziune.
După: “Sunt desprins de toate”. A spune lucrurilor pe nume şi, simultan, a
camufla ceea ce spune. “Nu mai poţi fi doar alexandrin după aceste evenimente”.
Concluziile de învinuire. Vrea cineva să-i majească una?
Nedemni de matematică, da' de Mallarme, da? Voi, Fraţii Menzel aţi
cântat, cu Pompilia Stoian, “Spune-mi, unde, când şi cum”, aproape să-l
fredoneze Noica, asta era filosofie. Adică Wallace superficial, da' de ce iubim
femeile? Cu legionarii, să nu-l discreditezi. Nu a primit portretul pe care
cocorul i-l făcuse spre a-l primi la el la “şcoală”, high life (mai ştii
meditaţiile?) Un singur décor, îl transformi. Acum Andronache, acum
Ornamentului. Songuri, da, Brecht, şi Shakespeare are, şi Millo. În comunism nu
am văzut atâtea spectacole proaste ca după.
Scrie această piesă în genul, să zic, teatrului absurd, nu în stil.
Teatrul, dacă nu înţeleg stilul şi cuvintele e la revedere. Cască lumea. Les
images sont les images. Ce-aş bea o bere. Îi zicem noi bere. Dacă-i zicea pere,
hai să bea pere. Telefon-brânză. Noi, ca Wallace. Specatacol-cupeu, nu mai e o
piesă, şapte scheciuri, Faca-Millo. Ce faci, Găbiţă, bine-merci, săru'mâna.
Dacă n-o iau razna, totul e-n regie.
Titlul piesei e Wendy. Faci aşa. Ghimbaţi. Din tren vine Wendy. Începe
scena. Şi să nu uiţi de Noica. Nu e realitate ca joc, ce-a făcut în viaţă,
altfel, la bibliotecă. A vorbit-n-a vorbit, vorbeşte-nu vorbeşte, foarte bine,
a vorbit dar n-a vorbit, cam aşa. Te iubesc da' nu te iubesc. Undeva să spun,
s-o dau pe ceva clar, lămuritor şi clasic. Nu a vorbit pentru că era ascultat.
Cameră de microfoane transformabilă. Mă întorc la muzică, salvarea mea.
Acordurile disonante. Beethoven de la coadă la cap. Cum e cu Wendy. Să bem un
pahar. Afară ninge, o splendoare fantastică. A dat jos bluza. Gică (personajul)
a fost uimit, şi-a scos cămaşa şi a uract fără să urce. Lumea, a, ce face ăsta,
când tu ai trecut la alta.
Spaţiu, timp, acţiune, mai e una, îţi spun pe e-mail. Spaţiu Boemia, loc
aici. Nu sunt atât de mare cât aş fi putut să fiu dacă eram băgat într-un
scandal. Amarillo. Gemelare. Îl băgară pe Wallace în maimuţă. Felicia, înainte
de toate, Răzvan şi Melissa. În ce mă priveşte, prost filmat, vorbesc cu
spatele, din profil. Au micşorat din rol, au scos secvenţa finală, faţa tristă,
bolnav de cancer, mă făceam mic, au vrut să se refilmeze dar îmi tăiasem
mustaţa. Filmul ieşea mult mai bine dacă ne dădea libertate, tot cum vrea el,
conversaţiile în olandeză nu se traduc, nu vrea băiatul. Locaţia (locul), juma
de oră în taxi, nimic de pe stradă, iar adorm.
Sunt singurul profesor universitar care cântă muzică uşoară. Franc
Sinatra nu cânta, şi făcea şi film? Sunt Vrăjitorul, rolul principal, am succes
mai mare decât Aladin. Nu puteau să facă ce le ceream eu. Textul, nu fraze
întoarse, că îl înnebuneşti pe actor. Altfel, de citit, nu de jucat. Fetele
sunt studente, poate rămân tâmpite de ce le spui.
Reînvii conversaţii, de unde matriarhatul – pe istorie, pe şcoală? Îl
chiar văd, maică vorbitoare, persoană conversantă, meditator, la surpriză,
vorbindu-şi sieşi, verificându-se, dozându-se. Pentru actul I am rezolvat
povestiri dintr-un manuscris indian, pe principiul – discipolul spune poveşti
maestrului, eu lui Dinu, Dinu lui Nae. Lui Ganesh să-i caut şoarecele, ucigaşul
lui Noica, în versiunea peronajelor secundare din real. În rolul lui Noica:
Vasile Menzel, Nae/Hegel: Dragoş Pâslaru/Dan Puric, Madi: Irina Velcescu. La
harpă, Iwy Wallace. Regia: Puşi Dinulescu (în timp ce scrie la Manolescu sub
aripa diavolului).
Are pact, are dosar, scrie Lăbescu, să nu zgândări. Lăbescu e ca Vitner,
da' ăla a condus licenţa lui Vasile Văduva despre Gib Mihăiescu, aşa că în
stilul dosargiului nu dau pe Vitner pe zece Lăbeşti. În catacombă am fost
fericit că n-ai denigrat şi acum vii cu ăsta care scrie cu p mic Pământuri,
de-aia a murit Preda. Iar Noica-Hegel a făcut puşcărie din cauza manuscrisului
trimis-pierdut la Paris. Şi când am plecat în India, prorectorul cadrist al lui
Răutu mi-a spus că s-a primit o anonimă la CC al PCR că vreau să scot un
manuscris din ţară – protestez vehement – nu, că aţi fost urmărit, ştim că nu
vei scoate – ba scot, doctoratul meu e manuscris. Probabil, care plecau,
manuscris scoteau, tot după Hegel. Iată manuscris indian i-am trimis lui Noica,
nu l-a primit, Eliade da. C-ai vrut să mă ajuţi, că poate nu ştiai că l-a făcut
Lăbescu comunist pe Noica. Sunt avansat. Greu l-aţi urni pe Ganesh (căprioara
s-a vaporizat). Mă duc la supraveghetori. Ţi-am dat rolul suspectului.
Vespasian i-a pictat peştera cu bizoni, d-na Kogălniceanu a scris o
carte despre Noica. D.D. Roşca traducea în foileton Fenomenologia, mai şi
Maxim. L-am cunoscut pe taică-tău, cânta, n-am ştiut, şi eu cu doinele din
satul meu, era mai înalt ca tine, paladin într-o fabulă, trimit prin poştă.
Sunt obligat să mă salvez. Lechea că are o sută des crisori de la Noica,
paralizat, sub teroarea custodei, şi Carandino. Ortodoxia e singura noastră
şansă de a rezista la globalizare, nu şi la a treia Romă, noi pe când a patra.
Enclave de români ortodocşi în latinitate, vin şi localnicii la liturghiile
lor. În tinereţe ne-am fi vrut într-o lume mai dinamică. Vezi că dacă-l face
Boia pe Mihai mit, fă-l şi tu pe Wilhelm mit. Nu există numai rădăcina de
mapamondizare umbrind necunoacute absolute. În piesă se întâlnesc trei limbaje:
Hegel/teză, Noica/antiteză, dodii/sinteză.
Se joacă Noica, vol I. Pictorul s-a înecat în Dunăre. Noica show.
Astă-seară se joacă Noica. Un accident fellinian, cu lume la etaje şi în
subteran, o curgere atotbanală. A fost răpit de muză-securitate. În câte caiete
şi piesa coborâtoare-urcătoare-smeie. Tot nu mă opresc în biografie, în
gândire, în supraveghere. Nu e una, sunt toate filosofiile şi represiunile, de
câte ori e minge şi zid, că la un meci cu capul lui, cum şi l-ar fi aruncat
minge de arbitru. Misiune în munte, pelerinar, toţi pe arest, pe reţinere, pe
sine. Spovedanii de unul şi de toţi, în dosare. Ce mi se întâmplă mie cu piesa,
nu încă nici în roluri, nici în stal. Ne simbolizăm decomplexarea,
dedemitizarea, nu mai râdem de filosof, al nostru e, el suntem.
Nu mi-aţi spus că vă vedeaţi cu Noica, frica. Nici d-stră că sunteţi din
Clisura, cu Marcu Beza, aromân de-al lui Noica. N-aveţi concurenţă la jurnal,
a, Noica lăuda jurnalul lui Peyps, codificat să nu-l prindă nevasta cu altele –
codul lui, pe N'alte subiecte. Uitasem, tot spăimos, l-am scris invers, Acion,
în India, în memorii la mijlocul vieţii: ţii jurnal? Aţi ţinut d-stră şi pentru
mine. Arhiva primeşte manuscrise, biblioteca le pierde, copiii nici atât. Actul
I, cerc – Sita/căprioara, Ravana/tigrul. II, triunghi (?), III, pătrat (cub?
Atunci şi primele: sferă, con). Noica, pe scaun (fotoliu) în centrul scenei, cu
faţa spre public. Al doilea personaj, cu faţa la el. În spatele lui Noica, al
treilea personaj/peisaj, variabil, replicator şi pantomim, gesticulant în
replică-Noica spre interlocutorul-comun-public.
Taică-său a fost mare torţionar. Ăsta e nivelul când eşti criminal. M-ai
lăsat cu gura mută. Face urâtă o miss, o fi şi ăsta un criteriu, e dreptul lui
democratic. Nu-i încap gradele pe umăr. În pod, în puşcărie, în Cuba. Bucătărie
de carribi-canibali. La fiecare ascultare un meniu new, niet. Şerpii-eroii,
Achileea, scanează, ce o stâncă, Pietricică la Piatra Neamţ.
Tagore-Haysam-ciclopi sub lână, pe vapor. Nu e suficient să stai într-o lojă,
trebuie să stea şi loja în tine. Ăştia cred că peştera e un peşte.
Ce mai citeşti, Hegel, l-a tradus Noica prin '46, '48 şi s-a dus la
Câmpulung. Unul mâne la un prieten, altul la han; primul îl visează pe al
doilea, vino că mă omoară hangiul, se trezeşte, se culcă la loc, vino că m-a
omorât, m-a pus într-o căruţă şi m-a coperit cu balegă, se trezeşte, se duce,
căruţaşul pleca, trimis de hangiu, ce-ai acolo, a luat-o la fugă, l-a ucis pe
hangiu. Am tot Cicero, tradus de un nebun. Predecesor lui Seneca.
Divinaţie din divi-zei latini, nu mantică din manie-nebunie grecească.
Irrideamus aruspices, să-i luăm în râs pe haruspici. Sed quid ego Graecorum?
Dar de ce m-oi fi ocupând eu de greci? Illa due somnia, cele două vise. Vide,
quid Socrates in Platonis Politia loquatur, iată ce spune Socrate în Republica
lui Platon. De fato. Tot ce se întâmplă se întâmplă din voia destinului. Cauză
este ceea ce produce efectiv lucrul a cărui cauză este, aşa cum o rană este
cauza morţii, indigestia cauza unei boli, focul cauza unui incendiu. De aceea
nu trebuie considerată cauză a unui lucru tot ceea ce-l premerge, ci doar ceea
ce, premergându-l, îl şi produce. L-a premers, l-a şi produs ( H. pe N.?)
Lucrul temut nu a fost
experimentat, vidul trebuie să fie experimentat, o, Doamne, fie să fiu viu
atunci când voi muri. Doar dincolo de non-existenţă începe existenţa. Spaima de
prăbuşire poate fi frica de un eveniment trecut care nu a fost încă experimentat,
vezi şi spaima de moarte, căutarea vidului. Boala psihotică este o organizare
defenisvă împotriva unei agonii primitive. Neintegrarea are apărare
dezintegrarea, căderea la nesfârşit se apără prin autosusţinere, nu reuşeşti să
te instalezi în soma, te aperi prin depersonalizare, pierzi simţul realului
recurgi la narcisismul primar, pierzi capacităţile de relaţionare cu obiectele
te aperi prin stări autiste, relaţionare doar cu self-fenomene. România în
pihanaliză.
Die Phaenomenologie des Geistes. Dialectica suspendării, aufhebung, prăbuşirea unei atitudini spirituale
spre o nouă atitudine. “Das Wahre ist das Ganze”, adevărul este întregul.
Negaţia este creatoare/pozitivă.
anandrie, afrazie, adogmatism, acatafazie, acataleptic
nonacţiune, noncărţi, nonautor, nonmuzică, nonoameni, nonviolenţă
infidelitate (nefidelitate, nestatornicie, inexactitate, neadevăr,
inconstanţă)
imparitate, improductivitate, improprietate, imputrezibil, ireligios,
ireuşită, irezonabil
nealtul, neamăgeţ, negrăit, nelume, nemargine
ni-arâs/nefericit/nerâs, nifaptu/nefăcut/nenăscut, ni-imnare/neumblare,
ni-luţită/nelucită/năluci, niminduire /negândire, ni-mortu/nemuritor,
ni-oaspe/duşman, niom, ni-putut/bolnav, ni-putame/epidemie,
ni-vrut/neiubit/urât, ni-zburat/nevorbit.
De unde vorbeşti? Sunt la Paris. Tot mai bună pâinea acolo? Fără sare.
Scriu o piesă despre Noica. Fiu-său e călugăr în Anglia. În Apuseni. Şi eu am
vrut să merg la Peştera, dar au făcut-o cârciumă. Vezi că scriu şi despre tine
o piesă. Dacă te enervez? Ce face d-na? Nu vorbeşte, dânsa e franţuzoaică. Sunt
la Republica. Acolo a lucrat unchiu-meu, fost campion la toate categoriile de
box, după 20 de ani de puşcărie politică, închideau o sută de-ăştia în sala de
festivităţi – azi amfiteatrul “Motru” - când venea Ceauşescu, ăia erau namile,
puteau cu un umăr să arunce tot în aer. Joacă iar Tyson cu Holyfield. Să ia
bani. Nu se lovesc. Se lovesc.
Haiku d'etat, coup de theatre. Spaţiu claustral, interior, ne jucăm
piesa fenomenologică. Denunţă pe cine bate la uşă, lovitură de teatru, de
cinema, de spital, de ciocan. Hitler atacă Uniunea Sovietică. Nefertiti dispare
fără urmă. L'histoire du communisme racontee aux malades mentales. Nu râdeţi de
filosof. Teatrul va fi evacuat. Ne-am născut printr-o lovitură de teatru al absurdului,
în ciuda neînţelegerilor care ne unesac rămânem împreună.
Noica-India, virez spre Ganesh. Vezi şi scena pe elefant din primul
dosar. Metoda Hegel-Noica mă plonjează în propria literatură-arest. Îmi vor
veni mereu în minte replici ale lui Noica, şi pentru australieni. The Boy in
the Bush. Cine i-a incendiat biblioteca? And a bearing just a little too
lamb-like to be convincing. Eunuci, eunoici. “Hegel pe Gange”, Furnici
albe, p.130. Halterele, după levitant, la zi(le). Australians who are
suffering of bush fires. Martirii, florile torturii; lăsaţii în viaţă,
denigraţi canonic şi după moarte. Carte întru Noica-Hegel, încropită în trei
săptămâni din 40 de ani.
Geistes omoară Gioia. Traducătorul, dedublat absolut. Pe repovestitor
l-a costat puşcăria. Nu că l-a turnat, a avut cine, au fost închişi în aceeaşi
celulă. Caut AU(M) în rugăciunea lui Nicasius. Basm din alchimie, dodii din
dialectică (sigur i le-am spus, l-or fi şi interesat, or fi şi la dosare: dodii
împărtăşite – în ce scopuri?) Da, îmi voi fi raportat dodiile către povestitor.
A câta oară trec pe lângă piesă (personaje transpenitenciare: Noica şi Hegel).
Lege-l Hegel. Dezlegat Descartes. Hunt Kant. Fum Hume. Iat-o, Plato. La citta
delle donne. Decapitare pe toată linia, eres. King Kong făcut viezure, hăitaşii
monografi. Inuendo. Bumbaraci. Caffe Noica.
Noica: Uitarea e de limbă.
Hegel: Dingheit (a fi lucru).
Noica: Unbendingheit, mai ales un lucru ultim.
Hegel: das Aufheben (suprimare-conservare).
Noica: Vocabulă dialectică de prim-ordin, “întru tine, Doamne”.
Hegel: das Aussereinandersein
(exterioritatea reciprocă).
Hegel: Frumosul, sfântul, etrenul, religia şi iubirea sunt momeala
cerută spre a deştepta pofta de a muşca; nu conceptul, ci extazul, nu
necesitatea progresând rece a lucrului, ci entuziasmul care fermentează trebuie
să fie ceea ce susţine şi răspândeşte progresiv bogăţia substanţei.
Noica: Iar cugetarea filosofică se bucură, cum spuneai tu, când
întâlneşte în limbi cuvinte nu numai cu semnificaţii deosebite, dar şi opuse.
Hegel: Mugurul dispare în apariţia florii şi s-ar putea spune că el este
infirmat de către aceasta. La fel, prin fruct, floarea este arătată ca fiind o
falsă existenţă a plantei şi fructul trece în locul florii ca adevăr al ei.
Aceste forme nu numai că se deosebesc, dar ele se elimină una pe alta ca fiind
de neîmpăcat.
Noica: Fiarele au tactici şi iscusinţe omeneşti. O căprioară paşte în
voie în poiană. Tigrul care o vede din desişul pădurii nu o atacă direct; dă o
dată sau de două ori târcoale poienii, îşi lasă urmele, miroasele, şi apoi îşi
face deodată simţită prezenţa. Căprioara vrea să fugă într-o parte, dar dă
peste urmele tigrului; încearcă în alte părţi, dar e la fel. Aleargă înnebunită
în cercul în care e prinsă, şi cade istovită la pământ. Atunci tigrul se duce
liniştit şi o mănâncă.
Hegel: Fiecare trebuie să meargă către moartea celuilalt, după cum
fiecare îşi riscă propria lui viaţă; căci celălalt nu valorează pentru el mai
mult decât el însuşi.
Noica: După Heidegger, fiinţa este ceea ce se dezvăluie, după gândirea
românească implicită vorbirii, fiinţa e ceea ce se ascunde.]
Hegel: Conştiinţa vieţii, a existenţei-ei-în-fapt şi a acţiunii ei, este
doar suferinţa în ce priveşte această existenţă şi acţiune.
Noica: Trăim într-o lume în care universalul e pedepsit – aceasta ştim
de la tine încoace.
Hegel: Spiritul absolut intră în existenţă numai pe culmea în care
cunoaşterea sa pură despre el însuşi este opoziţia şi interschimbarea cu el
însuşi.
Noica: Dar ce cuvinte sunt acestea de care nu ne putem desprinde?
George Anca
ASTĂ-SEARĂ SE JOACĂ
NOICA
ACTUL III.
Departe de moartea
lui Nae (sinteză)
1
NAE
Frumoasa femeie
Vishnu distribuie amrit devasilor, nu şi asurasilor, cu excepţia lui Rahu şi
Ketu, decapitaţi, cât să le rămână numai capetele, Castor şi Polux, printre
stele.
DINU
Ziarele de azi îşi
deschid rubricile de anunţuri culturale cu conferinţa mea. Indian Express mă
anunţă numai pe mine şi pe ambasador, Times of India, numai pe mine şi pe
vice-cancelar, Hindustan Times, pe toţi trei. Stateman şi Patriot, pe nici
unul.
NAE
And Queen Cleopatra
The Gypsies grand-matra.
DINU
Şi nevastă-mea
de-acuma...
NAE
Aveai o casă.
DINU
O răgălie.
NAE
Pe fundul apei.
DINU
Mi-e cam frică de
apele astea stătute.
NAE
Reumatism.
DINU
Nu m-am mai
scufundat niciodată chiar aşa.
NAE
Putem să ne
ascundem.
DINU
De noi.
NAE
Abia ne-am
reîntâlnit.
DINU
Înec.
NAE
Rău de viaţă.
DINU
Nu de-a mea.
NAE
Să trăim până la
anu'.
DINU
În apa mai moartă,
o împărăţie.
NAE
Ultima.
DINU
Sat forţat
NAE
Îţi dai drumul la
gură în apă.
DINU
Mi-am căzut singur
în gură.
NAE
Limbile s-au
înmulţit.
DINU
Chiar fără gură.
NAE
Pe vremuri...
DINU
Via puşcărie ori
ţeapă.
NAE
Criza.
DINU
Directorul intră şi
el la apă.
NAE
Mutăm fabrica în
adânc.
DINU
Ăştia am rămas.
NAE
Jungla şi-a luat
tălpăşiţa.
DINU
Lăsasem un ceai
nebăut pe masa ta.
NAE
Nu putem ieşi la
suprafaţă.
DINU
Pe tine te-am
invitat.
NAE
Cu potera.
DINU
Nu eram noi
fericiţi.
NAE
Mai e timp.
DINU
Vie împărăţia ta.
NAE
Bănuiam eu ceva.
DINU
Rostrum.
NAE
Sati.
DINU
Muşcă-ţi limba.
NAE
Ce e cu tine aici?
DINU
Deasupra ne plâng
pe amândoi.
NAE
De ce s-a făcut
sati dacă nu ştia de mine? De unde ştia ce-o să fie cu noi după un an?
DINU
Gargya.
NAE
Poliţia? Tu trebuia
să rămâi acolo.
DINU
Ea m-a trimis.
NAE
Nu te pricepi la
femei. Se teme că n-o să te întorci.
DINU
Ţi-a spus asta?
NAE
Că te-ai îmbarcat.
DINU
Ce-o fi înţeles?
NAE
Că, de fapt, nu
te-ai îmbarcat.
DINU
Eram pierdut.
NAE
Ucis.
DINU
Nemuritor.
NAE
Binefăcător.
DINU
Cu duh şi inimă.
NAE
Aşa am rămas
singură pe lume.
DINU
Oarecum, dacă nu
mai are pe cine trimite.
NAE
Face sati.
DINU
Dar n-a murit.
NAE
Am zis doar că e în
stare de orice.
DINU
Din timpul vieţii.
NAE
Ea m-a întrebat de
rostrum, ce-o fi înţeles.
DINU
Ce ne-am înţeles
noi cândva.
NAE
În biserică.
DINU
Mai încolo.
NAE
Şi rostrumul ăsta
are de a face cu sati?
DINU
Nu te pricepi la
femei.
NAE
Mă bucur pentru
Radha, sufăr pentru Sita.
DINU
Că Radha n-a avut
parte de rostrum, Sita de sati.
NAE
Asta a fost demult,
de niciodată.
DINU
Ţi se pare.
NAE
Apele cresc sigur.
DINU
Se şi înroşesc de
humă.
NAE
Am rămas în urmă.
DINU
Mai ţii minte
foamea?
NAE
Înfometaţii.
DINU
Acum ne-am unit.
NAE
Sătui de moarte.
Du-te înapoi, domnule. Nu mi-e văduvă numai mie. Nu vreau să fiu uitat chiar
aşa. Îmi iei chipul şi te întorci în
locul meu. Cât că nici morţii, nici stelele nu arată la fel.
DINU
De ce nu te întorci
tu?
NAE
Tu ai fost trimis
ultimul. Eu am plecat pur şi simplu. Aş semăna cu tine, aşa cum tu,
întorcându-te, ai semăna cu mine.
DINU
Şi dacă face sati?
NAE
Pentru tine.
DINU
Glumeşti cu
lucrurile sfinte, îi sunt şi frate. Unde nu ţi se mai poate întâmpla să dai
seama.
NAE
Nu mă simt bine, un
rostrum de corabie deasupra potopului şi de pe el ne-or creşte şi aripi de
zbor, ci ne e...
DINU
Fluturii galbeni,
în jurământul tăcerii, eşti obosit.
NAE
Pământul s-a suit
în arbori.
DINU
În turnul
steagului.
NAE
Adormirea din
păduri.
DINU
Sati.
NAE
Fraţi şi surori.
DINU
Rostrum din urmă.
NAE
Studio-ghetto.
DINU
Rostrum sati se
joacă deja.
NAE
Regia sati.
DINU
Sst...
NAE
Şi tu...
DINU
Sati de stat.
NAE
Căcat.
DINU
Dar şi tu joci
rostrum sati. N-o să-ţi moară anume nevasta, înainte ca să te poată urma la
ultimul tău ordin.
NAE
În Parinior.
DINU
Ce vremuri
interesante.
NAE
Se află ceainicul
cald.
DINU
N-o îngroapă, n-o
arde nimeni.
NAE
Pasărea care tot nu
vrea să zboare.
DINU
Povestea asta am
citit-o şi în sanscrită.
NAE
Este cea pe care o
ştii. O uitasei, poate, când ea ţi-a acoperit sus ochii cu degete de pianistă.
DINU
Demult
NAE
Acum şi tu.
2
DINU
Salg s-a...
MADI
India l-a..
DINU
Nu l-a făcut,
Doamne, nefericit, ne făceai câini. Hegel înţelege gândirea. Ajanta şi Ellora.
Deci, inima, moartea, India. E frig, am venit în India să-mi fie cald. Chestia
asta se ştie de două săptămâni.
MADI
A vorbit.
DINU
Nu, a murit.
MADI
Cine l-a îngropat?
DINU
Fiindu-le urât,
zeii au creat omul.
MADI
Am văzut cămila ut,
un elefant, am văzut un tigru devanagari.
DINU
Fuga, preludiu,
sonată, visurile zeului, pian, samadhi, bemoli.
MADI
Cetatea din
Bathinda e-n ruine. Lunaticii îşi închipuie singuri scenele la care iau parte.
DINU
Disperarea urzeşte
cu disperarea.
MADI
Să fi fost mai
muzical atacul de inimă în sanscrită?
DINU
Au(m) cine-i cel
dintâi ispăşind pe cel din urmă?
MADI
Oare există vieţile noastre?
Oare există vieţile noastre?
DINU
Mâine este o
aparenţă, după cum azi e o disparenţă şi a bia ieri o transparenţă.
MADI
Omul e o părere de
rău a lui Dumnezeu.
DINU
Hearts are moved by
mortal things.
MADI/NU
Plâng nemişcarea ce
se abătu asupra casei noastre.
Te strig să mă
prăvăleşti în prăpastie de negură, mai bine decât nemişcat.
Văd că nimic nu se
mişcă în jurul meu, şi nici eu nu mă mişc. Laptele dă în foc, dar nu se mişcă,
ia uite că se mişcă.
Spiritul meu se
mişcă, tu spuneai că mişcările sunt în unghi, în cerc, în vârtej, spre a nu mai
fi nemişcare. Spiritul e de la indieni.
Da, de la indieni
poate să fie. Dar eu am simţit ce se va spune despre tine că susţii că nu
există mişcare, nu există, ce fel de filosofie e asta, şi vei suferi, eşti tată
de copil.
A, crede-mă că nu
există mişcare. Planta creşte, nu se mişcă. Este nemişcarea perfectă.
Dar spiritul se
mişcă. - Tocmai că nu se mişcă. - Aceasta este o nebunie furioasă.
ISABELA VASILIU-SCRABA
Himericul discipolat de la Păltiniș
Motto : „Noi n-am bravat
pușcăria[politică]. Ne-am dat seama că este primejdie. N-am bravat nici când am
crezut că este posibil să gândim cum vrem sub comuniști. Și nu s-a putut.”
(Petre Țuțea). „[Exilatul] Eliade caută nu atât zeii, cât hierofaniile și
găsește mai mult încă decât simpla relevare a sacrului: găsește sacralitatea
aceea care se întinde peste toate zonele profanului” (Noica, 1975).
Rezumat de idei:
Nebănuite urmări ale succesului gândirii noiciene: Reclama himericei „Școli
de filozofie păltinișană” dinainte și de după „răzmeliță sinucigașă” din dec.
1989 – „Exactitatea fără adevăr” si prospețimea de calitatea a II-a a unei
școli negată de presupusul ei inițiator – Ironie a „kantianului”
Noica neînțeleasă de auto-declarații discipoli. Redefinirea rațiunii
căutătoare de Adevăr – O carte pentru care autorul a fost bătut și închis.
Antrenor celor care „citesc Platon și găsesc materialism marxist”
(Noica) – Alungarea vizitatorilor filozofului Țuțea. Uitarea Ființei
(Heidegger) și „renașterea” Sacrului/ Ființei la Eliade – Dăscălirea lui Noica
și agățarea de „vidul de paltini” de la Păltiniș prin manipularea
surselor de informare (cazul Wikipediei.ro).
Privitor la Noica, să
afirmi la Radio BBC că filozoful marginalizat a fost “ultimul uriaş rămas în
ţara piticilor” ar fi fost simplu şi adevărat. Dar exprimată de I. P. Culianu,
ideea s-a complicat. Fiindcă de la primele vorbe s-a văzut că intenţia asistentului
de română de la Groningen nu era să glorifice gândirea “uriaşului Constantin
Noica”, decedat de vreo două zile. El ținea morțiș să ridice în slăvi “piticii”
vizitatori ai filozofului de la Păltiniș. Adică să proslăvească himerica Scoală
de la Păltiniş, negată de însuși Noica, de Alexandru
Dragomir („Noica nu a avut influență asupra lui Liiceanu și Pleșu” ; https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/2partea7sfinterviualxdrag/
), de Anton Dumitriu și de Petre Țuțea, singurii filozofi autorizați să
aprecieze valorile din domeniul filozofiei românești.
În acea emisiune din decembrie
1987 anunțând de la Londra o știre nedifuzată oficial în țară, Ioan Petru
Culianu [1]
l-a înfăţişat pe Constantin Noica (supraviețuitor al regimului de exterminare
din temnițele politice comuniste) asemenea unui Nastratin Hogea, sau a vreunui
Don Quijote din Balcani, ca să ajungă să-l plaseze pe Noica în “acea rasă de
Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran”. Dar comparația sa
predilectă a rămas aceea cu Nastratin (I.P. Culianu, Studii româneşti, II,
Iași, 2009, p.229).
Desigur himerica „Școală de
filozofie” cu care s-au tot lăudat piticii comuniști, adepți ai „exactității
fără adevăr” a implicat recunoașterea succesului gândirii „maestrului-autor”
(Noica) a cărui operă filozofică – publicată cu mare greutate după o pauză de
douăzeci de ani (1944-1964) -, se epuiza aproape instantaneu de cum îi ajungeau
cărțile prin librăriile comuniste. Dar nu și citirea Filocaliei (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran și culisele Filocaliei sibiene, sau, Părintele
Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu și poetul Nichifor Crainic în colectivul de
traducere al Filocaliei românești ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/
), a lui Vasile cel Mare, a scrierilor lui Ioan Gură-de-aur, sau ale lui
Grigorie din Nyssa și a celorlalți autori recomandați de Noica vizitatorilor
săi. Pe la șaizecișiopt de ani s-ar fi întors chiar si Cioran la filozofie,
pentru simplul motiv că este „inaccesibilă jurnaliștilor” (scrisoare către Relu
din 25 nov. 1979).
„Răzmerița sinucigașă din
decembrie 1989” (apud. Mircea Sandu Ciobanu, 11 mai 1991 ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/
) trebuia să se întâmple, observase Vasile Andru, să nu se ducă filozoful Petre
Țutea în lumea de dincolo cu lacătul la gură, anchetat permanent de Securitatea
comunistă. În 1990 Petre Ţuţea spunea cu tristeţe că “Noica n-a produs nici un
vârf spiritual…nu a produs decât inşi care ar putea fi buni asistenţi la
Filozofie, şi atâta tot” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Petre
Țuțea). Supravețuitor a 13 ani de întemnițare politică, filozoful Petre
Țuțea era de părere că doar Mircea Eliade [2]
ar fi fost „un demn contemporan” al filozofilor Lucian Blaga și Nae Ionescu.
„Acum în generația nouă nu mai e nimic (cf. P. Țuțea, Între Dumnezeu şi
neamul meu, București, 1992, p. 182, p.343), afirmație confirmată de spusa
lui Alexandru Dragomir după care Noica n-a avut înfluență față de tinerii
comuniști care s-au auto-declarat discipolii lui Noica. Mai realist, Culianu
scrisese că el i-ar fi discipol lui Eliade numai dacă Eliade l-ar recunoaște ca
atare. Ceea ce nu s-a întâmplat.
După citirea Jurnalului de la
Păltiniș (1983), „scos la lumină” de plagiatorul Ion Ianoși (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/
), filozoful Noica s-a apucat să scrie varianta proprie a unui Jurnal
de la Păltinis, cel puţin “70 de pagini”, nici până azi publicate.
În fapt, trâmbițata “Scoala de la
Păltinis” este doar o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare
filozof de către cei care n-au îmbogățit cu nimic în domeniul filozofiei
româneşti. În modul cel mai ciudat posibil, vizitatorii filozofului trăirist
retras la Păltiniș s-au vrut „filozofi” de Scoală noiciană, fără a-și bate
capul cu gândirea lui Noica pe care doar au confruntat-o cu șabloanele
îndoctrinării marxist-leniniste (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/
).
Ca să vorbească despre relația
dintre un maestru și discipolii săi cărora odinioară maestrul le transmitea
prin viu grai învățătura, Alexandru Dragomir (fost elev al lui Nae Ionescu,
Mircea Vulcănescu și Mircea Eliade) evidențiase ruptura produsă prin apariția
scrisului, ceea ce a atras după sine abandonarea oralității în transmiterea
cunoștințelor. Relația mediată de gândul scris îl are ca principal component pe
maestrul autor. Cărțile maestrului sunt atent studiate de discipolii
cititori. Or, după atâtea decenii de la moartea lui Noica,
auto-intitulații discipoli nu au dovedit prin scrierile lor că s-ar fi aplecat
să studieze cu atenție și evlavie gândirea „maestrului” Școlii păltinișene. Din
contră. In afară de critici cu șabloane de gândire nepotrivite, nimic din ce-a
gândit Noica n-a rodit în scrisul comuniștilor amatori de Păltiniș (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-25aninoica4/
).
Unul dintre filozofii martirizați
în temnițele politice cu care ocupantul sovietic a împânzit România, când a
precizat că „nu crede în politică”, a mai scris că nu dorește „fericirea lumii
cu de-a sila”. Apoi a adăugat : „Nu vreau omul abstract, „umanitatea”, ci
omenia” (apud. Mircea Vulcănescu, născut în 1904 si decedat în 1952, după
gratii, la Aiud; vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un
dicționar de Humanitas, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/).
La fel vedea teroarea instituită de auto-proclamații „marxiști” și Mircea
Eliade, un alt fost discipol al lui Nae Ionescu. În opinia „celui mai mare
istoric al religiilor din secolul XX”, umanismul marxist ar justifica
păcatele omului decăzut și i-ar valida resentimentele (M. Eliade, Jurnal.
1970-1985, București, 2004, pp.224-233 ; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Nae
Ionescu și asistentul său, Mircea Eliade ; http://isabelavs.go.ro/Discip/CAP10.html
).
Acela care nu-l citește pe Kant,
„să se lase de filozofie”, recomanda elevilor săi gânditorul religios Vasile
Băncilă din Școala trăiristă inițiată de Nae Ionescu (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii
săi : Țuțea, Cioran, Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă,
Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-05-6), școală de filozofie românească negată de
comuniștii atei care, citindu-l pe George Călinescu, au crezut că „trăirismul”
ar fi „acțiune al cărui propgram rămâne mereu în alb” (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între religie și
filozofie” ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/
).
În 1986, când a ironizat
himericul adevăr „fără exactitate” al mult pomenitei Școli de la
Păltiniș, Noica a utilizat termeni kantieni. Filozoful știa perfect că
“piticii” care se lăudaseră cu vizitele lor în stațiunea sibiană nu-i vor tăia
trimiterile la Kant. Pentru simplul motiv că nu-l pricep nici pe Kant, nici
gândirea „păltinișană” cu mult prea multe trimiteri la scrieri teologice pentru
a fi pe placul unor atei bine îndoctrinați cu ideologia totalitarismului
comunist.
La data când ironizase lipsa de
realitate și de adevăr a Scolii de la Păltiniș, Noica nu citise manuscrisul
volumului Epistolar. Dacă l-ar fi parcurs (chiar și în diagonală),
n-ar mai fi exclamat în noiembrie 1987 (după citirea colecției de scrisori
publicate) că „Liiceanu a reușit să-l înămolească de tot” (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/).
În textul său inclus în Epistolar
(București, 1987), Constantin Noica asemuise VIDUL de realitate
al școlirii la Păltiniş cu “vidul” de paltini din staţiunea sibiană
numită „Păltiniş”, o staţiune montană plină de brazi şi lipsită de paltini.
VIDUL de adevăr l-ar reprezenta însuşi neadevărul
“Scolii de la Păltiniş”, “un NIMIC [3]
inteligibil” :
“Epistolarul acesta –
scrie ironic în ianuarie 1986 – ar putea supravieţui ca adevăr al
nimicului inteligibil în ceartă cu el însuşi” (Constantin Noica).
Dar Epistolarul
(București, 1987) n-a supravieţuit, tocmai fiindcă fusese “prilejuit de o
himeră” (C. Noica), de o „școală” care nu a putut să școlească niște vizitatori
îndoctrinați (codași la filozofie). Epistolarul n-a putut supraviețui
nici măcar prin textul lui Noica, introdus alături de colecția de scrisori spre
a-i spori şansele de supravieţuire. Doar de un lucru poate fi sigur oricine
se-ntâmplă să mai răsfoiască demodatul volum : nici Liiceanu, nici Pleşu
(sau Culianu) n-au priceput ironia din textul filozofului persecutat de
păzitorii ideologiei marxist-leniniste.
Cum ar fi putut ei să priceapă că
golul de adevăr (adică neadevărul) unui “nimic” rotindu-se în jurul
propriei cozi, “în ceartă cu el însuşi” (apud. Noica) reprezintă chiar golul
neştiinţei lor intr-ale kantianismului? Care dintre auto-desemnaţii “filozofi”
din himerica Scoală de la Păltiniş, negată chiar de Noica, a putut vreodată să
înţeleagă ceva din scrierile mult invocatului lor “maestru”? Când i-a apărut „Tratatul
de descompunere” (în fr., Paris, 1949) într-o colecție de cărți de buzunar,
„trăiristul” Cioran s-a temut că în felul acesta va putea fi „citit de toți
tâmpiții” (Cioran, 1 oct., 1965) din Occident, de toți jurnaliștii lipsiți de
acces la lumea ideilor filozofice.
În prelungirea diferențierii
făcută de Immanuel Kant între intelect și rațiune, Noica
meditase (pe urmele gânditorului religios Nae Ionescu, vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica și în dubla ei
înfățișare, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-06-4) la deosebirea dintre
„exactitate” si „Adevăr”, ultimul fiind singurul care se poate scrie cu
majusculă, pentru că ține de preocupările filozofiei „perene”, cum scria și
Anton Dumitriu [4].
Bulgakov se amuza în Maestru
și Margareta stabilind inexistența (/ vidul de realitate si de adevăr) a
ceea ce paznicii regimului sovietic numesc „prospețime de calitatea a doua”. O
„prospețime” de calitate inferioară indică o minciună, ceva inexistent. Un
produs ori e proaspăt, ori e o marfă împuțită, adică o „irealitate” care în
afara lagărului comunist nu s-ar putea comercializa. Calitatea a doua la
prospețime, pur si simplu nu există. Sau (cum se exprimase Noica despre
himerica Scoală de la Păltiniș) este ceva vid de adevăr și de realitate.
Pregătind de tipar volumul de auto-promovare prin difuzarea unor
scrisori pe care le primise în Germania, Liiceanu (avantajat de Ministerul de
interne printr-un “tratament de excepţie”, vezi Noica si Securiatea II,
2010, p.88, p.89, p.94) nu a îndepărtat referirea lui Noica la „nimicurile”
enumerate de Kant în Critica Rațiunii Pure (vezi vol. : Isabela
Vasiliu-Scraba, Inefabila metafizică, p. 207-218, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/CAP12_1.html).
Necitindu-l pe Kant, editorul n-a priceput probabil unde bat aşa-zişii termeni
“kantieni” folosiți de Noica în postfața la Epistolar
(București, 1987).
Într-un alt registru (și cu altă
ocazie), Noica dezbătuse problema adevărului parțial găsit de intelect.
Acesta ar fi de genul „exactității fără adevăr”, imagine simbolică a culturii
Occidentului descreștinat (vezi textul lui Noica, Exacțitate și adevăr
într-un volum colectiv din 1985 intitulat „Cartea interferențelor”,
pp.170-177). Kant atribuise facultății intelective interesul pentru
științele exacte, în timp ce rațiunea ar umbla (cu mai mult sau mai
puțin succes) după Adevărul metafizic, obiect al religiei și al philosophiei
perennis.
In ontologia sa, gânditorul
religios Noica redefinește rațiunea interesată de Adevărul absolut ca
o angajare a omului într-o acțiune de regăsire a echilibrului său cu lumea din
care face parte, spre a ieși din „stagnarea” proastei deveniri („întru
devenire”, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica. Între fantasmă
și luciditate, Slobozia, 1992). Rațiunea îl ajută pe om la
intrarea în ordinea filozofiei, ea este „conștiința devenirii întru Ființă”
(vezi C. Noica, Devenirea întru ființă, Ed. științifică și
enciclopedică, București, 1981, p. 11).
Atingerile cu orizontul teologic
sunt mai vizibile la menționarea unui „Christ lăuntric” (op. cit., p.20), a
problemei teodiceii (p. 101-102), și la discutarea argumentului ontologic (în
Evul Mediu) doveditor al existenței lui Dumnezeu : „Intr-adevăr,
argumentul acela presupune că mintea are un concept, cel de desăvârșire, ba
încă cel de desăvârșire în sensul comprehensiv, care cuprinde toate notele desăvârșirii,
deci și ființarea. În fapt, cugetul nostru nu poate avea un asemenea concept;
acesta e un simplu ideal, e năzuință de cunoaștere și atâta tot” (p. 134). Ceea
ce echivalează cu a spune că intelectul (cugetul uman) nu are
„conceptul” de Dumnezeu, o „năzuință” ținând de resortul rațiunii (așa
cum o înțelegea Kant), sau al „devenirii” conștiente „întru Ființă”. La
douăzeci de ani Noica scria „întru Dumnezeu” (Sinteza religioasă, în
„Ultima oră”, anul I, febr. 1929). Fiul călugărit percepuse la bătrânul său
tată (pe care nu-l văzuse vreo două decenii) un „subcurent de creștinism
ortodox autentic” (Rafail Noica, Celălalt Noica, Ed. Anastasia, 1994,
p.112).
Alexandru Dragomir, cel mai de
seamă vizitator al lui Noica, spunea în anul 2000, fără să lase loc de dubiu,
că «Noica nu a avut influență față de Liiceanu, Pleșu, etc.».
Ceea ce se regăsește în postfața la Epistolar (1987) unde Noica a
negat categoric existența vreunei „Scoli” de la Păltiniș. Discutând cu tânărul
Fabian Anton pe 15 iunie 2000, Alexandru Dragomir și-a manifestat dezacordul cu
însăși pretenția de “discipoli” invocată foarte des de foștii bursieri Humboldt
( https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/
). Iată cuvintele filozofului care a ales clandestinitatea culturală (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în
singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, ISBN 973-8134-16-1):
„Păltinișul nu este un fenomen în
care un autor, Noica, a avut influenta asupra unor cititori (mă rog, Liiceanu,
Pleșu, Vieru etc.). Nu! Păltinișul este un fenomen al unui maestru, care ținea
să fie maestru, care ținea să aibă discipoli, care a fost Dinu Noica, și un
grup de tineri /…/ cărora le-a picat la țanc un maestru de genul lui Dinu
Noica. Care l-au iubit pe Dinu și pentru ce reprezentă el cultural, și pentru
bizareriile lui, și pentru tot ce astăzi intră în anecdotica Noica” (cf. Alexandru
Dragomir, 15 iunie 2000).
După o vizită pe care i-a făcut-o
pe 10 iulie 1965, Constantin Floru (eminent traducător de Hegel) a diagnosticat
cu justețe resorturile nevoii lui Noica de a fi „antrenor cultural”. Chiar în
temniță fiind, Constantin Noica se gândea că ar putea fi de folos (acelor
comuniști care-l bătuseră să-l omoare împroșcându-i sângele pe pereți) dacă
l-ar accepta ca „antrenor de marxism” (vezi C. Noica, Rugați-vă pentru
fratele Alexandru, Ed. Humanitas, București, 1990. p.122 ; manuscris
confiscat de Securitate si apărut cu pasaje lipsă, din care unele publicate în
1994 în rev. „Viața românească, nr. 11-12, p.8). Asemenea postură de antrenor
ideologic [5]
i-a fost acceptată la Institutul de logică, unde, odată angajat, l-a „uitat” pe
Marx (citit după gratii) și s-a îndeletnicit cu filozofia Greciei antice,
ajungând după niște ani „antrenor” de traducători comuniști care citeau
Platon și găseau în el „materialism marxist” (vezi vol. Noica în
arhiva Securității, vol. I, Ed. Muzeului Literaturii, 2009, p. 101 ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciomostimpeternitate5-2/
).
Cam la un an după eliberarea lui
Noica din temnița făcută după ce i-a dat redactorului Zigu Ornea/ Orenstein
manuscrisul volumului despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel [6],
Constantin Floru scria că „reflexia la Noica a fost un stil, nu o necesitate
(nici o patimă)…Filozofia lui Hegel izvorăște din patimă…Timpul acela petrecut
după gratii l-a liberat de subiectivitate, a făcut din Noica un om al lumii
obiective”, având „nevoia de oameni si de toate” [7].
Când și-a văzut publicată cartea Povestiri despre om , Noica ar fi
exclamat : „De necrezut, când te gândești că pentru cartea asta (despre Fenomenologia
spiritului a lui Hegel), sunt oameni care au fost bătuți și au făcut
închisoare” (cf. Noica, 23 martie 1980, în Jurnalul de la Păltiniș,
1983, p.123). In fragmentele cărții despre Hegel pe care Securitatea i le-a
restituit în 1972 si care au apărut cu titlul Povestiri despre om,
decriptările lui Noica în cifru religios au fost atent îndepărtate.
Existența lor a fost prompt semnalată Securității de turnătorul Pavel Apostol
căruia redactorul Zigu Ornea îi dăduse pe ascuns manuscrisul primit în 1957
spre publicare la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (vezi Noica în
vizorul Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20 (277) din 14 iulie
2005 ; și Luciana Pop, Constantin Noica și criticii săi din Securitate,
în “Ziua” din 31 martie 2007, precum si I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica
la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007).
C-tin Floru (fostul asistent de
logică al lui Nae Ionescu) mai nota pentru sertar că la Hegel „creștinismul
este o experiență de bază pe care luptă să o stăpânească. Fenomenologia
lui Hegel este o mărturisire” (vezi C. Floru în „Jurnalul literar”, oct. 1997,
p.9.). Scriind despre Eliade, Noica îl comparase prin 1975 cu Hegel „care
justifică, laolaltă cu gândurile trecute asupra vieții, faptele trecute”. La
fel, Mircea Eliade ar fi „rechemat la viață și sens o întreagă lume de fapte”
(Noica, Hiérophanie et sacralité, în Cahier de l-Herne, MIRCEA ELIADE,
Paris, 1978, pp. 105-109 ; în românește cu titlul „Adevăratul înțeles al
sacrului”.). După publicarea selecției de documente din arhiva Securității s-a
văzut că Noica îi îndemna pe comuniștii care-l vizitau să citească opera
marelui istoric al religiilor, Mircea Eliade, premiat de Academia franceză (Noica
şi Securitatea, vol. II, Ed. MNLR, 2010, p.220).
Aşa cum Heidegger gândise
“uitarea fiinţei”, hermeneutica practicată de Mircea Eliade ar dezvălui
prezenţa, amintirea şi chiar “uitarea sacrului” (Constantin Noica ; https://www.scribd.com/document/200152049/IsabelaVScrabaNoicaEliadeArheu
). De aici rezultă capacitatea fenomenologiei eliadeşti de a face să renască
fiinţa, reinvestind viaţa spirituală a omului cu o extraordinară plinătate: “În
ultimii două sute de ani ai Europei, toate s-au dizolvat în faţa lucidităţii
(…); astăzi s-ar spune că nimic nu mai înseamnă nimic. Eliade declară, în
numele altei forme de luciditate: fiecare lucru şi gest al omului au însemnat
ceva (…). Puţini oameni de cultură au deschis, ca Eliade zările către o nouă
spiritualitate, probabil cea a veacului XXI” (C. Noica, „Adevăratul înțeles al
sacrului”, în vol. : C. Noica, Istoricitate şi eternitate, Ed.
Jurnalul literar, București, 1990, p.219).
Anularea fireștilor relații între
un maestru-autor și eventualii săi discipoli a fost atent urmărită de statul
polițienesc comunist care nu numai că a întemnițat nenumărați scriitori
afirmați până la ocupația sovietică, dar s-a îndeletnicit și cu alungarea
vizitatorilor unor foști deținuți politic. Profrsorul Ion Armeanu povestea cum
un foarte bun prieten de-al său care-l vizita des pe filozoful Petre Țuțea a
fost „chemat la Miliție, pe Calea Victoriei, și anchetat vreo două zile.
Amenințat cu moartea…a rămas șocat…Ancheta a fost foarte abil condusă
psihologic. I-au spus că oricând poate fi călcat de o mașină sau poate să cadă
de la etaj și alte astfel de amenințări. A fost urmărit vreo trei zile vizibil,
astfel încât să înțeleagă că ei se țin de cuvânt și că sunt cu ochii pe el” [8].
Ocupantul sovietic al României a
dispus (după cel de-al doilea război mondial) arderea bibliotecilor, dosind
puținele cărți (rămase din interbelic) la fonduri greu accesibile. Cenzurând
tipărirea, totalitarismul comunist a încercat să fasoneze felul noilor relații
de tipul „maestru-autor” (i.e. autor acceptat cu dificultate de cenzura
ideologică) si discipol cititor. Tipic terorismului ideologic a fost
însuși raportul (lipsit de urmări în planul îmbogățirii filozofiei românești cu
alte scrieri decât cele ale lui Noica) dintre un filozof afirmat în interbelic
și comuniștii care l-ar fi voit pe filozoful de la Păltiniș (ajuns la 72 de
ani) traducător al unor autori marxiști (vezi Jurnalul de la Păltiniș,
Ed. Cartea Românească, București, 1983).
Vizitatorului său Octavian
Nistor, Constantin Noica îi spunea (pe 11 noiembrie 1973) că
intenționează să scrie despre ideile filozofice ale lui Mircea Eliade, pe
care-l consideră “un nou Haşdeu”. Oct. Nistor (1917-1993) îi atrage în mod
delicat atenţia că publicarea unui text despre faimosul istoric al religiilor
va fi mult amânată în “Revista de filozofie [marxistă]” (a se vedea vol. :
Noica şi Securitatea, 2009, p. 131).
Cu referire la literaturizarea
filozofiei noiciene ca să treacă de hopul cenzurii ideologice, Petre Țuțea era
de părere că „Noica prea s-a contorsionat” (http://isabelavs.go.ro/Articole/dragomirfabian2.htm
). Dar nu numai Țuțea sesizase literaturizarea gândirii filozofice noiciene. Si
Mircea Eliade observase strategia lui Noica adoptată de ochii cenzurii, dar și
pentru repunerea în circulație a gândirii filozofului interzis Mircea
Vulcănescu, odată cu publicarea seriei de volume despre rostirea filozofică
românească, opere trecute de Liiceanu pe o „listă neagră” încă din 1983, anul
apariției Jurnalului de la Păltiniș.
Într-o scrisoare, Mircea Eliade
l-a felicitat pe Noica pentru „modelul” pe care l-a instituit ținând seama de
„imperativele momentului istoric” (Eliade către Noica, 30 iunie1979, Paris), în
care o fracțiune patriotică a Securității era în luptă cu fracțiunea
anti-românească a temutei instituții aflată la baza statului totalitar comunist
(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Mircea Eliade și teroarea
istoriei ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/
).
În schimb, Alexandru Dragomir,
fost doctorand la Heidegger (https://isabelavs2.wordpress.com/alexandru-dragomir/isabelavs-dragomir-inventat/
) îl tachina pe filozoful retras la Păltiniș cu întrebarea : „când are de
gând să se apuce de filozofie ?” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică
la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, 2004, ISBN
973-8134-16-1). Din când în când (și desigur la un nivel foarte jos),
chiar și tinerii comuniști lăsați de autorități să frecventeze un fost deținut
politic se apucau să-l dăscălească pe Noica. Întrucât filozoful „de modă veche”
greșea nesocotind „băcanul” (americanii i-ar zice „regular Joe”) dezinteresat
de cultură. Critica lor mai lua si forme indirecte, cum a fost în conferința
din 1982 ținută de Andrei Pleșu la Lugoj si cuprinsă după moartea lui Noica în
culegerea de texte intitulată Minima moralia (Ed. Cartea românească,
1988, p. 94-110). În Jurnalul de la Păltiniș (1983) chiar Noica a
putut citi acea prezentare internaționalist-proletară a „listei negre” cu opere
de-ale sale (p.137-138).
După ce filozoful catalogase (în Epilogul
pe care Liiceanu îl rugase să-l scrie pentru volumul Epistolar) drept
“himerică” închipuita “Scoală de la Păltiniş”, himera a început să bântuie
Wikipedia.ro, dicţionar on-line monopolizat [9]
de un grup ce promovează cărţile fostei Edituri Politice, prin îndepărtarea
abuzivă a cărţilor apărute la alte edituri. Pe Wikipedia.ro închipuita “şcoală
păltinișană”, invocată în decembrie 1987 de Ioan Petru Culianu pentru
manipularea ascultătorilor postului de radio BBC, e “dovedită” prin două surse:
O sursă este Jurnalul de la Păltiniş (lansat în suedeză în anul
centenarului nașterii lui Noica) şi o altă sursă este Epistolarul,
retipărit după 1990. Ambele, pasă-mi-te, atât de “independente de subiect”,
încât nimeni n-a pocit articolul cu vreo etichetă vizând “punctul de vedere
neutru”. Pentru că (desigur) o astfel de etichetă (într-o enciclopedie
confiscată de o mafie cu interese ascunse) n-are șansa de a dăinui nici câteva
secunde.
Culianu [10]
a fost mereu fascinat de controlul politic prin manipularea gândirii (ceea ce
azi se realizerază si prin Wikipedia.ro; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/).
Despre criticarea lui Eliade îmediat după decesul savantului de renume mondial,
un istoric al religiilor din “Scoala de la Chicago”, aşadar fost student al lui
Eliade, sesizase că toți “criticii lui Eliade se recunosc după mediocritatea
lor. Ei nu au nimic de spus în domeniul istoriei religiilor şi de aceea se
alătură corului celor care dezinformează /…/ Chiar accepţiunea [de sacralitate]
pe care o dădea Mircea Eliade timpului [Marelui Timp] le pare o ameninţare la
adresa controlului politic al istoriei” (Ch. Long, interviu
luat de Gabriel Stănescu, rev. “Arges”, sept. 2007).
În lipsa altor idei prin care să
reducă originalitatea gândirii lui Mircea Eliade, unii comentatori (printre
care si I.P. Culianu), i-au agăţat numele de numele lui Rudolf Otto, cel care
scrisese despre „misterum tremendum”. În 29 ianuarie 1944, Eliade dădea fără să
ştie o replică (la astfel de nepotrivite asocieri) consemnând dezacordul său
legat de ideea centrală a lui Rudolf Otto: “Nu este adevărat că omului îi e
frică de Natură, de zei: frica aceasta este minimă, faţă de GROAZA pe care a
îndurat-o el, de milenii, în mijlocul istoriei. Epoca noastră este prin
excelenţă o epocă terorizantă”[11].
Cum am arătat, Constantin Noica
ironizează lipsa de adevăr și de realitate a “himericei” Școli
de la Păltiniş [12].
El chiar ar fi vrut “să-i scape de complexele” relaţiei discipol-maestru, ca
să-şi poată fiecare urma un presupus (dar neconfirmat) “destin spiritual” (Noica
si Securiatea II, 2010, p. 210). Fiind tipărite file din ce a rămas din
dosarele “Noica” după ce o parte din ele au fost arse, probabil la insistenţa
unor informatori aflati în relaţii bune cu Virgil Măgureanu (conducătorul
instituţiei după 1990) s-a aflat cu precizie că filozoful trăirist ar fi vrut să-i
“dezlege” pe Andrei Pleşu si pe Gabriel Liiceanu de invocarea numelui său.
Care, volens-nolens, îi pune pe ambii în inferioritate în plan cultural. De
aici ideea lui Pleşu de punere în paranteză a gândirii lui Noica fiindcă
“producţia bibliografică” a filozofului întemnițat șase ani fără vină nu ar fi,
vezi Doamne, aşa de importantă, idee redifuzată de la Londra de Culianu după
moartea lui Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul needitării
OPERELOR COMPLETE ale filozofului Noica ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/
).
Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul
discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica
Motto : „Noi n-am bravat
pușcăria[politică]. Ne-am dat seama că este primejdie. N-am bravat nici când am
crezut că este posibil să gândim cum vrem sub comuniști. Și nu s-a putut.”
(Petre Țuțea). „[Exilatul] Eliade caută nu atât zeii, cât hierofaniile și
găsește mai mult încă decât simpla relevare a sacrului: găsește sacralitatea
aceea care se întinde peste toate zonele profanului” (Noica, 1975).
Rezumat de idei:
Nebănuite urmări ale succesului gândirii noiciene: Reclama himericei „Școli
de filozofie păltinișană” dinainte și de după „răzmeliță sinucigașă” din dec.
1989 – „Exactitatea fără adevăr” si prospețimea de calitatea a II-a a unei
școli negată de presupusul ei inițiator – Ironie a „kantianului” Noica neînțeleasă
de auto-declarații discipoli. Redefinirea rațiunii căutătoare de Adevăr – O
carte pentru care autorul a fost bătut și închis. Antrenor celor care
„citesc Platon și găsesc materialism marxist” (Noica) – Alungarea vizitatorilor
filozofului Țuțea. Uitarea Ființei (Heidegger) și „renașterea” Sacrului/
Ființei la Eliade – Dăscălirea lui Noica și agățarea de „vidul de paltini” de
la Păltiniș prin manipularea surselor de informare (cazul
Wikipediei.ro).
Privitor la Noica, să
afirmi la Radio BBC că filozoful marginalizat a fost “ultimul uriaş rămas în
ţara piticilor” ar fi fost simplu şi adevărat. Dar exprimată de I. P. Culianu,
ideea s-a complicat. Fiindcă de la primele vorbe s-a văzut că intenţia
asistentului de română de la Groningen nu era să glorifice gândirea “uriaşului
Constantin Noica”, decedat de vreo două zile. El ținea morțiș să ridice în
slăvi “piticii” vizitatori ai filozofului de la Păltiniș. Adică să proslăvească
himerica Scoală de la Păltiniş, negată de însuși Noica,
de Alexandru Dragomir („Noica nu a avut influență asupra lui Liiceanu și
Pleșu” ; https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/2partea7sfinterviualxdrag/
), de Anton Dumitriu și de Petre Țuțea, singurii filozofi autorizați să
aprecieze valorile din domeniul filozofiei românești.
În acea emisiune din decembrie
1987 anunțând de la Londra o știre nedifuzată oficial în țară, Ioan Petru
Culianu [1]
l-a înfăţişat pe Constantin Noica (supraviețuitor al regimului de exterminare
din temnițele politice comuniste) asemenea unui Nastratin Hogea, sau a vreunui
Don Quijote din Balcani, ca să ajungă să-l plaseze pe Noica în “acea rasă de
Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran”. Dar comparația sa
predilectă a rămas aceea cu Nastratin (I.P. Culianu, Studii româneşti, II,
Iași, 2009, p.229).
Desigur himerica „Școală de
filozofie” cu care s-au tot lăudat piticii comuniști, adepți ai „exactității
fără adevăr” a implicat recunoașterea succesului gândirii „maestrului-autor”
(Noica) a cărui operă filozofică – publicată cu mare greutate după o pauză de
douăzeci de ani (1944-1964) -, se epuiza aproape instantaneu de cum îi ajungeau
cărțile prin librăriile comuniste. Dar nu și citirea Filocaliei (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran și culisele Filocaliei sibiene, sau, Părintele
Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu și poetul Nichifor Crainic în colectivul de
traducere al Filocaliei românești ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/
), a lui Vasile cel Mare, a scrierilor lui Ioan Gură-de-aur, sau ale lui
Grigorie din Nyssa și a celorlalți autori recomandați de Noica vizitatorilor
săi. Pe la șaizecișiopt de ani s-ar fi întors chiar si Cioran la filozofie,
pentru simplul motiv că este „inaccesibilă jurnaliștilor” (scrisoare către Relu
din 25 nov. 1979).
„Răzmerița sinucigașă din
decembrie 1989” (apud. Mircea Sandu Ciobanu, 11 mai 1991 ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/
) trebuia să se întâmple, observase Vasile Andru, să nu se ducă filozoful Petre
Țutea în lumea de dincolo cu lacătul la gură, anchetat permanent de Securitatea
comunistă. În 1990 Petre Ţuţea spunea cu tristeţe că “Noica n-a produs nici un
vârf spiritual…nu a produs decât inşi care ar putea fi buni asistenţi la
Filozofie, şi atâta tot” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Petre
Țuțea). Supravețuitor a 13 ani de întemnițare politică, filozoful Petre
Țuțea era de părere că doar Mircea Eliade [2]
ar fi fost „un demn contemporan” al filozofilor Lucian Blaga și Nae Ionescu.
„Acum în generația nouă nu mai e nimic (cf. P. Țuțea, Între Dumnezeu şi
neamul meu, București, 1992, p. 182, p.343), afirmație confirmată de spusa
lui Alexandru Dragomir după care Noica n-a avut înfluență față de tinerii
comuniști care s-au auto-declarat discipolii lui Noica. Mai realist, Culianu
scrisese că el i-ar fi discipol lui Eliade numai dacă Eliade l-ar recunoaște ca
atare. Ceea ce nu s-a întâmplat.
După citirea Jurnalului de la
Păltiniș (1983), „scos la lumină” de plagiatorul Ion Ianoși (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/
), filozoful Noica s-a apucat să scrie varianta proprie a unui Jurnal
de la Păltinis, cel puţin “70 de pagini”, nici până azi publicate.
În fapt, trâmbițata “Scoala de la
Păltinis” este doar o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare
filozof de către cei care n-au îmbogățit cu nimic în domeniul filozofiei
româneşti. În modul cel mai ciudat posibil, vizitatorii filozofului trăirist
retras la Păltiniș s-au vrut „filozofi” de Scoală noiciană, fără a-și bate
capul cu gândirea lui Noica pe care doar au confruntat-o cu șabloanele
îndoctrinării marxist-leniniste (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/
).
Ca să vorbească despre relația
dintre un maestru și discipolii săi cărora odinioară maestrul le transmitea
prin viu grai învățătura, Alexandru Dragomir (fost elev al lui Nae Ionescu,
Mircea Vulcănescu și Mircea Eliade) evidențiase ruptura produsă prin apariția
scrisului, ceea ce a atras după sine abandonarea oralității în transmiterea
cunoștințelor. Relația mediată de gândul scris îl are ca principal component pe
maestrul autor. Cărțile maestrului sunt atent studiate de discipolii
cititori. Or, după atâtea decenii de la moartea lui Noica,
auto-intitulații discipoli nu au dovedit prin scrierile lor că s-ar fi aplecat
să studieze cu atenție și evlavie gândirea „maestrului” Școlii păltinișene. Din
contră. In afară de critici cu șabloane de gândire nepotrivite, nimic din ce-a
gândit Noica n-a rodit în scrisul comuniștilor amatori de Păltiniș (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-25aninoica4/
).
Unul dintre filozofii martirizați
în temnițele politice cu care ocupantul sovietic a împânzit România, când a
precizat că „nu crede în politică”, a mai scris că nu dorește „fericirea lumii
cu de-a sila”. Apoi a adăugat : „Nu vreau omul abstract, „umanitatea”, ci
omenia” (apud. Mircea Vulcănescu, născut în 1904 si decedat în 1952, după
gratii, la Aiud; vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un
dicționar de Humanitas, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/).
La fel vedea teroarea instituită de auto-proclamații „marxiști” și Mircea
Eliade, un alt fost discipol al lui Nae Ionescu. În opinia „celui mai mare
istoric al religiilor din secolul XX”, umanismul marxist ar justifica
păcatele omului decăzut și i-ar valida resentimentele (M. Eliade, Jurnal.
1970-1985, București, 2004, pp.224-233 ; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Nae
Ionescu și asistentul său, Mircea Eliade ; http://isabelavs.go.ro/Discip/CAP10.html
).
Acela care nu-l citește pe Kant,
„să se lase de filozofie”, recomanda elevilor săi gânditorul religios Vasile
Băncilă din Școala trăiristă inițiată de Nae Ionescu (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii
săi : Țuțea, Cioran, Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă,
Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-05-6), școală de filozofie românească negată de
comuniștii atei care, citindu-l pe George Călinescu, au crezut că „trăirismul”
ar fi „acțiune al cărui propgram rămâne mereu în alb” (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între religie și
filozofie” ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/
).
În 1986, când a ironizat
himericul adevăr „fără exactitate” al mult pomenitei Școli de la
Păltiniș, Noica a utilizat termeni kantieni. Filozoful știa perfect că
“piticii” care se lăudaseră cu vizitele lor în stațiunea sibiană nu-i vor tăia
trimiterile la Kant. Pentru simplul motiv că nu-l pricep nici pe Kant, nici
gândirea „păltinișană” cu mult prea multe trimiteri la scrieri teologice pentru
a fi pe placul unor atei bine îndoctrinați cu ideologia totalitarismului
comunist.
La data când ironizase lipsa de
realitate și de adevăr a Scolii de la Păltiniș, Noica nu citise manuscrisul
volumului Epistolar. Dacă l-ar fi parcurs (chiar și în diagonală),
n-ar mai fi exclamat în noiembrie 1987 (după citirea colecției de scrisori
publicate) că „Liiceanu a reușit să-l înămolească de tot” (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/).
În textul său inclus în Epistolar
(București, 1987), Constantin Noica asemuise VIDUL de realitate
al școlirii la Păltiniş cu “vidul” de paltini din staţiunea sibiană
numită „Păltiniş”, o staţiune montană plină de brazi şi lipsită de paltini.
VIDUL de adevăr l-ar reprezenta însuşi neadevărul
“Scolii de la Păltiniş”, “un NIMIC [3]
inteligibil” :
“Epistolarul acesta –
scrie ironic în ianuarie 1986 – ar putea supravieţui ca adevăr al
nimicului inteligibil în ceartă cu el însuşi” (Constantin Noica).
Dar Epistolarul
(București, 1987) n-a supravieţuit, tocmai fiindcă fusese “prilejuit de o
himeră” (C. Noica), de o „școală” care nu a putut să școlească niște vizitatori
îndoctrinați (codași la filozofie). Epistolarul n-a putut supraviețui
nici măcar prin textul lui Noica, introdus alături de colecția de scrisori spre
a-i spori şansele de supravieţuire. Doar de un lucru poate fi sigur oricine
se-ntâmplă să mai răsfoiască demodatul volum : nici Liiceanu, nici Pleşu
(sau Culianu) n-au priceput ironia din textul filozofului persecutat de
păzitorii ideologiei marxist-leniniste.
Cum ar fi putut ei să priceapă că
golul de adevăr (adică neadevărul) unui “nimic” rotindu-se în jurul
propriei cozi, “în ceartă cu el însuşi” (apud. Noica) reprezintă chiar golul
neştiinţei lor intr-ale kantianismului? Care dintre auto-desemnaţii “filozofi”
din himerica Scoală de la Păltiniş, negată chiar de Noica, a putut vreodată să
înţeleagă ceva din scrierile mult invocatului lor “maestru”? Când i-a apărut
„Tratatul de descompunere” (în fr., Paris, 1949) într-o colecție de cărți de
buzunar, „trăiristul” Cioran s-a temut că în felul acesta va putea fi „citit de
toți tâmpiții” (Cioran, 1 oct., 1965) din Occident, de toți jurnaliștii lipsiți
de acces la lumea ideilor filozofice.
În prelungirea diferențierii
făcută de Immanuel Kant între intelect și rațiune, Noica
meditase (pe urmele gânditorului religios Nae Ionescu, vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica și în dubla ei
înfățișare, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-06-4) la deosebirea dintre
„exactitate” si „Adevăr”, ultimul fiind singurul care se poate scrie cu
majusculă, pentru că ține de preocupările filozofiei „perene”, cum scria și
Anton Dumitriu [4].
Bulgakov se amuza în Maestru
și Margareta stabilind inexistența (/ vidul de realitate si de adevăr) a
ceea ce paznicii regimului sovietic numesc „prospețime de calitatea a doua”. O
„prospețime” de calitate inferioară indică o minciună, ceva inexistent. Un
produs ori e proaspăt, ori e o marfă împuțită, adică o „irealitate” care în
afara lagărului comunist nu s-ar putea comercializa. Calitatea a doua la
prospețime, pur si simplu nu există. Sau (cum se exprimase Noica despre
himerica Scoală de la Păltiniș) este ceva vid de adevăr și de realitate.
Pregătind de tipar volumul de auto-promovare prin difuzarea unor
scrisori pe care le primise în Germania, Liiceanu (avantajat de Ministerul de
interne printr-un “tratament de excepţie”, vezi Noica si Securiatea II,
2010, p.88, p.89, p.94) nu a îndepărtat referirea lui Noica la „nimicurile”
enumerate de Kant în Critica Rațiunii Pure (vezi vol. : Isabela
Vasiliu-Scraba, Inefabila metafizică, p. 207-218, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/CAP12_1.html).
Necitindu-l pe Kant, editorul n-a priceput probabil unde bat aşa-zişii termeni
“kantieni” folosiți de Noica în postfața la Epistolar
(București, 1987).
Într-un alt registru (și cu altă
ocazie), Noica dezbătuse problema adevărului parțial găsit de intelect.
Acesta ar fi de genul „exactității fără adevăr”, imagine simbolică a culturii
Occidentului descreștinat (vezi textul lui Noica, Exacțitate și adevăr
într-un volum colectiv din 1985 intitulat „Cartea interferențelor”,
pp.170-177). Kant atribuise facultății intelective interesul pentru
științele exacte, în timp ce rațiunea ar umbla (cu mai mult sau mai
puțin succes) după Adevărul metafizic, obiect al religiei și al philosophiei
perennis.
In ontologia sa, gânditorul
religios Noica redefinește rațiunea interesată de Adevărul absolut ca
o angajare a omului într-o acțiune de regăsire a echilibrului său cu lumea din
care face parte, spre a ieși din „stagnarea” proastei deveniri („întru
devenire”, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica. Între fantasmă
și luciditate, Slobozia, 1992). Rațiunea îl ajută pe om la
intrarea în ordinea filozofiei, ea este „conștiința devenirii întru Ființă”
(vezi C. Noica, Devenirea întru ființă, Ed. științifică și
enciclopedică, București, 1981, p. 11).
Atingerile cu orizontul teologic
sunt mai vizibile la menționarea unui „Christ lăuntric” (op. cit., p.20), a
problemei teodiceii (p. 101-102), și la discutarea argumentului ontologic (în
Evul Mediu) doveditor al existenței lui Dumnezeu : „Intr-adevăr,
argumentul acela presupune că mintea are un concept, cel de desăvârșire, ba
încă cel de desăvârșire în sensul comprehensiv, care cuprinde toate notele
desăvârșirii, deci și ființarea. În fapt, cugetul nostru nu poate avea un
asemenea concept; acesta e un simplu ideal, e năzuință de cunoaștere și atâta
tot” (p. 134). Ceea ce echivalează cu a spune că intelectul (cugetul
uman) nu are „conceptul” de Dumnezeu, o „năzuință” ținând de resortul rațiunii
(așa cum o înțelegea Kant), sau al „devenirii” conștiente „întru Ființă”. La
douăzeci de ani Noica scria „întru Dumnezeu” (Sinteza religioasă, în
„Ultima oră”, anul I, febr. 1929). Fiul călugărit percepuse la bătrânul său
tată (pe care nu-l văzuse vreo două decenii) un „subcurent de creștinism
ortodox autentic” (Rafail Noica, Celălalt Noica, Ed. Anastasia, 1994,
p.112).
Alexandru Dragomir, cel mai de
seamă vizitator al lui Noica, spunea în anul 2000, fără să lase loc de dubiu,
că «Noica nu a avut influență față de Liiceanu, Pleșu, etc.».
Ceea ce se regăsește în postfața la Epistolar (1987) unde Noica a
negat categoric existența vreunei „Scoli” de la Păltiniș. Discutând cu tânărul
Fabian Anton pe 15 iunie 2000, Alexandru Dragomir și-a manifestat dezacordul cu
însăși pretenția de “discipoli” invocată foarte des de foștii bursieri Humboldt
( https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/
). Iată cuvintele filozofului care a ales clandestinitatea culturală (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în
singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, ISBN 973-8134-16-1):
„Păltinișul nu este un fenomen în
care un autor, Noica, a avut influenta asupra unor cititori (mă rog, Liiceanu,
Pleșu, Vieru etc.). Nu! Păltinișul este un fenomen al unui maestru, care ținea
să fie maestru, care ținea să aibă discipoli, care a fost Dinu Noica, și un
grup de tineri /…/ cărora le-a picat la țanc un maestru de genul lui Dinu
Noica. Care l-au iubit pe Dinu și pentru ce reprezentă el cultural, și pentru
bizareriile lui, și pentru tot ce astăzi intră în anecdotica Noica” (cf.
Alexandru Dragomir, 15 iunie 2000).
După o vizită pe care i-a făcut-o
pe 10 iulie 1965, Constantin Floru (eminent traducător de Hegel) a diagnosticat
cu justețe resorturile nevoii lui Noica de a fi „antrenor cultural”. Chiar în
temniță fiind, Constantin Noica se gândea că ar putea fi de folos (acelor
comuniști care-l bătuseră să-l omoare împroșcându-i sângele pe pereți) dacă
l-ar accepta ca „antrenor de marxism” (vezi C. Noica, Rugați-vă pentru
fratele Alexandru, Ed. Humanitas, București, 1990. p.122 ; manuscris
confiscat de Securitate si apărut cu pasaje lipsă, din care unele publicate în
1994 în rev. „Viața românească, nr. 11-12, p.8). Asemenea postură de antrenor
ideologic [5]
i-a fost acceptată la Institutul de logică, unde, odată angajat, l-a „uitat” pe
Marx (citit după gratii) și s-a îndeletnicit cu filozofia Greciei antice,
ajungând după niște ani „antrenor” de traducători comuniști care citeau
Platon și găseau în el „materialism marxist” (vezi vol. Noica în
arhiva Securității, vol. I, Ed. Muzeului Literaturii, 2009, p. 101 ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciomostimpeternitate5-2/
).
Cam la un an după eliberarea lui
Noica din temnița făcută după ce i-a dat redactorului Zigu Ornea/ Orenstein
manuscrisul volumului despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel [6],
Constantin Floru scria că „reflexia la Noica a fost un stil, nu o necesitate
(nici o patimă)…Filozofia lui Hegel izvorăște din patimă…Timpul acela petrecut
după gratii l-a liberat de subiectivitate, a făcut din Noica un om al lumii
obiective”, având „nevoia de oameni si de toate” [7].
Când și-a văzut publicată cartea Povestiri despre om , Noica ar fi
exclamat : „De necrezut, când te gândești că pentru cartea asta (despre Fenomenologia
spiritului a lui Hegel), sunt oameni care au fost bătuți și au făcut
închisoare” (cf. Noica, 23 martie 1980, în Jurnalul de la Păltiniș,
1983, p.123). In fragmentele cărții despre Hegel pe care Securitatea i le-a
restituit în 1972 si care au apărut cu titlul Povestiri despre om,
decriptările lui Noica în cifru religios au fost atent îndepărtate.
Existența lor a fost prompt semnalată Securității de turnătorul Pavel Apostol
căruia redactorul Zigu Ornea îi dăduse pe ascuns manuscrisul primit în 1957
spre publicare la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (vezi Noica în
vizorul Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20 (277) din 14 iulie
2005 ; și Luciana Pop, Constantin Noica și criticii săi din Securitate,
în “Ziua” din 31 martie 2007, precum si I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica
la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007).
C-tin Floru (fostul asistent de
logică al lui Nae Ionescu) mai nota pentru sertar că la Hegel „creștinismul
este o experiență de bază pe care luptă să o stăpânească. Fenomenologia
lui Hegel este o mărturisire” (vezi C. Floru în „Jurnalul literar”, oct. 1997,
p.9.). Scriind despre Eliade, Noica îl comparase prin 1975 cu Hegel „care
justifică, laolaltă cu gândurile trecute asupra vieții, faptele trecute”. La
fel, Mircea Eliade ar fi „rechemat la viață și sens o întreagă lume de fapte”
(Noica, Hiérophanie et sacralité, în Cahier de l-Herne, MIRCEA ELIADE,
Paris, 1978, pp. 105-109 ; în românește cu titlul „Adevăratul înțeles al
sacrului”.). După publicarea selecției de documente din arhiva Securității s-a
văzut că Noica îi îndemna pe comuniștii care-l vizitau să citească opera
marelui istoric al religiilor, Mircea Eliade, premiat de Academia franceză (Noica
şi Securitatea, vol. II, Ed. MNLR, 2010, p.220).
Aşa cum Heidegger gândise
“uitarea fiinţei”, hermeneutica practicată de Mircea Eliade ar dezvălui
prezenţa, amintirea şi chiar “uitarea sacrului” (Constantin Noica ; https://www.scribd.com/document/200152049/IsabelaVScrabaNoicaEliadeArheu
). De aici rezultă capacitatea fenomenologiei eliadeşti de a face să renască
fiinţa, reinvestind viaţa spirituală a omului cu o extraordinară plinătate: “În
ultimii două sute de ani ai Europei, toate s-au dizolvat în faţa lucidităţii
(…); astăzi s-ar spune că nimic nu mai înseamnă nimic. Eliade declară, în
numele altei forme de luciditate: fiecare lucru şi gest al omului au însemnat
ceva (…). Puţini oameni de cultură au deschis, ca Eliade zările către o nouă
spiritualitate, probabil cea a veacului XXI” (C. Noica, „Adevăratul înțeles al
sacrului”, în vol. : C. Noica, Istoricitate şi eternitate, Ed.
Jurnalul literar, București, 1990, p.219).
Anularea fireștilor relații între
un maestru-autor și eventualii săi discipoli a fost atent urmărită de statul
polițienesc comunist care nu numai că a întemnițat nenumărați scriitori
afirmați până la ocupația sovietică, dar s-a îndeletnicit și cu alungarea
vizitatorilor unor foști deținuți politic. Profrsorul Ion Armeanu povestea cum
un foarte bun prieten de-al său care-l vizita des pe filozoful Petre Țuțea a
fost „chemat la Miliție, pe Calea Victoriei, și anchetat vreo două zile.
Amenințat cu moartea…a rămas șocat…Ancheta a fost foarte abil condusă
psihologic. I-au spus că oricând poate fi călcat de o mașină sau poate să cadă
de la etaj și alte astfel de amenințări. A fost urmărit vreo trei zile vizibil,
astfel încât să înțeleagă că ei se țin de cuvânt și că sunt cu ochii pe el” [8].
Ocupantul sovietic al României a
dispus (după cel de-al doilea război mondial) arderea bibliotecilor, dosind
puținele cărți (rămase din interbelic) la fonduri greu accesibile. Cenzurând
tipărirea, totalitarismul comunist a încercat să fasoneze felul noilor relații
de tipul „maestru-autor” (i.e. autor acceptat cu dificultate de cenzura
ideologică) si discipol cititor. Tipic terorismului ideologic a fost
însuși raportul (lipsit de urmări în planul îmbogățirii filozofiei românești cu
alte scrieri decât cele ale lui Noica) dintre un filozof afirmat în interbelic
și comuniștii care l-ar fi voit pe filozoful de la Păltiniș (ajuns la 72 de
ani) traducător al unor autori marxiști (vezi Jurnalul de la Păltiniș,
Ed. Cartea Românească, București, 1983).
Vizitatorului său Octavian
Nistor, Constantin Noica îi spunea (pe 11 noiembrie 1973) că
intenționează să scrie despre ideile filozofice ale lui Mircea Eliade, pe
care-l consideră “un nou Haşdeu”. Oct. Nistor (1917-1993) îi atrage în mod
delicat atenţia că publicarea unui text despre faimosul istoric al religiilor
va fi mult amânată în “Revista de filozofie [marxistă]” (a se vedea vol. :
Noica şi Securitatea, 2009, p. 131).
Cu referire la literaturizarea
filozofiei noiciene ca să treacă de hopul cenzurii ideologice, Petre Țuțea era
de părere că „Noica prea s-a contorsionat” (http://isabelavs.go.ro/Articole/dragomirfabian2.htm
). Dar nu numai Țuțea sesizase literaturizarea gândirii filozofice noiciene. Si
Mircea Eliade observase strategia lui Noica adoptată de ochii cenzurii, dar și
pentru repunerea în circulație a gândirii filozofului interzis Mircea
Vulcănescu, odată cu publicarea seriei de volume despre rostirea filozofică
românească, opere trecute de Liiceanu pe o „listă neagră” încă din 1983, anul
apariției Jurnalului de la Păltiniș.
Într-o scrisoare, Mircea Eliade
l-a felicitat pe Noica pentru „modelul” pe care l-a instituit ținând seama de
„imperativele momentului istoric” (Eliade către Noica, 30 iunie1979, Paris), în
care o fracțiune patriotică a Securității era în luptă cu fracțiunea
anti-românească a temutei instituții aflată la baza statului totalitar comunist
(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Mircea Eliade și teroarea
istoriei ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/
).
În schimb, Alexandru Dragomir,
fost doctorand la Heidegger (https://isabelavs2.wordpress.com/alexandru-dragomir/isabelavs-dragomir-inventat/
) îl tachina pe filozoful retras la Păltiniș cu întrebarea : „când are de
gând să se apuce de filozofie ?” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică
la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, 2004, ISBN
973-8134-16-1). Din când în când (și desigur la un nivel foarte jos),
chiar și tinerii comuniști lăsați de autorități să frecventeze un fost deținut
politic se apucau să-l dăscălească pe Noica. Întrucât filozoful „de modă veche”
greșea nesocotind „băcanul” (americanii i-ar zice „regular Joe”) dezinteresat
de cultură. Critica lor mai lua si forme indirecte, cum a fost în conferința
din 1982 ținută de Andrei Pleșu la Lugoj si cuprinsă după moartea lui Noica în
culegerea de texte intitulată Minima moralia (Ed. Cartea românească,
1988, p. 94-110). În Jurnalul de la Păltiniș (1983) chiar Noica a
putut citi acea prezentare internaționalist-proletară a „listei negre” cu opere
de-ale sale (p.137-138).
După ce filozoful catalogase (în Epilogul
pe care Liiceanu îl rugase să-l scrie pentru volumul Epistolar) drept
“himerică” închipuita “Scoală de la Păltiniş”, himera a început să bântuie
Wikipedia.ro, dicţionar on-line monopolizat [9]
de un grup ce promovează cărţile fostei Edituri Politice, prin îndepărtarea
abuzivă a cărţilor apărute la alte edituri. Pe Wikipedia.ro închipuita “şcoală
păltinișană”, invocată în decembrie 1987 de Ioan Petru Culianu pentru
manipularea ascultătorilor postului de radio BBC, e “dovedită” prin două surse:
O sursă este Jurnalul de la Păltiniş (lansat în suedeză în anul
centenarului nașterii lui Noica) şi o altă sursă este Epistolarul,
retipărit după 1990. Ambele, pasă-mi-te, atât de “independente de subiect”,
încât nimeni n-a pocit articolul cu vreo etichetă vizând “punctul de vedere
neutru”. Pentru că (desigur) o astfel de etichetă (într-o enciclopedie
confiscată de o mafie cu interese ascunse) n-are șansa de a dăinui nici câteva
secunde.
Culianu [10]
a fost mereu fascinat de controlul politic prin manipularea gândirii (ceea ce
azi se realizerază si prin Wikipedia.ro; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/).
Despre criticarea lui Eliade îmediat după decesul savantului de renume mondial,
un istoric al religiilor din “Scoala de la Chicago”, aşadar fost student al lui
Eliade, sesizase că toți “criticii lui Eliade se recunosc după mediocritatea
lor. Ei nu au nimic de spus în domeniul istoriei religiilor şi de aceea se
alătură corului celor care dezinformează /…/ Chiar accepţiunea [de sacralitate]
pe care o dădea Mircea Eliade timpului [Marelui Timp] le pare o ameninţare la
adresa controlului politic al istoriei” (Ch. Long, interviu
luat de Gabriel Stănescu, rev. “Arges”, sept. 2007).
În lipsa altor idei prin care să
reducă originalitatea gândirii lui Mircea Eliade, unii comentatori (printre
care si I.P. Culianu), i-au agăţat numele de numele lui Rudolf Otto, cel care
scrisese despre „misterum tremendum”. În 29 ianuarie 1944, Eliade dădea fără să
ştie o replică (la astfel de nepotrivite asocieri) consemnând dezacordul său
legat de ideea centrală a lui Rudolf Otto: “Nu este adevărat că omului îi e
frică de Natură, de zei: frica aceasta este minimă, faţă de GROAZA pe care a
îndurat-o el, de milenii, în mijlocul istoriei. Epoca noastră este prin
excelenţă o epocă terorizantă”[11].
Cum am arătat, Constantin Noica
ironizează lipsa de adevăr și de realitate a “himericei” Școli
de la Păltiniş [12].
El chiar ar fi vrut “să-i scape de complexele” relaţiei discipol-maestru, ca
să-şi poată fiecare urma un presupus (dar neconfirmat) “destin spiritual” (Noica
si Securiatea II, 2010, p. 210). Fiind tipărite file din ce a rămas din
dosarele “Noica” după ce o parte din ele au fost arse, probabil la insistenţa
unor informatori aflati în relaţii bune cu Virgil Măgureanu (conducătorul instituţiei
după 1990) s-a aflat cu precizie că filozoful trăirist ar fi vrut să-i
“dezlege” pe Andrei Pleşu si pe Gabriel Liiceanu de invocarea numelui său.
Care, volens-nolens, îi pune pe ambii în inferioritate în plan cultural. De
aici ideea lui Pleşu de punere în paranteză a gândirii lui Noica fiindcă
“producţia bibliografică” a filozofului întemnițat șase ani fără vină nu ar fi,
vezi Doamne, aşa de importantă, idee redifuzată de la Londra de Culianu după
moartea lui Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul needitării
OPERELOR COMPLETE ale filozofului Noica ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/
).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu