CITATE DIN TACIT

Glosă Velcescu – Ștefan Louis – Umbra crucii – Telegrama de la Stockholm -Anul Patrimoniului - Francofilie

MIHAI  VELCESCU

Natură moartă cu aur

                        Pictorului Mihai Mircea Ciobanu

Savai Mircea Ciobănaș și cu fluier,

Tatăl lui de la oraș cu citate din Tacit,

Frate Vraci per o mașină cu țignale și cu șuier,

Voinici mamă și Soție cu ecoul lor tacit.

Un gurmand ce bea culoare azurie de cu zori

Băutor mâncând vopsele și cu gândul pe la muier,

Pastă groasă, transparentă pe tulei și perișor,

Savai Mircea Ciobănaș și cu fluier.

Tot ce-avea se risipea și dator și creditor,

Aurul oricât de mic invada pânza smintit.

Roou aprins ca vinul curge, bere galbenă de dor,

Tatăl lui de la oraș cu citate din tacit.

Mergea doi pași înainte, umflătură dar și greață,

Fier și fiere-n personaje, un contur nu azi, nu ieri,

De albastre pete, pete, ca păcatele pe față.

Frate Vraci pe o mașină cu țignale și cu șuier.

Și pe Dumnezeu îl caută și-n sclipiri și în clipiri

Printre degete se scurg tot culori, culori de-argint,

și sălbatec dar și tandru, și șoptind la suveniri,

Voinici Mamă și Soție cu ecoul lor tacit.

Voinici Mamă și Soție cu ecoul lor tacit,

Frate Vraci pe o mașină cu țignale și cu șuier,

Tatăl lui de la oraș cu citate din tacit,

Savai Mircea Ciobănaș și cu fluier.

DOMNITORUL STEFAN CEL MARE ESTE STRAMOSUL REGELUI FRANCEZ LUDOVIC AL XVI-LEA

În anul 1789 are loc celebra Revoluţia franceză, prin care monarhia absolută este abolită din Franţa. Regele francez de atunci, Ludovic al XVI-lea, a fost decapitat, prin ghilotinare, 4 ani mai târziu, la 21 ianuarie 1793. Probabil că mulţi ştiu acest lucru, dar oare câţi ştiu că acest rege francez are printre strămoşii săi pe nimeni altul decât pe marele domnitor moldovean, Ştefan cel Mare?
Să ne uităm puţin la descendenţii lui Ştefan cel Mare, şi să vedem cum a ajuns acest viteaz voievod român să fie străbunul celebrului rege francez decapitat.

1. Ştefan cel Mare (1435-1504), l-a avut ca fiu pe:

2. Petru Rareş (1486-1546), domnitorul Moldovei, a avut-o ca fiică pe:

3. Maria, care căsătorită cu Ion Movilă (mare logofăt al Moldovei), cei doi având ca fiu pe:

4. Ieremia Movilă (?-1606), domnitorul Moldovei, a avut-o ca fiică pe:

5. Maria Movilă (1592-1638), căsătorită cu Ştefan Potocki (1568-1631, conte polonez), cei doi având ca fiică pe:

6. Anna Potocki (1615-1690), căsătorită cu Dominic Kazanowski (1605-1648), cei doi având ca fiică pe:

7. Maria Kazanowski (1643-1687), căsătorită cu Stanislas Iablonowski (1634-1702), cei doi au avut ca fiică pe:

8. Ana Iablonowski (1658-1727), căsătorită cu Rafael Leszczynski (1650-1703), cei doi avându-l ca fiu pe:

9. Stanislas Leszczynski (1677-1766), regele Poloniei, care a avut ca fiică pe:

10.Maria Leszczynski (1703-1768), căsătorită cu Ludovic al XV-lea (1710-1774), regele Franţei, cei doi având ca fiu pe:

11.Louis de France (1729-1765), care l-a avut ca fiu pe:

12.Ludovic al XVI-lea (1754-1793), regele Franţei.

Meditând la umbra Crucii

by preot Ciprian Gunea

Azi, în duh de sărbătoare, privesc arborii din lunci,
Iar în mugurii din ramuri disting semnul Sfintei Cruci.
Mintea-mi face anamneza de pomul primordial
Cu-al său fruct care ascunde sensul existenţial.

Cine cunoştea atuncea că-n pomul din Paradis
Stă ascunsă Sfânta Cruce c-universu-i necuprins?
Aşadar, fii ai credinţei, mergeţi astăzi în biserici!
Veţi găsi pomul vieţii adumbrind pe cei cucernici.

Staţi puţin în umbra Crucii, în smerită cugetare,
Şi din ea veţi primi fructul ca o veşnică mâncare.
Acest fruct va fi şi leacul spre sănătatea fiinţei,
Iar în suflet toţi simţi-veţi ontologia credinţei.

Metatemporalitatea va miji în suflete
Iară răul ce v-apasă va fugi cu tunete.
Hristos răstignit pe Cruce, cu mâini filantropice,
Va fi izvor de speranţă, în pătimiri hristice.

Din iubire pentru tine din cer mâna va cădea,
Iar limanul mântuirii la orizont vei vedea.
Contemporaneitatea pomului din Paradis
Veţi simţi-o autentic, fiindcă Raiul nu-i un vis!

„TELEGRAMA  DE  LA  STOCKHOLM”

----că cea mai mare dintre taine este „Telegrama de la Stockholm”, prin care Moscova anunța în dimineața lui 23 august 1944 că e gata să încheie un armistițiu cu Mareșalul Antonescu.

Cu toate acestea, Antonescu a fost arestat, iar sovieticii au intrat pe teritoriul României, fără nici un acord scris.

Un interviu incendiar cu istoricul Constantin Corneanu.

Constantin Corneanu: Ca urmare a evenimentelor de la Viena, din 30 august 1940, precum și a mutațiilor de ordin geopolitic și geostrategic, în România s-a produs, la 4 septembrie 1940, o gravă criză de stat soldată, la 6 septembrie 1940, cu abdicarea Regelui Carol al II-lea, care l-a chemat pe generalul Ion Antonescu pentru a-l informa că renunță la tron în favoarea fiului său Mihai, acordând depline puteri în stat prim-ministrului care își asuma și titlul de “Conducător al Statului”.

Antonescu vedea Casa Regală drept o soluție politică după război.

Ce puteri avea Regele în fața Mareșalului?

Generalul Ion Antonescu a crezut în rolul mesianic al Conducătorului într-un stat, fiind convins că “Statul a avut în toate unghiurile pământului și va avea în toate timpurile valoarea aceluia care, trecător, conduce”.
Schimbând formula de jurământ a Regelui Mihai I (“Jur credință națiunii române. Jur să păzesc cu sfințenie legile statului. Jur să păzesc și să apăr ființa statului și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu”), generalul Ion Antonescu dorea să sublinieze că pe viitor națiunea va trece întotdeauna înaintea Regelui.
În discursul ținut, la 7 septembrie 1940, în ședința Consiliului de Miniștri, generalul Ion Antonescu a ținut să precizeze că “nimeni nu va trece prin fața Palatului decât ca să se închine în fața unui simbol”, iar Regele va rămâne numai un simbol și nu are dreptul să se amestece în conducerea Statului, indiferent de capacitatea acestuia.
Generalul Ion Antonescu dorea să păstreze Casa Regală a României în afara treburilor politice ale statului, în acele clipe de grea cumpănă, cu speranța că va putea fi o soluție politică în vremurile de după război. Vremuri pe care nimeni nu le putea bănui, în acele clipe, cum vor arăta.

A acceptat Casa Regală acest “aranjament”?

Jurnalul de război al Mareșalului Ion Antonescu relevă numeroase întâlniri (mic-dejun sau prânz) între Conducătorul Statului român și soția sa, pe de-o parte, precum și Regele Mihai I și Regina-Mamă Elena pe parcursul războiului, în afara vizitelor pe front și la acțiunile protocolare impuse de rațiunile de stat.
Până la intrarea Regelui Mihai I în opoziție discretă față de Antonescu, relațiile au fost extrem de protocolare și amiabile.

La 22 iunie 1941, Regele Mihai I a adresat o telegramă de felicitare generalului Ion Antonescu prilejuită de trecerea Prutului și intrarea în războiul împotriva Uniunii Sovietice.

O telegramă de felicitare a fost trimisă Conducătorului Statului român și cu ocazia trecerii Nistrului în iulie 1941.

Trecerea Nistrului a urmărit să împiedice reînvierea “Ucrainei Mari”

Deci Antonescu a avut acordul Regelui atât în ceea ce privește războiul împotriva Uniunii Sovietice, cât și a trecerii Nistrului.

Ce a motivat, totuși trecerea Nistrului?

Necesitățile operative generate de rezistența Armatei Roșii, exigențele războiului de coaliție și schimbarea direcției de înaintare a Grupului de Armate “Sud” reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor.

Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului și-a inutilității războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost “discret” alimentată de serviciul de spionaj și propagandă britanic, cu efecte asupra interesului național major.

Protecția celor doi lideri, respectiv Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, împotriva germanilor și-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte rațiuni de stat care au impus o astfel de conduită Mareșalului Ion Antonescu.
Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate națională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliție, a soluționării “problemei ruse” sau a necesităților militare imediate, eliminarea unei uriașe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de al III-lea Reich.

Regele Mihai I nu s-a împotrivit trecerii Nistrului și nici nu avea cum să influențeze evoluția evenimentelor politico-militare din acele clipe.

Regina Mamă l-a orientat pe Rege împotriva nemților.

Când s-au stricat relațiile dintre Regele Mihai și Antonescu?
O sinteză informativă a Serviciului Special de Informații (SSI) din ianuarie 1944 sublinia faptul că primele raporturi comune, evidente, ale Regelui Mihai I cu opoziția antiantonesciană datează din 24 ianuarie 1942, când sub înrâurirea Reginei, anglofilă prin educație și relațiile de familie, spiritul Regelui a fost, treptat, format împotriva așa-numitei dominații germane.

Conducerea celor două grupări de opoziție (PNȚ și PNL) a decis să încerce atragerea Casei Regale în conspirația împotriva Conducătorului Statului cu ocazia serbării Ordinului Ferdinand din 24 ianuarie 1942.

Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu și dr. Constantin Angelescu, în calitate de emisari ai opoziției, se vor întoarce entuziasmați de la Palatul Regal, deoarece Regele Mihai I și Regina Mamă Elena erau definitiv câștigați pentru teza opoziției. Regele era formal capul oștirii și complotiștii năzuiau că Armata va fi atrasă, astfel, de partea opoziției antiantonesciene aflată în relații secrete cu Aliații Occidentali.

Regele se gândea la un puci contra lui Antonescu încă din 1943

Regele Mihai I va fi convins, astfel, că numai o înțelegere cu Aliații Occidentali ar putea să pună stavilă unei expansiuni sovietice și că numai o asemenea politică poate menține statul român și monarhia. În cursul unei convorbiri cu un agent secret britanic (“dl. House”), jurnalist la Allied News Papers și aflat în drum spre Turcia, desfășurată la Palatul Regal din București, la 26 noiembrie 1943, Regele Mihai I a cântărit posibilitățile de reușită ale unui puci.

Perspectiva ca monarhia și regimul partidelor democratice să aibă soarta regimului mussolinian, în condițiile tergiversării încheierii armistițiului și ale formării unui guvern comunist în Moldova ocupată de Armata Roșie, a generat ample discuții în Consiliul de Coroană din 3 mai 1944.

Participanții la acest Consiliu de Coroană aveau să conchidă că nu numai Aliații, dar însăși opinia publică română va putea susține cu drept cuvânt că opoziția democratică, prin inactivitatea ei, s-a dovedit neputincioasă, astfel încât poporul român va fi înclinat în mod natural să-și îndrepte privirea către noi forme de organizare politică și socială.

Dintr-o asemenea perspectivă se poate înțelege graba cu care Regele Mihai I și opoziția condusă de Iuliu Maniu s-au angrenat în acțiunea de răsturnare a regimului antonescian.

Regele Mihai I a aprobat, la 15 iunie 1944, planul de înlăturare prin forță, iar arestarea Mareșalului figura în planul de acțiune numai ca o soluție de ultimă instanță, deoarece Conducătorul Statului trebuia determinat să realizeze scoaterea României din război.

Regele nu putea împiedica crimele împotriva evreilor, dar nici nu a protestat

Ce putea face Regele pentru a se opune crimelor împotriva evreilor?
Regele Mihai I nu a avut nici o implicare în elaborarea și punerea în aplicare a legislației antievreiești, precum și a cortegiului de suferințe ce a urmat pentru populația evreiască.

Dar nici nu s-au înregistrat proteste oficiale ale acestuia în favoarea evreilor și a atenuării suferințelor acestei populații. Casa Regală a României a fost ținută departe de deciziile politico-militare din statul român.

Pamfil Șeicaru, care nu l-a simpatizat deloc pe Rege, dar și Ronald D. Bachman, în cartea sa “Romania: A Contry Study”, afirmă că actul de la 23 august a grăbit înaintarea sovieticilor spre centrul Europei în detrimentul anglo-americanilor.

Drept urmare, Regele nu ar fi fost invitat niciodată să participe la ceremoniile de 9 mai din vreo țară vestică. Este adevărat?

Progresele realizate de trupele anglo-americane în Bătălia Franței, în august 1944, creau posibilitatea ca blindatele aliate să atingă, până la venirea iernii, frontiera Germaniei, timp în care trupele sovietice se vor fi oprit în fața Varșoviei și pe frontul românesc.

Moscova acceptase condițiile de armistițiu ale lui Antonescu

Având posibilitatea să ocupe mai repede și mai mult din teritoriul Germaniei, putea fi pus sub semnul întrebării acordul sovieto-britanic de împărțire a sferelor de influență, din 12 iunie 1944, premergător celui din octombrie 1944 de la Moscova, și care urma să expire în curând, iar șansa de a fi reînnoit scădea considerabil.

În timp ce Aliații Occidentali începuseră “cursa pentru Berlin”, sovieticii care se pregăteau pentru asaltul final spre linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Brăila, fără a fi convinși că o vor străpunge, aveau nevoie de o decizie politică majoră care trebuia să însoțească viitoarele acțiuni militare de pe frontul românesc, astfel încât dezavantajul care se prefigura ca urmare a succeselor aliate din Vest să fie transformat în avantaj.
Aceste evenimente politice și militare, precum și interesele de ordin strategic și politic au determinat, în opinia mea, guvernul de la Moscova să accepte în totalitate cererile Mareșalului Ion Antonescu vizând un armistițiu politico-militar pe frontul din Moldova.

Există dovezi sau măcar indicii că Moscova era gata să semneze un armistițiu cu Antonescu?
Controversele privind acest accept al Moscovei sunt alimentate de misterul care dăinuie asupra recepționării “telegramei de la Stockholm”.

Misterul „Telegramei de la Stockholm”

După opinia mea, telegrama de la Moscova (via Stockholm) a fost recepționată în dimineața zilei de 23 august 1944. O dovadă că aceasta a sosit ne este oferită de conținutul stenogramei ședinței Consiliului de Miniștri, din 15-16 septembrie 1944, în care se inserează poziția lui Iuliu Maniu privitoare la armistițiul românesc.
(“Am văzut eu, dl. Buzești are textul, și vă puteți închipui în ce situație ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta și, în special, noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistițiu, când ni se va pune în față, mâine-poimâine, faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem.

Pentru care motiv nu interesează, vă puteți închipui în ce situație rămânem noi.

Deci, trebuie să constatăm, numaidecât, că noi între condițiile pe care le avem prin armistițiu, era și punctul precis stabilit, că tot ce s-a discutat va fi respectat în armistițiul pe care noi îl vom încheia. Domnul ministru Buzești citește textul telegramei conținând acest punct de vedere, privitor la recunoașterea zonei libere”).

Ce s-a ales de telegrama cu pricina?

Originalul telegramei de la Stockholm nu a putut fi descoperit în arhivele românești, deoarece cei care au interceptat telegrama, respectiv membri ai opoziției politice, au sustras-o și, mai apoi cred că au distrus-o.
Telegrama nu a fost depistată nici în arhivele sovietice, iar tăcerea istoriografiei sovietice, mai apoi ruse, față de acest moment delicat din evoluția unei mari puteri către statutul de superputere amplifică misterul din jurul acestui delicat moment istoric.
Sovieticii au căutat să obțină, după 23 august 1944, originalul telegramei din 19 iulie 1877, prin care Marele Duce Nicolae al Rusiei solicita principelui Carol al României ajutorul trupelor române în campania din Balcani, astfel încât este greu de crezut că nu au încercat să găsească, pentru a ascunde sau a distruge, și originalul faimoasei telegrame din 23 august 1944.

23 august: „Cea mai mare eroare politico-militară din istoria României”

A pierdut România din cauza orgoliilor opoziției?
Membrii conjurației erau ferm convinși că meritul schimbării trebuia să le revină lor, s-au precipitat și astfel au pierdut “cartea” pe care Mareșalul “o juca”.

Sovieticii au profitat de această situație, generată de ambiții și orgolii nemăsurate, pentru a ocupa România și a nu-și respecta, mai apoi, angajamentele luate.
Opoziția a manifestat o grabă suspectă în a-l determina pe Regele Mihai I la actul demiterii și arestării Mareșalului Ion Antonescu, iar acțiunea lor din ziua de 23 august 1944 a fost o lovitură de stat, care a căpătat aspectul unui act legal datorită prevederilor Decretului-lege nr. 3.071 din 7 septembrie 1940.

Gestul de la 23 august 1944 a fost o greșeală?

Evenimentele petrecute la Palatul Regal din București, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaștere și apreciere a situației politico-militare internaționale și de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a Regelui Mihai I, de antipatii și orgolii, iar consecințele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiții.
Decizia luată la 23 august 1944 reprezintă, după opinia mea, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecințele de-acum binecunoscute.

Nu este o apreciere prea aspră?

Nu. Conjurația politicienilor de la București, defetismul unor înalți comandanți militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă și inițiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german și nu în ultimul rând inamicul aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) și, implicit, a „Bătăliei pentru Armistițiu”.

În urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, și va deveni țara care a favorizat, în mod substanțial, înaintarea Armatei Roșii spre Sud-Estul și Centrul Europei, creându-se, astfel, condițiile pentru instaurarea „regimurilor de democrație populară”.
Regele Mihai I a jucat un rol important în evoluția evenimentelor spre acest final nefericit pentru propriul său popor și nu numai.

Tactica opoziției politice interne, respectiv a lui Iuliu Maniu, a generat imposibilul în ceea ce privește găsirea unei soluții unanim acceptate în condițiile în care destinul nostru istoric ne împinsese în vârtejul disensiunilor dintre Marile Puteri.
„Discretele” jocuri ale serviciilor secrete aliate și propaganda de război a Națiunilor Unite au bulversat opinia publică românească și factorii de decizie în stat, împiedicând, astfel, obținerea unui consens politic, în drumul care trebuia urmat, precum și alegerea unei soluții de salvare națională demne și corecte.

Dar orgoliul lui Antonescu nu a contribuit și el la acest deznodământ nefast?

Ambițiile Mareșalului Ion Antonescu de a realiza un „23 August”, în manieră proprie, derivau dintr-o anumită concepție privind onoarea și demnitatea unui militar, a unui conducător de stat și a unui popor, precum și a unei înțelegeri privind geopolitica locurilor.

Curgerea timpului a demonstrat că modul în care rămâi în conștiința colectivă a umanității, pozitiv sau negativ, îți influențează relațiile și prieteniile viitoare.

Casa Regală voia să se salveze, grațierea lui Antonescu era iluzorie

După ce l-a arestat pe Antonescu, era Regele obligat să-l predea rușilor?
Predarea Mareșalului Ion Antonescu și a echipei sale sovieticilor, prin intermediul comuniștilor români, a fost determinată de faptul că reprezentanții PCR începeau să domine raporturile de “amiciție” cu Casa Regală, și nu numai, stabilite cu ocazia realizării lui “23 August”.
O fermitate mai mare în aceste raporturi, în acele clipe istorice, precum și mai multă hotărâre în deciziile monarhului, ar fi generat alte atitudini.

Ostilitatea “camarilei regale” față de Ion Antonescu avea să-și spună cuvântul atunci. În perspectiva a ceea ce a urmat, este greu de acceptat faptul că sovieticii nu ar fi încercat să-l captureze cu orice preț pe Mareșalul Ion Antonescu.

De ce nu a semnat Regele decretul de grațiere a lui Antonescu?

O posibilă grațiere a Mareșalului Ion Antonescu era iluzorie într-un context atât de delicat și în care Casa Regală dorea să se salveze, totuși, și să-și salveze perspectiva existențială.

23 august a aruncat în Gulag peste 160.000 de militari români

Putea Regele Mihai să se opună într-o măsură mai mare sovieticilor?

Greva regală (1945) și micile gesturi de opoziție față de ocupantul sovietic și aliatul său, comuniștii români, nu aveau cum să influențeze sau să stopeze procesul de sovietizare al României. Istoria va reține această „rezistență regală”, precum și, totodată, infamia de la „23 August” 1944.

În contextul în care nu fusese semnată nici o convenție de armistițiu între noul guvern român și cel de la Moscova, respectiv Națiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea și luarea în prizonierat a unităților românești.

Mulți militari români – circa 150.000 de soldați, 6.000 de subofițeri și 6.000 de ofițeri – au fost dezarmați de către sovietici și internați în lagăre de prizonieri.

În perioada de după 23 august 1944, procesul de destrămare a autorității statului și de anarhizare a maselor populare s-a dezvoltat în mod liber în condițiile în care sovieticii și-au impus condițiile, pe fondul slăbiciunilor și înțelegerilor cu Aliații Occidentali, iar partidele istorice, după cum remarcau ofițerii SSI-ului, nu au dovedit spirit de adaptare la noua situație, dovedind, totuși, o totală inactivitate și lipsă de dinamism.

Casa Regală a rămas un simbol al speranței, al vremurilor trecute ce nu aveau să mai revină niciodată.

Ar fi putut Regele Mihai să negocieze actul abdicării, mai ales clauza abdicării în numele tuturor urmașilor săi?
Abdicarea nu putea fi evitată și nici măcar negociată. Posibilitățile Casei Regale de a mai însemna ceva pe eșichierul politic al României, la sfârșitul anului 1947, în contextul specific al raporturilor Est-Vest, erau aproape nule.

La 9 mai 2010, Regele s-a plasat de partea ocupantului sovietic

Putea Regele, după abdicare, să facă mai mult împotriva comuniștilor, de exemplu presiuni în cancelariile occidentale, sau să coaguleze organizațiile politice din exil și eventual chiar a prelua conducerea lor?
Maniera în care a fost tratat în Vest relevă faptul că importanța sa politică nu a fost pe măsura speranțelor “camarilei regale” și ale exilului românilor, în contextul specific Războiului Rece.

Din păcate, la 9 mai 2010, la Moscova, Regele Mihai I, (însoțit de Radu Duda, în uniforma armatei române – n.r.) prin declarațiile făcute mass-media, s-a situat, voluntar sau involuntar, de partea celor care au tratat cu duritate România pentru faptul că a participat la atacul din 22 iunie 1941 asupra URSS, dar mai ales pentru faptul că a „făcut război împotriva lor”.

După decembrie 1947 au existat relații între Casa Regală și regimurile Dej și Ceaușescu?
Pe măsură ce noi documente de arhivă vor fi publicate, vor putea fi elucidate raporturile dintre Casa Regală și România lui Dej și Ceaușescu, inclusiv problema celor 42 de tablouri de patrimoniu despre care unii zic că au fost însușite de Regele Mihai I.

Casa Regală a României s-a aflat în perioada exilului sub o atentă supraveghere a unităților de informații externe ale Securității române, iar semnarea, la 15 iunie 1989, a „Declarației de la Budapesta”, de către Regele Mihai I, a însemnat sfârșitul „neutralității binevoitoare” care exista între regimul de la București și locatarul de la Versoix.

Constantin Corneanu este doctor în istorie și președintele Consiliului Director al Asociației Europene de Studii Geopolitice și Strategice “Gheorghe I. Brătianu” (AESGS), din septembrie 2009.

Între 2004 și 2007 a fost consilier în cadrul Oficiului Guvernului României pentru Gestionarea Relațiilor cu Republica Moldova între 2004 și 2007.

Teza sa de doctorat a tratat situația României în contextul geopolitic al celui de-al doilea război mondial. Aceeași temă constituie și subiectul lucrării sale “Sub povara marilor decizii” (Editura Scripta 2007).

CREATIVE  EUROPE

Noi evenimente anunțate în cadrul Anului Patrimoniului

2018 a fost desemnat Anul European al Patrimoniului Cultural (#EYCH2018) prin decizia Parlamentului European și a Consiliului și are ca principal obiectiv încurajarea cetățenilor din Statele Membre UE să descopere, să aprecieze și să pună în valoare patrimoniul european comun.

Lansarea oficială a EYCH2018 la nivel european a avut loc în deschiderea Forumului Cultural European de la Milano, în 6 decembrie 2017.

În România, evenimentul de lansare a inițiativei a fost organizat de Reprezentanța Comisiei Europene în parteneriat cu Institutul Național al Patrimoniului, coordonatorul la nivel național al Anului, și a avut loc în 15 februarie 2018 la Palatul Bragadiru.

„Chirilizarea” – contribuția unică a Bulgariei la diversitatea culturii europene

Mahala – lucrul cu comunitățile de romi din cartierele orașului

Râlul Maritsa și insula Adata – intervenții în spațiul urban și proiecte cu accent pe ecologie

 Detalii despre apel sunt disponibile aici.

Apel pentru proiecte în cadrul programului Plovdiv Capitală Europeană a Culturii 2019 Plovdiv a lansat un apel pentru organizații culturale, curatori independenți și artiști din Bulgaria și din străinătate care doresc să contribuie și să se implice în programul orașului pentru Capitală Europeană a Culturii în 2019. Această acțiune este menită să sprijine implementarea de proiecte mici, să stimuleze implicarea comunității și să dezvolte noi activități culturale în cartierele și spațiile alternative din Plovdiv. Prioritatea centrală a apelului este să atragă inițiative diverse și conținut specific pentru principalele clustere și proiecte din cadrul programului:

Europa Creativă sprijină proiecte dedicate patrimoniului cultural

Vă invităm să descoperiți 15 proiecte de cooperare în domeniul patrimoniului cultural finanțate prin Europa Creativă – Cultura, într-o broșură publicată de Comisia Europeană cu ocazia Anului European al Patrimoniului Cultural 2018.

Patrimoniul cultural este unul dintre principalele domenii finanțate prin intermediul acestui program comunitar, aproximativ 27 de milioane de euro mergând către acest sector până în prezent.

Printre proiectele sprijinite veți regăsi două cu lideri din România: „Arts, Rediscovery, Traditions, Eclectic, Contemporary”, coordonat de Fundaţia Transilvania Trust  și „Cu Tenda”, implementat de Muzeul Național al Țăranului Român.

Am participat la un eveniment despre noi modele de afaceri în Viena

În 9 martie a.c., Biroul Europa Creativă România  – Cultura a participat la un atelier despre inovație în modelele de afaceri din cultură și audiovizual organizat la Viena de Biroul Europa Creativă Austria.

În cadrul evenimentului, reprezentanții birourilor Europa Creativă din România, Franța și Austria au prezentat o serie de studii de caz din țările lor, iar un expert independent a vorbit despre ultimele tendințe în domeniu din Marea Britanie și a lucrat cu participanții, antreprenori și companii din sectoarele culturale și creative, inclusiv din audiovizual, aflați în căutarea unor noi idei care să îi inspire în dezvoltarea propriilor modele de afaceri.

Bianca Floarea, coordonatorul Biroului Europa Creativă - Cultura, a prezentat modelele de business ale Nod Makerspace și Zeppelin.
 

Istorie romantata ... Din Bucurestiul de odinioara 

Iată o expresie bucureșteană ce își are tâlcul său îndepărtat.

La început de secol (XX, n.n.) capitala trăia sub influența franceză. Deși Carol I adusese cu sine o echipă de tehnicieni, medici, farmaciști, muzicieni și chiar mărunți meșteșugari specializați, publicul continua să se orienteze tot către Franța, a doua patrie. Cu rare excepții, – studii filosofice, muzicale, inginerești, – clasa conducătoare și burghezia în general, își îndrepta privirea către Paris pentru completarea unei instrucții superioare ce la noi în țară nu atinsese încă nivelul occidental din pricina vitregiei vremurilor, provocată de neîntreruptele ocupații străine.

Francofilia se manifesta cu deosebire în câmpul modei. Cu toate că, prin venirea noului rege de origină străină, se introducea în mod oficial ținuta apuseană în ce privește înbrăcămintea, înlocuind definitiv reziduurile caftanelor ori hlamidelor orientale și deși bărbații învesțmântați occidental erau denumiți „îmbrăcați nemțește” sau cu haine ori strae nemțești (iar nu franțuzești sau englezești), totuși Parisul constituia o adevărată aspirație atât pentru bărbați, dar mai cu seamă pentru femei. Ca să atragă clientela, marile case bucureștene de croitorie și pălării pentru cocoane purtau în mod obligatoriu inscripții franceze. Chiar dacă proprietara se va fi chemat cu nume neaoș terminat în „escu”, profesiunea era totuși înscrisă pe firma dela poartă cu subtitlul „Maison de Couture”, „Robes et Manteaux” sau „Modes”: Madame Stropșescu – Robes et Manteaux, sau Madame Caltaboșeanu – Modes; iar pe strada Cometa era, în copilăria mea, un negustor pe care îl chema nici mai mult nici mai puțin decât Georges Cacalețeanu – Coiffeur pour Dames. Franțuzești. Până și omul de periferie, mahalagiul, sau chiar țăranul cosmopolit din județul Ilfov nu se mai mulțumea să spună bună-ziua, bună-seara și  mulțumesc, ci te saluta cu „bonjurică”, „bonsoar”, „orevoà”, adăugând câte un „mersi” sau chiar „mersim” când voia să fie mai acătării. Alteori, când trebuia să plătească, se scuza că nu are un „franc” în buzunar sau măcar o „santimă„.

Îmi amintesc de un caz tipic de molipsire franceză în acest „social life” bucureștean. În fostul edificiu Crețulescu, în a cărui incinta se găsea și faimoasă biserică a „lumii bune”, situată pe Calea Victoriei, peste drum de palatul regal, se afla, pe lângă alte magazine, și unul de pălării al francezului Jobin, împământenit la noi către încheierea veacului trecut (XIX, n.n.). Alături de ceilalți confrați de pe Podul Mogoșoaei, faimoșii Georges, Philips, Fain & Melik, Rubens, decreta moda bărbătească la pălării. Dar Jobin se impusese mai mult decât concurența pentru că, în afară de „furnizor al curții regale”, fusese primul a introduce la noi pălăria înaltă(chapeau haut-de-forme) și clackul, ce făceau parte din ținuta de gală obligatorie, completând fracul, smokingul, jacheta sau redingota. Oamenii de Stat, miniștrii, personalitațile importante ale epocii nu găseau întru început această pălărie protocolară decât la magazinul lui Jobin. Devenise atât de popular printre bucureșteni încât noțiunea „pălăriei înalte” s’a confundat până la urmă cu numele negustorului ce o introdusese, transformându-se în neologismul joben, înscris oficios în limba română. La reuniunile mondene, balurile, recepțiile oficiale, se indica ținuta de rigoare pe invitație cu recomandația vestimentară: „frac, clack sau țilindru, mănuși albe”. Însă la seratele de categoria mai dărâmată sta scris: „Ținuta obligatorie: Smoching, joben, mănuși albe„.

***

Era un alt sector ce dorea să imite în oarecare măsura Parisul, anume acela al variété-ului, café-ului cha ntant și cabaret-ului. Bineînțeles că și pe acestea cetățeanul de rând le românizase articulându-le „ca la noi”: varieteu, cafeu, șantan. În special „șantanul” avea sens pejorativ, iar biata cântăreață, chanteuse sau dise use devenită „șanteză”, reprezenta un pericol pentru soțiile legitime ale micei sau marei burghezii. Întreg programul sălilor de variétés se alcătuia din numere importate. Acrobații și prestidigitatorii veneau din Italia însă dansatoarele și cântărețele coborau direct dela Paris. Natural, erau de categorie ceva mai… șubredă, fiindcă marile vedete de tip Mistinguette nu începuseră să ne viziteze. Soseau totuși femei cu mult farmec, precum de obicei întâlnești în corpul de balet fete mai frumoase decât prima balerină. Erau elegante, aducând cu sine acel „nu știu ce” parisian, tulburător ca și parfumurile franțuzești. Odată programul terminat, cu învoirea localului, aceste „chanteuse” ori dansatoarele luau loc la masa publicului, transformându-se în „dame de consumație”. Dacă în nemțește „eine Dame” definește o cocoană în înțelesul cuvântului, în românește cuvântul „damă” înfățișează femeia ușuratecă, derivând dela aceste „șanteze” cari voiau să fie cocoane dar nu reușeau întotdeauna. Multe dintre ele exercitau însă cu farmec și dexteritate o profesiune în care strălucește „gheisha” japoneză.

Bineînțeles că în localurile dubioase și femeile erau dubioase. Având un procentaj la băutura consumată, bietul client, mai ales provincial, care nu băuse decât o sticlă-două de șampanie, se pomenea cu patru-cinci golite sub masă. Dacă încerca să protesteze, „dama de consumație” îi șoptea discret la ureche: „Chéri, nu șade frumos să faci scandal. Râde lumea de noi. Hai, fii cavaler și plătește”. Și așa se ducea leafa cavalerului pe o lună.

***

Personal nu am mai apucat decât două din celebrele varieteuri ale Bucureștiului de odinioara: Majestic și Alhambr a, iar ultima faimoasă diseusă franceză la noi a fost Nitta-Jo. Erau localuri „familiare” unde decența se dovedea indiscutabilă, păstrând pentru bărbați doar izul nedefinit al lucrurilor oarecum prohibite. Varieteurile populare, – era unul pe Calea Griviței, aproape de Gara de Nord, ținut de un italian, Salatta, – încercau să le imite. Pe afișe de gust îndoielnic erau scrise în versuri de poeți neștiuți, asemenea reclame:

La noi e mai bine ca la Majestic,
Toată trupa noastră joacă din buric.
Poftiți domnilor că-ncepe, e fenomenal;
Ce e zugrăvit pe pânză-i viu și natural!

Pe pânză erau violent pictate niște turcoaice dansând „La danse du ventre”.

Revenind la cele două faimoase localuri de lux, se întâmpla adesea ca soț și șoție să poftească la masă o șanteză pentru simpla voluptate de a se afla în tovărășia unei creaturi agreabile, celebră în București, ce purta cu sine ceva din grația invidiată a Parisului. Mulți dintre boierii de odinioară au cheltuit enorme averi, câte unii s’au ruinat, pentru unele din faimoasele vedete ale café-ului bucureștean. Pentru marele public însă, ele au rămas ambasadoarele unui rafinament particular, a unei gingășii sau extravaganțe deosebite. Era pe vremea când numai „damele” își văpseau părul. Nu exista glorie mai mare decât să circuli în public, pe stradă sau la cursele de cai, cu un asemenea exotic personaj:

– „L-am văzut, ma chére, pe Cutare cu franțuzoaica!” rosteau, cu invidie ascunsă, femeile de bună condiție.

Expresia se banalizase într’atâta încât, în curând, favoarea de a fi întovărășit de o așa-zisă franțuzoiacă, deveni sinonimă cu aceia de a merge la plimbare în birjă, caleașcă sau muscal, ori numai pe jos, la braț, cu o simplă femeie nostimă, fie dânsa de orice neam.

Florăresele ambulante ale Bucureștilor, în totalitate țigănci, prinseră din zbor povestea cu „franțuzoaica” și, ca să facă pe placul trecătorilor acompaniați, îi imbiau la colțuri de stradă cu buchețelul de flori pe sub nas, complimentându-i cu minciuna convențională, rostită într’o frază ce întotdeauna făcea plăcere:

– Conașuleee! Conașulee! Să-ți trăiască franțuzoaica!

J. N. Manzatti