UNE SENSATION

 

Roman d'amour – Alfa – Ultima pasăre – Steaua fără nume – Răscoala de la 1907

PUȘI  DINULESCU

Roman d’amour

Numai cine n-a avut niciodată 54 de ani şi n-a fost îndrăgostit de o fată de 24 de ani sau mai puţin nu-şi dă seama ce rost a avut abia terminatul şi atât de gloriosul congres al PSD-ului despre care atâţia oameni fără minte s-au întrebat ce rost a avut.
Eu, însă, care la vremea mea, am trecut şi eu prin asta, n-am avut ce face şi l-am iertat de toate relele pe tomnaticul amant al durerii, înţelegându-i fericirea, din pricina bunătăţii mele proverbiale nici măc...ar neprivuindu-l cu invidie, ci cu bătrânească şi plină de duioşenie înţelepciune...
Iubiri de-acestea întârziate au cauzat însă atâtea războaie, atâtea fioroase execuţii... Aşa că acum ce mare brânză că s-au cheltuit atâţia bani, că s-au mişcat atâţia oameni, numai ca să fie scoşi nişte băieţi şi o mare doamnă în ofsaid, în cadrul unui spectacol grandios şi tandru ca o logodnă...
Poate un eveniment şi mai fericit o fi la orizont şi-atunci să nu-nţelegem că îndrăgostiţii se grăbesc? Şi poate vine şi alt eveniment, de data asta, însă, nasol, foarte nasol şi-atunci ei trebuie, poate, să se grăbească şi de asta, fiindcă Brazilia e totuşi departe şi nu-i aşa de sigură ca mult mai primitoarea Costa Rica, dar acolo le-au luat-o alţii înainte şi care nu prea le sunt prieteni sau prietene... Cel puţin deocamdată...
Frumos ca un actor de cinema, domnul Dragnea seamănă cu Omar Sharif, dar şi cu Amedeo Nazzari, pentru cine cunoaşte istoria filmului, ca să nu mai vorbim de La bete et la belle, măcar ca idee...
Iar în filmul I compagni al lui Mario Monicelli, parcă, un lider din Partidul Comunist Italian care avea, tot aşa, o gagică foarte tânără şi frumoasă, se trezeşte cu ea la un ditamai congres şi el săracul nu ştia cum s-o ascundă, să nu se facă de baftă faţă de principialii şi austerii lui tovarăşi de luptă şi de sfinţenie...
Bine că n-a fost cazul de aşa ceva şi la cei doi îndrăgostiţi de la noi, că lumea din România, azi, e mult mai înţelegătoare şi nu mai e nici comunistă şi se poate face totul pe faţă, nu trebuie să ne mai ascundem, că ce mama dracului, o viaţă are omul! Puşi Dinulescu

*
Pusi Dinulescu: Spaga, mafia si sufletul Editura: Semne 2017  350 pagini
 Descriere
Noua carte a lui Puşi Dinulescu, subintitulată Teatrul ca mod de existenţă, nu este numai un strigăt de revoltă faţă de situaţia din teatrul românesc de azi, dar şi din toată societatea, ale cărei obiceiuri au devenit adevărate metehne. Dar nu este o carte sumbră. Umorul inimitabil al lui Puşi Dinulescu, sarcasmul lui, spiritul asociativ şi revelaţiile, chiar, asupra unor aspecte ale lumii noastre actuale, care se împletesc şi cu reveriile poetice ale autorului, fac din această carte o lectură fascinantă, dar şi foarte utilă, mai ales dacă ţinem seama de prezenţa în volum şi a unei ample dizertaţii, intitulată Cum să scrii o piesă de teatru bună, care descoperă, într-un limbaj plin de culoare şi exuberanţă, tehnici foarte concrete ale dramaturgiei, care sunt aceleaşi la marii scriitori, chiar dacă ei sunt aparent foarte diferiţi. **** E dificil sa eliberezi prostii de lanturile pe care le venereaza. (Voltaire)

Alte carti comandate impreuna cu SPAGA, MAFIA SI SUFLETUL:

Compuneri tematice pentru clasele III-V 2012
Pret: 15.00 6.93 lei (-53%)
In stoc

Drusca. Povesti de la marginea padurii 2017
Pret: 25.00 lei
In stoc
Alte carti de PUSI DINULESCU:

Calatoriile lui Nea Pusi 2013
Pret: 29.00 lei
2 in stoc!

Pusi Dinulescu - Teatru 2011
Pret: 35.00 lei

Gasca si diavolul. Istoria bolnava a domnului Manolescu 2009
Pret: 25.00 lei
 

 GEORGE  ANCA

Alfa

            Când a apărut Marele Alfa de Alexandru George (1970), studiul său dedicat lui Tudor Arghezi a putut trece, mai mult decât un debut „insolit” (arghezian?) în contextul comunismului, drept o punere la punct a întregii istorii literare, o mănuşă aruncată literaturii române. Am crezut chiar c-ar fi vorba de un alfa dedublat. Mai târziu, autorul, pe altă temă, se confesează, în perpetuitate: “Cu ocazia publicării la ed. Minerva a antologiei mele Masca de proză insolită şi fantastică românească m-am lovit de mirarea şi oponenţa faţă de primul calificativ: nimeni nu ştia ce înseamnă, cu toate că m-am silit din răsputeri să explic inocenţa lui, căci înseamnă doar neobişnuit... Până la urmă cenzura supremă, nu editorială, a procedat „logic”: mi l-a suprimat.” (CONEXIUNI nr. 14, aprilie 2006).

            A început cu alfa-poezie, spre a se apleca mai apoi, asemeni lui Zampano la sfârşitul filmului lui Fellini, asupra prozei, inclusiv critice, lista crispantă a operelor sale – semne, întâmplări, inducţii, dimineaţa, seara, toamna, greaţa - lăsând în picioare „infinitul de virtualităţi necunoscute”. Ce să se fi ales ori nu (încă: George a lăsat pentru a fi citit postum un roman care, ne sugerează, ar putea fi comparat cu Il Gattopardo al lui Lampedusa), ce să mai crezi, în ce şcoală: „Şcoala de la Târgovişte n-a existat” (Mircea Horia Simionescu), şcoala „prozatorilor târgovişteni, căreia (Alexandru George) i se afiliază şi îi este integrat de câtăva vreme” (Tudor Cristea).

Eminescu - „duhul suprauman” - vs Arghezi - „dezordinea genială” vor fi făcut loc, fie şi autopolemic, perechilor: exegeză-confesiune, ironie-erudiţie, abstracţie-comunism. „Intelectualul lui Alexandru George ştie să fie abject cu graţie” (Valeria Manta Tăicuţu).

Alfa, Marele Alfa, a se citi împreună: Arghezi, George.

            Din Marele Alfa: „unul din cei mai mari şi mai cunoacuţi scriitori ai vremii noastre”; „la bursa valorilor literare actuale, cota lui Arghezi e extrem de scăzută”; falsa recunoaştere; „momentul său” „n-a exista niciodată”; „a avut parte ca niciun alt scriitor român de un climat de dispută şi de contestaţie”; „am intrat în viaţa expresiei cu zăticnire”; „cazul aproape unic al unui poet care nu-şi găseşte timbrul original şi personalitatea decât în pragul împlinirii vârstei de 50 de ani”

            După încă 40 de ani, despre sine (cf. Brâncuşi: „relativement que moi”/ meme):

„Informaţia mea culturală, ca să nu-i zic cultură, era legată de repere şi de sisteme de valori ce se elaboraseră în timpul epocii libertare a românilor, care erau foarte greu de gândit în timpul unui regim de opresiune. Faptul că eu am fost atras şi am scris despre scriitori destul de caracteristici pentru stilul liber al culturii române, începând cu Caragiale-tatăl şi terminând cu Caragiale-fiul, Tudor Arghezi şi alţii, scriitori cu limba foarte slobodă şi cu drept de a-şi spune opinia, făcea ca să manifest o anumită înclinaţie spre o anumită literatură.

În momentul în care a venit comunismul eram tânăr, n-aveam decât 18 ani, dar am prevăzut destul de clar nenorocirea care o să se întâmple. Eu m-am ţinut şi am rezistat numai dintr-un instinct şi dintr-o consecinţă a educaţiei mele, dar şi din faptul că îmi dădeam seama că valorile pe care le impune comunismul sunt false. Cum s-au şi dovedit. Şi cei care au servit comunismul, în marea lor majoritate, au opera falimentară, pentru că aproape nimic nu se mai poate cita din literatura apărută după 1948 şi până la mijlocul anilor ’60.”(Inerviu cu Alexandru George de Angela Baciu, 22 aprilie 2010)

80 de ani de viaţă - 40 de la Marele Alfa, „începutul”, revanşa implicită, poate nemuritoare, la „putreziciunea poeziei”. N-a fost citit cât temut, dar şi simţit ca un titan ascuns în revolta libertăţii sale luminate.

            Astăzi (5 mai 2010), m-a sunat Puşi Dinulescu şi am vorbit mai mult despre Alexandru George. E un mare prozator, în primul rând. Din dâra lui Mateiu Caragiale. Un prozator adevărat, ca Ştefan Bănulescu, Fane Stoian. E mai bun decât se dă voie să fie recunoscut, ca şi în cazul lu Vasile Lovinescu, un fel de zonă crepusculară. Ar merita să fie membru al Academiei, împreună cu Mircea Ivănescu.

Atunci de ce numai Mateiu sau Galaction (Călifar) şi nu şi Steinbeck? George din Georgescu, precum Ahoe, dar şi Al-George tatăl, poet, care şi el a lucrat la Biblioteca Academiei.

            Îl cunoşteam, din loja asfaltului, pe alt George (contras tot din Georgescu, pe renunţarea la nobleţea inflaţionată, şi politic, a sufixului): Ahoe, flmboaiant trubaduresc boem . În Delhi, l-am găzduit pe Al-George, indianistul, fiu de poet (publicat postum şi  în Honolulu, de Ştefan Baciu), fost bibliotecar la Biblioteca Academiei, asemeni lui Alexandru George. Altfel m-a prins Marele Alfa. Autorul părea neverosinil, iar dacă va fi existat - o mască a unui alt Arghezi.

            Poate că poezia devenise un alibi platonian al rebeliunii pe viaţă, în proză. L-am receptat zgudit, din zguduirea de sine a justiţiarului, aparent excentric, Alexandrul George. La vremea aceea nu-ţi dădea mâna, mai firav decât apărătorii deodată şi ai tăi, să pariezi. Se pare că singurul care a pariat pe sine, până azi, a fost însuşi mizantropicul gânditor literar şi năpraznic ţintaş în literaţii totalitari.

            Ce studii argheziene se  mai puteau scrie după Putrefacţia Poeziei? M-a speriat Marele Alfa.. Nu şi pe voi? Jubilasem vinovat citind în Revista Fundaţiilor ce glosa Şerban Cioculescu despre poezia religioasă a lui Arghezi. Mult încoace, chiar am fost fericit, oricum surprins, să aud la Târgu-Mureş o comunicare a lui Corneliu Moraru pe acelaşi subiect (să mă şi hazardez, aici, că, prin tunelul jungian mai repera radarul Marelui Alfa, necum al Puterfacţiei).

„Să mai ţinem seama că marxismul pe care comunismul îl adoptase (după multe controverse) drept doctrină oficială unică, era de fapt o utopie futuristă, promiţând fericirea tuturor oamenilor ca pe o consecinţă a unei revoluţii generale şi a abolirii sistemului numit de el „capitalist”. Or, cum în mod vizibil acest lucru nu survenise încă, proiecţia în viitor rămăsese şi ea o temă obligatorie a gândirii de acest tip, şi o consolare pentru toate eşecurile, niciodată numite aşa, ci doar „obstacole” întâmplătoare încă nu înlăturate sau depăşite, mici erori de regie, fapte de ignoranţă măruntă. Exclamaţia lui Lenin „Să visăm!”, de multe ori întâlnită în practica activistului porpagandist, este în contrazicere totală cu ceea ce enunţase „ştiinţa” marxistă şi se pretindea în viaţa de fiecare zi a supuşilor.

Dar cu atât mai mult e o literatură întreagă întemeiată nu pe visul compensator, ci pe năzuinţa unei cu totul alte lumi. Or, în comunism a existat acest tip de literatură, cel puţin ca un simptom îngrijorător pentru spiritul său logic, cu privire la absurditatea programului... general.

Eu fusesem atras de ea, interesat cum eram de proza de tip psihologic, prelungind marea experienţă a lui Proust sau Joice, dar şi Thomas Mann sau Ald. Huxley, numai că, la debut, pentru a-mi uşura intrarea în literatură într-un moment de accentuată liberalizare de la sfârşitul anilor ’60, am improvizat aproape două volume de proze scurte cu subiecte fanteziste, mergând până la fantastic, dar şi cu o netă coloratură umoristică, ceea ce le apropia de simplul joc distractiv. Iar succesul lor mi-a dat curajul ca, după aproape două decenii, să propun publicarea unei masive antologii de proze fantastice şi insolite româneşti în care nu se cuprindeau şi cele de science-fiction. Chiar şi aşa, mi-am pus probleme tipice cuiva care se prezenta în faţa cenzurii cu o temă destul de periculoasă, totul începând cu auto-cenzura, care m-a făcut să mă întreb: cum se potrivesc textele „mele” cu ideologia promovată de Partid? Şi, trebuie să mărturisesc că n-am găsit nici un răspuns.”(Conexiuni, art.cit.) - Alexandru George.

            "Tânărul Alexandru George, lucrând în catacombe, cu un cuvânt pe care el însuşi l-a folosit repetat pentru a-şi descrie situaţia în anii cei mai duri ai comunismului, pleacă de la Proust într-o căutare nu atât a timpului pierdut şi a epifaniilor memoriei involuntare, cât a proceselor prin care amintirea se împleteşte cu ficţiunea şi oamenii din perspectiva eului narator se transformă în umbre. Căutarea mai e şi a unui timp netrăit, pentru a fugi din timpul trăit: a unui timp istoric personalizat prin imaginaţie, printr-o convingătoare translaţie imaginativă a ocupaţiei ruseşti a României după Cel de al Doilea Război Mondial, aşa cum a trăit-o autorul, în episodul central al ocupaţiei nemţeşti a Bucureştiului în timpul Primului Război Mondial (...). - Matei Călinescu. Ar fi vorba despre Alexandru George - Oameni şi umbre, glasuri, tăceri (roman); postfaţă de Alexandru George, 2008, 624 p. Pagini de la 27 de ani, bine că nu de la 18, ca ale Marelui Alfa, detronat din orice precocitate de Octogenarul Tainic Alexandru George.

LIANA  NICOLAE

Cheie

Universul poate fi deschis doar cu o cheie găsită de un poet-profet

Golul şi plinul, dar cum să le recunoşti, irealul, veşnicia şi efemerul

Lumea merge încet, apa urcă în somn, calea eliberării, calea mâinii drepte

Extazul mistic, calea mâinii stângi, energia apei,forţă cosmică, sens, raţiune

Vezi, ar trebui să încercăm, lumina şi bezna,  haosul priomordial,  un fiasco

În materie de fericire, vai de omul smintit, e mai nebun dacă predă  Învaţătură nebunilor,dacă-i contrazice pe înţelepţi sau se emoţionează în faţa

Discursurilor corupte, politice sau se mai şi spovedeşte celor mici duplicitari

Eroarea există doar în om, el rătăceşte raportul faţă de sine, faţă de lucruri

Faţă de alţii, de beatitudine, descoperă puterea care aruncă depărtarea în el 

Orele încremenite, le simţim, neprevăzută e cartea aerului, să ne facem timp

Să medităm la timpul scurs, să  nu-i contrazicem pe înţelepţi, să ne pătrundă 

Depărtarea care ne-a măcinat tinereţea să stabilim acum ce e viaţa, cum arată

Iată, ar trebui să încercăm să mai trăim câte puţin,orice istorie eroică miroase

Are parfum de mormânt, cu iz de putregai, cu lupta putredă care ne-a cucerit

Suntem prinşi, deodată, într-o mare eroare, aceea a amăgirii şi a fumului alb

Cum spune Goethe:”Trei lucruri nu se cunosc decât la timpul lor: eroul

 la război, înţeleptul la mânie şi prietenul la nevoie”.  Sunteţi de acord?

Şi aş mai avea de zis: chiar dacă suntem foarte prudenţi, observăm liniştiţi

Cum suntem prinşi într-o imensă eroare, cum o putere neânţeleasă ne reţine

Ne ţintuieşte pe loc, repede o nelinişte surdă emană, curge din fiinţa noastră

Asta este îndoiala, frumuseţea face victime oriunde sfârşind  şi ea în victimă

Ce-nseamnă pentru ea rătăcirea păsărilor în spaţii de vânt, în  spaţii vineţii?

Ce-i altceva iubirea decât un fum, un semn, dureri târzii în palmele noastre

Ultima pasăre

Evenimentele noastre de mâine înseamnă ceva,se-ntâmplă în faptele de azi

Orice acţiune a oricărei fiinţe are o semnificaţie, să nu credem că ea vine aşa

Din mişcarea de unificare, numai că trăim cu toţii în grup, într-o colecţie

De oameni,aşa hai să gândim; tot ce facem trebuie să fie individual, dedicat

Comunitatea nu avansează dacă unii indivizi nu-şi dezvoltă responsabilitatea

Mişcarea  individuală este însemnată, pentru asta trebuie să facem un efort

Să albim orice obiect din jur,să-nvăţăm blândeţea şi-ncrederea, oftatul adânc

Să-nţelegem mesajele prietenilor, clare, adânci, fără sfârşit şi cu sunete goale

Dacă-şi reduc defectele, fiinţele umane se pot transforma, prin încredere

Am simţit că cineva m-a sculptat în zidul unei case, mi-a tencuit ochiul

Într-o piatră, fără să mă-ntrebe de unde vin şi încotro mă-ndrept, fără nume

M-aş simţi mai bine pe un val, de acolo să-ţi scriu, Doamne, o scrisoare

Să-ţi mulţumesc pentru că mai îmi dai o zi de viaţă, că mă ajuţi întotdeauna

Să-mi aleg persoanele pe care le ajut, ca apoi să nu mă ard, că sunt bine aici

Unde mă simt ca un pescăruş, ca ultima pasăre a mării, ca ultimul copil prost

Am luat viaţa de gât totdeauna şi nu voi pleca până n-o voi  stăpâni cu rost

L’orgueil, l’avarice, la gourmandise, la paresse, l’envie, les peches capitaux

La luxure, la colere, la tendance a s’attrister du bonheur et du succes d’autrui

Au debut, nos regards suffisaient. La situation etait risquee, c’etait l’amour

L’amour revele dans la sincerite du corps, d’origine purement sensuelle

Nous avions connu un miracle humain surnaturel, par les yeux, par la chair

Joie d’avoir triomphe, orgueil et puis remords, craints pour les jours d’avenir

Longtemps auparavant nous avions eu une sensation sur la volupte fascinee

Une beatitude inconnue innondait nos corps ravissant une vague de bonheur

STEAUA  FĂRĂ  NUME

 La 1 martie 1944, a avut loc premiera piesei “Steaua fără nume“. Autorul, Mihail Sebastian, se ascundea sub alt nume. Agenții Siguranţei sunt în sala Alhambra (azi Comedia), arhiplină. Nu fost un succes, a fost un triumf! a scris presa. Povestea acestei neobișnuite premiere o găsiți mai jos. 1/

Mihai Sebastian mărturisea că ideea piesei i-a venit in iarna 1942/3. Ca evreu, era obligat să lucreze la halta Grivița. Se lăsase o iarna grea, cu multa zăpadă. În fiecare zi, 12 ceasuri, de la 6 în zori la 6 seara, trebuia să fie prezent la detașamentul de curățire a zăpezii. Monotonia lucrului, l-au mpins să conceapă o nouă piesă. Nu avea vreo speranță să fie jucată. Evreilor le era interzis să apară pe afișul teatrelor românești. Jurnalul său marchează acest moment precis : 7 ianuarie 1943. Spera ca piesa să îl scoată “ din marile mele încurcături bănești. Am rămas azi cu 200 lei buzunar “ notează. Se gîndește să vorbească cu Nicușor (Nicu Kanner ?) sau Sică Alexandrescu. Să scrie piesa împreună cu ei, sau pur și simplu să le vinda ideea. Banii cîștigați l-ar fi ajutat să își plăteasca datoriile către diverşi prieteni, dar mai ales taxele cerute de stat impuse evreilor. Dacă n-o făcea risca ar fi fost deportat.

Proiectul era conceput de la început pentru trupa de la Alhambra, rolurile urmau să fie scrise pentru Nora Piacentini și Radu Beligan, care jucau aici. Nora Piacentini și Mircea Septilici, formau pe scenă și în afara ei un cuplu de succes. Locuiau în vecinătatea lui Sebastian, pe strada Antim. Sebastian la nr 45, cei doi la nr 54. A doua zi, 14 ianuarie, seara tîrziu, Sebastian le expune proiectul. Celor doi le place ideea. “Scrie și te jucăm !” Sebastian era un dramaturg cunoscut, i se jucasera și alte piese, cu destul ecou. “ Jocul de-a vacanta “ de pildă.

Vreme de cîteva luni Sebastian lasă proiectul de o parte. Scrie la la proiect „Insula”. Citește mult din Balzac. Umblă prin oraș să împrumute bani “ Sint încolțit de mizerie “notează în Jurnal. Urmărește atent ce se petrece pe teatrele de război, în Rusia, în nordul Africii, conferința  de la Casablanca. Citește “ Pride and Prejudice,” Jane Austen. Apoi abandonează scrierea “ Insulei“ capturat de “ Ursa Mare” cum se numește deocamdată ” Steaua fără nume”. E îngrijorat de soarta lui de evreu. La 4 martie apare o noua lege antisemita (notează în jurnal). Nu-și găseste locul în acest București ostil și nesigur “ Sunt așa de bătrîn, așa de letargic, așa de scîrbit, încît jocul ăsta, la care cindva luam și eu parte, nu mai are absolut nici un sens pentru mine “ (Jurnal). Tragismul războiului, holocaustul, incertitudinle vieții de cu zi cu zi  l-au adus în starea asta. Refugiul lui este scrisul. Scrie de toate. Lucrează ca negru pentru diferite teatre, stilizează, traduce. Nici nu are de ales, nu are din ce sa trăiască.

Merge într-un sat din Mehedinti, Corcova, la moșia unui prieten, Anton Bibescu. ”Am petrecut 9 zile de vacanță fericită.” Aici elaboreaza mai in detaliu proiectul noii sale piese. Prietenul lui Bibescu ii cere să o scrie repede. Depărtarea de Bucuresti unde nu avea o clipă de singurătate îi priește. Se gîndește să trimită piesele sale la NY sau Londra pentru a fi jucate acolo. Întors la București își reia vechile ocupatii : traduce, stilizează urgențe pentru teatre, pentru Sică Alexandrescu mai ales. Îl preocupa războiul. Supravietuirea lui depindea de ce se întîmplă pe teatrele de război. Veștile proaste abundă – un discurs amenințător al lui Goebbels, vestea că Wilhelm Filderman, șeful comunitații evreiești, este deportat în Transnistria, etc. “ Trăim fiecare singurătatea noastră, ca în niste celule de sticla. Putem schimba saluturi, zîmbete – asta e tot. “ (Jurnal).

În iunie incepe să traducă “ Pride and Prejudice”,care îl indepărteaza încă o dată de redactarea piesei la care se gîndea din iarna.” Lucrez intre 5 si 8 ore la traducerea din Jane Austen…Aș fi vrut să pot da manucrisul la sfirsitul lunii, pentru ca astfel să am cu ce plăti chiria. Ce mă voi face nu știu. Rămîn din nou fără bani. De unde să gasesc cei 100.000 care mi-ar permite să trec acest nou hop ? E de mirare că trăim încă –dar sînt prea obosit si pentru a ma mai mira.” (Jurnal) Se oprește din traducere, pentru a stiliza pentru Sică Alexandrescu “Paharul de apă “ de Eugen Scribe. Anton Bibescu il invită din nou la Corcova. În iulie, are loc marea bătălie de tancuri de la Kursk. Anglo-americanii debarcă în Sicilia, după infringerea nemților și italienilor in Nordul Africii. La 26 iulie 1943 vine vestea demisiei lui Mussolini. Trei zile mai tirziu, Sebastian pleacă la Corcova. Se va întoarce la Bucuresti după 37 de zile, 5 săptămîni, vineri 3 septembrie. Iși găsise o aparentă liniște departe de București, suficient pentru a scrie primele două acte ale noii sale piese. Le citește gazdelor, soții Bibescu, comentează împreună replicile, desfășurarea actiunii. Sebastian are astfel primele reacții la ce scrie.

2.

Mihail Sebastian continuă să urmăreasca războiul cu ajutorul aparatului de radio. În fiecare zi asculta 5-6 posturi. Știrile de pe teatrele de operatii sunt fundalul scrierii piesei. Face lungi plimbări, citește. Abia venit în Bucuresti, 3 septembrie, vine vestea capitulării Italiei. Citește Balzac și Shakespeare. Nu regăseste liniștea necesară pentru a termina piesa. “Ce imi lipseste este o casă “ noteaza în Jurnal. “ Prea mult timp pierdut, prea multa dezordine. Mă obosesc inutil cu lucruri stupide…Probabil că dacă aș avea o casă a mea, aș duce o viata mai ordonată…”

Îsi reia vechile ocupații – traduce, scrie la negru, stilizează etc. pentru a supraviețui financiar. “ Sunt mereu îngrijorat de soarta noastră (a evreilor na). Mă tem de un act de autoritate german, care să restabilească scurt moralul politic în intreg Sud-Estul prea șovăitor, prea impresionat. Un pogrom rapid e încă în posibilitățile situației.” (Jurnal). “ Nu incerc sa pun ordine in ‘ iudaismul ‘ meu. Am fost seara al templu….” (Jurnal ) “ Citim, lucrăm, vedem oameni, mergem la spectacole, ascultăm muzică, facem proiecte, dar dincolo de toate astea e umbra dezastrelor care încă pot veni .” (Jurnal ) Dar ce se întimplă cu “Steaua fără nume”? Nora Piacentini îi amintește de proiect. Într-o seara – 13 decembrie 1943 – cu Mircea Șeptilici, cînd se intorc de la vizionarea unei piese, trec pe la Sebastian acasă, care scoate dintr-o sertar rodul muncii lui de la Corcova. Trec drumul (erau vecini) și toată noaptea citesc cele două acte deja scrise și le comentează. Piesa place. “ Efect fulgerător. Mare entuziasm “ (Jurnal )

Dar cum să o montezi ? Sebastian era evreu, toată lumea știa asta. Cenzura și Direcția teatrelor nu ar fi aprobat jucarea ei. Legile rasiale erau în vigoare. Doar dacă nu se găsea cineva, un român, dispus să ia asupra lui piesa. Sebastian este acord cu ideea. Qui-pro-quo-ul este un procedeu teatral nu !? Avea și nevoie stringentă de bani. Decit să zacă într-un sertar pînă la sfirșitul războiului și nimeni o nu știa cind va veni, mai bine ca piesa să fie pusă în scenă. Dar cine ar fi riscat impostura.? Acoperirea unui evreu era pedepsită de lege. De unde să găsești pe cineva în carne și oase dispus să-și ia asemenea riscuri mari. Întîi trebuia găsit si un regizor care și el trebuia inițiat în conspirație. Aveau deja un patron de sală, Nicu Vlădoianu, care avea Alhambra (Comedia de azi) care voia să îi găzduiască, știind toate amănuntele. Regizor va fi Soare Z Soare. Spre laudalui și Soare Z. Soare acceptă planul. Nora Piacentini il invită a doua zi, 14 decembrie, după citirea ei, la Capșa și îi cere colaborarea și, firește, și discreția. Ceilalți membri ai trupei Marcel Anghelescu și Radu Beligan nu sînt informați despre adevăratul autor al piesei. Exista pericolul unei indiscreții care ar fi năruit tot planul.

În vreme ce Piacentini il convingea pe Soare, marți, 14 decembrie la Capsa, Sebastian și Septilici dictează la trei dactilografe primele două acte din textul piesei. După amiază textul e depus la teatru. Tot pe 14, după amiaza, se contureaza scenariul acoperiri autorului. Soare cere inventarea unui nume fictiv de autor. Sebastian si Șeptilici, Nora Piacentini aleg un nume mai literar, “Victor Mincu”.

Este schimbat și titlul piesei din “Ursa Mare“, într-unul mai comercial, “Steaua fără nume”. Piese este citită cu actorii în teatru. Sebastian nu participă, îi așteapta pe cei doi în apropiere într-o cafenea. Actorii sunt entuziasmați, află el. Soare Z Soare îi confirmă la telefon : “ E o capodopera!.”

Deocamdată piesa rămînea neterminată, așa nu se putea juca. Sebastian va scrie actul trei într-o săptămînă, pînă la 21 decembrie. Sebastian notează în Jurnal “ Terminat azi ascult lll de la Ursa Mare. L-am scris reopede, de vineri noaptea pină azi ( marți na ) grăbit, puțin mecanic, aproape fără răgazul de a reciti. Azi noapte dopat cu cafea neagra am lucrat pină la 4 dimineața.” Piesa intra in repetiții. Toată lumea întreabă de ce nu apare autorul ? Cine este acest Victor Mincu ? Cum Soare luase răspunderea spectacolului, pretinde că autorul ar fi un debutant din Galați, care i-ar fi fost chiar profesor, etc. Sebastian spunea într-un interviu din toamna anului 1944 pentru revista Cortina “ Personajul astfel inventat avea să devina pentru noi, cu vremea, o grea povară. Cît l-am urît pe acest Victor Mincu !”

Cu cît premiera se apropie, tensiunea în trupă era tot mai mare. Apar și ziariștii indiscreți ațîțați de pregătirile secrete de la Alhambra. Zvonurile despre noua piesă ii face curioși pe mulți. Secretul e din ce in ce mai greu de păstrat. Orice indiscreție ar fi fatală. Soare Z. Soare propune că dacă lucrurile merg prost, să incheie repetițiile și să anunțe urgent premiera. Iar dacă, din nefericire, se întimplă ceva grav, să pretindă că el este autorul piesei. Ar fi fost crezut pentru că era un om de teatru cu multă experiență. Cel mai insistent era Radu Beligan care ar fi vrut să îl cunoască pe autor. Mai ales că juca rolul profesorului Miroiu și ar fi vrut să discute cu autorul despre personaj. Într-un turneu, cînd trupa s-a oprit la Galați, a cerut insistent să îl vadă pe acest Victor Mincu. 

O farsă a lui Șeptilici și Soare l-au indepartat de găsirea personajui fictiv al autorului. Chiar dacă Beligan a ajuns pînă la poliție și prin cîteva licee din oraș să ceara adresa lui “Victor Mincu“.

Trupa se intoarce din turneu la mijlocul lui februarie. Premiera e hotărîtă în două săptămîni, la 1 martie. Bineînțeles dacă nu vor deconspirați pînă atunci, si Direcția teatrelor va interzice spectacolul iar ei, va trebui sa dea lămuriri la Siguranță.

3/

Două săptămîni înainte de premiera cu autor secret apare în presă un articol de Mircea Ștefănescu, și el dramaturg. Era un articol laudativ. Ștefănescu apucase să citească piesa în manuscris, dat de cineva din teatru. El saluta pe tînărul debutant ” Victor Mincu” ca pe un autor valoare apărut în teatrul românesc ! O săptămînă mai tîrziu apare un alt articol, de data asta sub semnatura lui N. Carandino, cunoscut cronicar de teatru. Se vorbea deci despre autor încă înainte de reprezentarea piesei. Dar nimeni nu il văzuse pe autor. Cine era autorul ? Era oare un pseudonim ? Al cui ? Ziarele deja publicau frecvent note, articole, ințepături, ecouri din culise…Era deja un scandal de presă. Toată lumea se intreba a cui este piesa a cărei premiera urma să aibe loc la 1 martie la Alhambra. Nimeni din trupă nu răspundea clar pentru că adevarul era imposibil de spus. Nu ar mai fi existat nici o premiera. Legislația antisemită interzicea jucarea unui autor evreu într-un teatru românesc.

“ De la bănuială la insinuare, de la insinuare la delațiune, calea nu e lunga. În pagina teatrala a unui cotidian politic, astăzi dispărut, cineva cerea Direcției generale a Teatrulor să facă lumina în aceasta gravă chestie….” iși amintește Sebastian într-un interviu din toamna 1944. Coperta conține un reportaj pe trei coloane “Cine este autorul piesei Steaua fara nume ? Nu e un debutant, nu e Victor Mircu. Noi il cunoaștem foarte bine…Este Mihail…Sadoveanu !” Apropierea numelor lui Mihail Sebastian de Mihail Sadoveanu, era voită. Revista de teatru Cortina era bine informată. O indiscreție dezvăluise cine era autorul al piesei. Revista se juca cu nervii celor din trupa Alhambra, care și așa avea emoțiile premierei. N Carandino cunoștea autorul, citise piesa în manuscris, și după stil dedusese că autorul era Sebastian. Dar nu voise să dezvăluie în presa realitatea. Era prieten cu Sebastian, și știa ce efecte ar fi avut asupra spectacolului, si asupra celor implicați în conspiratie dacă se afla.

Direcția teatrelor a cerut ultimativ să se prezinte cu autorul. și actele de origine etnică pentru a atesta că e e român. Dacă nu se executa ordinul, premiera nu era autorizată să aibe loc. Asta cu numai o săptămîna inainte de data premierei. Tensiunea ajunsese la maxim. Nu mai exista scăpare. Era nevoie de cineva mai puțin expus care să joace rolul…autorului.  Soare era intr-un proces cu Tudor Mușatescu, despre care presa scria de zor. Avusese și o premiera controversată. Puțini ar fi crezut, că el este autorul. Ar fi fost clar ca ascunde pe cineva. Suspiciunile ar fi produs un si mai mare scandal.

In ultima clipa apare soluția salvatoare. Un avocat Ștefan Enescu, care locuia in același bloc cu Piacentini și Septilici, soțul actriței Aglae Metaxa,  a acceptat să fie “autorul piesei “ în ochii opiniei publice. Era un mare iubitor de teatru. Fusese coleg de școala cu Sebastian la liceul Nicolae Bălcescu din Braila. Ca și Sebastian era avocat, Enescu era ceva mai tinăr. Ideea a fost a lui Mircea Șeptilici care il cunoștea mai bine. Enescu publica uneori în presa literară. Manuscrisul lui Sebastian a fost ars pentru a nu mai exista dovada adevăratului autor. Avocatul Enescu a copiat de mînă toată piesa, pentru a face “ proba “ că el este “autorul”. Soare Z Soare, însoțit de Ștefan Enescu, alias Victor Mincu, și Nicu Vlădoianu, s-au prezentat la Direcția teatrelor. Au reușit să convingă că avocatu Enescu este autorul.

4.

Premiera – după atîtea emoții – are loc la 1 martie 1944. Emoțiile nu s-au incheiat aici. La cîteva zile dupa premieră, Neagu Rădulescu a publicat mai multe caricaturi ale actorilor, și o anagrama, care se întreba cine este autorul piesei. Literele dădeau “ Mihail Sebastian”. La cinci zile după premiera sub semnatura V. Mardare, apare un articol, în Universul, sub titlul “ Camuflaj in teatru “, in care spectacolul este atacat și din nou se pune chestiunea cine este adevăratul autor. Din fericire avocatul Ștefan Enescu nu este intimidat de virulența atacului. El obține un drept la replică care apare a doua zi in Universul. Aici scrie că el este autorul piesei „Steaua fără nume”. Abia acum campania de presă se oprește.

Piesa a avut un mare succes. S-a jucat pînă cind datorită, bombardamentelor angloamericane, s-a întrerupt. Șeptilici și Nora Piacentini s-au refugiat, ca mulți bucureșteni, în afara orasului. Si contractul cu sala Alhambra a expirat după șase săptămîni, la 15 aprilie. În vară, august, piesa este jucată și de trupa Comedia (miercuri 16 august 1944) in regia lui Sică Alexandrescu.

PS Toți cei implicați în conspirația premierei cu “ Steaua fără nume “ au avut un destin tragic. Soare Z.Soare moare la 24 august la podul Baneasa, ucis din intimplare, de un glonț rătăcit tras de o patrulă. Nora Piacentini se sinucide in 1946. Sebastian moare într-un accident în mai 1945. Nicu Vlădoianu s-a sinucis în 1948 în urma unei drame sentimentale, sau pentru că a dat faliment după un turneu in Egipt. Mircea Șeptilici  a făcut închisoare in anii 50 pentru “ delicte politice “. In anii 70 a emigrat și a murit departe de țară, peste ocean.

De atunci pină astăzi, succesul piesei rămîne același ca la premieră.

"RASCOALA DE LA 1907"

- SCENARIUL PREGĂTIT DE IMPERIUL AUSTRO-UNGAR -

Cine nu a auzit de răscoală ţăranilor din 1907? Timp de mai bine de 45
de ani, regimul comunist a considerat evenimentele ca pe un exemplu
elocvent al caracterului capitalismului românesc, dur şi nemilos, care a
ajuns până într-acolo, încât a ordonat să se tragă asupra ţăranilor
nemulţumiţi de condiţiile de muncă şi trăi. Nu întâmplător, istoricul
oficial al stalinismului românesc, Mihai Roller, a strâns şi publicat în
1948, cu o repeziciune demnă de o cauză mai bună, documentele răscoalei
din 1907. Tot ceea ce susţinea propaganda comunistă se afla acolo:
execuţii, intervenţia armatei, cifra de 11.000 de morţi preluată din
articolele lui Constantin Mille şi, în final, grozăvia ascunderii
dosarelor de către însuşi regele Carol I.
Astăzi, la peste 100 de ani de la evenimente, documentele ne spun o
poveste diferită de aceea cu care marea majoritate ne-am obişnuit deja.
Un adevăr ascuns prea mult timp în spatele discursului oficial.

UN PLAN SECRET AL IMPERIULUI AUSTRO-UNGAR
Dacă Imperiul Austro-Ungar a avut, după 1866 (înfrângerea în faţa
trupelor prusace ale lui Bismarck), un an de care să fie cu adevărat
mândru şi în care să îşi retrăiască gloria, acela a fost, fără îndoială,
anul 1908. Se împlineau 60 de ani de domnie a marelui împărat Franz
Joseph, iar întregul aparat militar şi diplomatic al imperiului trudise
din greu să îi ofere un adevărat moment de neuitat. Contele Alois
Aerenthal, ministru al Afacerilor Externe al Dublei Monarhii, era unul
dintre partizanii doctrinei habsburgice "A.E.I.O.U." (Austria est
imperare orbi universo - Austria trebuie să conducă întreaga lume) şi
decisese că anul 1908 va deveni cel în care trebuia demonstrata
valabilitatea axiomei.

Planul fusese gândit încă în urmă cu câţiva ani. În primul rând, Alois
Aerenthal pregătise anexarea oficială a Bosniei şi Herţegovinei,
provincii pe care imperiul le administra din 1878, ca urmare a
prevederilor tratatului de la Berlin. Le administra doar, căci suveranul
nominal rămânea sultanul de la Constantinopol. Spre a-l împiedica pe
acesta să intervină în apărarea drepturilor sale, Aerenthal a pregătit o
răscoală în insula Creta şi proclamarea independenţei Bulgariei, altă
componentă nominală a Imperiului otoman. Toate cele trei evenimente au
avut loc aproape simultan, punându-l pe sultan în imposibilitate de a
reacţiona. Bulgaria a obţinut astfel independenţa, Austro-Ungaria -
Bosnia-Herţegovina, iar singurii care au plătit oalele sparte au fost
cretanii, a căror răscoală a fost zdrobită, dar care, într-un final
fericit, au reuşit să se unească cu Grecia (1908).

A doua parte a planului conceput de Aerenthal presupunea distrugerea
celor doi inamici tradiţionali ai dublei monarhii, respectiv Serbia şi
Rusia. După cum era şi firesc, Serbia a respins încorporarea
Bosniei-Herţegovinei, poftită în special de sârbi, la Austro-Ungaria,
cerând compensaţii şi protestând vehement.Acesta era exact pretextul
dorit de Aerenthal. Armata imperială a înconjurat Serbia şi a ameninţat
cu războiul. Belgradul a solicitat imediat ajutorul Rusiei, urmând
exemplul atâtor alte acţiuni din lungul istoriei. Dar în 1908 Rusia era
o ţară devastată. În anii 1904-1905, flota şi armata sa fuseseră
distruse de japonezi, urmând apoi doi ani de revolte interne, finalizate
printr-o revoluţie ce aruncase de-a dreptul tara în haos.
Totuşi, ţarul Nicolae II (1894-1917) a încercat să intervină, dar s-a
văzut confruntat cu un dur ultimatum venit din partea Berlinului şi a
Vienei, prin care acestea îl ameninţau cu un atac imediat în cazul
sprijinirii Şerbiei. Cauza sârba trebuia abandonată...
Astfel anul 1908 aducea şi umilirea internaţională a Rusiei,
înfrângerea Serbiei şi gloria Austro-Ungariei. Adică, exact aceeaşi
conjunctură care va conduce la izbucnirea primului război mondial în
iulie 1914. Rădăcinile se regăseau în anul 1908.

ROMÂNIA, PIEDICĂ ÎN GLORIA IMPERIULUI AUSTRO-UNGAR
O singură neîmplinire umbrea gloria imperiului: România. Şi ea, ca şi
Serbia, avea teritorii naţionale şi poziţii asuprite de dubla monarhie;
şi ea visa la revanşa; şi ea ar fi trebuit umilită şi zdrobită în anul
de graţie 1908. Dacă planul lui Aerenthal ar fi reuşit, atunci poate nu
ar mai fi existat nici momentul 1916 şi nici Marea Unire din 1918. Dar,
din fericire pentru noi, încercarea a eşuat.
Interesul Puterilor Centrale faţă de România nu era de dată recentă.
Iar în preajma anului 1907, el se intensificase brusc. Istoricul Karl
Scheerer a observat, la rândul său, noul tip de atenţie acordat României
în acest interval cronologic. O răscoală care ar fi pus puterea de la
Bucureşti în imposibilitatea de a mai guverna, urmată de intervenţia,
solicitată sau impusă de la Viena, a trupelor austro-ungare pentru
ocuparea şi "salvarea" situaţiei în zonă. Şi astfel se distrugea orice
posibilitate a României de a acţiona pentru eliberarea românilor
transilvăneni.

REŢEAUA DE SPIONAJ A LUI EIDINGER
Centrul de unde se pregătea lovitura era oraşul Cernăuţi. Aici,
generalul Fischer, şeful jandarmeriei austriece, înfiinţase un birou de
plasare de forţa de muncă şi bani (bineînţeles şi spioni!) în România,
birou condus de un anume N. Eidinger.
Acesta avea o sumară pregătire militară, iar tactica să de infiltrare a
spionilor în ţara vecina se folosea de marile linii de cale ferată şi de
şosele. În anul 1905, el a deschis un birou comercial în sediul
hotelului Athénée Palace din Bucureşti şi a început plasarea de
muncitori agricoli pe tot teritoriul României. În plus, oferea
importante câştiguri arendaşilor, preluându-le produsele agricole şi
livrându-le apoi armatei austro-ungare. Unele dintre cele mai
profitabile relaţii de amiciţie, dar şi comerciale le-a avut cu de-acum
cunoscută familie Fischer, marii arendaşi din regiunea Moldovei.

Alte ţinte ale spionajului austro-ungar şi care vor juca un rol
important în evenimentele anului 1907 sunt reprezentate de tagma
ziariştilor, în special de Constantin Mille şi ziarul Adevărul. Spionul
imperial Günther raporta în acest sens la Viena: "Afacerea ziarului
Adevărul merge pe drumul cel bun, s-a operat asupra lui Mille cu mari
sume". În aceeaşi manieră se va "lucra" şi cu alte gazete, precum
Universul, Epoca, ale căror "articole erau scrise" - mărturisea acelaşi
Günther - "pe biroul meu". Nu întâmplător, ele vor fi şi cele care vor
lansa cifrele de 10-11.000 de morţi în tragicele evenimente. Cu alte
cuvinte, până în 1907, Austro-Ungaria îşi crease o vastă reţea de
spionaj şi influenţă, mergând de la periferie şi până în centru,
implicând oameni politici, arendaşi, chiar şi mii de simpli lucrători,
plasaţi de Eidinger în puncte considerate strategice. Reţeaua părea bine
pusă la punct şi gata de acţiune.
Dacă foametea ar fi condus la răscoală, anul 1904 ar fi fost momentul
cel mai propice în acest sens. În schimb, în 1907 se anunţau chiar
recolte bune şi anul venea, lucru extrem de important, după alţi doi cu
rezultate frumoase. Cum de a izbucnit totuşi revolta?

FLĂMÂNZI, SATUL DE UNDE IMPERIUL AUSTRO-UNGAR A APRINS FITILUL
Un mare arendaş, Mochi Fischer, prieten cu Eidinger, a refuzat să
semneze învoielile agricole cu ţăranii săi pentru anul 1907. A amânat şi
refuzat orice ofertă, până când, la începutul lunii martie, ţăranii
dintr-un sat cu nume parcă predestinat, Flămânzi, temându-se că vor
rămâne fără lucru şi hrana, au cerut cu violenţă semnarea contractelor.
Speriat, Mochi s-a refugiat la Cernăuţi, la prietenul său, fără însă să
semneze nimic şi lăsându-i pe oameni de-a dreptul disperaţi. Pericolul
lipsei de pământ, deci de muncă, era din ce în ce mai puternic.
Imediat, pe miile de hectare arendate de Fischer, apar personaje
ciudate, care dau de băut la toată lumea şi îndeamnă la violenţă. Atacă
primăriile, posturile de jandarmi; sunt înarmaţi şi au o evidentă
pregătire militară. Toate rapoartele de la Botoşani, din judeţul Neamţ,
arată acelaşi lucru: indivizi din afara satelor, cu uniforme ciudate şi
rute de deplasare pe linia Botoşani-Cernăuţi sunt la rădăcina tuturor
atacurilor. Carol I a înţeles rapid ce se întâmpla şi, pe data de 7
martie 1907, a ordonat ca frontiera de la Suceava la Mihăileni să fie
ocupată militar, pentru a împiedica infiltrările agenţilor
austro-ungari. Dar era destul de târziu.

CAMPANIA MASS-MEDIA DIN UMBRĂ
La începutul lunii martie, răzvrătirile din nordul Moldovei erau ţinute
sub control şi liniştea începea să revină, când ziarul Adevărul a
început o amplă campanie împotriva a ceea ce ziariştii de aici numeau
"marile masacre". Titlurile vuiau: "Refuz de a ieşi la munca câmpului",
"Ridicarea recoltelor cu forţa", "Se trage în ţărani".
Prefectul de Focşani, Aguletti, comunică lapidar capitalei: "Ziarele
răspândesc enorm spiritul de răscoală, publicând ştiri de zvon,
fanteziste, exagerate. Bineînţeles, în fruntea tuturor se aflau Adevărul
şi Universul. Din acest moment apare într-adevăr şi răscoala reală, căci
ziarele relatează - fals - ştirea conform căreia acolo unde oamenii au
avut curajul de a se revoltă, s-au şi semnat contractele atât de dorite
de ţărani şi comunitatea rurală. Şi ce nu face omul pentru un ban în
plus? Chiar şi o. răscoală".

RĂSPÂNDIREA RĂSCOALEI
În luna martie, răscoala se extinde, pe acelaşi tipar şi cu ajutorul
aceloraşi agitatori. Sunt cuprinse judeţele Iaşi, Suceava, Vaslui,
Falciu, Tecuci, Neamţ, Bacău, Tutova, Putna etc. Guvernul conservator se
arată incapabil de a controla situaţia. Primul ministru,
"Nababul" Gheorghe Cantacuzino, a dat un ordin, cel puţin ciudat,
solicitând reprimarea răscoalei "cu cea mai mare fermitate şi blândeţe".
Alţi fruntaşi conservatori, precum Mihail Pherekyde, sunt de ani buni pe
lista de plată a Austro-Ungariei şi deci refuza să ia vreo măsură
imediată.

DOUĂ PERSONAJE AU REALIZAT ÎNSĂ GRAVITATEA SITUAŢIEI: TAKE IONESCU ŞI
CAROL I
Primul, sesizând ciudăţenia momentului în care marii proprietari nu îşi
apără deloc pământurile, fuge la rege, solicitându-i intervenţia
imediată. Astfel, cei doi au provocat retragerea conservatorilor de la
putere şi venirea liberalilor, sprijiniţi de Take Ionescu, pentru a pune
capăt răscoalei (12 martie 1907). Pasiunea pentru şosele a spionilor
creaţi la şcoala lui Eidinger a început de-acum să dea roade. Urmând
liniile de cale ferată şi şoselele, răscoala s-a extins după 12 martie
şi în Muntenia. Radu Rosetti îşi amintea: "oameni călări mergeau în
capul bandelor, îndreptându-se spre Bucureşti, devastând, prădând, dând
foc, omorând".
Interesant este ca în multe locuri, după cum arata rapoartele, "ţăranii
s-au înarmat şi au apărat satul de răsculaţi". Dar în alte zone, jaful
şi crima au întunecat judecata, ţăranii alăturându-se agenţilor
imperiali.

PRESA DE LA VIENA, EXTREM DE INTERESATĂ DE RĂSCOALA DIN ROMÂNIA
De îndată ce în ziarele din România au apărut primele ştiri, mult
exagerate, despre răscoală, presa vieneză n-a găsit un alt subiect mai
interesant de dezbătut decât evenimentele din ţara noastră. Carol I se
miră chiar într-o discuţie avută cu Alexandru Marghiloman de "depeşile
fabricate la Cernăuţi cu privire la masacrele antisemite, la prigonirile
evreilor. mai cu seamă Neue Freie Presse (din Viena) s-a distins prin
răspândirea acestor depeşi . acest ziar a publicat toate ştirile
posibile". Imediat, presa internaţională a începuta să anunţe iminenta
prăbuşire a României.
Încă înaintea izbucnirii evenimentelor, la 1 martie 1907, Aerenthal
ştia că va fi aici o răscoală şi cerea Legaţiei din Bucureşti o
intervenţie dură. La 26 martie, după ce "intuiţia" remarcabilă a lui
Aerenthal se împlinise, el anunţă "că nu poate privi cu indiferenţă
răscoalele care bântuie România [...] Trebuie să ne ocupăm de marile
tulburări din ţara dvs., întrucât avem o graniţă comună foarte întinsă".
Corpul 12 armată austriac de la Braşov a fost mobilizat, aceeaşi
situaţie înregistrându-se şi în cazul celui de la Cernăuţi, pentru o
intervenţie dincolo de Carpaţi. Se părea că în aplauzele Europei
îngrijorate de masacrele din România, Aerenthal putea ocupa ţara.

ÎMPĂRATUL FRANZ JOSEPH AL AUSTRIEI SPRIJINĂ ROMÂNIA
Deja planul austro-ungar devenise pentru mulţi vizibil. Carol I i-a
înlăturat pe conservatori de la putere şi, un nucleu dur, în frunte cu
I.I.C. Brătianu, ca ministru de Interne, şi Alexandru Averescu, la
Război, a primit de la suveran autorizaţia de a pune ordine rapid în
ţară. La 18 martie 1907 se declară starea de asediu pe întreg teritoriul
României, urmând apoi mobilizarea generală, la care au răspuns peste
140.000 de oameni, până la data de 29 martie. De data aceasta, curgea
într-adevăr sângele de care vorbeau ziarele: s-a tras cu tunul şi s-au
operat aproape 10.000 de arestări.
Curând, situaţia a început să se normalizeze şi a apărut clar că noul
guvern poate ţine în mâna situaţia. Lovitura finală data planului lui
Aerenthal a venit însă chiar de la Viena, din inima imperiului. Franz
Joseph, împăratul Austro-Ungariei (1830-1916) nu cunoştea uneltirile
sfetnicului său şi în momentul în care a aflat că se pregătea o
intervenţie militară în România, a protestat vehement.

Căci Carol I era prietenul său, făceau parte din aceeaşi lume şi erau
de aceeaşi vârstă. În plus, regina Elisabeta se înţelesese foarte bine
cu soţia împăratului, Elisabeta a Austriei. Astfel ca Aerenthal nu numai
că nu a primit regeasca susţinere, ci Carol a fost cel căruia Franz
Joseph i s-a adresat, într-o caldă scrisoare, felicitându-l pentru
reprimarea răscoalei. Ziarele vieneze au înţeles imediat ca suveranul se
exprimă în acest fel împotriva intervenţiei militare, părăsindu-l total
pe Aerenthal şi susţinătorii acestuia.
Carol I a înţeles rapid cine a fost în spatele răscoalei şi a şi
numit-o de câteva ori deschis: agenţia din Cernăuţi. Ca atare, pe când
Brătianu şi Averescu se foloseau de arme pentru a înăbuşi spiritul
răscoalei, regele român s-a adresat celor care puteau acţiona direct la
sursa răutăţilor: Franz Joseph şi Wilhelm II. Împăratul austro-ungar
şi-a făcut datoria. La fel şi Germania lui Wilhelm, care a anunţat
imediat că nu considera necesară o intervenţie în România.

O ENIGMĂ CARE A TULBURAT GENERAŢII
Răscoala a luat sfârşit ca prin farmec, lăsând în urma doar oameni
năuciţi de cele întâmplate. O enigmă a persistat însă: de ce Carol I a
solicitat lui Brătianu ca toate actele răscoalei şi ale represiunii să
nu rămână în arhive? Explicaţia oficială a fost că regele nu dorea o
judecare a foştilor miniştri liberali, atunci când conservatorii vor
reveni la putere. Motivul nu stă însă în picioare, căci regele
interzisese deja două procese similare - al liderilor conservatori din
1871-1876 şi cel al lui I. C. Brătianu în 1888, când Alexandru
Candiano-Popescu îşi aminteşte că regele le-a declarat conservatorilor
că dacă persistă în intenţia de a-l judeca pe Brătianu, el va merge
zilnic cu trăsura la închisoarea lui Brătianu şi îi va încredinţa
guvernul, "amândoi conducând ţara de la puşcărie".

Se ştia clar că regele nu va accepta niciodată ca un guvern al lui să
fie judecat şi că va alunga de la putere pe cei care îi vor solicita un
asemenea lucru. Însuşi I. I. C. Brătianu, care avea tot interesul ca
aceste documente să fie ascunse, a protestat în faţa regelui pentru
preluarea lor. Răspunsul adevărat trebuie căutat însă în originea
evenimentelor. Astfel, cunoscându-se că perfida Austrie a fost în
spatele răscoalei, rămânerea României în alianţă cu ea sau alături de
Puterile Centrale devenea de neconceput. Iar alianţa cu acestea,
respectiv cu Germania natală, reprezenta visul etern al lui Carol I. Vis
care îl va duce însă în mormânt, când se va prăbuşi în septembrie 1914,
în momentul în care România a refuzat să intre în război de partea
Germaniei. Pentru a apăra acest vis, a ascuns regele român celebrele
dosare care arătau clar că Austro-Ungaria - aliata noastră, dar şi a
Germaniei - încercase desfiinţarea ţării. Iar Carol I n-a putut să
accepte prezentarea unui asemenea adevăr.""