ULIS CU DIOMED ÎN TABĂRA TRAŢIENILOR

George Anca

 

Vlad pe-ascuns tabăra cercetează

Turcească.-Arginean la minte-ș' vine,

Apoi scapă cu mână vitează

Din mijlocul oștilor păgâne;

Vlad noaptea pe turci face năvală,

Sân Mihai frânge-a Sătanei fală. (Cântecul a VII)

Ulis e Vlad, Diomed – Arginean, contra traci (în armata troiană, Iliada). Pământeni-divini încleştaţi în război, cartea a şasea, Yuddha Kanda, din Ramayana înţeleptului Valmiki:

evam tair vaanaraih shauuraih shauuraas te rajanii caraaH |
dvandve vimR^iditaas tatra daityaa;iva diva okasaiH || 6-43-42

Astfel cele viteze maimuţe vanara nimiciră acolo în trânte (dvandeve) tari demoni rajaniicharaa, iar cei din cer distrus-au în tunet duhurile daitya.

Trei societăţi: sattvic (Ayodhya – Târgovişte), rajasic (Kishkinda – Constantin/opol), tamasic (Lanka – Inimoasa). Cf. Vibishana (natură sattvic), Ravana (rajasic), Kumbhakarana (tamasic).

“Pe poetul nostru încă l-au apucat nește dorințe deșerte poeticești care nu pot să fie astăzi; căci ce-ar face astăzi cel mai viteaz voinic, de care pomenește el, când un copil l-ar putea oborî cu o pușcătură! Voinicii de care pomenește poetul sunt cei de care ne povestesc istoriile vechi, precum au fost Ercúl (Iraclie) și Persău, care pribegind căuta unde sunt tiranii ș-or-cine asupritoriu de oameni, și biruindu-i le da căzuta pedeapsă. S-au pomenit deacest feliu de viteji și la poveștile de obște. În vreme după ce várvarii mieziinopții au cuprins împărăția romanilor, iar au început acest feliu de povești a fi primite la norod, și au început acel feliu de cântări a îndeletnici nu numai pe oamenii de obște, ci și pre cei aleși din norod. De-aci au avut început poveștile lui Ariosto, în stihuri, la italieni, ș-altora; și de atunci, mai vârtos la italieni și la ispani (spanioli), au început a fi plăcute poveștile despre cavalieri erranti, adecă voinicii pribegi. Poetul va să zică: pagubă că nu sunt acum de acei viteji ca să mântuiască multe neamuri din robie. Apoi ca când s-ar îndrepta, zice: însă acestór rele de astăzi, nu sunt vremile de vină, ci tu însuș', omule; căci, de n-ai vrea tu, nime nu te-ar asupri, fiind- că ai minte și putere. Dar ce folos, când tu acea minte întrebuințăzi asupra-ți și puterea-ți împrumuți celora ce vor să te supuie! Erudițian.

“Gândul poetului tot, aici nu este altul fără acesta, că pe un neam căzut nu poate să-l rădice altă la vrednicie, fără vărtutea oștenească!... Și adevărat: pănă când trăiește aceasta în norod, nu poate să fie norodul supus altor neamuri; iar scăzând această vărtute, scade și toată slava și mai că poți zice ființa norodului. Erudițian.”

“Poetul înfierbântându-să începusă a zice unele care pe vremile aceste ar putea doară să vateme pre oarecarii; pentru aceasta trezându-să să oprește și pune vina pe musă, ca când ia ar fi prevorbitoare, cum sunt de obște muierile, care câteodată mai bucuros ar crepa, decât să nu spuie cele ce știu despre alții. M. P.”

“Rândul poveștii e așa: Fiind Vlad Vodă în tabără, supt chip de un prăvătariu, și sămnând cu ochii toate, deodată să făcu adunare de norod și strigare: „Iacă Vlad Vodă!" La care, el spăimântat fiind, gândea că cineva l-au cunoscut și l-au dat la gol și acum să găta să să lipsească de viață, ca să nu cază viu în mânile necreștinilor, când văzu că o ceată de turci aduc un rob. Întru această turburare de norod apucând Vlad Vodă prilejul, mearsă din tabără și să tâlni cu ai săi. M. P.

Precum s-arată, Argineanu nu știea ce s-au făcut cu dânsul și socotea că cu meșterșug l-au prins turcii și l-au desbrăcat așa, în bajocură. M. P.”

„Turcul să vede a fi fost unul din cei buni! Eu nu-s turc, dar' să-mi steie unul așa în drum ca Argineanul și cu cuvinte așa sumețe, nezicându-i nimica, demult i-aș fi zburat căpățina! Căp. Alazonios. 

a) Și doară ți s-ar fi tâmplat ca și turcului; ba doară nice ai fi ajuns a mușca pământul. Chir Mustrul ot Puntureni.

Doaozeci de turci! ca unul sângur să-i dovedească, aceasta-i soră cu povestea. Eu încă am fost oștean și știu ce poate face un om, cât de tare să fie, dar' doaozăci de turci a tăia nu poate unul, mai vârtos cu o prăjină! Căpitan.”

“Sultanul nu credea de puterea și faptele lui, precum îi spunea turcii, ca și cum nu crede căpitanul, dară apoi să va vedea care are drept.

Aici s-arată Argineanul voinic, precum să cuvine. Așa aș face și eu să fiu viteaz. Simplițian. 

a) Iacă dar' că Argineanul știea turcește, dacă au vorbit el aceste lui Mahomet! Onochef.

Bravo! Arginene, acum te iubesc! Eu încăș' aș face așa. Căp. Alazonios. 

a) Văzând că unii pun în price vitejia multor voinici din veacurile trecute, am vrut să-mi spun aici socoteala mea.  
Întii, cred eu că acei voinici au fost cu adevărat viteji, căci almintre nu le-ar fi rămas pomenirea pănă acum; însă întru multe i-au înălțat poeții pre deasupra de putința omenească! 
A doao, că oamenii cei de demult au fost cu mult mai tari decât cei de acum; deci vitejii lor au trebuit să fie cu mult mai tari și peste crezământul nostru ce avem de puterea omenească. Aceste, împreună socotite cu aceasta, că atuncia nu era pravul de pușcă, cu care și pe cel mai viteaz, cel mai mișel om de departe omoară. Pentru aceasta astăzi nu să pot afla viteji ca oarecând, căci deacă s-ar afla, socotesc eu, am vedea că unul, la vreme de războiu, încă și mai mulți de doaozăci ar putea ucide cu mâna sa. Erudițian.”

“Cumcă Vlad Vodă în vreme de noapte au făcut năvală pe tabăra turcească, însă cumcă în trii coloane au purces, de aceasta n-am cetit. Erudițian.” 

“Această năvală este asemene ce au făcut Ulìs cu Diomèd în tabăra trațienilor la Troada. De n-aș fi cetit însuș' adevărate cronice, unde scriu de această năvală, aș gândi că poetul au împrumutatu-o. Erudițian.” 

“Cu anevoie este a crede ca să fie muntenii intrat așa nesâmțiți, fiindcă la taberi să pun străji din afară și din lăuntru, care la o întâmplare ca aceasta dau semne știute de larmă, de departe. Căp. 

a) Turcii atunci n-avea teamă de munteni, văzând că ei s-ascund și nu ies la războiu. Mândrilă.”

“Cereștii călăreți. Aceștea era Sân Giorgiu cu Sân Medru. M.P. 

a) Ce basnă! Și pentru ce? dacă fără această ajutorință Vlad Vodă putea să biruiască. Apoi Dumnezieu putea să ajute într-alt chip. A tria: nicăiri nu să află scris de aceasta. Apistos.

b) Întii: Scriptura învață și Viețile Sfinților arată că arătări de acest feliu a sfinților au fost nu o dată. A doao: s-află și la cronica Moldovii de aceste; ș'a tria: cel ce nu crede aceste, nici altele va crede. P. Evlaviosu.”

“Toate cărțile bisericești întru aceasta să împreună, că S. Mihail Arganghelul este povățuitoriu oștilor cerești.” 

“Fiindcă oamenii lucrurile duhovnicești nu-și pot închipui numai trupește, iar' lucrurile nevăzute, omenește și cu oarecare închipuire vederată, pentru aceasta și poetul vrând să scrie bătaia îngerilor cu duhurile necurate, face asemănare după oștile omenești; și precum au oamenii tunuri și artilerie, așa pune și la îngeri, precum au făcut și alții. Musofilos.” 

“Aici va să obrăzuiască poetul bătaia duhurilor curate și a celor necurate și zice că îngerii cu sabii de pară bătea pe draci, iar tunurile vărsa foc nestins pre dânșii. În urmă nu putură diavolii ținea războiul și începură a să îndupleca; atunci Sătana scoțind ieteganul, să răpezi între îngeri răcnind, iar îngerii îi întinsără scuturile și-l opriră. Aceste toate le-au spus poetul, după preceperea noastră, și trebue a să înțălege alegoricește, adecă că Sătana au vrut să pătrunză și să biruiască cetele îngerești, dar n-au putut. Musofilos.” 

“Poetul prin aceasta va să arete preputernicia lui Mihail Arhanghel asupra Sătanei, care are și e dată de la Atotputernicul, căci cu o palmă îi frânsă nebuna trufie. Părintele Orthodoxos.”

*

Ah! căruntă vechie cinstită!

Unde-s a tale sânte tocmele?...

Ce urgie-acum lumea-întărâtă

Ș-o-înneacă-întru cel noian de rele?

Perit-au credința cea bătrână!

Ah! lume-întoartă! vreme păgână!

*

Alta era junia română

Pe vremea lui Vlad-Vodă, ce frânsă

Tabăra lui Mahomet păgână

Cu vărtute și-în bătaie-adinsă,

Dar' au perit acea voinicie,

Și tu gemi supusă, Muntenie!...

Streinii veniturile-ți pradă,

Vându-te ca marfa prin dughiene!...

Ci, hoha! Să lăsăm această sfadă!...

Văd pe mulți că rădică sprâncene

Și mă tem ca necăutând la rangă

Să nu-mi puie musa supt fălangă.

De care Dumnezieu să ferească!...

Însă, doar' vor avea ei minte

Ș-or precepe-o glumă țigănească!...

Cu toate-aceste musa nu minte,

Ci numa cât are-o gură mare

Și câteodată-i pre cârtitoare.

Cum sunt femeile totdeună,

Când știu ceva despre oarecine,

Ar crepa pe loc să nu o spună

Încai la pretenele vecine,

Așa-i musa mea! de minte-ușoară,

Iar' de gură tocma ca ș-o moară.

*

Aceste Vlad din limbe ș-iscoade

Înțălegând, toate bagă-în samă,

Cu multe griji dinnontru să roade

Și, măcarcă n-are el vreo teamă,

Totuș' mult să sfătuiește-în sine

Cum ș-ar tocmi trebile mai bine.

Un gând îndrăzneț îș pusă-în minte:

Sângur cu capul să cerceteze

Starea taberii turcești nainte.

Gând vrednic inimii lui viteze,

Dar' primejdios, iar' ce nu poate

Un suflet înălțat preste toate!

Scâmbându-și obraz cu măiestrie

Și chipul, ca prăvătariu să-îmbracă,

Ce din Vidin duce băcălie

La tabără, vorbind limba greacă.

Iar' de-aceasta la nime nu spusă,

Și dă cătră-ai săi pe-ascuns să dusă.

Într-acel chip iscodind el toată

Tabăra cum stă, din care parte

Mai lesne-ar fi năvală să bată,

Fără veste zări nu departe

Alergând norodul cu mirare

Și chiot de bucurie mare:

„Vlad Vodă! Vlad Vodă! l-aduc iacă!"

Iară Vlad fiind aproape caută,

Să tùrbură, stă și ce să facă

Nu știe, că în miejloc de gloată

Să-afla. El sâlea la larg afară,

Dar' gloata striga iară și iară.

Acum era de supt haină să scoață

Fierrul ascuns moarte să-și aducă,

Când zărește-o ceată călăreață

Ducând pe-un rob. Chiotul apúcă

De nou, ca mai nainte, și gloată

S-adúnă-împrejur nenumărată.

Atunci Vlad cunoscu sminteala

Și mestecându-să-întru mulțime,

De prilej luând nerânduiala,

De-acolea nepreceput de nime

Ieși la locurile știute,

Unde-l aștepta de-ai săi trii sute.

Însă robul acela să știe

Că-au fost Argineanul viteaz, care

După ce beusă-apă dulcie

Îndată-l cuprinsă-o tremurare

Și-înspăimat prin codru fuga-întinsă,

Cu mintea de buiguiri aprinsă.

Rătăcind apoi prin cea pădure,

A doao zi cătră dimineață

Timpină pre-un țăran cu săcure

Și purtând o prăjină pe brață:

Amândoi tocma era să iasă

Din pădurea cea nenărocoasă.

Cât voinicul din dumbravă-afară

Păși, iacă-începu-a-ș' vini-în sine;

Mintea i să-însărinează iară,

Toate i să par lucruri streine

Văzându-să-în stare nevoieșe,

Fără cal, făr' arme, făr' cămeșe!

„Ah! (strigă) tâlhari fără de lege,

Ce m-ați desarmat cu viclenie!

Necutezând cu mine de-a vă-alege

Cu arma-în mână de vitejie,

Suflete ticăite și mișele!

Deci ascultați cuvintele mele:

Ascultă, ceriule și pământe.

Ba tartárul negru-încă s-asculte

Că mă jur pe cele ce-s mai sfinte:

Din umeri mânile-mi fie smulte

Cu capul, din cap ochii să-mi sară,

De nu-mi voi izbândi pănă-în sară!

*

Iară când fu cătră prânzul mare,

Oblicește venind de departe

O grămadă de păgâni călare,

Și fiindcă-alerga tare foarte,

Abia cum s-o facă socotește,

Călărimea iacă și sosește.

El deacă vede că sunt aproape,

Tocma-în mijlocul de drum să pune

Strigând: „Stați, voinici, că-aici-s groape!

Opriți-vă! țineți caii-în frâne!"

Turcii văzând astă-arătătură,

Oprind caii săi pe loc stătură.

„Care-i viteaz! (atunci el adaúsă)

Care-i vrednic armele să poarte,

La harț aici cu mine să iasă

Cu tocmeală ca după-a lui moarte

Armele și calul să rămâie

Ca un preț de biruință mie!...".

Caută păgânii și-încep a râde

De-o nătărie oarbă ca-această

Și că-un om sângur drumul le-închide!

Ba,-în loc de-a fugi, caută năpastă!

Iar' unul ce le mergea-înainte

Cu aceste-i răspunsă cuvinte:

„Feri, țăran mișel! Destul să-ț fie

Că-astă dată-ți dăruiesc viață,

Iar' de te vei mai arăta mie,

Ț-oi tăia, să știi, limba-îndrăzneață."

Și zicând spre dâns' calu-înțetește.

Argineanul stă, nici să clătește.

Atunci turcul aprins cu mănie

Lucind sabia vru să-i zboare

Capul, nici Argineanul să-îmbie

Mai mult, ci puindu-să la stare

De-a sprijini lovitura păgână,

S-ápără cu groaznica prăjină.

Ș-izbindu-i sabia-într-o lovită,

Alta-i întoarsă de-alaltă parte,

Cu mult mai amară și cumplită.

Cade turcul de grabnica moarte

Împresurat și mușcă pământul,

Iară viteazul iute ca vântul

Calul inimos de frâu apucă,

Sare-în oblânc ș-a hărțui-începe.

Turcii uimiți ca și de-o nălucă

De-abia vreme-avură-a să precepe

Că-aicia nu-i treabă țărănească,

Ci caută-în arme să să-ocrotească.

Toți pe dânsul dau și-l împresoară,

Iar el când s-apără, cand lovește,

Și toată lovita lui omoară,

Ș-așa să poartă de vitejește,

Cât din doaozăci care fusese,

Abia doi scăpară-în tufe dese.

Argineanul atunci să pogoară

Și luând arma celui pe care

Întii biruisă, de pe-odoară

Și veșmânt că-au fost de viță mare

Cunoaște. Le ia toate cu sine

Și să-îmbracă cum poate mai bine.

*

Mahomet atunci mănios foarte

Porunci să-l iaie și să-l ducă

La cea mai înfricoșată moarte.

Atunci Argineanul vorbă-apucă:

„Sunt român! Ș-Argineanu mă cheamă,

Om de credință și fără teamă.

Însă tu că ești sultan te-arată!

M-au prins adormit cu viclenie;

Deci, dacă mi-e să moriu, judecată

Alegerea morții lasă mie!

Oștean am fost ș-inima-mi poftește,

Deacă-am să moriu, să moriu voinicește!

*

Ca droaia de lupi când apucă

La mandra cu slabe păcurele,

Și păstorii nu știu să le-aducă

Vreun ajutoriu, larg între ele

Face perire, ucide, strică ș-apasă,

Nici pe una neîncolțată lasă,

Așa muntenii-în oastea turcească

Purcegând din șatră în șatră,

Bieților nice să să trezască

Vreme lăsând, îi figea spre vatră,

De multă moarte cap le-amețisă

Și mâni viteze le drevenisă.

Iară deacă-în urmă să făcu știre

Că vrăjmașul tabăra-împresoară

Ș-a să face de turci înglotire

Începu, deodată răsunară

Din dosul tabării turcești mare

Búcine și dobe cu strigare.

Pentrucă din dos Vlad supusese

Oarecâteva-sute-înarmate,

Cu bucini, și dobe-în tufe dese,

Cu poruncă, când va-începe-a bate

Războiu, și ei să strige, să cânte,

Pe turci de doao părți să spăimânte.

Atuncea, (spun că) și-în văzduh să văzură

Cereștii călărași în veștmânte

Albe, în strălucită-armătură,

Mergând muntenilor înainte

Și hărțuind cu sabii de pară

Pintre păgâneștile ciopoară.

Turcii văzând ici vrăjmașu-în față,

Ș-auzind că-altul din dos năvale,

Cu droaia, făr' de rând și povață,

Să punea muntenilor în cale

Și să gătă de bătaie-adinsă,

Dar apoi inima li să frânsă.

Căci românii, dacă precepură

Că să face-în tabără mișcare

Cu musică și chiuitură

De războiu și de-oști ațițătoare,

Descoperind lămpadele-aprinse

Înnaințară-în șireaguri strinse.

Ca pârjolul ce-întii prin frunzare

Merge nădușit pe zios, cu mică

Flacără, iar după ce din rare

Tufe răzbi-în brădet, să rădică

Bobotind în văpaie,-apoi prinde

Vânt și-în urmă tot codrul încinde,

Așa muntenească-oaste-îndrăznită,

Ce păn acum furiș pătrunsese,

Deacă să vede descoperită

Făr' veste din întunerec iese

Și despre-osăbite părți s-arată,

Ca și când ar fi nenumărată,

Cu strigări adânci triumfătoare

Făcând asemene cu pământul

Toate. Iară turcii de groază mare,

Uitându-și credința și cuvântul

Care sultanului său dedusă,

Răsipiți fugea-în grabă nespusă.

*

Toată tabăra mearsă-în răsipă!

Cei scăpați fug fără contenire,

Morții zac, răniții gem și țipă

Iar' biruitorii cu îndrăznire

Strigă, să-îndeamnă și să-întărâtă

Și nu dau răgaz nici o clipită.

Întracea Sătana cu-îndrăzneață

Leghioana sa iacă sosește

Și pe turci fugari în groasă ceață

Învolgând de moarte-i ocrotește;

Spúmegă de ciudă și mănie

Pentru venirea sa cea târzie.

Iar' Mihail Arhánghel, întia

Cereștilor oștitori povață,

Zărind de parte cum vine-ordia

Dracilor învoaltă-în neagră ceață,

Tot cugetul Sătanei-înțăleasă

Și hotărî nainte să-i iasă.

*

Iar' Arhanghelul deacă vede

Nebuna Sătanei cutezare,

Iute ca fulgerul să răpede

Și-atâta-i șterge-o palmă de tare,

Cât Sătana-i cade denainte

Ca fără suflet și fără minte.

„Nu-i vrednic un tâlhăroiu ca tine

Să-mi spurc armele nemuritoare!

Palma-i pentru proaste, de rușine

Suflete!" (zise) și supt picioare

Îl călcă. Ș'apoi cine știe-unde

Îl zvârli,-în nește peșteri afunde.

Atuncia și din artelerie

Începură-a-împroșca sărindare,

Sfeștanii, paraclise, tămâie,

Moaște sfinte ș-altele de care

Fug diavolii; iar apa sfințită

Ca povoiu mergea pe dânșii stropită.

*

Mamona văzând aspra pălmită

Care Sân-Mihai Sătanei ștearsă,

Nu stete mai mult, ci-întro clipită

Pieri din șireag și iute mearsă

La oastea lui Vlad luând pe sâne

Chipul unei cătane bătrâne.

Pintre șireagurile gonace

Mestecându-să, strigă deodată:

„Fraților! ascultați, de vă place,

Ce socotesc eu! Iacă-împrăștiată

Fuge turcimea și-în răpezită

Fugă-anevoie va fi poprită.

*

Cum râul de munte primăvara,

Când în pripă neaua să topește,

Dintru nălțime urnind povara

Apelor, să varsă și bujdește,

Toate-înneacă, surpă și prăvale

Și nu-i ce să-l oprească din cale,

Așa Vlad neînvinsul să răpede

Și cu șireaguri nespăimântate

Frânge, taie ce nainte vede,

Surpă, răstoarnă, calcă, străbate,

Și nu-i vărtute, nice tărie

Să-l contenească sau drum să-i ție.

Dar ce folos de atâta vitejie,

Când scăpare avu mai marea parte

Prin a diavolilor măiestrie!

Totuș' a turcilor fu rea soarte,

Căci din tabăra nenumărată,

Abia scăpă jumătate de gloată.