CURMĂ AICI POVESTEA DE ŢIGANI ŞI ÎNCEPE A SPUNE DE SĂTANA

George Anca

Țiganii merg și neștiind unde

Să scape de-o nevoie, dau pe-alta;

Sătana-într-o mănăstire s-ascunde,

Vrând să bage pe frați întru balta

Necurăției; iar' Hamza-arată

Sultanului turcimea-înțăpată. (Cântecul a VIII)

*

Leopardul-leul-lupoaica din Inferno, ascunzând cenzurii Florenţa-Franţa-Papalitatea, fac loc altor altor animale, luate dtrept trupe păgâne. Şi spunerea de Sătana se travesteşte libidinos.

În postmoderna manga japoneză Debiruman Redi/Doamna Diavol, de Go Nagai, agresiva Lan Asuka reîncarnează pe Satan, iar Ryo Utsugi pe Dante Alighieri. Poate nu fără legătură cu fiul păcatului (Milton), cosiţa Belindei (Pope), răpirea Sitei (Valmiki, Tulsidas) – în râs epopeic. „A cold and loveless son of Lucifer, / Who woman scorned, nor saw the use of her” (Thomas Moore, Devil among the scholars). Umorul gotic al diavolului în mănăstire concurează apocalipsa.

Demoniţa (rakshashi) Surpanaka încearcă să seducă pe Rama şi pe fratele său Lakshmana, care o resping, mutilând-o. În revanşă, fratele ei, Ravana, plănuieşte răpirea Sitei. Trimite un raksha deghizat în cerb, Rama e rugat de Sita să i-l vâneze, iar regele demon, prefăcut în călugăr, o înşfacă.

„Poetul iar' moralisește! și va să arete în stihurile aceste cumcă în deșert oamenii făcând rău, bagă toată vina dracului, zicând că dracul i-au împins la aceasta; căci (zice el), de n-ar da omul prilej și nu ș-ar arăta plecăciunea sa spre rău, dracu nu l-ar putea așa lesne îndupleca; căci el văzând voia omului plecată, numai atuncea îl îndeamnă. Părintele Ascriteanul.

a) Aceasta-i adevărat, că oamenii-s minunați întru aceasta. Când fac ceva rău, zic: dracu m-au amegit la aceasta, iar' când fac ceva bine, atuncia zic că Dumnezieu le-au dat acel gând bun!... așa dară ei nu sunt altă, fără o máhină, pe care o împinge cine cum îi place, pe dreapta sau pe stânga. C. Criticos.

b) Așadar' omul n'ar păcătui niceodată, căci el din sine și voia lui n-ar face nimica. C. Mândrilă.

Acest om să vede a fi fost nepretenul călugărilor, că nu știe aduce altă pildă fără de călugări. Egumenu de la Cioara. 

a) Ce lucru mare! Ca când călugării n-ar fi pătimași ca și alți oameni. C. Criticos.

De la moralisire poetul pogoară acum la țigani și zice că nici ei sunt fără vină, măcar că și pe ei dracu (i-au) amegit în urmă, căci ei însuș au dat pricină, arătându-și mare poftă de a să bate cu cineva. M. P. 

Mare frică trebuiea s-aibă țiganii de tâlhari! când ei fiind atâța, totuși să temea! Simpliț.

Am arătat mai sus că Tandaler știa ceva din lucrurile oștenești, pentru aceasta țiganii să dedusă cu totu povățuirii lui. Pentru aceasta el rândui străji împrejur de tabără, care să deie de știre când ar veni vrăjmașul; ș-acum le învață cum să facă; adecă ca în ce dată ar auzi ceva mișcare ș-ar vedea pe cineva, ca de departe să strige: stăi, cine ești, sau cine-i? sau și, cum zice el, care-i! și să fie cu arma gata și deacă n-ar putea de cuvânt, atunci să știe, de bună samă, că este nepreten. Apoi zice: „Cuvântul oștenesc de taină care astezi va fi între noi, este baros. Deci luați sama când voi veți fi la straje, și ar vini cineva cătră voi, și voi întrebând: stăi, care-i!... nu v-ar ști răspunde: baros, adecă nu v-ar putea răspunde cuvântul de taină, atunci să știți că nu-i de a noștri, și atunci să dați pe el ca și pe-un vrăjmaș". C. Filologos. 

a) Acest cuvânt de taină să zicea la romani tesera, și fiindcă noi românii nu-l avem acum, s-ar putea întrebuința și la noi. Erudițian.

Spune aici poetul un lucru poznit, adecă că Drăgan ce era rânduit la straje s-au suit într-un măr pădureț, și fiind acolo îi părea că aude ceva. Și ascultând, iacă sosește vrăjmașul supt măr grohăind (cum fac porcii), iar el săracul, atunci slăbi la inimă, însă oblicind apoi că cineva să suie pă măr în sus, cătră dânsul, atunci el cu totu ameți de cap. M. P.

Zice poetul: știu că s-or mira mulți de acest lucru, neștiind ce nepreteni au spăriat întratâta pe Drăgan. Deacă aș fi eu (adauge poetul) un poet de frunte, cum au fost Omer, v-ași ținea mai mult întru așteptare și prelățând povestea cu meșterșug, însă fiind eu un poet de rând, adecă de toate zilele, eu îndată voi spune. Apoi începe a spune povestea minunată și zice că fiind Drăgan în mărul pădureț, peste puțin sosi acolea un urs și începu a mânca mere, iară o grămadă de porci sălbateci spăriați de tabăra țiganilor încă ajunsă acolea; ursul înspăimântat de grohăitul lor, în pripă sări și începu a să sui pe măr în sus, neștiind că acolo, deasupra lui, este Drăgan păzând. M. P.

Merge mai încolo poetul cu povestea și zice: Drăgan oblicind că oarecare merge suind cătră dânsul, leșină de frică și căzu ca mort, iar căzând nimeri pe bietul urs tocma în spate; și așa fu de norocos, că el însuș apoi căzând mai departe, nimeri între doao crenge care îl opriră, și el rămasă ca și spânzurat. Iar' ursul săracul, izbit fiind căzu cu capu în gios, peste porci carii înspăimați de atâta larmă dedere fuga care încătro. M. P.

Mai încolo spune poetul cum Drăgan vinindu-și în fire din amețeală, striga morțește și cum ursul foarte zdrobit, mânios și mornăind, de acolea să dusă; iar celelalte străji auzând atâta ciorobor, înspăimate striga de toate părți: „Stăi, măi! Care!" Dup această spune că Călăban care să ascunsese în spini, încă căzu într-o beleauă, căci un gligan înspăimântat nimeri tocma pe acolo, unde era Călăban, și trecu pe su dânsul, dar fiind spinul des, i să acăță de păr și nu-l putu duce gliganul cu sine; iară Călăban săracul, căzând fără veste, gândea că turcii îl târnosesc de păr și să văieta în gura mare.

În urmă povestește poetul și de tâmplările celoralalți și zice: ursul îniuțit de mănie mergea mornăind și trecând pe lângă boarta unde să ascunsese Păpuc, tocma când cesta își ivea capul afară din boartă, să asculte ce să aude, ursul îl apucă de cap și-i smulsă toată pielea cu păr cu tot, așa cât săracul rămasă cu căpățina goală; iară pe Țuvèl aflându-l durmind în picioare, îl cuprinsă așa de cumplit strângându-l cătră sine, cât nice putu să strige: „Stăi, măi! Care!" M. P.

De care lucru spăimântați țiganii începură a fugi după Tandaler. M. P.

Săracii țigani, iară li s-au tâmplat ceva! Simpliț. 

a) Bine le stă așa! Pentru ce-s așa fricoși! Căp. Alazonios.

Aici iară spune poetul o tâmplare minunată. Adecă țiganii ieșind la câmp, nu mult purceasără, căci o cireadă de boi în care, precum s-au zis mai sus, în pripă intrasă o ceată de draci, mergea întețită și dede pe țigani; iar ei, noapte fiind, gândea că-s călărime și începură de nevoie a să bate după învățătura lui Tandaler. M. P.

Va să zică poetul că Gogoman întinsese mâna cât să poate de departe, ca să poată lovi mai cumplit, și dând cu ochii închiși, nimeri numai în vânt, dar fiindcă cu toată puterea dădusă, însuș' pe sine să trasă cu puterea sa, și pierzându-și cumpăna căzu. M. P.

Pentru Hărgău am să aduc aminte că și la Omer era unul anume Stentor, care avea un glas de să auziea foarte departe. Erudiț.

Aici să vede că autoriu Țiganiadii, fiind și el țigan, au părtenit neamului său, cum fac ș-acum alte neamuri când spun pentru bătăliile ce au avut cu nepretenul! În loc de zece mii ce au pierdut ei pun oare câte sute, iară a vrăjmașului pierdere o semnează de împrotivă: în loc de mie, pun zece. Criticos. 

a) Bine zice dumnelui Criticos, căci așa au însemnat și învățatul Talalău, cum că au cetit nește cronice de demult, de molii roase, din care să culege că boii ca turbați dând pe țigani, foarte pe mulți au prăvălit ș-au călcat, însă ar fi stricat și mai pe mulți, de-ar fi nemerit mijlocul, dar, spre norocul lor, boii venisă pe dânșii lăturiș' și au nimerit numa peste rândurile de-întii și trecând peste ele, iar s-au dus ca și purtați de vânt. Erudițian.

Cu toată nenorocirea țiganilor, de vom socoti bine, ei să pot zice foarte norocoși, căci smintind cărarea unde au ieșit din pădure spre altă parte, adecă tocma la câmpia unde au fost tabăra asienilor (cum zice Talalău), care turcii asară o părăsisă cu tot feliu de hrană. M. P.

Poetul curmă aici povestea de țigani și începe a spune de Sătana, ce au făcut el după ce s-au trezit din palma lui Sân Mihai. M. P.

Eu nu înțăleg ce va să zică poetul, când zice că călugării au primit pizma în chilie. Idiot. 

a) Apoi zice că pizma au născut fățăria și vrajba! Adecă în pizma Sătanei s-au născut fățăria. Acum înțăleg ceva și eu! Onoch.

b) Dar' ce mare înțăles trebuie aici? Doi ochi ș-o minte! Simpl.

Caută, frate, răutatea diavolească! Cine ar gândi să meargă Sătana într-un loc așa sfânt. Idiot. 

a) Însă eu mă mir cum portariu nu ș-au făcut cruce. De bună samă pierea! Onochef.

Pagubă că doar' ș-au uitat părintele Gherontie a o blagoslovi; îndată ar fi pierit. Idiot. 

a) Sau să o fi stropit cu apă sfințită. Părintele Evlaviosu.

De aici s-arată că alcătuitoriu acestor stihuri au fost fără credință și doară vreun calivan. Păr. Desidem. 

a) Bine zice și ia sama acest cuvios părinte, căci cum poate el să vorbească așa rău de s. călugări?

b) Doară că așa s-au întâmplat și așa au aflat scris; apoi, ce este el de vină? Onoch.

Dăi! dăi! lucru dracului! Însă mult e de a să mira că nici unui vini în minte să să însămneze cu s. cruce. Părint. Evlaviosu. a) Și cum putea ei să facă cruce văzând o fecioară frumoasă, căci obiceaiul este a-ș face de lucruri urâte și înfricoșate! Eu cred că și părintele Evlaviosu ș-ar fi uitat de cruce. Mustrul ot Puntureni. 

Toate aceste stihuri, precum au însămnat învățatul Talalău pre margine, la izvodul de la Cioara, era șterse, și cu mare silință s-au putut ceti. Poate că vrun călugăr cu minte slabă, socotind că aceasta ar fi spre bajocura călugărilor, le-au fost șters, ca să nu să poată ceti! Erudițian.

Adecă mai toată mănăstirea era în chilie! De bună samă au trebuit să fie chilia mai mare decât cele obicinuite! Micromegas. 

Ce îngăimăcitură! Mă mir că nu striga ei să să cunoască unul pe altul; însă doară fieșcare vrea să fie necunoscut și să bătea muțește. Micromegas.

Har Domnului că sosi și egumenul cu lumină! că doară va opri scandala, să nu meargă mai departe. P. Evlaviosu. 

a) Iacă! pare că le-au fost la toți legate mânule, nici însuș' egumenul văzând aceste nu-și făcu cruce. Onoch.

Laudă Domnului, că-m căzu piatra de pe inimă! Iacătă, n-am zis eu că numai unuia să-i fie venit în minte a-ș face cruce, de mult s-ar fi mântuit de acea ispită. P. Evlaviosu. 

a) Pare că văd pe săracul Gherontie întru îngăimăceala aceaia, văzând atâta scandală, cum au stătut încremenit. Simplițian.

Istoria aceasta, precum am arătat mai sus, era ștearsă în manuscriptul de la Cioara, dar' s-au întregit apoi din pergamena de la Zănoaga, prin ostăneala învățatului Talalău care zice acoloș că ar fi fost pagubă ca să fie fost mers întru nepomenire această istorie, măcar că-i puținel nu pre frumoasă; însă zice el mai încolo că poate fi de învățătură. Întii, ca ori supt ce chip să nu să primească femei prin mănăstiri. A doao, ca frații călugări să nu caute cu ochii încolea și încoace, ca să nu vază deșărtăciuni. A tria, dacă visază ceva rău, îndată trezindu-să să-ș facă cruce și să iaie apă sfințită. A patra, ca văzând vreo femee, și mai vârtos când i-ar învita, să știe că aceaia, de bună seamă, e dimonul. Erudiț.

Sultanul în fuga sa, sosind la un codru (va să zică poetul), să ascunsă întru desime și pe cei puțini ce avea cu sine, în toate părți trimisă, ca doară vor afla dintre oștile fugătoare pe nește stuluri, să le împartă porunca sultanului, unde trebue să adune iară. M. P.

Abia cât ațipi apoi sultanul ostănit, când o amară plângere cu suspinuri aude, să rădică și caută, dar' cu scârbă iară își întoarce ochii de la vederea grețoasă; vede adecă pe Hamza, sau mai bine zicând chipul lui, în văzduh, făcându-i cu mâna să meargă după dânsul; sultanul urmează chipului, și acela îl duce nu de parte, la o poiană, îi arată o nenumărată samă de turci înțăpați ș-apoi piere. Mahomet căutând la aceasta, slăbește de greață și cade gios; pe care apoi abia un slugă credincios trezește. Mahomet începe a să jelui. M. P.

Mahomet de mâhnire și rușine nu va să trăiască, fiind biruit. M. P.”

Drăgan care era mai viteaz,

Într-un măr să sui pădureț,

Călăban care n-avea bun plaz

Cu părul său cel tufos și creț,

Fiind mai tare din cei aleși,

Să vârî-între nește spini preadeși,

Iar' Șuvel după-un tufariu să trasă,

Păpuc încă să-ascunsă într-o boartă

A-unui fag, dar' nici alții să lasă

Așa numai pe nedejdea moartă:

Carii pe zios, carii pe sus, cată,

Unde-ocrotință frica le-arată.

Nu trecusă-un ceas și jumătate

De când tabăra în somn apucasă,

Când iacă vin din părțile toate

Vaiete, strigări cu larmă groasă

Și tocma-în cescuțurile scumpe

Prelina păusare le rumpe.

Căci cu toată-această pază bună

Beleaua vini ca și chiemată.

Întii lui Drăgan prin urechi sună

Ca când ar auzi ceva și iată!

Grohăind vrăjmașul și sosește!

Iar' Drăgan din inimă slăbește.

*

Drăgan săracul de cap amete,

Scapătă din creanga-în care șede

Și cade-ursului tocma-între spete,

Care pierzându-și cumpăna ș-dede

Peste cap cu groaznică sberare.

Gliganii dau fuga pe cărare.

De-atâta sunet și de năpraznă

Cele alte străji să-înfiorară,

Iar' ursul văzându-să de caznă,

Nici el, măcar mânios, de-astă-oară

Află de folos a rămânea-în loc,

Ci fugi ca și pârlit de foc.

Căci Drăgan care, prin o ciudată

Tâmplare, în zios căzând s-aninasă

Între doao crenge,-atunci deodată

Trezindu-să, gândeai că va să-i iasă

Sufletul, așa sbiera de tare,

Ca când toți turcii i-ar sta-în spinare.

O, câte minuni face-o tâmplare!

Iacă tocma-întracea-învăluială,

Străjile s-aud strigând: „Stăi... care!...

Care ești, măi!..." și gătând năvală,

Nu de voie bună, ci de frică,

Căci încă nu văzură nimică.

Dar peste puțin și pe dânșii iacă

Vine tot aceaiaș' belea neagră;

Călăban nu știea cum să facă

Ca să-și cruțeze viața dragă:

Ori la vrăjmaș afară să iasă,

Ori să șază-ascuns în tufa deasă.

Așa socotind, o poftă-îi vine

Să-și ivească capul puținel,

Ca să poată-oblici de la cine

Și de-unde-i larma, când și pe el

Nimeri-întețit, ca ș-o săgeată,

Un gligan din droaia spăimântată,

Și nimerindu-i printre picioare

L-ar fi dus doară-în spate cu sine,

De nu-l scăpa părul tufos care

Încâlcindu-să pregiur de spine

Îl trasă-înapoi, iar' el pe spate

Căzu, ca și mort de jumătate.

Atunci el crezu tare vârtos

Cumcă doar un turc de cap îl ține,

Și-începu a să cânta jelos:

„Váileo! váileo! săracu-mi de mine!...

Nu mă lăsați! Vai, dragă mămucă,

Nu mă lăsa turcii să mă ducă!..."

Așa plângând ținea ochii-închiși

Ca să nu-și vază cruda pierire,

Țipa și să văieta morțiși

Socotind că doară vor sosire

Ceialalți a lui spre-ajutorință,

Să-l scoață din mâni fără credință.

Întracea de-atâta strigătură

Tot codrul răsuna pe-împregiur,

Iar' ursul după cea căzătură,

Mănios și mormăind mur! mur!

Purcedea nainte prin desiș,

Căutând câteodată lăturiș.

Bietul Păpuc carele-ațipisă

În fagul bortit, atunci deodată,

Tocma-într-un ceas rău, ochii-ș' deschisă

Căci ivind urechea spăimântată

Din scorbură-afară, ca s-audă,

Și pe dânsul tâlni soartea crudă.

Fiindcă pe-acolea cătrănit

Ursul trecea-într-aceaiaș clipită,

Ș-oblicind capul din bortă-ivit,

L-apucă de cerbicea ticăită.

Vrând să-i smulgă cap din rădăcină,

Îl lăsă cu goala căpățână.

Și iarăș' apucând prin tufare

Dede de Șuvel cu barba creață,

Pe care-afla durmind în picioare,

Și luându-l frumușel în brață,

Așa-l strânsă la sine de tare,

Cât nici putu zice: „Stăi, măi! Care!"

Toate-aceste să făcea pe-o vreme,

Ș-întracelaș' ceas cela răcnește

Spânzurat, iară cesta-în spini geme,

Pe celalalt ursul nădușește;

Toate strigă străjile-împreună,

Pădurea-împregiur groaznic răsună.

Tandaler atuncea să trezește

Ș-auzind atâta ciorobor,

Strigă cât putu chiar țigănește:

„După mine-o luați pă picior!..."

Și strâgând aceasta fuga-întinsă,

Iar' după dânsul gloata să strânsă.

*

Spre nenoroc țiganii dedusă

Pe cireada de boi îndrăcită

Care, cu răpezie nespusă,

De diavoli fiind povățuită,

Așa lovi pe dânși cu iuțime,

Cât prăvăli multă golățime.

Tandaler gândind că-i oaste, foarte

Vitejește-învârtea arma-în mână,

Ș-acuma-ș uitasă și de moarte

Când, iacă, răsturnat în țărână

Într-o clipită el să trezește

Măcar că să bătea voinicește.

Pentrucă dând el orbește,-ajunsă

Pe-un taur moldovenesc de munte,

Care de-a sa parte-încă-i răspunsă

Cu doao tari dovezi ce-avea-în frunte,

Cu care-așa-l zvârli cătră stele,

Cât gândeai că-l poartă dintru ele.

Căzu viteazul. Supt el pământul

Să cutremură, iară cel tare

Suflet a lui părea că din frântul

Trupșor acuș', acuș îi sare;

Îndată pe nas îl năpădi sânge,

Iar' de durere nici putu plânge.

Măcarcă-acum vitele-înspăimate,

Fuga luând, dosul întorsese,

Totuș' murgele viteze gloate

Cruciș' împărțea lovituri dese;

Sâmțind apoi mulți că-în vânt loviră

Începură-a clipi câte-o țiră.

Gogoman încă să stânginisă

Așa de bine și cu mănie

Ca să taie-în turci ca și într-o clisă,

Dar, precum istoria ne scrie,

Mergându-i în deșert lovitura,

Căzu pe față și-îș' rupsă gura.

*

Căci ieșind ei din pădure-afară,

Tocma-în cea câmpie nimerisă,

Unde Vlad Vodă pe turci asară

Cu multă putere năvălisă.

Lor de-aceste neștiind le pare

Că-înși au făcut biruința mare.

Dar', ce noroc!... Nu departe, iacă

Dédere de lucruri și mai bune,

Adecă de tabăra bogată

Ce-o părăsisă-oștile păgâne

Când fugind cu sufletul sărac

În pripă, lăsasă toate de jac.

Ihu! prihuhù!... cu toți deodată

Ei a striga ș-a juca-începură,

Ș-a căra din tabără bucată,

Tot feliu de armă și mundură,

Cai, boi, berbeci, cămile, fărine,

Urez, pește, zahăr, orz cu pâne.

De-aci la țigănie acasă

De grabă-întoarsără ducând prada,

Voioși de bătaia norocoasă.

Dar' chiotul pe cale și sfada

Un mil de loc să-auziea-împregiur,

Căruțele răsunând dur! dur!

Lăsămu-i să meargă-în bună voie,

Că noi mai avem a spune și de-alte

Adecă, scăpând de la nevoie

Fața Mării sale prenalte,

Domnului Sătănii, ce mai fece

Și cum hotărî vreme-a-ș petrece.

*

O, să știi pe cine-închizi aice,

Drăguț Gherontie! câte ciude

Te-ar împresura și ce ai zice?

Însă-acum aș pofti eu un jude

Cu minte și fără părtenire

Să meargă cu mine la mănăstire,

Ca privind la frumoasa copilă

Însuș, după drept, să hotărască:

Oare putea-va scăpa de sâlă

Și de năpasta călugărească,

Întreagă și cu totul curată

Această fecioară-împelițată?

Eu zic că nu!... Și cum să arată

Din poveste, nu zisăi minciună.

Dar' cine-ar fi socotit vreodată,

Judecând cu socoteală bună,

Ca diavolul pentru pocăire,

Și el să să bage-în mănăstire!

Ajunge-atâta că coconița

Prilostită,-așa fu bunișoară,

Cât, de n-ar fi sosit Măgărița

Ducând pe sfântul înapoi iară

Tocma pe-aci, călugării doară

Pentru dânsa-ar fi fost să să-omoară.

Călugării o ochisă bine

Și toți zisără: „Ce fată frumoasă!..."

Dar' cei mai mulți socotea-întru sine:

„Ah! să nu am pe mine-astă rasă!"

Așa gândea, vorbea pănă-în sară

Prin chiliuțe cum și pre-afară.

Dară când fu pe la miază-noapte,

Vicleanul nevăzt pretutinde

Îmblă și fiește cărui șoapte

În vis pofte rele și-l încinde;

Copila-arătându-să-în chilie,

Pe fieșcare chiamă și-îmbie.

Gorgónie,-unul mai cu-îndrăzneală,

Care nu putea s-adoarmă-asară,

Invitat fiind curând să scoală

Și să duce după cea fecioară;

Ea merge-înnainte numa-în iie,

El după dânsa, păn' la chilie.

Pe-întunerec și fără lumină

În chilie fiind, cearcă, caută

Desfătata lui Adam grădină,

Pretutindene; în urmă iată

Nimerește pe-un pat, iar' supt țoale

Pipăind, dede de viu și moale.

Copila-îi pare că zace-întinsă,

Ba și că-l cheamă-i să nălucește.

Cuviosul părinte s-încinsă

Ca focul când cineva-l zâdărăște.

Ș-acum să-înflasă să cânte-în dude,

Când iacă-ușa scârțâind aude.

Un trópot de-om pe furiș vine,

Oblici Gorgonie săracul,

Și fiind el inimos în sine,

Cât nu s-ar fi temut nici de dracul:

„Cine ești? Om, diavol sau nălucă?"

(Strìgă) și-întruna de piept apucă.

Ghierman chielariul era, pe care

La poprita dusese chilie

Tot aceaiaș' poftă și tâmplare.

Ghierman la răspuns mult nu să-îmbie,

Ci-îndată-i răspunde cu-o pălmită.

Diavolul pe-amândoi întărâtă.

Iar Varlám, ce numa cât sosește;

Pe-întunerec mergând dă pe dânși

Și câtu-s de lungi îi prăvălește.

Pănă-s aceștea-în luptă cuprinși,

Iacă Ștefan, Iosofát, Nichita!

Pe-un după-alált aduce ispita.

Gorgonie pe chielariu supusese

Ș-acu să-începea de-a scărmănata.

Ospătându-să cu pugnuri dese;

Nichita-încă era de harț gata,

Când lovindu-să de niște lade

El încă peste ceialalți cade.

Chelariul apucând răsuflare

Atunci, să zvârgoli cu putere

Și de-abia să rădică-în picioare;

Dă să fugă și spre ușă mere,

Dar bucnește-în cap ca ș-un berbece

Pe Iosofat și nu poate trece.

Atunci el tinde mâna să vază

Cine iarăș' în drum i să pune?

Lui Iosofat ochii scânteiază,

Amețit cade!... Ce voi mai spune!

Chelariu-în locul cestui apucă

Pe Ștefán vrând cu sine să-l ducă.

Gorgonie pe Varlam săracul

Ucidea, iar' chielariul de gușă

Sugruma pe Ștéfán; și boleacul

Iosofat dându-și cu ceafa în ușă,

Amețit zăcea ca-unu ce moare,

Și numa cât bătea cu picioare.

Așa fu priveliștea când iacă

Ușa fără veste să deschide,

Chilia cu lumină să-îmbracă.

Vede-atâtea măscáre ș-obide

Bătrânul Gherontie; să miră

De-unde toate aceste să scorniră.

„Bogorodță, spasi ns! (zisă),

O, fiilor! dar ce-i aceasta?"

Fata cu tot să descoperisă,

Zăcând ca și la nuntă nevasta.

Spre mai mare scandală ș-ispită

Marghioala să făcusă-adormită.

Bătrânu-într-acea nerânduială

Nu știea ce-întii ar fi de-a face:

Ori să-acopără-a femeii sminteală,

Ori pe frații luptători să-împace!...

Și lung stete cu mintea-îndoită

Ș-ochii-înfipți la beleaua golită.

Tocma pe-acolea-într-acea minută

Sân Spiridon întorcând acasă

Trecea care, comedia slută

Văzând, pe deasupra lor trasă

Cu degete sfinte-un de semn de cruce

De care fug, pier toate năluce.

Și iacă,-o minune! fata piere

Ca năluca din ochi, iară frații

Ca când n-ar avea nici o putere

Slăbesc din mâni, și răsturnații

Să scoală mirându-să de-aceasta,

Iar' mai vârtos cum pieri nevasta.

Toți cu Gherontie împreună

Cunoscură cumcă-au fost ispita

Sătanei pe dânși, de samă bună,

Pentru că și fratele Nichita

Povestea cum că dracu nu-o dată

I s-au arătat în chip de fată.

Musă, ian pleacă-ți cântare lină

Și spre-a turcilor împărat mare,

Ce cu foarte mică-oaste păgână

Nu să grijea numa de scăpare;

Ce mai păți-în fuga răpezită,

Ce făcu și cum i-au fost ursită?

Sultanul care-acum să tăiasă

Cu puținei prin oastea română,

Jelindu-și soartea nenărocoasă,

Fuge pe unde nevoia-l mână;

În urmă,-obosit, neștiind unde

S-află,-în codrul de-aproape s-ascunde. 

George Anca