BALADA UNUI PLAI DE MUNTE de Radu Gyr

Colocviile de Marţi - MITURI ŞI RITURI GLOBALE-ROMÂNEŞTI

28 februarie 2012, ora 17

 

 

 

 

 

 

BALADA UNUI PLAI DE MUNTE

de Radu Gyr

Pe-o sprânceanã de luminã,

lâng-o lacrimã de rai,

verde culme carpatinã

rotunjeşte dulce plai.

Iar în plaiul stânei goale,

lângã strunga fãrã oi,

crengi cu umeri frânţi de jale

se cutremurã din foi.

Fluier vechi nu mai îndrugã,

nu mai latrã câini pândari.

Singuri munţii duc în glugã

carpatine neguri mari.

Nu mai zburdã-n târlã iezii,

nici plãpânzii miei priori,

doar pe cearcãnul amiezii

urcã ulii rotitori.

Ulii suie, frunza sunã,

iar în iarbã-ntins amar

ba e somn, ba rugãciune,

tânãr leş de pecurar.

A rãmas dormind pe-o rânã,

în culcuş de voievod,

pe-un crâmpei de rai cu stânã

unde brazii plâng prohod.

A rãmas zâmbind -nainte,

ca un cneaz pe pat de flori,

parcã un cuţit fierbinte

l-a strãpuns de douã ori.

Şi cum zace tinereţe

de cioban în fraged plai,

jalea crãngii pãdureţe

suna moale, ca un grai :

-Nu mã plânge, maicã bunã,

nici tu , câine credincios,

cã de nuntã frunza sunã

din bãtrân caval de os.

Cã m-a dus rãdvan de nuntã

tras de şase cerbi subţiri,

mire nalt sub stea cãruntã,

cum pe lume nu sunt miri.

Mire-n straie de mãtasã

şi nuntaşi cu flori pe frunţi.

Mãi, şi nu e-n plai mireasã

ca mireasa verzii nunţi.

Pãr adânc şi trup suleget

şi ochi trişti cum alţii nu-s…

Şi mi-a pus inel în deget

şi- n inel nopţi lungi mi-a pus.

Şi la sfânta cununie

munţii falnici ne-au fost nuni.

Scoborând din veşnicie,

ne-au dat vulturii cununi.

Şi tulpinã de tulpinã,

ne-au dus brazii în alai

pe-o sprinceanã de luminã,

lângã-o lacrimã de rai .

* *

Maica-n saricã de lânã

suie cremenea pe brânã,

printre stânci cu fierãstraie,

în opinci de vâlvãtaie,

printre jnepi zbârliţi de cuie,

pe grozava cãrãruie.

Şi cum plânge şi se roagã,

plâng şi apele-n zãnoagã.

Şi cum urcã tângile,

plâng cu ea şi stâncile,

plâng şi brazii plaiului

lângã poarta raiului,

plâng şi ulii cerului

cu maica oierului.

-Apelor, cereşti mirese,

mire cine mi-l culese ?

Munţilor cu patrafire,

cununarãţi jalnic mire…

Brazilor, nuntaşi de frunte,

sânge-i plaiul nunţii crunte.

Uliilor, nuni sãlbatici,

sânge-s munţii pãduratici.

Apa geme şi se-ascunde,

piatra plânge, nu rãspunde.

Brazii nu foşnesc rãspuns,

ulii pier în nepãtruns….

Jalea maicii, neagrã apã,

n-are ţãrmuri s-o încapã.

N-are zarişti s-o cuprindã

câte lumi de foc colindã.

Pãru-şi smulge-n vaiete,

cremene,-nconvoaie-te,

codrule, jeleşte-te,

rupe-te din creştete.

-Fãtul maicii, verde mladã,

cneaz pe-o turmã de zãpadã,

voievod pe nouã sute

de bârsane şi cornute,

faţa ta de pecurar

lapte dulce din şiştar ;

noaptea cu mirezme-ncete

s-a oprit la tine-n plete ;

corbul, scuturând din pene,

ţi-a trecut peste sprâncene ;

plaiurile ierbilor

ţi-au dat ochii cerbilor

şi-un luceafãr vornicel

ţi-a tras trupul prin inel,

fãtul maicii, dulce,

primãvarã dulce…

Plânsul maicii pietre moaie,

scoală scorburi şi puhoaie,

umple vãgãunile,

zgâlţâie furtunile.

Ar smuci din temelie

lumile, sã nu mai fie,

ar surpa tãriile,

ar seca veciile,,,

-Primãvarã dulce,

fãtul maicii dulce…

Cine ţi-a-nroşit cununa

vazã-ţi lacrimile-ntruna.

Cine mi te-a rupt din rod

vazã-ţi chipul peste tot.

Cui îţi frânse dimineaţa

ochii tãi sã-i frigã faţa.

Cui ţi-a stins luna din fag,

chipul tãu sã-i plângã-n prag,

ochii tãi sã i se-aprindã

ca luceferii în tindã,

ca vârful cuţitelor,

ca dogoarea plitelor

Sã-l tot frigã, sã-l tot ardã,

şi pe braţe ce-l dezmiardã.

şi-n străfund de blid la cinã,

şi-n culcuş de vizuinã,

sclipitori ca stelele,

limpezi ca inelele,

aprigi ca prãselele…

Maica-şi smulge pãr şi straie,

brazi şi paltini se despoaie.

Maica geme şi se zbate,

munţii se târasc pe coate

şi se frânge cremenea

crengilor asemenea.

Şi cum geme orice trunchi

cade soarele-n genunchi,,

ulii-ncep sã scapete,

apele sã şchioapete

şi-n vãzduh ai spune cã

vãmile se-ntunecã.

* *

Colo-n margini de coştile,

într-un fund de fãgãdãu,

cine-mi bea de zece zile

vijelie de trascãu ?

Cine-mi bea turbat din oalã

iad nãpraznic fãrã leac

şi privirile nu-şi scoalã

din venin de basamac ?

-Dã-mi prãştină sã mã scurme,

dã-mi, hangiţã, vâlvãtãi;

banii de pe două turme

sunt cu zimţi cu tot  ai tãi.

Fruntea-i arde, grea de cute,

sub cãciula cu ţugui.

Pe muşcate buze slute

sângereazã vorba lui.

-Ia-mi, hangiţã, oi şi pungã,

cã somn pleoapele nu-mi au.

Dã-mi rachiu sã mã strãpungã,

adu-mi trãsnete sã beau.

Lung hangiţa îl măsoarã:

cine-i baciul venetic ?

Din lãute, ca sã-l doarã,

baragladinile-i zic.

Iar strãinul singuratic

din ungherul fumuriu

îşi scufundã mai sãlbatic

ochii vineţi în rachiu.

Dar trascãul gol nu-i spalã

cruntul inimii prãpãd,

când, aprinşi pe fund de oalã,

doi ochi mari de mort îl vãd.

Frânţi pe dible viscolite,

faraonii nu mai tac

din arcuşuri cu ispite

şi din strune dulci de drag.

Dar nu-l mângâie nici struna,

nici pe-arcuş nu dã un ort,

când, amar ca mãtrãguna,

îl priveşte chip de mort.

-N-ai rachiuri tu, hangiţã,

în tot beciul cu gârlici,

câtã straşnicã arşiţã

mã rãscoace în urzici.

Şi nici voi n-aveţi furtunã,

bieţi cioroi, pe scripci de foc,

câtã pacoste se-adunã

sub o cuşmã şi-un cojoc…

Inc-o datã, omu-nşfacã

oala crancenã şi bea.

Şuierând sudalmã seacã,

Zvârle punga pe tejghea.

Şi dã buzna-apoi sã piarã

stins în noaptea cu nãluci,

lingând bezna ca o fiarã,

pe fierbinţi poteci de tuci…

* *

La pârdalnica muiere

o fi dulce noaptea-n spic,

când alintul curge miere

şi-mbierea borangic,

la pârdalnica muiere

cu opaiţ slab şi mic.

In culcuş cu levanţicã

or fi vrãji care se-ascund,

când e sânul rândunicã,

nufãr –umãrul rotund ;

în culcuş de levãnţicã

alb şi moale şi afund.

Dar dulceaţa mângâierii

e pârjol din iad trimis,

când şi-n braţele muierii

frig doi ochi de om ucis,

în dulceaţa mângâierii

pânã dincolo de vis.

Şi culcuşul cu omãturi

e cuptor din iad adus,

când şi-n braţele de-alãturi

plânge-un chip de om rãpus,

în culcuşul cu omãturi

plin de ţepi cu vârfu-n sus…

-Fă muiere, fă dogoare,

patul rug mi l-ai fãcut.

Vrea-ţi-aş braţele izvoare,

iezer fiece sãrut.

Fã muiere, fã dogoare,

fã-te rouã-n aşternut.

Fã-te iaz şi fã-te ploaie,

sã mã stingi şi sã mã-neci

cu alint de reci şuvoaie,

cu desfãt de pâcle reci.

Fã muiere, fã-te ploaie,

stinge-mi pacostea pe veci…

Sânii, braţele,-aşternutul

parcã mai cumplit se-ncing.

Nici culcuşul, nici sãrutul

smoala-n clocote nu-i sting.

Sãnii, braţele, -aşternutul

Se fac flãcãri când l-ating.

Şi, scrâşnind ocarã crudã,

omul scuipã printre dinţi.

Smulge uşa, ars de trudã,

cu smintite mâini fierbinţi

şi scrâşnind ocarã crudã,

fuge-n beznã, scos din minţi…

* *

-Blid nemernic, blid drãcesc,

iarãşi în fierturã

cei doi ochi de foc lucesc :

sclipãt de custurã.

Şi de-nmoi un dumicat,

parcã-l moi în sânge.

Arde-n lingurã-ncleştat

chipul care plânge...

Izbind strachina de zid,

omul scuipã-n tinã :

-Vijelia ta de blid,

duhul tãu de cinã !

Tindo, şi pe pragul tãu

cei doi ochi se-aratã.

Cu barosul, pe ilãu,

i-aş trãzni o datã.

I-aş crãpa ca pe pãstãi,

i-aş sufla cenuşã…

Legea ta şi morţii tãi,

chip ce-mi plângi pe uşã !

Omul suduie buimac

de sudoare leoarcã.

Cei doi ochi mai mari se fac,

mai adânci sunt parcã.

-Luno, chip de om rãpus,

cobeo ticãloasã,

tot boceşti pe surã, sus,

face-te-ai pucioasã.

Şi voi stele cu sãgeţi,

târfelor spurcate,

ochi de om ucis pãreţi,

stinge-v-aş pe toate…

Desmãţat , cu capul gol,

omul iar porneşte

prin amarnicul pârjol,

prin nãpraznic cleşte.

Huhurezii din copaci

toţi în el se mutã.

Ba dihori, ba vârcolci

rup din carnea-i slutã.

Pumnii lui ar sparge stânci,

trupul lui s-ar trage,

sfâşiindu-se pe brânci,

prin adânci bârloage.

S-ar târî prin vizuini

sau pe fund de tãuri.

Şi-ar scobi sub rãdãcini,

ca sobolii, gãuri.

-Ieşi, mãi ursule, afar’,

dã-mi bârlogul mie…

Cei doi ochi din nou rãsar,

tot mai mari învie.

-Veveriţo, dã-mi tu leac

scorbura-ţi adâncã.

Cei doi ochi mai limpezi tac,

mai aproape încã.

-Du-mã, cârtiţo, în lut,

lutul sã m-ascundã.

Cei doi ochi mai mult s-ascut,

Fãrã sã rãspundã.

Şerpii fug din bãlãrii,

pier din drum bursucii…

Pretutindeni ochii vii

ard mai mari, mai lucii.

* *

Pe-o sprânceanã de luminã,

verde culme carpatinã

rotunjeşte dulce plai

lâng-o lacrimã de rai.

Apele, cereşti mirese,

vãl de nuntã tot şi-ar ţese.

Brazii, în odãjdii stranii,

tot mai bat cereşti mãtanii.

Munţii tot mai ung cu mir

veşnicia de safir

şi-n vãzduh, cât vezi,

ulii tot mai sparg amiezi.

-Strungă rea, fãrã mioarce,

ce pârjol în plai mã-ntoarce ?

Chip grozav, ce-ntruna plângi,

tu mã chemi şi tu m-alungi.

Ochi fierbinţi, de nesupus,

parcã-n bice m-aţi adus…

Strunga tace, chipul tace,

cei doi ochi mai mari s-ar face,

vârfuri lungi de lăncii

peste munţii Vrăncii.

Sângerã opinca spartã,

Gâfâitu-i smoalã fiartã,

Zdrenţe-s bundã şi cãmaşã,

Numai geamãtul se-ngroaşã.

Şi cum vântul bate-n dungã,

tot sminteşte-o creangã ciungã,

şi cum creanga se tot pleacã,

ştreangu-i gros şi frunza-i seacã.

-Munţilor, zãvozi cu laţe,

chip ucis îmi plânge-n braţe…

Munţii-n taina lor cereascã

nu se-ntorc,sã nu priveascã.

-Brazilor, frigãri haine,

chip rãpus se-mplântã-n mine…

Brazii fug în rai grãmadã,

Nu se-ntorc, ca sã nu vadã.

-Uliilor, gheare scoase,

cei doi ochi mã frig în oase…

Ulii intra-n soare, sus,

să n-audã ce le-a spus.

-Creangã de deasupra lumii,

ia-mi grozavii ochi şi du-mi-i…

Creanga scârţâie cu ciudã,

munţii nu se-ntorc s-audã.

Ştreangul tremurã şi el,

brazii nu privesc defel.

Numai ulii, gemenii,

trec deasupra cremenii.

Numai ulii veacului

deasupra copacului.

Numai ei cu ciocurile

smulg din slavã focurile.

Când se fac ca aurul

peste tot coclaurul,

când se-aprind ca spadele

peste toate zadele,

când ca vâlvãtãile

peste toate vãile…