CETATEA MAYA

George Anca 

                                                    

CETATEA MAYA

Bietul Parpangel cântă la masă

De lìbov, de vin și de jele,

Ș-apoi vede-o copilă frumoasă,

Și stă dus cu ochii cătră stele.

Florescu spune de țigani ș-alte

A lui Vlad tocmeli și fapte nalte. (Cântecul a III)

Pe gustul comanditarilor (printre ei, învăluită, poate islamic, şi copila frumoasă) din cetatea maya, himerică, soloul lui Parpangel atinge kama (ars amandi, amor, libov), soma (vinul), śoka (jelea). Jundandel se spiritualizase cu soma, urmaşul cântă vinul în ecou, sub imperiul lui Dionis, apropiat, indologic, de Shiva sau de fiul său Skanda (Somaskanda).

Florescul îl va întrerupe cu discursul, dacă nu chiar despre un rajarashi (rege înţelept, virtuos), despre Vlad-Vodă, opus invadatorilor Mohamet, Hamza, Katavolinos ş.cl. Coincidenţa opoziţiilor este statuată şi în tratatul sanscrit Arthashastra, comparat de Max Weber cu Principele lui Machiavelli. Kautilya pune artha (economia, politica) mai sus decât dharma (legea, credinţa, spiritualitatea) şi kama.

(Amor-Kama)

„Iubiți, o suflete muritoare,

Că libovul este legea-întie

A toatei ființe de supt soare!

Tot care nu sâmte libovie,

Mult defăimează legea firească

Și nu e vrednic să mai trăiască.

Tot ce sâmte, să mișcă, viază,

Tot ce-înverde, ce-înfloare și crește,

Cu poftă lină să-îmbrățoșază,

Cu dulce dor să leagă, să mește,

O! Amor! ție toată să-închină,

Toată ție jertfește jivină!

Însuș pe-astă lume trecătoare,

Din háos un sânt libov o scoasă,

Și dragoste, cu-întia lucoare,

Îi suflà în mădulările ghiețoase,

Așezând ca legea ei întie

Priința ș-armonia să fie!...

După-această lege nemutată,

Făptura toată merge, să ține;

În toate libov și dor s-arată:

Iubescu-să stelele-între sine,

Iubește-să ceriul cu pământul,

Iubescu-să mările cu vântul.

(Vin-soma)

„Vinule dulciu, tu roadă de raiu

De la Dumnezieu dată pe pământ,

A toate roduri de pe lume craiu!...

Laude ți-oi cânta, cum purure cânt,

Numa de beut cându-mi vine dor,

Tu să mi te-îmbii cu plinul urcior.

Tu ești mirul sânt, dintru toate-ales,

Ce viață dai, mângăind pre toți;

Fie fericit care te-au cules!...

A lui Dionis veniți, o preòți

Să-închinăm, să bem cu păharul plin,

Să trăiască toți cei care beu vin!

„ Dionis este la poeții elinești un zieu ce au aflat vița vinului, pe care latinii au chiemat Bahus. Poeticul chiamă pe preòții lui Dionis, adecă pre cei ce-l cinsteau ca să vie să beie vinul. Însă aici, prin metaforă s-au luat cuvântul Dionis și însemnează vinul.”

(Jele – soka)

„Dar' ian' cântă-ne vruna de jele,

Carea ți-e mai dragă, Parpangele!"

*

Libovul Illenii cătră tine

Și dorul tău cătră dânsa,-Arghine!

*

Multe țări îmblai, dragă, pentru tine!

Dar' acuma-mi văd cărarea curmată;

La locuri sosind puste și străine,

Nedejdea-mi pieri de-a te-afla vrodată.

Dar' nice a-întoarce fără tine-acasă,

Libovul nestâns ș-inima mă lasă!...

*

Când iacă dedu supt poale de munte,

De-un groaznic omoiu c'un ochiu în frunte

*

„Foarte tu te-înșeli, tânăr ticăloase,

De-în arme te-încrezi și-întru mâna tare!

Că nici vărtute, nici arme tăioase

Pot să-ți aducă ție vro scăpare,

Deacă legii mele nu te vei supune,

Care eu acuș' de-amărunt ț-oi spune."

Tocma când fârșea ceste cuvinte,

Copila cu fața coperită

Ce-l făcusă de jele să cânte,

Doară vrând să-l aducă-în ispită,

Desvălindu-și obrazul s-arată,

Și iacă povestea lui curmată,

Căci alăuta-i căzu din mână

Și el stete ca fără sâmțire.

Iar' întracea copila străină

Ieși din casă fără de-a știre

Ce s-au făcut. Toți să minunează

Și nu știu ce vor mai să crează.

Iar Parpangel venindu-ș' în sine

Rapede să scoală... iasă-afară,

Caută,-întreabă prin odăi vecine,

Cearcă-în zădar și să-întoarce iară,

Mult apoi în sine să mâhnește

Că fata dorită nu găsește.

Oaspeții dintru toate aceste

Nu putea să gâcească nimică,

Numa că li să curmă poveste

Și rămasără fără músícă.

De-aci multă glumă și voroavă

Să-iscă de-a țiganilor ispravă.

„Nu să știe din ce pricină autoriul sau izvoditoriul Țiganiadei au băgat aici cântarea aceasta, care îi alcătuită întralt feliu de stihuri, care ies afară din măsura celoralalți, fiind cu un picior sau metru mai lungi. Cu adevărat altă pricină nu vede a fire, afară de că așa au aflat-o în orighinalul vechiu și n-au vrut să o prefacă, după celealalte vierșuri, mai vârtos socotind ș-aceasta, că nu este fârșită, ci numai începutul, precum să va vedea din cele ce urmează. M. P. /a) Am cercetat în tot feliu să pociu afla și ceailaltă parte a poveștii aceștii de obște iubite, dar nu am putut-o afla. De atâte ori pomenitul preînvățat Talalău a lăsat o însămnare la orighinal, că ceaialaltă parte cu totul s-au pierdut. Adauge ș-aceaia, cum că întiiul izvoditoriu au fost din cetatea Ceúgmei, care acum demult s-au năroit și să află năruitura și astezi lângă țărmurile Murășului în Ardeal, unde aproape este un sat ce să chiamă Cigmău, de bună samă nume prefăcut din cetatea Ceugma. Cine știe! doară săpând la năruiturile aceii cetăți s-ar afla manuscritul. P. Filologos. / Acest feliu de oameni cu un ochiu în frunte era urieș, și poeții cei de mult le zic ciclopi sau, de pe grecie, cìiclòpi. Trebuie a ști că povestea aceasta este făcută pe acele vremi când românii încă era păgâni și să închina la idoli; pentru aceasta vorbește de zâna Ermìnă, care au crescut pe Arghin. M. P. / Adecă când Parpangel cântând fârși acele cuvinte, atunci din oaspeți, copila cea ce-l făcusă să cânte de jele, dezvălindu-și fața să arătă cântărețului, iar' el îndată curmă cântarea și povestea. M. P. / Adecă, după ce zărî Parpangel pe fată, îi căzu lauta din mână și el rămasă ca împietrit. Venindu-și apoi în fire și văzând că fata ieși din sală afară, de grabă mearsă după dânsa. Iar' oaspeții neștiind ce va să zică aceste lucruri, să mira și le părea rău că cântărețul n-au fârșit povestea, și din această istorie apoi începură a vorbi de trebile țiganilor. M. P.”

(Vlad la divan – artha)

Văzând vodă-atâta țigănească

Gloată încolea și-încoace,

Ce nu vra c-alți să agonisească,

Ci numai a trândăvire-i place,

Socoti să-i armeze cum poate

Făgăduindu-le case ș-olate.

Ba le și dărui de moșie,

Prin milostivă domnească carte,

Toată-acea mândră periferie

Ce s-află-într-a țării ceștii parte:

De la Corbi păn la Cetatea Neagră,

Giur în pregiur epárhia-întreagă.

Zic unii că Vlad numai o șagă

Prin asta cugetă să facă,

Alții,-împrotivă, de samă bagă

Că vra pe țigănimea săracă

Să prăpădească, puind-o în poară

Cu turcii, ca mai curând să piară.

Eu mă țin de-această socotință

Cum că trebile lui Vlad oștene

Au poftit atare sârguință,

Ca să-armeze gloatele-eghiptene;

Știind că turcii acuș or să vină,

Iar' el oaste are foarte puțină.

Prin țigani vru el să dobândească

Doao scòposuri: unul, să vază

Pe gloata murgă faraonească

Cum este la războiu de vitează,

Iar altul, ca să facă-arătare

Turcilor cumcă mai multe-oști are.

*

Fiindcă dumneta ești de-aice,

Nu-mi vei ținea de rău o-întrebare

Ce nimărui nu poate să strice:

Cine-i stăpânul ceștii curți rare?

Ca să-i dau căzută mulțămită

Pentru-ospătarea bună, cinstită..."

„Bucuros aș face, drag jupâne,

Îndestul dreptei cererii tale

(Zisă Florescul), dar și pe mine

Aicea mă abătu de la cale

O sângură tâmplare ciudată,

Nici am cunoscut curtea vodată.

*

Auzind de-a lui Vlad vitejie,

Dorit-am să fiu la cea nălțată

Bătălie ce are acum să fie

Și-a cării fârșit Evropa toată

Îl așteaptă cu nesuferință,

Poftind creștinilor biruință.

*

Aceste zicea Vlad la divan

Și la macar ce feliu de-adunare,

Adăugând că-oricine, fie țăran,

Târgoveț, boiariu mic sau mare,

Mestec va-avea cu limbă străină

Cu capu-ș' va plăti șugubină.

Deci apreg pedepsea pe cei care

Asupra patrii făcea sfaturi

Ș-avea cu turcii vro mestecare,

Sau veri cu ce străine staturi,

Împărțându-le-averi și moșii

La-a patrii-apărători și fii.

Prin asta rând nou el introdusă:

Pe tâlhării și mari fapte rele,

Prin așezate pravile, pusă

Deosăbite pedepse și grele,

Din care cea mai obicinuită

Era țapa cu moarte cumplită.

*

Însă Vlad fiind cu bună pază,

Oaste-având bine-în arme deprinsă,

Gloate tâlhare cu mână vitează

De multe ori în fugă și prinsă;

Celor prinși dete moarte sureapă

Făcând să-i tragă de vii în țapă.

Acum la treizeci de mii aproape

De tâlhari păgâni el împărasă,

Nici lăsa pe nime să-i îngroape,

Ci vulturilor mâncare-aleasă

Și corbilor de jaf ca să fie,

Porunci spânzurați să rămâie.

„Nu trebuie a să mira că Florescul zice străinului „jupâne", căci pe acele vremi această titulătură să da numa la boieri, nu ca în zioa de astăzi la fieștecare.

Acum să știe în ce chip au zidit Sătana curtea cea vrăjită, adecă în chip de neguțătoriu de preste mare, din Anadól. Simpliț.

De-acolea să cunoască că au fost lucru dievolesc, că au adunat acolo atâte copile tinere și cu tineri depreună ca să-i tragă la păcate. Păr. Desidemon.

a) Cine știe, doară toate acele fete au fost drăculeți în chip de om! P. Agnosie.

Vra să zică că el deprins fiind la oștenie, inima-l trage tot spre lucruri oștenești și la războiu.

Precum să vede, voinicul acest străin au fost din Ardeal, căci amintrele n'ar fi putut grăi romănește! Onoch.

Fiindcă Florescu, ca un om bine născut și cu bune învățături, nu vorbește așa de obște ca țiganii, ci cu un stil mai ales și rădicat, pentru aceasta am socotit să tălmăcesc gândurile lui pentru unii, care doară nu-l vor înțălege. Deci, zice el că acum cetatea lui Constantin (Țarigradul) căzusă în mânile turcilor, din pricina că grecii apucând împărăția romanilor, nu să îndeletnicea mai mult întru învățătura armelor, ca romanii, și să făcusă molateci și evlavioși, căutând mai vârtos a să sfădi prin săboare dese ce făcea și desputa pentru dogme neînțălese, decât a purta sabii și scute.

Între ceialalți creștini de la Apus (zice Florescul), să scornisă alte întrebări netrebnice, cu care ei îș bătea capul, precum: care s'au zidit mai întii, oul sau găina? Și oare sunt lăcuitori în lună? Și deacă sunt, oare Hs. și pentru ei au pătimit sau numai pentru pământeni? Cu aceste toate, Florescu nu vra alta numai s'arete deșărtăciunea sfezilor și învățăturii de pe acele vremi.

Domnul Romii. Spune mai încolo Florescu că papa șezând pe scaunul lui Petru (Chiefa ovreiește va să zică piatră, și de-acolea S. Petru care jidovește se chiema Chiefa, s-au numit lătinește Petru, de la piatră); de unde vei înțelege ce va să zică Florescu, adecă că întemeindu-să papa în domnia sa, precum îi plăcea așa afurisea și blagoslovea, bucurându-să întru sine că pe patriarhul de la Țarigrad, muftea (popa cel mai mare turcesc) alege și sultanul stăpânește pe greci care era protivnici înălțării păpești. Că nici ar fi fost papa vreo dinioară așa mare, să nu fie căzut Țarigradul. M. P.

Însă Florescu povestește la strofa următoare și alta și mai ciudată: zice că craii Apusului lăsând țările sale, mergea cu oști la Răsărit și să bătea cu păgânii pentru Ierusalim; și apoi adauge: pănă ce ei făcea întracest chip, turcii îndeletnicindu-să în politică și războaie, lua o țară după alaltă, precum e Țara Grecească, Bulgaria ș. al. M. P.

Florescul, după ce arată starea lucrurilor în Europa și între creștini, acum pogoară la Vlad Vodă și povestește istoria lui de când au stătut domn în Țara Muntenească.

Pentru acest Vlad Vodă îndoite sunt cronicele; unele îl scriu ca pe un tiran cumplit, iar' altele ca pe un domn vrednic, însă apreg la pedepsire; precum să zice și de Stèfan, principu Moldávii, că au fost iute la mănie și vărsătoriu de sânge. M. P.

a) Fiindcă această izvoditură au scosu-o un țigan, lesne să poate cunoaște că priește lui Vlad Vodă, pe care socoti că au fost pretenul țiganilor, și doară din scrisorile țigănești au luat unii cari îl laudă. Chir Criticos.

b) Eu socotesc almintre, adecă prietenii lui au scris bine și neprietenii rău; dar să vedem ce au scris streinii, care n-au fost interesați. C. Adevărovici.

Câte s-au scris pănă aici pentru treaba lui Vlad cu sultanul Mahomet sunt toate adevărate și nu povești; să află și la scriptorii bizantinești, mai vârtos la Dúca Honiates; însă, să fie fost Catavolin copil de prăvătariu, n-am cetit. M. P.

Hamza, precum să știe de la istòrie, au fost pașă la Vidin pe acea vreme. M. P.

Adecă aceasta va să zică că nu vra să să închine nice odată. Onochef.

 a) Premărețe sunt cuvintele aceste de cătră un domn muntenesc cătră puternicul Mahomet! C. Criticos.

b) Și totuș' sunt adevărate; cu mult mai vârtos că tocma despre acest Vlad am cetit într-o cronică, că pe nește soli turcești au făcut să-ș' ia învăliturile și cu capu gol să vie înaintea lui, iar' ei răspunzând că legea lor oprește ca să-ș' desgolească capul de învălitură, porunci vodă să le întărească mai bine cătră cap învăliturile și să le bată cu cuie de fierr, zicând vodă că întracest chip nu vor fi nici odinioară în primejdie de a-ș frânge legea. Care făcându-să după poruncă, toți muriră cu cumplită moarte. Deci, unu care făcu de aceste cu solii puternicului sultan Mahomet, cu mult mai lesne putea să răspunză într-acet chip lui Mahomet. M. P.”