Cheie ramayanică?

George Anca

George Anca

Cheie ramayanică?

Prolog. 

Chipurile, fără „scântei din focul ceresc al muselor”, „nesocotinţă dar ar fi să cânt fapte eroiceşti”. Răpirea se substituie scânteilor - „răpit fiind cu nespusă poftă de a cânta ceva”, „mai uşoare deprinderi”. Alte muse decât ale lui Omer sau Virghil, alţi eroi decât Ştefan ori Mihaiu îl răpesc, dincoace (sau dincolo, deşi, aparent, mai jos) de „cele mai rădicate şi mai ascunse desişuri a Parnasului”, anume pentru „a introduce un gust nou de poezie românească”. În loc de poesie epicească, din altă vreme, „am izvodit această poeticească izvodire, sau mai bine zicând jucăreauă” „Aş vrea să joc” (Blaga).

Epistolie închinătoare.

 Ca într-un joc identitar, „ţiganul” Leon(achi) Dioneu (anagrama lui Ion Deleanu) făcuse călătoria în Egipt, spre sud, „cu oaste”, „cu câtă bucurie”, „socotind că acolò voi s-aflu doară cuibul strămoșilor noștri și neamul nostru adevărat!... Căci auzisăm totdeuna, și deobște să zice cum că soiul nostru țigănesc să trage de la Eghipet și purcede din faraonii cei slăviți.”

Rămas invalid - „trecând un glonţ de tun aproape” „mi-au uscat un picior” - „am luat slobozie de la slujba oștenească”, „tot aici sunt la Egipet”, „nu-mi pociu scoate din inimă dorul țării”, „patria-mi lipsește”. Care patrie, când, în Prolog, luase „firul istorii neamului nostru romănesc, de când să au așezat în Dacia”? Virgiliul său e unicat, un indian în Egipt (muntenesc? nemaiţigănesc?)

„Având aici vreme de ajuns, mă îndeletnicesc mai mult cu cetera și cu cântări. Am dat în cunoștință cu mulți de ai noștri, iar' mai vârtos cu Mârza. O, să-l cunoști ce ales om e acela, și doar' unul dintru toți, care are iubire de neam și râvnă călduroasă de-a aduce pe soiul nostru la oarecare rânduială. Acesta mi-au deschis ochii întru multe, iar mai vârtos pentru purcederea noastră, căci au fost născut și crescut acolo, de-unde ne-am desghinat noi, nefericiții. După cum spune el, noi suntem din India, și limba noastră să grăiește acolo până în zioa de astezi; însă pentru aceasta ți-oi scrie de altă dată.

Întru altele, și această istorie care ț-o trimit (pe care am tituluitu-o Țiganiada), mai mare parte este alcătuită din spusele lui; căci un strămoș a lui au fost, pe vremea lui Vlad Vodă, cu turcii în Țara Muntenească. Din gura acelui au luat moșu-său, apoi tată-său, de la care au auzit spuind dânsul.”

„În cât e pentru firea aceștii alcătuiri a mele, adecă a Țiganiadei, am să-ți aduc aminte cumcă eu învățând lătinește, italienește și franțozește, întru care limbi să află poesii frumoase, m-am îndemnat a face o cercare: de s-ar putea face ș-în limba noastră, adecă cea romănească (căci a noastră, cea țigănească, nu să poate scrie și puțini o înțăleg) cèvaș asemene; ș-am izvodit această poveste, pe care, după limba învățată, am numit poemation (adică mică alcătuire poeticească), întru care am mestecat întru adins lucruri de șagă, ca mai lesne să să înțăleagă și să placă. S-află întrânsa și critică, pentru a cării dreaptă înțălegere te poftesc s-adaugi oarecare luări aminte, căci știu bine că vei înțălege ce-am vrut eu să zic la multe locuri.

Iară cât privește faptul istoricesc, pentru Vlad Vodă, că au fost așa precum l-am scris eu, dovedesc cu scriptorii de la Vizant, precum vei ști tu bine; iar de țigani, că Vlad Vodă i-au armat oarecând împrotiva turcilor, scriu ș-unele cronice scrise cu mâna muntenești; însă istoria alcătuită întracest chip este ostăneala mea, ce am pus'o în stihuri, după izvodul ce am aflat la mănăstirea Cioarei, în Ardeal, care întru toate să lovește cu pergamèna ce s-au aflat, nu demult, în mănăstirea Zănoaghei.

Eu socotesc că țiganii noștri sunt foarte bine zugrăviți în povestea aceasta care să zice că ar fi fost scrisă mai întâi de Mitrofàn ce au fost de față la toate și care la nunta lui Parpangel au iscodit un epitalamion sau cântare de nuntă; de unde țiganii lesne vor cunoaște pe strămoșii săi. Însă tu bagă samă bine, căci toată povestea mi se pare că-i numa o alegorie în multe locuri, unde prin țigani să înțăleg ș-alții carii tocma așa au făcut și fac, ca și țiganii oarecând. Cel înțălept va înțălege!...”

„Iară, să fie alcătuit cineva ceva despre țigani, n-am cetit nice într-o limbă. Doară pentru că la alte neamuri europești puțin sunt cunoscuți țiganii, și pentr' aceasta o alcătuire ca aceasta la dânșii n-ar avea haz. Dară la oamenii din țara noastră, care treesc cu țiganii și le cunosc firea, nu poate să nu fie primită o izvoditură ca aceasta, cu atâta mai vârtos, cu cât eu m-am silit, în cât era cu putință, a metahirisi multe cuvinte și voroave după gustul țigănesc, mai vârtos unde vorbesc țiganii între sine.

Cu toate aceste, dragul mieu Pereo! multe am scris acolo ce poate că la mulți nu le va plăcea, însă toate adevărate. Greu era a vicleni cronica și a scrie într-alt chip, căci din fir în păr așa găsii scris la cele doao mai sus numite cronice, iar celealalte am luat din gura Mârzii.

Cea mai de pe urmă, să știi că fiind eu țigan ca și tine, am socotit cuvios lucru de a scrie pentru țiganii noștri, ca să să preceapă ce feliu de strămoși au avut și să să învețe a nu face și ei doară nebunii asemene, când s-ar tâmpla să vie cândva la o tâmplare ca aceasta. Adevărat că aș fi putut să bag multe minciuni lăudând pe țigani și scornind fapte care ei n-au făcut, cum fac astezi istoricii unor neamuri, care scriind de începutul norodului său, să suie pănă la Dumnezieu și tot lucruri minunate bârfăsc. Dar' eu iubesc adevărul.

De-oi vedea că află priință această ostăneală a mea, vei dobândi și alte alcătuiri, însă nu de șagă, ci serioase și adevărat eroice. Fi sănătos. Dat. 18 marț, 1812. La piràmidă. În Eghipet.”

Oricâtă alegorie anticenzură imperial-clericală, ţiganii (nemai descizând din Egipt) în roluri de români, încă se revendică de la India, ca în locul Daciei-Romei. Colăm, în continuare referinţele, mixate poate iniţiatic, la patria imaginară sau nu a lui Parpangel (Mârza însuşi?) Şaga se îngroaşă în sanscritizarea mantric-onomatopeoică a budai-românei. „Eroi comico-satiric” (sic), poemation-ul e întâi al eroilor ne la vedere tragici-epici, dar nestrăini de Ramayana şi Mahabharata. Şi-aşa, Weber, profesor lui Eminescu, avea să publice o broşură-conferinţă cum că Ramayana preia Iliada, Sita fiind răpită precum Elena (şi Romica) etc.

Precum Mârza, la Piramide, Parpangel deapănă emfatic obârşia din Jundandel. Romica are sonoritate etnică. Prologul şi epistolia sunt scrise în cheie iluminist-alegoric-românistă, pe când poeticon-ul levitează, nu odată, peste magia vreunei supercredinţe. Cum tragedia nu ar fi posibilă în universul indian, unde moartea nu e moarte, ci doar o za în nesfârşirea avatarurilor, comedia budai-deleaniană se performează într-un templu decăzut, de râs, cu atât mai ritual, până la spaimă, de n-ar străbate, ca spre o ramaraja, Parpanghel, indianul hipeborean-vedic-târgoviştean.

George Anca