LE PEUPLE TROGLOFYTE

George Anca

Janalău pe toți cu mintea-împacă

Ș-în urmă după-a lui socoteală

Cinstitul sobor cu tot să pleacă,

Când Cucavel cu gloata să scoală

Și năvălind pe sobor în pripă,

Mână pe delegați în răsipă.(Cântecul a XI)

*

Fiind eu în Eghipet mai la toate bătăliile de față, s-au întâmplat pe mine o nenorocire, că trecând un glonț de tun aproape, mi-au uscat un picior ș'am rămas învalid. Deci am luat slobozie de la slujba oștenească. De-atuncia tot aici sunt, la Eghipet. Dar, crezi-mă sau ba? cu toate aceste nu-mi pociu scoate din inimă dorul țării în care m'am născut, și màcar trăesc aici în prisos de toate, totuș', spre fericirea deplin patria-mi lipsește.

Având aici vreme de ajuns, mă îndeletnicesc mai mult cu cetera și cu cântări. Am dat în cunoștință cu mulți de ai noștri, iar' mai vârtos cu Mârza. O, să-l cunoști ce ales om e acela, și doar' unul dintru toți, care are iubire de neam și râvnă călduroasă de-a aduce pe soiul nostru la oarecare rânduială. Acesta mi-au deschis ochii întru multe, iar mai vârtos pentru purcederea noastră, căci au fost născut și crescut acolo, de-unde ne-am desghinat noi, nefericiții. După cum spune el, noi suntem din India, și limba noastră să grăiește acolo până în zioa de astezi; însă pentru aceasta ți-oi scrie de altă dată.

Întru altele, și această istorie care ț-o trimit (pe care am tituluitu-o Țiganiada), mai mare parte este alcătuită din spusele lui; căci un strămoș a lui au fost, pe vremea lui Vlad Vodă, cu turcii în Țara Muntenească. Din gura acelui au luat moșu-său, apoi tată-său, de la care au auzit spuind dânsul.

*

Montesquieu, Lettres persanes(Lettre 12)

Usbek au même, à Ispahan 

Tu as vu, mon cher Mirza, comment les Troglodytes périrent par leur méchanceté même, et furent les Victimes de leurs propres injustices. De tant de familles, il n'en resta que deux qui échappèrent aux malheurs de la Nation. Il y avait dans ce pays deux hommes bien singuliers : ils avaient de l'humanité ; ils connaissaient la justice ; ils aimaient la vertu. Autant liés par la droiture de leur coeur que par la corruption de celui des autres, ils voyaient la désolation générale, et ne la ressentaient que par la pitié : c'était le motif d'une union nouvelle. Ils travaillaient avec une sollicitude commune pour l'intérêt commun ; ils n'avaient de différends que ceux qu'une douce et tendre amitié faisait naître ; et, dans l'endroit du pays le plus écarté, séparés de leurs compatriotes indignes de leur présence, ils menaient une vie heureuse et tranquille. La terre semblait produire d'elle-même, cultivée par ces vertueuses mains.

Ils aimaient leurs femmes, et ils en étaient tendrement chéris. Toute leur attention était d'élever leurs enfants à la vertu. Ils leur représentaient sans cesse les malheurs de leurs compatriotes et leur mettaient devant les yeux cet exemple si triste ; ils leur faisaient surtout sentir que l'intérêt des particuliers se trouve toujours dans l'intérêt commun ; que vouloir s'en séparer, C'est vouloir se perdre ; que la vertu n'est point une chose qui doive nous coûter ; qu'il ne faut point la regarder comme un exercice pénible ; et que la justice pour autrui est une charité pour nous.

Ils eurent bientôt la consolation des pères vertueux, qui est d'avoir des enfants qui leur ressemblent. Le jeune peuple qui s'éleva sous leurs yeux s'accrut par d'heureux mariages : le nombre augmenta, l'union fut toujours la même ; et la vertu, bien loin de s'affaiblir dans la multitude, fut fortifiée, au contraire, par un plus grand nombre d'exemples.

Qui pourrait représenter ici le bonheur de ces Troglodytes ? Un peuple si juste devait être chéri des dieux. Dès qu'il ouvrit les yeux pour les connaître, il apprit à les craindre, et la religion vint adoucir dans les moeurs ce que la nature y avait laissé de trop rude.

Ils instituèrent des fêtes en l'honneur des dieux : les jeunes filles ornées de fleurs, et les jeunes garçons les célébraient par leurs danses et par les accords d'une musique champêtre. On faisait ensuite des festins où la joie ne régnait pas moins que la frugalité. C'était dans ces assemblées que parlait la nature naïve ; c'est là qu'on apprenait à donner le coeur et à le recevoir ; c'est là que la pudeur virginale faisait en rougissant un aveu surpris, mais bientôt confirmé par le consentement des pères ; et c'est là que les tendres mères se plaisaient à prévoir de loin une union douce et fidèle.

On allait au temple pour demander les faveurs des dieux ; ce n'était pas les richesses et une onéreuse abondance : de pareils souhaits étaient indignes des heureux Troglodytes ; ils ne savaient les désirer que pour leurs compatriotes. Ils n'étaient au pied des autels que pour demander la santé de leurs pères, l'union de leurs frères, la tendresse de leurs femmes, l'amour et l'obéissance de leurs enfants. Les filles y venaient apporter le tendre sacrifice de leur coeur, et ne leur demandaient d'autre grâce que celle de pouvoir rendre un Troglodyte heureux.

Le soir, lorsque les troupeaux quittaient les prairies, et que les boeufs fatigués avaient ramené la charrue, ils s'assemblaient, et, dans un repas frugal, ils chantaient les injustices des premiers Troglodytes et leurs malheurs, la vertu renaissante avec un nouveau peuple, et sa félicité. Ils célébraient les grandeurs des dieux, leurs faveurs toujours présentes aux hommes qui les implorent, et leur colère inévitable à ceux qui ne les craignent pas ; ils décrivaient ensuite les délices de la vie champêtre et le bonheur d'une condition toujours parée de l'innocence. Bientôt ils s'abandonnaient à un sommeil que les soins et les chagrins n'interrompaient jamais.

La nature ne fournissait pas moins à leurs désirs qu'à leurs besoins. Dans ce pays heureux, la cupidité était étrangère : ils se faisaient des présents où celui qui donnait croyait toujours avoir l'avantage. Le peuple troglodyte se regardait comme une seule famille ; les troupeaux étaient presque toujours confondus ; la seule peine qu'on s'épargnait ordinairement, c'était de les partager.

D'Erzeron, le 6 de la lune de Gemmadi 2, 1711.

*

Iarăș' un moral. Poetul să plânge că are inimă sânțitoare și n-are putere ca să pedepsească pe cei care asupresc pe oameni, apoi zice că neamul omenesc este foarte ticălos... fiindcă de atâte mii de ani de când trăiește pe pământ, încă n-au ieșit din pruncie și n-au venit la vârsta de bărbat, ci purure întru neputință și întunerec rămâne. Când privesc la aceasta (zice poetul), plâng întins, cum au plâns odinioară Eraclit! M. P.

a) Spun istoricii că dedemult era doi filosofi ce avea fire de împrotivă unul altui; unul era Democrit care râdea de oameni și de lume, și deacă-l întreba cineva el răspundea că râde de nebuniile oamenilor; altul era Eraclit care întins plângea, și fiind întrebat pentru ce plânge, răspundea: pentru ticăloșia și patimile oamenilor. C. Erudițian.

Poetul zice că omul e așa de ticălos, cât face lucruri care dobitoacele nu le fac. Apoi zice că omul în lume cu atâte slăbiciuni firești care neapărat îl încungiură, atâta este asuprit, cât puțină vreme îi rămâne de veselie; iar' el cu mintea neașezată, ș-acele puține ceasuri își otrăvește dându-să patimilor firești, râvnii și lăcomii. M. P.

Unii (zice el) merg în țări departe pentru bogăție, și în urmă înecându-să în mări, rămân peștilor de hrană; pe alții apucă patima de domnie și în urmă, neputându-și săvârși proiecturile, pier cu toată familia sa. Erudițian.

Iar' când ajung unii ca acești la domnie, atuncea să fac despoți și tirani și prădează țările împrejur. Iată (zice el) Alexandru împărat cu oastea sa junghie o jumătate de lume, și pentru adecă ca să-ș' facă nume de eroe; romanii junghiară ceaialaltă jumătate pentru slava deșartă a triumfului! M. P.

a) Țtiut lucru este că nu fieștecare gheneral roman după izbânda asupra nepretenului putea să facă triumf: multe mii trebuiea mai întii să puie supt sabie pănă i să da slobozie a intra în Roma cu triumf. Erudițian.

Cinghișhan au fost un puternic împărat a mongolilor care începând de la Hina au pustiit ș-au robit toată Asia pănă la India, iar Tamerlan sau Timurhan încă au fost aceloraș mongoli împărat, care așijdere toată Asia au povoit cu oștile sale. Filologos.

Deci zice poetul că acești doi împărați tot aceaia făcea ce-au făcut Alexandru și romanii, însă din altă pricină, adecă că mongolii vrea pe toți să șteargă de pe fața pământului, care sunt de alt neam ș-altă lege. Așijdere și Mahomet făcu; iară ispánii (spaniolii) pentru nește pietrii cu aur, ucisără pe toți mexicanii. Și acestor tuturor mari tâlhari, tu, oame, deduși putere și ajutoriu ca să-ți junghie frații, strígă în urma poetul. M. P.

Însă aceasta nu-i destul (zice el): tu, oame, iscodești dumnezei noi, ce sunt împrotiva adevăratului Dumnezeu; scornești noao credinți ce-s împrotiva minții ș-a firii omenești: înveți nește dogme ce nime nu le precepe, după care a tale deșerte învățături omul nu trebuie să vază ce vede, nice să știe, ce știe, ci numai aceaia ce i să spune.

Tu, oame (zice) înveți că mintea-i nebunie, firea necurată și toate faptele minții adevărate cu sabie și foc gonești. M. P.

Apoi spune poetul mai încolo cum oamenii își închipuiesc noao legi și credinți, cât mai pe urmă nu să precep înșii, și să hulesc unii pe alții, să dăfaimă, să strică. Jidovul pe toți ce-s de altă credință i-ar tăia de istov ca și pe filisteni, căci crede deșert că așa poruncește Dumnezeu. Turci încă n-au sfială, ș-ar ucide pe ghiauri (necredincioși) să poată, căci așa cetesc din Coranul său. M. P.

Ba și noi, creștinii ardeam câteodată pe necredincioși, cum ard ș-astăzi spaniolii cu sfânta incviziție pe jidovi și pe alții! Într-acea, zice, preoții tuturor credințelor deșerte strigă cătră norod să deie lui Dumnezeu (adecă lor) și făgăduiesc raiul! M. P.

Mare cu adevărat juruință, că cine nu ș-ar da toate pentru raiu! deacă s-ar putea cumpăra raiu cu bani... Ț-alte lucruri mai scumpe, cum sunt pietrile nestemate! M. P.

a) Poetul moralisind oarecâtă vreme, zice cătră musă să lase aceste lucruri, fiindcă nu este bine a spune lucrurile, să fie cât de bune ș-adevărate, când oamenii nu le primesc. M. P.

b) Adecă cum zisă Hs: nu aruncați mărgăritarul înaintea porcilor. Popa Mustrul din Puntureni.

Deputáția, adecă toți deputații sau delegații depreună. Slobozan cânta biruință! Adecă Slobozan socotea că el cu voroava lui au biruit pe Baroreu. Janalău zice: măcar că eu doară nu sunt destoinic a mă împrotivi cu cuvântul celor ce oráră înaintea mea, dar fiindcă aici suntem adunați pentru binele de obște, trebuie a sfătui cum să cuvine. M. P.

Încumet este cuvânt romănesc, pe une locuri acum învechit, și însemnează nu mă încred sau, cum zic ardelenii, nu mă bizuiesc. Filologos.

Voroava lui Janalău merge într-acolo, că nu să poate cu totul nici lăuda, nici huli chipul vreunii stăpânii, adecă nici a monarhiei, nici a republicii sau democrații, căci firea norodului și împrejurărilor pot să facă și pe una și pe alta, bună sau rea, adecă obiceaiurile norodului la care să așază chipul de stăpânie. M. P.

Sunt noroadele bune și blânde, cu năravuri îmbunătățite, atuncea la noroade ca aceste, poți da formă de stăpânie oricât de slobodă, adecă măcar să fie și democrația cu toată volnicia de norod, căci norodul totdeuna va rămânea întru hotarele cuviinții, având năravuri bune. 
Iară norodul spre rău învățat, neodihnit și stricat, la un norod ca acela, de ai face măcarce legi sfinte și măcarce chip de stăpânie strânsă să le dai, nu-i vei putea drege numa cu legile și pedepse. Zice adecă în urmă: la un norod bun, va fi bună și monarhia și democrația, dar la cel rău, și una ș-alta va fi rea. M. P.

Acum vine Janalău la thema sa. Deci (zice) unul care va să așeze vreo stăpânie în norod, trebuie mai întii de toate să aducă întru norodul acela obiceaiuri bune, adecă (precum să vede a fi scoposul lui Janalău) să înceapă de la creșterea tinerilor, să rânduiască școale și învățători de norod care să îndrepteze spre fapte îmbunătățite pe oameni din pruncie. Acest temeiu pus, poate el apoi să așeze măcarce stăpânie, luând sama pururea și la firea norodului, firea locului, și după aceste chibzuind să așeze legile. M. P.

Deci (zice Janalău) eu din sine nu voi lăuda nice pe o stăpânie, nice o voi defăima, ci numa voi arăta cele bune și rele, ce să află în stăpânia monarhicească și democratecească.

Începe Janalău a desvolbi răul ce cuprinde în sine monarhia, și zice: oamenii toți câți sunt pe lume, să nasc asemene, nici firea din sineși îi osăbește la nașterea lor. Așa dară din fire toți sunt de potrivă și toți au aceleși drepturi: pentru aceasta (vorbind despre oameni, precum să află ei afară de soțietate așezată și stăpânie hotărâtă) nu poate zice unul cătră ceialalți: eu-s mai mare decât voi! căci totdeuna cei mai mulți îi dovedesc mai pe urmă că el numa un cap are, și unul nu poate să supue pre atâța. Pentru aceasta, zice Janalău, unul nu poate să stăpânească, dar nici mai mulți, de ar fi cât de înțălepți, căci și cei înțălepți în urmă sunt oameni pătimași și dacă li să dă putere în mână, prin lungă poruncire, în urmă poruncește după voia sa, uitându-și că-i greu a împlini toate poruncile ce nu sunt spre folosul de obște, ci numai spre a poruncitoriului. Acest poruncitoriu câteodată apoi să învață și a asupri pe supuși și pune norodul la prăpaste. M. P.

Drept aceasta nime să nu stăpânească, fără numa legea; să hotărâm dar legi bune, după care să fim cârmuiți prin alese dintre noi persoane cinstite. Însă acele persoane să nu fie la dregătorii pănă la moartea lor, ci numa pănă la vreme hotărâtă, căci, zice el, dregătorii cei ce-s rânduiți pe toată viața lor, sunt un feliu de despoți. M. P.

Acești feliu de dregători știind că ei vor fi deapururea pănă trăesc la acele vrednicii, luându-să de mână, sânguri mâncă veniturile de obște. Iară (zice Janalău) când dregătorii aleși din voia tuturor au să dregătorească numa păn' la o vreme hotărâtă de un an, doi sau trii, atunci nu-i de a să teme ca să să facă despoți, căci să tem că, deacă vor fi lăpădați din dregătorie, să nu să tragă la răspuns. M. P.

a) Organisită va să zică rânduită. Vine acest cuvânt de la organ, care cuvânt să află și la Meneiul nostru; de-acolo s-au făcut organisesc, adecă bine împărțesc sau orânduiesc părțile. Așijdere, avtoritate va să zică vâlfă a celui mai mare sau mai bătrân. Filologos.

Aici își deschide Janalău mintea mai chiar și zice că la stăpânia ce au să așeze țiganii este de trebuință, ca în frunte să fie un feliu de monarhie, însă cu foarte înguste hotară și numa la împrejurări afară de rând, când poftesc trebile țării ca curând să să facă toate cuviincioasele orândueli spre apărarea binelui de obște.

a) Adecă, precum înțăleg eu, Janalău vra să fie dictatură, ca și cum era la romani când să ivea vreo primejdie și cerea grabnică lucrare; căci atunci romanii văzând că dacă lucru va merge la sfătuirea de obște, după rânduiala așezată, va ținea oarecâte zile pănă când să va face hotărâre de la sănat; iar' într-acea vreme poate fi târziu sfatul. Erudițian.

b) Eu tot am ascultat încătro va să meargă Janalău cu sfătuirea, dar acum văd că au fost mare politic, căci cei mai procopsiți politici să țin de această socotință, că republica romanilor pentru aceasta au treit atâte veacuri, că au știut mesteca la democrație și monarhia, adecă dictatura care este un feliu de monarhie absolută; însă numa la trebile, precum s-au arătat mai sus. Și cu adevărat întru aceasta monarhia are preferenția sa mai nainte de altele; căci să púnem o republecă, și cum că un monarh de-aproape, cu foarte mare putere, neașteptat intră în țară, așa cât oastea lui merge cu vestea împreună! Atuncea întreb pe republicani: ce vor face? când ei, după așezământul republican, nu pot să facă nimica fără de sfatul de obște a sănatului. Deci pănă să va strânge sănatul, pănă va sfătui și va hotărî ce este de a face, iacă neprietenul poate cuprinde toată țara! Dar, după rânduiala de dictator, acesta numindu-să, lucrează după sfatul său, nice poate să știe protivnicul de sfaturile lui. C. Politicos.

Destul că Janalău purtă biruință, că toți să plecară după sfatul lui, adecă făcură o stăpânie, unde precum norodul așa și cei aleși din norod să aibă cuvânt și sfat la trebile țării de obște, însă în sine să fie republică, cu putere la deosăbite împrejurări să poată alege ș-un dictator. Cu un cuvânt, au ales dintru toate chipurile de stăpânie cele ce sunt mai bune. Erudițian.

Nu știu cum, la toate lucrurile bune să tâmplă o împedecare. Istoria ne arată cu miile de aceste tâmplări care apoi au fost în veci stricătoare noroadelor. Mulțimea fără socoteală cu sfatul său cel nebun au stricat într-o clipită toate care multe veacuri s-au alcătuit. Așa fu cu țiganii ce stricară acest lăudat așezământ. Politicos.

a) Mă tem să nu fie răzvrătit norodul țigănesc oarecare din voievozi, care doară poftea să fie vodă sau craiu.

Eu am căutat la luările aminte ce au făcut Talalău la orighinal și am aflat că Goleman și Tandaler nu era bucuroși că ei n-au fost trimiși la cel sobor de învățați; și auzind că acel sobor nu va să facă un craiu sau vodă, la care domnie amândoi căsca, drept aceasta, pe supt mână, cum să zice, au întărâtat gloata țigănească, zicând că acei învățați din care vorbesc așa că nime nu-i înțălege ce zic și fac un așezământ care nu-i de nice o treabă în țigănie. Erudițian.

Vezi mulțimea fără sfat, deacă să pornește o dată, cum n-ascultă cuvânt! Politicos.

a) Încai să fie cerut sama de la săbor și să să fie încredințat de faptele lor mai nainte de a-i judeca. Criticos.

Iacă că Tandaler nu va să știe de democrații și republece, ci întii acum vorbește. Mândrilă.

a) Dacă-i pentru întia vorbire, prepusul mai bine cade pe Cucavel! P. Mustrul.

b) Așa gândesc și eu! Onoch.

Tandaler, de bună samă, era mai nainte credințat că-l vor alege pe dânsul, mai vârtos după atâta vitejie ce arătasă. Criticos.

a) Adecă pentru că să bătu cu boii. Mustrul.

b) Când îl luă taurul moldovenesc în coarne. Onoch.

Iacă că Tandaler nu va să știe de democrații și republece, ci îndată zice să aleagă pe un vodă! de unde și eu cred că bine au însemnat Talalău la izvod.

Mândrilă.

a) Însă Drăghici să vede că nu-i de sfatul lor. M. P.

Precum văd eu, Drăghici are mai multă minte decât toți. Criticos.

Din ce merge, din ce grăiește mai bine, căci adevărat zicând, țiganii încă nu avea țară deosăbit, ci numai nește pământuri dăruite. Cr.

Bravo Drăghici! De-aici să cunoaște că la bătrâni este mintea; foarte bine le sfătuiește el, după a lor împrejurări. Nu să poate ști pentru ce țiganii nu l-au ascultat. Criticos.

a) Învățatu Talalău arată la locul acesta că țiganii amegiți cu cea biruință a lui Tandaler și ne văzând pe munteni mai mult, socotea că turcii au tăiat pe munteni, iară ei au tăiat pe turci, și cum că acum nu au de a să teme de nime. Erudițian.

Acum încep, sfaturile cornurate a țiganilor! Ce osăbire între aceste sfaturi și cele a învățaților țigănești de la sobor! Criticos. 

a) Urât vorbește Goleman de vozi, când nice mâni nu le dă, ci brânci, ca când ar fi urși sau alte fieri răpicioase. Mustrul.

b) Dar cum pot țiganii proști să grăiască amintre? Mândrilă.

Din ce merge Goleman, din ce o zice mai groasă! Crit.

a) Deacă n-ar avea vodă ș-alte griji, numai acele de care zice Goleman, atunci ar avea dreptate, dar totuș', trebuie să zicem adevărul, că el are ș-alte griji, precum: în ce chip s-apere țara de neprieteni, să ție oștile, să întărească pravilele din lăuntru și să păzească asupra liniștei de obște. Criticos.

b) Așa dară tot pentru sine! Golemane, să trăești! Popa Mustrul din Puntureni.

Acum vine rândul și la boieri! Cu adevărat pe scurt! dar' bine! Criticos.

a) Dar' Gogul acela nu-i om bun; și, de nu vrea fi Corcodel, cine știe ce mai clevetea acel antiaristocrat. Arhonda Suflănvânt.

b) Clevetirea-i când cineva vorbește de altul rău fără temeiu, deci este întrebare: oare Gogul cu temeiu vorbește? P. Mustr.

O proverbie de obște ce va să zică că a sparge un car de oale să poate cu o măciucă sângură! M. P.

Eu tot ascultai de când începură țiganii a vorbi, dar văzând că nici unul lasă pe altul să vorbească și fieștecare începe de un altru lucru a vorbi, văd foarte adevărat socoteala lui Baroreu care zisă că mulțimea niciodată nu sfătuiește bine. Simplițian.

Ei! iacă vine rândul și la preoți. Dar de unde știu țiganii așa bine tainele vlădicilor, care țân câte o soră sau nepoată? P. Mustrul.

a) De popi ce zice este curat adevăr! Că popa nostru tocma așa face! Onoch.

b) Iacătă, de preoți cu preutese nu grăiește așa rău ca de vlădici. P. Nătăroiu din Tând.

Ai, afurisitul! Caută ce grăiește! adecă el nu vra să aibă nice preoți și va să să ducă încălțat, îmbrăcat la dracu. P. Nătăr.

a) Dar așteaptă, frăția-ta, că pot vini și mai multe, apoi să-l afurisim! Mustrul. 

b) Precum văd eu, țiganii totdeuna fără popi au fost, ca și cum sunt acum. Crit.

Aceasta-i bună!... Toate adevărate! Eu n-am să zic nimica de împrotivă. Crit.

a) Unul ca acesta-i afurisit de trii sute noaozăci și noao de s. părinți de la Sfeata Gora, și!... și!... de S. Păresemi! P. Nătăr.

b) Hoho! frăția-ta, că cu noaozeci și noao de părinți l-ai pre îngenuncheat! Bine că-l curmă Goleman, că doară ne spunea el și mai multe. Dar, de cumva n-or fi mai multe, mai bine să tăcem. P. Mustru.

Mă tem, vere, de s-or sfădi mai mult țiganii, să nu ne ajungă și la noi rândul! Onoch.

a) Fericiți care nu înțeleg! De-ați fi luat samă, pănă acum doară de o sută de ori sunteți pomeniți. P. Mustrul.

                                 *

Doamne la ce-mi dăduși minte bună

Ș-inimă de milă sâmțitoare,

Deacă nu mi-ai dat cu ceste-împreună

Și putere-în mâni izbânditoare,

Să pedepsesc pe toți cei ce-înșală

Ș-asupresc oamenii fără sfială!...

Când văd omenirea ticăloasă,

Cu totul oarbă și-întunecată,

După mii și mii de-ani abia scoasă

Din pruncie, în vrăji afundată,

Plâng cu lacreme necontenite,

Cum plângeai oarecând, Eraclite!

Când omul pe om strică ș-ucide

Făr' nice-un folos sau trebuință,

Ba muncindu-l încă-în față-i râde,

Când însuș' hulește-a sa ființă,

Ce nu fac celelalte jivine,

A fire-om atuncea mi-e rușine!

Săracă omenire-obidată!

Nu-ți ajunge că vreme puțină

De-a viețui în lume ț-e dată,

Ș-acuș' iară te-întorci în țărână,

Nu-ți ajung destul să pătimești

Slăbiciunile tale firești?

Dar' tu ți-otrăvești încă ș-acele

Puține zile ce din viață

Îți rămân fericite ș-a tele,

Dându-te patimilor în brață,

Care nu-ți aduc bine ș-odihnă,

Ci tot rău, năcazuri și netâhnă.

Muritoriul pentru bogătate

Plutește pre mări primejdioase,

Mărgele și pietrii nestămate

Căutând, sau de mari elefanți oase:

După-atâta-în urmă sbuciumare,

Cade hrană peștilor de mare!

Apucându-l poftă de domnie,

Să luptă-în gânduri zioa și noapte,

Dar' fiindcă sau n-are tărie,

Sau proiecturile nu i-s coapte,

Cu capu-în urmă vina-ș' plătește,

Vița toată-i piere mișelește.

Iar' care-ajunge la-întiețime,

Despòt și tiran fără milă

Să face-asuprind biata mulțime.

Atunci lege-i putința cu sâlă,

Voia lui e poftă desfrânată,

Iar' porunca crudă, neîndurată.

Puind el tot dreptul în putere,

Face pe cel mai slab să-i slujască

Despoindu-l cu sâla de-avere,

Apoi cu îndrăzneală tâlhărească

Robește țări, arde orașe, sate,

Și pe unde merge strică toate.

Fii de la părinți ia-în tărie,

Armându-i asupra lor ș-a toată

Patria, din deșartă mândrie,

Cu oaste la război învățată,

Face-asupra tuturor năvală;

De sânge-omenesc nu să mai spală.

Un tinăr Machidonean să scoală

Și júnghie-o jumătate de lume.

Pentru ce? Pentru deșartă fală

Vrând a dobândi slavă și nume!...

Pentru triumf a Romii cetate

Junghie ceaialaltă jumătate;

Un Cinghișhán, un Tamerlán face

Tot aceaiaș, din altă pricină,

Adecă sânge-a vărsa le place

De-alt neam, ce-altor dumneziei să-închină!...

Iar' spaniolii pentru bolovani

Cu aur, taie pe mexicani.

Un arap cu sabia-într-o mână

Cu Alcoránul în ceaialaltă,

Taie pe toți ș-apasă-în țărână

Ce nu cinstesc luna-îngiumătată

Nu-i primesc visurile și care

Nu-și taie împrejur mădulare!...

Și cestor slăviți tâlhari putință

Tu le dăduși, oame ticăloase!

Tu le-împrumutași ajutorință

Spre fapturi atâta nemiloase,

Spre-a fraților tăi crudă junghiare!

Dar încă-aceasta puținu-ți pare.

Ci ca să-ți covârșești răutate,

Scornești noao legi, faci dumnezei

Împrotiva ceii-adevărate

Dumnezeiri! Pui noi arhierei,

Noao beserici și-închinăciuni,

Toate-a dreptii minți îngânăciuni.

Înveți dogme, care nice-o minte

Le cuprinde,-obiceaiuri afară

De fire și crezământuri sfinte,

Însă nice-o știință-adevară,

Nice-o precepere și sâmțire

Potrivită cu omeneasca fire.

Tu-înveți pe om ca el să nu vază

Când vede, să nu știe când știe,

Iar' cându-i de-a crede, să nu crează,

Zâcându-i că mintea-i nebunie,

Sâmțirea-i patimă rușinată,

Firea-i totdeuna necurată.

Iar' când apoi, în tovărășie,

Un de-acești a descuvânta-începe,

Vai de cel care vede și știe,

Vai de care zice că precepe,

De trei ori vai de cei ce grăiesc

Că mintea-i dar dumnezeiesc.

Căci numa muftea din Coran vede,

Precepe și știe!... Celorlalți

Numa cât li să cuvine-a crede!...

Aceștea sunt oamenii cei nalți

Ce roagă pre Dumnezeu întrună

Ca să ierte gloata cea nebună.

Temându-să ca nu cumva-odată

Să li să vedească-înșălăciune,

Izgonesc întii mintea curată

Și pre toți care să țin de minte,

Ba cu sabie și foc aleargă,

Besericele ei să le spargă.

Dar' iacă vin ș-alții de-împrotivă,

Cu altă credință ș-altă lege,

Carea-i mai slută și mai ponivă,

Dar' fiindcă nime n-o-înțălege,

Pentr-acea dobândește priință

Și-i zic adevărată credință.

Încă-apoi lege din lege naște,

Credință din credință purcede,

Păn-în urmă nu să mai cunoaște

Ce-i de-a ținea și ce-i de-a mai crede.

Pártnicii să hulesc, să defaimă,

Să luptă, să gonesc și să sfarmă.

Jidovul pe toți goi-urgisește

Și, de-ar putea i-ar strânge cu totul,

Ca pe filisteni, că socotește

Că așa-i porunci Savaótul!...

Pe musulmani Coranul învață

A lipsi pe ghiauri de viață.

Creștinul pe necredincioși încă

Ardea, cum incviziția sfântă

Îi arde-acum. Toți vor ca să vincă

Ducând pe cei ce nu cred, la țântă,

Nu cu dovezi încredințătoare,

Ci cu măciuca și cu topoare.

Toți acește să mustră-între sine

A cui lege este-adevărată;

Fieșcare zice că-a sa vine

Însuș' de la Dumnezeu curată!

Toți cu tine, prea sfântă ființă!...

Vor să-și îndrepteze-a lor credință!...

Într-aceasta ierofanții strigă:

„Dați lui Dumnezeu ce-aveți, din toate;

Plăcută jârtfă să i să facă

Purure pentru-a voastre păcate".

Ceia dau, ceștea iau, blagoslovesc

Și la toți raiul făgăduiesc.

Așa, ce-au rămas de răpitoare

Mânile autocráților, apucă

Ierofantul, iar' voi cu pungi ușoare

Rămâneți, ca ș-o deșartă nucă,

O, buni credincioși, mângăitoriu

De toate,-având raiul viitoriu.

Cu adevărat bună răsplată!

Că cine nu ș-ar da toată-avere

Pentru cea grădină desfătată?

De-ar fi cu putință a o cere

Ș-a o dobândi cu bani sau doară

Cu mai scumpe decât bani odoară!...

Însă-ajungă-atâtă, pentru că toate

Tainele-a spune nu să cuvine,

Tocma să fie ș-adevărate,

Când oamenii nu primesc de bine!...

Drept aceasta, musă, lasă-aceste

Și spune-a țiganilor poveste.

Cum a doao zi, la răsărite,

S-iviră-a soarelui călăuze,

Albele zori în haine-aurite,

Lin zâmbind cu rumeoare buze,

Îndată deputáția toată

Fu la marele sfat adunată.

Toți aștepta cu nesuferință

După-a lui Janalău socoteală,

Căci Slobozan cânta biruință,

Când bunul Janalău să scoală

Și stând adunării denainte

Cu ceste-începe-a ura cuvinte:

„Măcar că eu, bărbați aleși! doară

Nu sunt harnic a mă băga-în price

Cu cei ce-înainte cuvântară,

Totuș', fiind că suntem aice

Adunați pentru deobștele bine,

A spune ce socotesc să cuvine.

Spre-aceasta, datorie-îndoită

Mă leagă:-una, căci însăș' din fire

Suntem ținuți cu neviclenită

Inimă să dăm noi sfătuire

Fieșcui și, după cunoștință,

Să grăim totdeuna-adeverință,

Iar' alta, că cei ce m-au trimis

La cest sobor și sfat depreună,

Chiar m-au îndatorit și mi-au zis

Să dau sfat după știință bună,

Spre binele deobște-a tuturor,

Iar' nu după pofta-unór și-altor.

Deci dară vrând eu să vă arăt

Socotința mea chiar curată,

Zic întii cum că nu mă-încumet

Nici să laud, nici să defaim îndată

Și cu rupta nice-o stăpânie,

Ori cu ce feliu de nume să fie.

Ori unul pe norod să stăpânească,

Ori câțva, ori cu toți pre sine,

Cumpenind cu filosoficească

Minte tot lucru cum să cuvine,

Ne vom dovedi că fieșcare

Chip dintr-este folosul său are.

Și de la-împrejurări fieșcare

Poate să capete schimosală,

Apucând lăturișă cărare

De la scoposul și-întia tocmeală;

Deci nu să poate zice nici ună,

Din sine sângur, nici rea, nici bună,

Precum nici poate să să zică

Că din firea sa-i rea ună ș-alta,

Căci o pricină pe toate strică

Și pe toate direge-o unealtă,

Adecă-obiceaiurile bune

Sau rele, direg pe-alte, strică pe-une.

Un popor blând, spre-îmbunătățite

Năravuri învățat din pruncie,

Măcar supt ce legi învolnicite,

Măcar supt ce slobodă domnie,

Totdeuna va fi bun și drept,

Tocma să n-aibă rând înțălept.

Iară mulțimea-întru rău dedată,

De-ar avea măcar ce lege sfântă,

Prin sângură lege niceodată

Nu să va-îndrepta. Deci nice-o smântă

Să vede-a zăcea-în forma de-afară

A vreunii stăpâniri de țară.

Cu-un cuvânt, eu socotesc că toate

Formele de domnii cunoscute,

Pot fi bune și neasămănate

Într-un popor bun și cu vărtute:

Și iarăș' pot fi nesăvârșite

La noroadele nenărăvite.

Dintru cele zise acum urmează

Cum că-a unui dătătoriu de lege

Mai întia sâlință și pază

Este-obiceaiurile-a direge

Ș-a plăzmui cetățeni întregi,

Decât a da multe mândre legi.

Acest temeiu puind el poate

S-așeze-ori ce chip de stăpânire,

Și care din toate lui îi place,

Numa s-aibă totdeuna privire

La împrejurări, la loc și la climă,

La firea poporului și la shimă.

Aceste eu vă zic nainte,

Ca-întru-alegerea de stăpânire,

Cumva doar' să nu vă desmânte

Sau să vă-adămănească-o numire

A unii sau altii forme care

Ar plăcea la partea cea mai mare.

Deci eu nu voi lăuda nici una,

Nici voi defăima pe oarecare,

Ci mă voi sili s-arăt buna

Și reaua parte sau lipsa ce-are

Fieșcare stăpânie-în sine,

Ca să puteți alege mai bine.

Deacă vom lua la socoteală

Cum că toți oamenii de la fire

Să nasc într-un chip, prin o tocmeală,

Nice s-află-între dânșii-osăbire,

Vom afla că-asemenea dreptate

Trebue s-aibă toți în cetate.

Nici poate unul ș-altul zice

Cătră cei deopotrivă șie:

„Eu-s mai mare din toți aice!"

Căci împrotivă-i să scoală-o mie

Și-i arată, prin dovadă tare,

Că el ca ș-alții numai un cap are.

Drept ce dar unul să ne stăpânească,

Sau doi, sau câțva? Din ce pricìnă?

Tocma s-aibă ei minte-îngerească

Și cu toată-înțălepciunea plină!

Eu, de voie bună, nu mi-oi pune

Jugul în grumazi, vă spun ș-oi spune!

Cel mai înțălept încă rămâne

În urmă-om pătimaș ca și noi:

Și deacă-i vom da bici să ne mâne

Încătro va vrea, ca pe nește boi,

Mai pe-urmă el a mâna să-învață

Și-uită de-a trăgătorilor greață.

După-a sa slobodă volnicie

Încarcă carul preste măsură,

Mână boii pe deal, pe câmpie,

Și-i sâlește la greauă trăsură

Peste râpe, țipișuri și coaste,

Pănă când îi duce la prăpaste.

Drept aceasta, ori sângura lege,

Ori nime-altul să ne stăpânească.

Căpetenia cetății-întrege

Legea să fie!... să ne domnească!...

Asta să ne fie fundământ

La cest a nostru așezământ.

Întii dară legi bune și drepte

S-izvodim în țigăneasca țară,

Fețe apoi s-alegem înțălepte,

Cunoscuți despre vărtute rară,

Ce cu purtare-întreagă, vitează,

Să privească spre-a legilor pază.

Însă ca nice-o dregătorie

Să fie purure trăitoare,

Că-aceasta-i un feliu de despoție,

Și persoanele poruncitoare,

Prin lungă vreme, să-învolnicesc,

Legile frâng sau le schimosesc;

De unde-apoi drum larg să deschide

La mult amarnica despoție,

Dregătorii să mută-în omide

Care rod cu multă lăcomie

Frunza pomului cetățenesc,

Ba păn' la rădăcină-l mistuiesc.

Iar' când după supusul temeiu

Organisìtă va fi cetatea,

Atuncea de la cel mai înteiu

Pănă la cel mai mic, autoritatea

Privată ca și nimic rămâne

Și este numai de-azi pănă mâne.

Căci prin alegerea deobște să fac

Toți dregătorii și păn' la vreme

Hotărâtă,-apoi iară să desfac

Prin sfatul deobște, nici-este-a să teme

Ca-în acel scurt soroc să să strice

Și preste-alții ei să să rădice.

Pricina este că știu ei bine

Cum că trecând vremea hotărâtă

De un an, doi sau trii, iară vine

Deobște-alegerea, ș-într-o clipită

Să prefac din poruncitori

Însâși apoi în ascultători.

Deci vă sfătuiesc ca stăpânia

Ce-aveți să-așezați, ca dintru toate

Să puneți în frunte monarhia,

Însă-în hotară foarte strâmtate

Și numa la vreme de trebuință,

Când să nu fie-altă mântuință.

Adecă la vreo răscoală-în țară,

Unde trebuiește-ajutoriu iute,

Sau vreo grea năvală din afară,

Unde sfat cu rândueli tăcute

Și grabnice la lucrarea-a pune

Cere-a statului înțălepciune.

Întru-alte, după legi așezate

Norodul are să stăpânească

Prin persoane-alese, delegate,

Care n-au alta numa să păzască

Ca legile-odată hotărâte,

Cu de-amărunt să fie păzite".

Aceste și mai multe-învățatul

Janalău atuncia grăia, dară

În ce-au stătut mai încolo sfatul

Lui, care ținu-într-o zi de vară

Întreagă (precum cronica zice),

Eu nu pot să vi-l spun aice,

Că vă-ar scăpa doară și răbdarea

Ascultând o materie seacă

Ca-aceasta, iar' atunci adunarea

Țigănească nu putea să treacă

Cu vederea cea voroavă lungă,

Voind la scoposul său s-ajungă.

Drept acea pe scurt nescare-oi spune

Lucruri minunate ce mai zise

Janalău atunci (de nu-s minciune!),

Însă nu cred, căci le găsii scrise

În cea hârțoagă sus pomenită,

De Janalău însul iscălită.

Într-alte ce sfătuiea cu multe

Dovezi el, era cea mai de frunte

Ca de lege tot omul s-asculte,

Și, de-ar fi porunci cât de mărunte,

Călcarea lor să să pedepsască

Greu, nimărui să nu să dăruiască.

Apoi dregătoriile-în țară

Să fie-așezate fără plată,

Și ca pe rând această povară

Cetățenii să poarte,-în ce dată

Ales fiind, nu s-ar dovedire

Nevrednic, de rea viețuire.

Oaste să nu fie stătătoare,

Nice din venitul țării plătită,

Dar' cetățanul fieștecare

Să slujască fără nice-o mită,

Ori în arme, ori precum va cere

Al țării folos ș-a lui putere.

Iar' după ce fârși Janalău,

Nimene după dânsul vru să-ureze,

Ci toți își dederă votul său

Într-acel chip lucru să așeze

Și cu cea formă de stăpânie,

Precum Janalău mai bine știe.

Spre-aceasta-aleasără-o comìssie,

Din cei mai procopsiți cărturari,

Știuți în lucru de politie,

Cari pe atuncea nu era rari;

Mai vârtos fiind și de cei care

Cetisă și pe Platon cel mare.

După ce mult capete-și bătură

Și minții îș' frânsără-acești aleși,

În urmă-un mare fără măsură

Așezământ alcătuiră-și,

Ce păn' astezi la noi, țigănește

Anti-barorea să numește.

Din care va vedea fieștine

Că țiganii din toate știute

Forme de chivernisiri streine,

N-au așezat vruna, ci din tute

Luând cel mai bun și de folos,

Toate cele-întoarsără pe dos.

Adecă puseră să nu fie

Stăpânia lor nici monarhică,

Nici orice feliu de-aristocrație,

Dar' nici cu totul democratică,

Ci demo-aristo-monarhicească

Să fie ș-așa să să numească.

Era toate-înțălepte și bune

Rândueli, după-a lor socotință;

Ș-acum sfătuiea pe cine-ar pune

Plinitoriu ceștii deobște voință,

Care toate să chivernisască

După-astă lege-anti-barorească.

Dar' când era sfatul cel mai mare,

Iacă toți lăieții și goleții,

Cu măciuci înarmați și topoare,

Ba iacă și ciurarii sumeți

Împresurară cinstitul sobor;

Cucavél era povață lor.

Ieșind el din cei mulți înainte,

Așa strigă cu vorba-îndrăzneață:

„Voi gândiți că numa voi minte

Întreagă-aveți și gură vorbeață,

De-a vă sfătui cum să cuvine

Pentru deobștele a nostru bine!

Noi vom să știm și să fim de față

La toate și poftim ca să hie

La sfat și ceata noastră goleață,

Cum și haialaltă țigănie,

Iară toate ce voi ați așezat

Nu să primesc dintr-a nostru sfat.

Nește mișei învățați din carte,

Cu cuvinte-adânce, neînțălese,

Vor s-arunce preste noi o soarte

Și supt greu jug doară să ne-apese;

Dar' nu!... Noi nu suferim odată

Cu capul, noi ceaialaltă gloată!...

Mâne dimineață ne vom strânge

Cu toții la sfatul depreună,

Apoi să să-aleagă cine-a-învinge

Ș-a cui va fi părerea mai bună;

Iar' ca să să strice-ahăst sobor

Este voia noastră-a tuturor."

Cât Cucavel estea cu-îndrăzneală

Zisă,-îndată cea mai mare parte

Din săborul precinstit să scoală

(Căci acum să-întărâtasă foarte

Și pe dânsul năvălea pornită,

Ca și droaia de câni zâdărâtă.)

Iacătă-ț acum beleaua gata,

Că și despre-a lui Cucavel parte

Era mai toată țigana ploată,

Ș-acum striga să deie pe moarte

Zicând: „Zios cu soborul mișel!

Noi încă suntem cu Cucavel!..."

Totuș într-acea zi, precum scrie

Cronica, nu să tâmplă nimica,

Pentru că-înțăleapta bătrânie,

Mai cu vorba bună, mai cu frica,

Știu potoli vrajba-ațâțată

Lăudând a gloatei judecată.

Toată zioa-în sfadă și gâlceavă

Trecu; soborul cinstit să sparsă

Și birui gloata făr' ispravă!...

A doaoălea zi, după ce-întoarsă

Vremea hotărâtă de sfat iară,

Toate cetele-atunci s-adunară.

Aceasta era zioa-întru care

Trebuiea cu temeiu să să facă

În țigănia noastră-așezare,

Carea fieștecărui să placă.

Și-într-acel chip să să-așeze

Ca pe nimene să-îngreuneze.

Tot omul era plin de-așteptare,

Ș-afundat în adâncă tăcere,

Când Tandaler înainte sare

Și grăiește strigând cu putere

Ca să-l poată-auzi-împrejur toate

Gloatele țigănești adunate:

„Dară pănă când veți tăcea voi încă?

Când veți căuta și dă-a voastră trabă?

Au doară nu știți unde vă mâncă?

Așa Tandaler pă voi întreabă!

Deacă-aveți a face-o rânduială,

Faceț-o-îndată, fără pestală!

Iar' deacă nu vreți și poftiți doară

A fi cum ați fost cum v-i data,

Să știți că doară-încă-în hastă sară,

Eu cu toți cetașii mei sunt gata

A mă duce dă la voi oriunde

Ș-ori încătro vom putea pătrunde.

Ce ne trebuie noao sfat mult?

Știți că vorba multă-i sărăcie;

Eu aici nu voi s-ascult,

Făr' numa decât o stăpânie

S-așezăm cu bună rânduială

După-a tuturor deobște-învoială.

Mai întii să-începem de la frunte,

Că-apoi lesne om vini și la coadă,

Cum și la toate hele mărunte!...

Mai nainte-adecă, fără sfadă,

S-alegem un vodă-în țigănie,

Apoi un divan și boierie.

De-aci-încolo lesne-apoi s-or face

Toate helelalte vrednicii;

Așa vă sfătuiesc, așa-mi place!

Eu carte nu știu, nici istorii,

Ci vă sfătuiesc păcum socot

Ș-ahăst chip este sfatul mieu tot!"

Tandaler fârșind aici zisul,

Toți dederă sămn de bucurie,

Iară Drăghici abia-ș ținu râsul

Și grăi: „O, dragi feților! mie

(Drept vă spun că) nu-mi intră în cap

Un gând așa străin și sureap.

Deie Dumnezeu să hie bune

Toate ce-au zis Tandaler aice:

Eu împrotivă nu mă voi pune,

Numa cât v-am zis, vă zic, oi zice

Totdăuna: luați sama bine,

Ca nu cumva dracu să vă-îngâne!

Eu nu pociu nicecacum a crede

Că-au rămas țara dă tot pustie!...

Cine dar' slobozie vă dede

Să vă rădicați voi o domnie,

Stăpânind încă Vlad vodă-în țară?

Doar' gândiți lui a vă pune-în poară?

Cine-auzi sau văzu vreodată

Un vodă sau boieriu dă țigan?

Vița noastră proastă, neînvățată,

Cum va ședea sfătuind la divan?

Gândiți voi că-a domni țara-întreagă

Ar hi doar' numa lucru dă șagă?

Apoi câți din voi înțăleg carte?

Cum dară veți face judecate?

Iar' care dintre voi va să poarte

Domnia și caftanul în spate,

Caută să fie dă mare viță,

Născut din doamnă sau domniță.

Dar' și câți suntéți voi împreună

Ca să puteți apărare-o țară?

De vreo trii, patru mii o mână!...

Pentru că-ați biruit în ha sară.

Nu gândiți cu mintea ha nebună

Că-așa să va tâmpla totdăună!

O sută numa dân călărașii

Lui Vlad asupra voastră să vie,

Unde-s a lui Tandaler ostașii

Atunci, hăi slăbiți dă vitejie?

Dăci nu, feții miei, nu vă-amegească

Ahastă-îndemnare dimonească...

Noao nimic alta nu ne rămâne

Făr' să ne chivernisim în pace,

Grijindu-ne de-astăzi pănă mâne

Să nu-înfomeze gura mâncace,

Lăsând domnia ș-arme cumplite

Neamurilor celor neodihnite.

Trecând a războiului fortună

Apoi, și-întorcând iar' pace-în țară,

Și noi vom întoarce-în strânște bună,

La dăruite noao hotară;

Acolo rând bun apoi om face,

Cu voia domnii, cum ne place.

Apoi hie cum ursitorile hirul

Vieții torcând au zis din gură,

Căci, dă-ar umbla cât, oamenii șirul

Întâmplărilor din ursitură

Nu vor putea să-l schimbe, să-l mute,

Nici cu mintea lor, nici cu vărtute!..."

Drăghiciu tăcu: iar cu nerăbdare

Împrotivă-i Goleman să scoală

Și zice:-„O, Drăghiciu! Vorba ta n-are

Nici un haz și e dă minte goală.

Dă când te cunosc, tot prorocește

Grăiești, dar nici una ți să lovește.

Dacă nu poți tu fără cârteală

Sfatul bun ascultă, mergi acasă

Ș'ochii róși dă urdori-ți spală,

Să vezi mai curat!... Dar ce ne pasă,

(Grăi-întorcându-să spre-adunare),

Când cu noi e partea cea mai mare!"

Atunci toți strigară: „Craiu și țară!..."

Drăghici întorcându-le călchie:

„De-ați avea mămăligă cu zară

Destulă!..." răspunsă cu mănie,

Apoi să dusă din adunare,

Mâhnit de cele vorbe sprințare.

Iar' Goleman tot ca mainte

Văzând că vorba lui la toți place,

Acum de mândru nu să mai sâmte

Și pănă toată mulțimea tace,

El de iznoavă să-îmbărbătește

Ș-acest chip despută și grăiește:

„Adevărat că-a râdere-mi vine

Când aud că-a stăpâni-într-o țară

Este lucru greu! Din ce pricine?

Au doară pentru că-i o povară

Carea să n-o poată sprijinire

Slaba noastră țigănească fire?

Spùneți-m, rogu-vă, ce greutate

Are-un vodă? Eu voi desvolbi-o:

Doarme ca noi, pă dungă, pă spate,

Sau cum vra, păn' ce să face zio;

Apoi sculându-să bea și mâncă

Sau îș' razămă capul în brâncă.

Apoi jalbe și cereri ascultă

Și le hotărăște cum precepe,

Făr' a-ș' mai frânge capul cu multă

Învățătură, ce nice-i închepe

Lui în mintea ha domnească dă-alte

Griji mai trebuincioase și nalte,

Precum sunt cifèrturi și împlinele

Ș-alte-a domnii venituri grase.

Iacătă-vă-a lui mai toate hele

Ostăneli și greutăți povăroase;

Într-altele-apoi, cum socotește

Ș-îi vine-în minte,-așa poruncește.

Ș-ahasta-o zice Drăghiciu povară!

Dar' eu vă zic că-a scobire-o covată

Este-o meșterie mult mai rară

Și mult mai grea, decât în polată

Șezând la divan a porunci: „Eu

(Cutare), din mila lui Dumnezeu,

Poruncesc aceasta cu tărie!..."

Și cum știți voi însăți celelalte.

Iar' în cât e pentru boierie,

Ei încă șed în pălaturi nalte

Toată zioa cu ciubuc în gură

Ș-a vorbi câteodată să-îndură."

„Bine zici, Dumnezeu să te custe

Golemane (strigă din mulțime

Gogul)! Ba sunt ca nește lăcuste

Ce mâncă-a pământului grăsime.

Trăind în volnicie și sâlă,

Jupesc toată țara fără milă."

Nu mai putu răbda Corcodel

Voroava Gogului crâmpițată.

„Dar ce mai tocorosește-ahăl

(Zise), tocma ca moara stricată?

Lăsați cumu-s pă boieri să hie;

Ce vă pasă dă-a lor volnicie?

Că voi nu vă-ați adunat aice,

Să vărsați din gură vorbe goale,

Și puneți unul altui price?

Ajunge-un băț la un car dă oale!

Încépeți odată-a lucra ș-a face

Ca să stăpânim țara cu pace!...

Însă toate ca toate, dar' una

Este care voi cu mintea toată

Nu veți putea-o face cu buna:

Ca patriarci și vlădici odată

Sau și metropoliți dă moșie

Și bieții noștri țigani să fie;

Precum și preoți, ca țigănește

Să ne boteze, paști să ne facă;

Sau călugări de carne și pește

Nu mâncă nice pot să petreacă

Cu femei, ci-având spre lume greață,

În mănăstiri duc a lor viață.

Fraților, ahasta pare mie

Că nici unul dintre noi va face,

Ca lăsându-și iubita soție

Și cu toate ce pe lume-i place,

În chilie dă viu să să-îngroape

Sau în vreo pustie prin vârtoape.

Vlădici mai lesne s-or afla doară

Și dintre noi, pentru că vlădica,

Măcar nici însul nu să însoară,

Totuși nu-i zice nime nimică

Cându-și ține-o soáră sau nepoată,

Ba și când să-înfruptă câteodată.

Dă preoți nu-i grijă, că-au preutese,

S-oaspătă la botez și la nunte,

La zaifături, cumândări și mese,

Și purure șezând ei la frunte,

Blagoslovesc vinul și mâncare

Luându-și tot partea ha mai mare.

Dăci vrând a face-un lucru dă trabă,

Să lăpădăm altă nebunie:

Popi să ne-alegem cât mai dăgrabă,

Ca să ne-ajute la cununie;

Iar dă vlădici și călugări pare

Că n-ar hi trăbuință pre mare."

Bun Corcodel era să mai zică,

Când îmbulzându-să Ciuciu-în gloată

Strígă și mâna dreaptă rădică:

„Dar ce fleacuri voi zioa toată

Veți grăi, făr' capet ș-început!

Bine era dă ați hi tăcut.

Și tu Corcodele,-ar hi mai bine

Să mai taci odată, să grăiască

Alții mai cu minte dăcât tine.

Dară dă rasa călugărească,

Dă vlădici și popă cu preuteasă,

Noao țiganilor ce ne pasă?

Bine că scăpăm de-o mâncătură,

Dumnezeu dă ei să ne ferească!

Numa la părale și prescură

Ahăst feliu dă oameni acum cască;

Cu o mână te blagoslovesc,

Cu alta dă-averi te jecuiesc.

Dă să naște-un copil, nu-l botează

Fără plată, dă vra să să-însoare

Cineva, ei nu-l cununează,

Nici vor să-l îngroape, dacă moare,

Pănă nu-și iau plata rânduită

Pentru sfântul dar, sfânta mită.

Dăci, ori nice-un popă,-ori fără plată

Să hie la noi, dacă vă place."

„Dăh, mai înceată și tu vrodată

(Strigă Goleman) și ne dă pace

Cu sfaturile tale necoapte,

Că-așa n-om fârși pănă la noapte.

Bărbați buni, ian să luăm sama

Dă hele ce-s mai dă trebuință

Îm pare că-întii dă toate cheamă

Pe-a voastră-înțăleaptă socotință

Alegerea vreunui vodă harnic,

Unui ban, vel spătariu și păharnic,

Unui stolnic și visternic mare,

Apoi și hălor mai mici dă viță:

Ispravnici, vătavi și dă hăi care

Urmează, pănă la mica spiță

Dă panțiri și plăiași! Asta-întie

A voastra hotărâre să hie.

Iar ca să vă duc mai lesne-în cale,

Iacătă, voi să vă-întreb pe cine

Vreți a pune pe scaunul moale

Dă domnie și lui să să-închine

Vra, ca ș-unui vodă, țigănia?

Apoi, cui să cuvine bănia?"