ORI LA SLOBZIE SAU LA MOARTE

George Anca

Țiganii la sfat încep gâlceavă;

Războiul atuncea li s-arată

Cu toată curtea sa cea gubá

Ș-învrăjbește țigănia toată;

Mulți voinici să-ucig în bătălie;

Vlad de voia sa merge-în urgie.(Cântecul a XII)

*

Attention to Mrs Sonia Gandhi.

Alessandro Tassoni  La secchia rapita (1621)

(Argomenti)

Del bel Panaro il pian, sotto due scorte,
     A predar vanno i Bolognesi armati;
     E da Gherardo altri condotti a morte,
     Altri dal Potta son rotti e fugati.
      Gl’incalza di Bologna entro le porte5
     Manfredi, i cui guerrier co’ vinti entrati
     Fanno per una secchia orribil guerra,
     E tornan trionfanti alla lor terra.(Canto primo)

Mandano i Bolognesi ambasciatori
     Due volte a dimandar la Secchia in vano:
     Onde con fieri ed ostinati cori
     S’armano quinci e quindi il monte e ’l piano.
      Chiamano Giove a concilio i Dei minori.
     Contendono fra lor Marte e Vulcano:
     Venere si ritira e si diparte,
     E ’n terra se ne vien con Bacco e Marte.(Canto secondo)

Venere accende all’armi il Re de’ Sardi.
     Ragunano lor forze i Gemignani.
     S’uniscono col Potta i tre stendardi
     Tedeschi, cremonesi e parmigiani.

Passa il Re con più popoli gagliardi
     L’alpi, e discende a guerreggiar ne’ piani:
     E ’l Potta il campo contra a quei dal Sipa,
     Del Panaro tragitta all’altra ripa. (Canto Terzo)

Mentre dal Potta Castelfranco è stretto,
     Rubiera assalta il popolo reggiano.
     Parte dal campo a quell’impresa eletto
     Gherardo, e se ne va notturno e piano.
      Muove assalto alla terra onde costretto
     dalla fame si parte il capitano.
     Cadono i valorosi; e gli altri a patto
     fan della vita lor vile riscatto.(Canto quarto)

È preso Castelfranco: e con auspici
     Poco fausti a Bologna il nunzio giunto,
     De’ Bolognesi e de’ paesi amici
      Vede marciar l’esercito congiunto,

Che ’l dì seguente addosso agl’inimici
     Giunge improviso e di battaglia in punto.
     E ’l Potta anch’ei dall’espugnate mura
     Tragge e schiera il suo campo alla pianura.(Canto quinto)

S’accozzano i due campi: e Salinguerra
     A destra i suoi contra i nemici oppone.
     Enzio il sinistro corno apre, ed atterra
     Il Pretore, il carroccio e ’l gonfalone:
      Ma da’ suoi poscia abbandonato in guerra,
     Resta de’ Bolognesi alfin prigione.
     Fa gran prove Perinto; e s’appresenta
     Bacco orribile al Potta, e lo sgomenta.(Canto sesto)

Rotti i Petroni dalla destra parte,
     Sta in dubbio la vittoria ancor sospesa,
     Finchè scende dal ciel Iride, e Marte
     Fa ritirar dalla crudel contesa.
      Giugne Renoppia, e la smarrita parte
     Rinvigorisce; e giugne in sua difesa
     Gherardo che dal fiume all’altra sponda
     Caccia i nemici, e fa vermiglia l’onda.(Canto settimo)

Il corno manco alfin de’ Gemignani
     Giugne a forza, pugnando, a’ suoi steccati.
     Vede Ezzelino in mostra i Padovani
     Ch’a danno de’ Petroni ha ragunati.
      Fan tregua i campi; e con partiti vani
     Son da Bologna ambasciator mandati,
     Che di Renoppia fra i ricami e l’armi,
     Del cieco Scarpinello odono i carmi.(Canto ottavo)

Melindo innamorato al ponte viene,
     E tutti i cavalieri a giostra appella.
     Sull’isola incantata il campo tiene,
     E fa mostra di se pomposa e bella.
      Cadono i primi, e fan cader la spene
     Agli altri ancor di dirmanere in sella.
     Alfin da un cavalier non conosciuto
     Vinto è l’incanto, e ’l giovine abbattuto.(Canto nono)

A Napoli sen va la Dea d’Amore,
     E ’l principe Manfredi all’armi accende.
     Al Conte di Culagna infiamma il core
     Renoppia che di lui gioco si prende.
      E d’uccider la moglie entra in umore
     Con veleno, e se stesso incauto offende.
     Fugge la moglie al campo, e si procaccia
     D’amante, e fagli alfin le corna in faccia. (Canto decimo)

Il Conte di Culagna entra in furore,
     E sfida a duellar Titta prigione.
     Ma sciolto che lo vede, cei perde il core,
     E cerca di fuggir dal paragone.
     Vi si conduce alfine, e perditore
     Un nastro rosso il fa della tenzone.
     Della vittoria sua spande la nuova
     Titta, e pentito poi se ne ritrova. (Canto undecimo)

Cessa la tregua, e la vittoria pende.
Il Papa in Lombardia manda un Legato.
     Sprangon sul ponte a guerreggiar discende,
     Onde sospinto poi, resta affogato.
      Sono rotti i Petroni entro le tende,
     E ammolliscono il cor duro, ostinato.
     S’interpone il Legato a tanti mali;
     E si fa pace alfin con patti uguali. (Canto duodecimo)

*

Vorba Bobului e tocma țigănească; au trebuit el să fie avut mănie asupra lui, când așa-l înfruntă de urât. Crit. 

a) Țiganii îm pare că acum sunt învrăjbiți, că nice unul nu va să asculte de altul. Mândr.

Împărechieri sunt aceste ce să tâmplă la toate sfaturile grămăzitei gloate; precum s-arată, Bobul au fost de partea lui Tandaler și de-aceaia defaimă așa pe Goleman care încă să îmbulzea la întiețime. Polit.

a) Zice Bobul că mai bine va celui mai mic muntean decât lui Goleman. Acest cuvânt au făcut și la noi acum de n-avem domni de ai noștri, ci străini, căci așa zicea și boierii noștri odată, și pentru ca să nu fie și alții din neam, au dat voie turcilor să puie pe străini. Crit.

Din ce, din ce merge mai gros! Adecă Ciormoiu zice Bobului să tacă, să nu să prinză de oameni de omenie, ca și cum să prinde scaiu de lână; apoi îl înjură zicând că la sfatul ce are să fie, nu să făuresc scoabe, la care Burda doară are precepere, însă aici să fac alte lucruri, de care tu nu înțălegi. Burda fiind și el fierrariu, să scoală pe Ciormoiu și ia prilej de bajocură din numele lui, zicând: „Dar tu cine ești! Ciormoiu! și râzi de absigă, cum râde dracu de porumbele negre, fiind el mai negru decât ele!"

Zice poetu că Urgia oblicind aceste, au zis cătră Războiu să meargă cătră țigani, să li să arete. Războiu ascultând îndată sări în cotigă (adecă car de oaste, precum avea cei de demult viteji) și suflă de trei ori în bucinul său groaznic, și curtea lui îndată să porni. Întii, înaintea Războiului, ca călăuze merge Spaima și Frica și Fiorile tremurând. M. P.

a) eu toate aceste nu înțăleg! Cum poate războiu să sufle în bucin ca ș-un om! Idiot.

b) Eu încă nu înțăleg, vere! Onoch.

După Fiori (zice poetul), tot înaintea războiului, mearsă și Vrajba care avea o mie de mâni și o mie de capete, luând și Pisma cu sine: Dârzia era mânând caii Războiului cei buieștri; apoi, pe lângă Războiu mergând sălta Jacul și Prada cu Izbânda naltă. M. P.

Iar după Războiu (zice) mergea Vaietele și Tânga cu Plânsurile, apoi Blăstămul, Jalea și Gemetul cu Suspinele și cu Grija; după aceste mergea (tot după carul Războiului) Desnădăjduirea, Năcazul și Lipsa; în urmă, Căința, Sărăcia și Golătate. M. P.

a) Aceste toate să înțăleg alegoricește: adecă, va să zică poetul, aceste sunt urmările războiului, care poetul toate le-au zugrăvit după regulele poesii. Musofilos.

Iacă că acum era toți înfocați și să turburasă țiganii; să vede că mai vârtos gloata cea mai de pe urmă, adecă goleții și lăeții, să învrăjbisă, și cu dânșii să împreunasă și ciurarii. Criticos.

Adecă Sfârcul să învârti. M. P.

Ei! bine zisă blăstămata Urgie! Că iacă bătaia gata. Simpl.

Tandaler văzând că nu-i șagă, căci, precum să vede, era în mijlocul ciurarilor, vru să-ș scoață sabia, însă fiind el la strâmtoare, Cărăbuș i-o furasă; deci căutând încoace și încolea, văzu un ciolan de cal și luând acela în mână, începu a da în toate părțile în gloată. M. P.

a) Învățatul Talalău spune la însemnările sale că osul acela de dobitoc pănă în vremile lui să află la mănăstirea de la Cioara; și de pe copită să cunoștea că au fost un picior de cal. Erudițian.

Adecă va să zică, ca și oarecând Samson cu măsaua de măgariu ucisă trii mii de filisteni, așa Tandaler cu piciorul cel de cal, pe mulți foarte omorî; apoi numără pe câți a ucis. M. P.

Muțul fiind de ceata lui Tandaler și văzând că voievodul este la strâmtoare, alergă cu doisprezece de ai săi întra-jutoriu; însă Goleman văzându-i le merge pe urmă cu alții de ai săi, înarmat cu o furcă de șatră, și sosind nu caută mult, ci dă unde nimerește; și numără poetul pe toți vătămații. M. P.

Într-acea vede Goleman pe Bratu aurariu venind cu ceata lui Tandaler; acestui viind Goleman aproape, îl lovește tocma în tâmplă și Bratul căzu mort; care văzând Tandaler, zvârli cu picioru de cal și nimeri pe Goleman din gios de nas, care îndată căzu amețit și furca-i pică din mână și toți să spăriară. M. P.

Nota. Pănă Goleman zace amețit și cetașii spăriați feriră, Tandaler să răpezi și apucă furca de șatră; și vru cu aceaia să lovească încă o dată pe Goleman care zăcea; dar îmbărbătându-să cetașii lui îl ocrotiră. De-aci apoi se înfierbântă de îmbe părțile bătaia, căci mai toată tabăra în arme alerga, cu muieri și copile împreună. M. P.

Toți (zice poetul) acum era amestecați în bătaie, numa Parpangel cu ai săi fiind de o parte, nu să mesteca, precum și la nice un sfat a lor să mestecasă. Deci văzând acea turburare făcu semn cătră ai săi să meargă de-aci. M. P.

a) Minunat mi s-au părut că Parpangel, după ce să sfădisă cu Tandaler, la nice un sfat a țiganilor n-au grăit nimic, deci am căutat anume însămnările lui Talalău și am aflat pricina: zice adecă acel preînvățat că el numa pe ascuns cu cei mai bătrâni sfătuiea și cum că să știe, de bună samă, că din sfatul lui au fost și soborul învățaților orânduit, care să sfătuiască ca să nu facă țiganii stăpânie monarhică, temându-să ca să nu ajungă Tandaler la domnie. Erudițian.

Deci (spune mai încolo poetul), că tocma când era să meargă Parpangel cu ai săi, sosind Corcodel cu răgăminte de goleți, îi ținu drumul și cu măciucă ce-avea, să găta să-i deie în cap, dar' Parpangel oblicind mai nainte ce va să facă Corcodel, zvârli cu buzduganul și-l nimeri tocma în frunte și-i frânsă capul. Și iară începu a merge cu ai săi, dar' în zădar, căci laia toată năvălește pe dânsul și pe ceata lui, și acum foarte pe mulți ucisese; deci, măcar că Parpangel să scârbea a face moarte în soiul său, tot, în urmă, fu silit a să apăra.

Și aducându-și aminte de armele sale (de la Argineanu), scoasă sabia și strigă cătră ai săi să meargă după dânsul, și foarte mulți dintru goleți taie; iară ceata lui, prin aceasta îmbărbătată, face minuni de vitejie. M. P. a) Ciuciuleți este un feliu de bureți ce cresc pe lemne. Fil.

Iar' muierile goleților, a căror bărbați căzură în bătaie, alergând svârlea cu copii mici în cetașii lui Parpangel; a lui Corcodel muiere, cea mai cumplită de toate, zvârli al său copil tocma în obrazul lui Parpangel; Parpangel să răsturnă și-i părea o nălucă văzându-să zăcând și cu nasu frânt. M. P.

Aceasta tâmplare desmânie pe Parpangel și fiindcă acum laia să împrăștiasă, ieși cu ai săi din câmpul de bătaie și mearsă acasă. De-aci spune poetul care pe care au mai tăiat; în urmă zice că Parnavel cu sulița străpunsă pe Corbea tocma între picioare și, de n-ar fi dat sulița de pungă, în care era nește cremene, i-ar fi străpuns sulița pănă în spinare, dar așa numai i-au zdrobit cremenea. M. P.

Poetul pe rând povestește minunata bătaie și tăieturile ciudate. Într-acea, pănă alții într-alte părți să bătea, Tandaler cu ceata sa să bătea pe moarte nevăzând nice o scăpare dintru îmbulzală, căci mai toată țigănimea pre dânsul năvălisă. M. P.

Tandaler cu furca de cort ce o apucasă de la Goleman, prăpădi foarte mulți, pe carii de nume îi spune poetul. M. P.

a) Dar, de unde știe el numele tuturór, fiindcă poetul n-au fost de față la bătaie! Idiotis.

b) Așa au aflat scris la izvod. Onoch.

v) Poetul au știut de-acolo, de unde au știut și Omer care încă n-au fost de față la bătaia de la Troada. P. Mustrul ot Pun.

Păn' Tandaler cu parte de cetașii săi să bătea de-o lature, de-altă lature goleții închisese pe Cercea aurariul care văzându-să la primejdie strigă cătră ai săi să deie pe moarte!... Iară cetașii închizând ochii tăia în goleți, ca și cum ar tăia cineva în plăcinte.

Atunci Tandaler precepu că ceata lui este la strâmtoare și plecă într-acolo spre ajutoriu, dar nu mersese jumătate de cale, când Bălăban îi sosește după spate cu un baros ce era așa de mare și greu pe care pe vremile aceste nice trei nu l-ar fi putut rădica. Dar, Tandaler oblicindu-l să sprijini cu scutul (paveza), dar' așa fu lovita de groaznică, cât scutul îi frânsă și-i pluști chivăra naltă pe frunte. M. P.

Măcar că lovitura fu oprită în scut și în chivără, tot, așa fu de cumplită, cât îl ameți pe Tandaler și căzu pe un picior; iar curând trezindu-să, lucind sabia lui Bălăban urechia-i taie, și rădicând sabia lăturiș tăind, nimeri pe Bălăban între fălci și-i spintecă falca de la urechie pănă în gură. Bălăban săracul era să strâje, dar nu putea să grăiască. M. P.

După ce Tandaler așa căzni pe Bălăban, încă-l înjúră și-l bajocorește zicând: „mergi acum, Bălăbane, că destulă laudă vei avea cu aceasta, că ai cutezat a sta la războiu cu mine!..." De-acia merge mai încolo, și mai taie oarecâțva; apoi văzând pe Cucavel că face vitejie între aurari, pleacă într-acolo; iară Purdea văzu bine încătro vra să meargă Tandaler și cu totul tremură de frică și grăi cătră Bumbul. M. P.

„Ian' caută, Bumbule, că Tandaler va să străbată la Cucavel și, de va ajunge acolo, zeu că-l ucide! Dar ian iscusește ceva, să împiedicăm astă tâmplare, că almintre nu rămâne nici unul întreg de Tandaler. Îmi aduc aminte, Bumbule, că odinioară răsturnaș' pe unul ce era mai tare decât Tandaler. De vei face aceasta dară, să știi că nu numa că-ți vei face un nume mare, dar' vei avea și mulțămită de la țigănie". M. P.

Bumbul răspunde suspinând: „Să fiu în vârsta aceaia, cum eram când luptai pe Zăgan care avea o putere ca trei oameni împreună, și trântii pe Cârsta așa tare, cât și hainele pe dânsul crepară, n-aș suferi să facă Tandaler de aceste; dar' acuma sunt bătrân și slab. Însă, ori cum a fi, oi cerca". Și zicând că scutură și-ș întinde mânule cercându-ș' puterea; apoi părându-i că încă are ceva nedejde, merge asupra lui Tandaler. M. P. 

      Aici poetul asamănă pe Bumbul cu o lupoaie bătrână, iar pe Tandaler cu un taur care într-o poiană fiind aleargă mugând și la tot mușunoiu s-abată și îl sparge cu coarne și cu picioare; iar' Bumbu merge pe ascuns în urma lui ca și lupoaie, așteptând prilejul, și când nice nu gândește, atuncea-l apucă. M. P.

Într-acea Tandaler pe mulți acum morții dedusă, când iacă, mergând spre Cucavel, Buta, un țigan nebunatec, îi stă înainte, cătră care el strigă să să deie în lături, căci nu voia cu dânsul s-aibă treabă. Tocma atunci când Tandaler stătu și grăia cătră Buta, Bumbul de departe să repezi, pitindu-ș capul și bucni dindărept așa de tare pe Tandaler, cât îl răsturnă. Purdea ce era gata la aceasta, îl lovi cu ciocanul în frunte, iar pe Tandaler îl porniră lacrime crunte, adecă îi ieși sânge în ochi și strigă la ceialalți să deie.

Tandaler sâlindu-ș cea mai de pe urmă putere, dede să să rădice, dar toată puterea acum îi să fârșisă și iarăș' căzu; atunci toți începură a da într-însul cu tot feliu de arme, păn' îi făcură capul tot bucățele; și ar fi mai dat încă, de nu sosea ceata lui. Poate că atuncia să ațâța între țigani încă și mai mare bătaie, de n-ar fi început o ploaie cu tunete și fulgere, care i-au împrăștiat și dintru aceaș sară cari încătro mearsă prin țări. M. P. 

Acum încheie poetul cântecul și zice: așa era lucrurile pe pământ, când Dumnezeu căută la toate ce să tâmplă pe pământ, și judecățile lui vecinice sunt pururea bine păzite. Vede cum turcii fug împrăștiați; dar' încă, după vecinica lui hotărâre, încă nu le venisă ceasul; pentru aceasta, zisă lui Gavriil să meargă să spuie lui Vlad că în zădar este toată silința lui! 
Îngerul luând pe sine formă de un tânăr ce iese din pruncie, adecă de noao sau zece ani, mearsă la Vlad și-i spusă hotărârea vecinicului Părinte; care înțelegându-o, să plecă cu totul. M. P.

Aceste toate iarăș, trebuie să să înțăleagă alegoricește, adecă că Dumnezeu au dat lui Vlad un gând de folos, cum că în zădar pierde oameni împrotiva turcilor, când dintru împrotivirea țării și putința turcului să poate vedea că Dumnezeu încă n-au hotărât să să scoață țara lui de supt robie. Musofilos.

Vlad, precum să știe din istoria lui, au purces la Ardeal, unde apoi spun unii că Matieș, craiul unguresc, l-ar fi prins și l-ar fi băgat la închisoare în Bălgradul turcesc, unde au murit; alții povestesc că după opt ani iară au întors la domnie și acolo un armaș a lui mergând cu dânsul la preumblare i-au tăiat capul. Erudițian.

*

Așa zisă Goleman și-aștepta

Vorbă-înțăleaptă să-i întărească,

Dar' alții nu să putea deștepta

Din atâte sfaturi să găsască

Care-i mai bun, și cei mai cu minte

Nu voia să să certe-în cuvinte.

Atunci Bobul a să răbda nu poate

Și zice: „Dă ț-ar hi mintea lungă

Ca căciula, Golemane! poate

Că-ar nimeri doar sfat să-ți ajungă

A ne-îndupleca-întra-aceaiaș' parte,

Unde vrei să ne duci pe departe.

Dar n-am mâncat încă stregoaie

Nici mătrăgună, să nu sâmțim

Când ar vra cine să ne despoaie!...

Și pentru ce să nu grăbim

Așa tare, într-un lucru care

Poftește mai multă judecare?

Au doară ca să te punem pe tine

Vodă, sau doar ban, sau cevaș' altă,

Și țiganii ție să să-închine?

Iar' tu la dânșii cu sprânceană naltă

Căutând în zios, să scúpii dăparte,

Uitându-ți dă-opincile sparte!

Dar nu!... Dumnezeu să mă ferească!

Mai bine hălúi mai rău muntean

Voi să mă-închin! el să-m poruncească,

Decât ciurariului Goleman!"

Încă Bobul vorba nu fârșisă,

Când Ciormoiu ciurariul așa-i zisă:

„Ian' mușcă-ți și tu ha limbă,-o Boabe!

Nu te-acăța dă-oameni dă-omenie

Ca scaiul dă-oi. Au doară la scoabe

Făurim aici dă-a ta meșterie?

Mișel>ule<ce ești, dă ț-ai ținea gura

Și ț-ai spăla dă pă față sgura!"

„Dar tu cine ești (mânios strigă

Burda fierrariul cu piica mare)?

Adecă râde Ciormoiu dă-obsigă,

Cum râde cazanul dă căldare,

Sau ca și dracu dă porumbele

Fiind el mai negru dăcât ele.

Dracu mai văzu ciurariu cu minte!...

Și vedeți-l cum să născocoară,

Ca când ar îmbuca tot plăcinte

Ș'ar screme tot aur și comoară!..."

De-aci mearsă ca pârjolul sfada

Și să rășchiră-în toată grămada.

Împărechieri dederă-a să face;

Unul pe-altul a mustrare-începe,

Nici unul vra să-asculte cu pace

Și tocma ca nește fieri surepe

Răpștind merg și să scoală pe sine,

Ar mușca, dară nu știu pe cine.

Urgia văzând aceste, bate

În palme: „Bravo, țigănie!..."

Și zice Războiului: „O, frate,

Acu, deacă vrei, fă-ți o șozie!

Și te-arată la țigani în pripă,

Să vezi cum or purcede-în răsipă."

Iară cumplitul Războiu îndată

Sare-în cotigă, spre țigani pleacă

Cu toată curtea sa-înfricoșată.

Súflă-în búcin de trei ori și iacă!

Spaima cu Frica merg călăuze,

Și răci Fiori tremurând în buze.

După dânse cu capete-o mie

Ș-o mie de mâni, Vrajba pornește

Având Pisma dușmană, soție;

Dârzia cai buieștri-întețește;

Pe lângă cotigă mergând saltă

Jacul cu prada ș-Izbânda naltă.

Cazna, Răutatea necăită,

Sâla și Cruzia neîndurată,

Vrăjmășia și cu arma ascuțită,

Șugubina cu haina cruntată;

După-aceste și Moartea-obidată,

Cu mii de Chinuri împresurată.

Războiul stropit cu negru sânge

Răgni, și suliță-ucigătoare

Cu care șireaguri întregi frânge

Arătă țiganilor ciopoare,

Trecând pe lângă ele mereu,

Cu tot groaznicul alaiul său.

După dânsul Vaietele-amare

Și Tânga cu Plânsurile mere,

Blăstămul cu limbă-otrăvitoare,

Jelea, Gemetul fără putere,

Suspinele-abia răsuflătoare

Cu Grija d-inimă rozătoare.

Deznnădăjduirea-în dinți scrâșnește,

Năcazul frângând mânile plânge,

Lipsa caută, nimic nu găsește,

Iar' Căința-în lacreme să stânge,

Stremțoasa Sărăcie suspină,

Golătatea de toți să rușină.

O! maice, neveste și fecioare,

Pe la care s-a tâmplat să treacă

Aceștea, cât amar și plânsoare

V-așteaptă!- O, țigănie săracă!

Cum te turburași toată la minte,

Când văzuși Războiul de nainte.

Atunci Tandaler ce la domnie

De mult căsca și de jumătate

O și-îmbucasă, strigă cu mănie:

„Soiu dă câne! Laie blăstămată!

Până când tu tot dă capu tău

Vei umbla, și fără Dumnezeu?

Iacă, vă zic ha mai dă pă urmă:

Așa să tăceți ca peștii-în apă!

Că dacă-oi sâmți că mă mai curmă

Cíneva-în vorbă ș-un cuvânt scapă

Din gura lui ha nerușinată,

Îmbe i-oi zdrobi fălcile-îndată.

Nește mișei făcători dă ciure,

Lăieți și mâncători de mortăciune,

Încă și pă hăi cinstiți să-înjure?...

Așteptați numa, că-acuș v-oi pune

Căpăstru-în cap și zăbele-în gură,

Și veți juca pe-altă zicătură".

„Hăi, măi! cine-ți dede-aha putere

(Sfârcul strigă de după spate)

Să ne bajocorești, Tandalere!...

Așa prost și fără dă dreptate?

Că n-au sosit încă-aha clipită

Ca să cerem de la tine pită.

Ne rugăm foarte mării-tale

Să-ți mai cruți ha trufă timpurie

Ș-apregimea ha fără de cale,

Că-încă nu ești domn în țigănie!

Și nice vei hi, te poți încrede;

În zădar pofta ți să răpede!"

Auzind această defăimare,

Lui Tandaler scăpă suferința;

Denaintea toatei adunare

Să întoarsă și din toată sâlința,

O palmă-așa-i repezi de-amară,

Cât să-învârti ș-ochii scânteiară.

„Na! Sfârcule (zisă),-ahasta-ți hie

Pănă una-altă dă-învățătură;

Iar' când oi ajunge la domnie,

Nu-ți va rămânea nici un dinte-în gură!...".

Nu-și fârși Tandaler vorba bine,

Când și lui o palmă iacă-i vine

De la Cârlig (nepotu de frate

A lui Drăghici). Tandaler s-întoarsă

Să vază cine cutează-a-l bate,

Când unul din gloată așa-l ștearsă

Cu un fuștiu pe ceafă de tare,

Cât îl porni sângele pe nare.

Aurariu amețit nu mai caută

Cine l-au lovit, ci dă pe-întreg

Și-împinge mulțimea-întărâtată,

Sâlind să iasă-afară din zbeg

Care-împrejurul lui s-adunasă

Și să scape sănătos acasă.

Musă, care-ai fost la bătălie

Și ști toate decât toți mai bine,

Spune faptele de vitejie,

Care s-au tâmpinat și cu cine?

Care pe care tăind ucisă

Și la țara morților trimisă?

Tandaler oblicind că nu-i șagă

Și ciurarii vor să-l împresoare,

Pusă mâna pe cioarsă să-o tragă,

Dar' tocma când era la strâmtoare,

Cărăbuș zlătariul i-o furasă,

Și viteazul spăimântat rămasă.

Spre norocul său un ciolan vede

Zăcând pe pământ, de moartă vită.

Iute-l rădică și să răpede

Între ciurărimea grămădită

Și pe unde merge cutrupește,

Ucide, prăvale și rănește.

Cum oarecând Jidovul preatare

Cu măseaua de-asin, filistiana

Oaste-împrăștiè, morții amare

Dând multe mii, așa-întru țigana

Gloată, mănios Tandaler face,

Dând, hărțuind încolea ș-încoace.

Întii lui Lăpăduș capul sparsă,

Apoi lui Șugurel falca dreaptă

O făcu strâmbă, de-acolea ștearsă

Nasul lui Șoșòi, și iar' aiaptă

Ciolanul cumplit tocma-în urechie

Lui Aordèl cel de viță vechie.

Dar' cu toate aceste nu poate

Printre mulțime prejur bulzită,

Încai la cetașii săi străbate,

Iar' gloata din ce din ce să-invită:

Unii bat, alții stau, iar alții scapă,

Ceia vor la bătaie să-încapă.

Într-acea iacă, repezit vine

Muțu-într-ajutoriu cu doisprezece,

Cei mai voinici, că-i spusese-or cine

Cum că fac pe Tandaler tot flece.

Aceștea sosind rupsără-a bate

Păn' făcură voievodului spate.

Însă și Goleman pe cărare

Le-aleargă,-înarmat ca la bătaie,

Purtând o furcă de șatră mare,

Și după dânsul proaspătă laie,

Ce sosind mult nu socotește,

Ci dă pe-întreg, cum i să lovește,

Lui Ganafir pe creștet prăjina

Căzând îi face tot capul fleacă,

Rumpe lui Băluț din umeri mâna,

Iar Muțului frânge cioarsa în teacă,

Lui Colbeiu zdrobește dinții-în gură.

Câte poate face-o lovitură!...

De-aici rădicând furca cumplită

Vede pe Bratul voinic că vine

Cu ceata lui Tandaler vestită.

Acestùi acum el drumul ține

Și-l nimerește tocma la tâmplă,

Unde grabnică moarte să tâmplă.

Tandaler văzând trista cădere

A Bratului, întracolo pleacă,

Căci inima lui izbândă cere,

Și-învârtind ciolanul cel de vacă,

L-arúncă și pe vrăjmaș lovește,

Pe unde neagra mustață-i crește.

Cade ciurariul ca mort pe spate

Și căzând furca din mână-i pică;

Pământul cu picoarele bate.

Pe toți atuncea cuprinsă frică

Și-îndărăpt să dede fieșcare

Făcând aurariului cărare.

Cela zăcând amețit de minte,

Cesta sare și furca-i apucă

Și răpit de patima fierbinte

Era cap să-i crepe ca ș-o nucă,

De nu l-ar fi năvălit îndată

Ceata ciurarilor bărbătată.

Aceștia cu rude-împoncișate

Pre viteazul aurariu săriră.

Aici să vezi capete crepate!

Amândoao-acum să-înoțărâră

Părțile, și acum depreună

Toată tabăra-în arme s-adună.

Muierile fără-învălitoare

Aleargă, copilele fricoase

Trămurând din cap pănă-în picioare,

Umblă ca ș-oile spărioase,

Rătăcindu-să-încolea și-încoace

Și nu știu de spaimă ce vor face.

Bărbații sosind nu căuta-în cine

Să deie, ci da de toată parte,

În toți cei de cetele străine.

Așa dete Vârlan negrii moarte

Pe Neagu lingurariu, așa Gogul

Pe Burda și Pleșca șontorogul.

Toți acu de arme s-apucasă,

Numa Parpangel de lina pace

Iubitoriu, ce nu să mestecasă

La nici un sfat, privește și tace

Socotind cu cetașii să iasă

Din ciorobòr și să meargă-acasă.

Face semn cătră-ai săi să purceagă

După dânsul și pleacă-înainte,

Vrând să meargă la Romica dragă,

Dar' în cărare-i stau răgăminte

De lăeți și goleți întrarmate

Socotindu-să pe cine-ar bate.

Corcodel voievod era la frunte

Vrând a sa noduroasă măciucă

De corn cu sânge și el s-o crunte.

De tânărul Parpangel s-apucă;

Umflă să deie, dar' cestùi nu-i pasă,

Căci cu mult mai nainte să-înflasă

Și zvârli buzduganul de-aramă

Așa cu năpraznă, tocma-în frunte,

Cât îi făcu crierii-în cap tot zamă.

Iar' Corcodel căzând ca ș-un munte

Sună, când năroit să prăvale

Și de-aproapea cutremură vale.

Zlătariu mândru de ceastă-izbândă,

Căutând la mort grăi: „Corcodele,

Aceasta-i pă tine-o dreaptă-osândă!

Pentr-atâte nedreptăți și rele!

Rău ți-ai aruncat cu bobii foarte,

Când însuți nu știuși de-a ta soarte!"

Dup-aceasta el pornește iară

Cu cetașii săi prin gloate

De lăieți și goleți tăindu-să-afară,

Dar' nu-i cu putință a străbate,

Că de toată partea cu năvală

Golățimea pe dânsul să scoală.

Și, măcar că nu vra să-aibă parte

La războiu, pentru că rău îi pare

Și necuvios a face moarte

În soiul său și-atâta stricare,

Ci,-în zădar, că-întărâtata laie

Nu caută, ci-urnește, dă și taie!...

Pietrile vin pe dânsul ca ploaie,

Mulți voinici a lui căzusă

De-a goleților măciuci și maie,

Când voinicul aminte-și adusă

De-armătura sa și vitejie

Ce făcusă-în turci pe cea câmpie.

Deci lucindu-și sabia din teacă,

Strigă cătră-ai săi cu bizuință:

„După mine, copii! Ori cum să placă

Lui Dumnezieu pentru biruință!...

Încài s-arătăm cestòr calici

Că nu suntem pui dă potârnici!..."

Asta zicând, sară cu iuțime

Și-întorcând sabia vitejește

Unde-i cea mai deasă golățime

Acolo dă, taie și lovește,

Nasuri, mâni, urechi, capete-o sută

Picară zburate-într-o minută.

Cetașii lui îmbărbătați încă

Fac minuni de vitejie-în gloata

Protivnică; gemere adâncă

Și vaiet s-aude, pe-unde ceata

Voinică merge tăind în goleți

Ca și-în cucute sau ciuciuleți.

Muierile cu copii-în spate

Văzându-să de bărbați rămase

Aleargă și iele ca turbate;

Și ca nește Furii nemiloase,

Luându-și copii de picioare

Dau cu dânșii-în sabii și topoare.

Dar' a lui Corcodel, cea mai crudă

Dintru toate maicele, muiere

Groaznică, pildă lăsă de ciudă

Și de femeiască neputere,

Svârlindu-și pruncul său mititel

Drept în obraz lui Parpangel

Și zicând: „Na mâncă-ți-l, o, câne!

Dacă-i mâncași pe dragul tătucă!..."

Bunul voievod ș-uitasă de sine

Și-i părea că vede o nălucă,

Răsturnat de-alungul pe pământ

Trezindu-să cu nasul frânt.

Această tâmplare neașteptată

Iară desarmă toată mănie;

Și fiind ordia-împrăștiată

De lăieți și goleți pe câmpie,

Să trasă cu-ai săi din toiu afară,

La corturi, scârbit de-atâta-ocară.

Într-acea Găvan pe Ghițul omoară,

Cocoloș pe Titirez dăcúlă,

Coastea lui Zăgan capul zboară;

Iar' Peperig a Dodii căciulă

Tăiè-în doao și capu-i despică

Din creștet pănă-în tufoasa piică.

Parnavél cu suliță-ascuțită

Străpunsă pe Corbea-în gemănare,

Și, de nu era punga-încrețită,

Pătrundea-i fierrul pănă-în spinare,

Dar' totuș' răsturnându-l pe-o dungă

Îi zdrobi toată cremenea-în pungă.

Mândrea pe Ciuntul de barbă trage,

Năsturel pe Dondu flocăiește,

Iar' ca ș-un juncan Dragos ìn rage

Și cu dinții beliți clențănește,

Căci Spèrlea-îi sburasă nasu-în doao

Și mustețe cu buzele-amândoao.

Ghiolban încă dede să deie

În Căcâcia cu barda lată,

Iar' cela aruncând o bebee,

Îl tocă tocma-în gura căscată.

Ș'așa-i fu de crudă lovitură,

Cât îi zdrobi toți dinți din gură.

Într-acea Tandaler de-altă parte

Hărțuind cu ceata sa voinică,

Făcea-întru căldărari mare moarte,

De mâna lui mulți tari voinici pică,

Căci văzându-să fără scăpare

Ca turbat așa răgni de tare.

Ș-așa lovi-împrejur cu pârlita

Furcă de cort peste țigănime,

Cât șepte căzură-într-o clipită

Prăvăliți. Și nu cuteză nime

Mai mult să-i steie nainte, iară

El unde dă, prăvale ș-omoară.

De furca lui năpraznică cade

Țântea, făcătoriu ales de-inele,

Și Chìfor, ce știa bine rade,

Cum și tu, tinere Viorele,

Ce dulce cântai cu viers măiestru;

Cad apoi și Gârdea, Mircea, Sestru,

Șoldea, Iencuț, Barbu și cu Nuțul,

Covrig, Mozòc, Barbu și Ciurilă,

Cornèiu, Cârlig, Sperlea ș-apoi Huțul.

Toți aceștea, loviți fără milă,

Să fârșiră cu moarte păgână

De-a lui Tandaler groaznică mână.

Însă de altă lature s-aude

Mare vaiet, zarvă și strigare;

Aurarii acolo era în-trude,

Căci acum și cetele căldărare

Ajungând cu goleții de toată

Partea-i împresurasă roată.

Cercea, voinicu-aurariu, aice

Hărțuiește cu multă vărtute,

Dar o mulțime-i să pune-în price

Dintru lăieți de mai multe sute,

Păn' ce să trezește mai pe urmă

Închis giur împregiur cu-a sa turmă.

Atunci cătră cetașii săi strigă:

„Ochii închiși, măi! Și dați pe moarte

Cruciș, în curmăziș' și cărligă!"

Iar' cetașii-începură-a da foarte,

Cu ochii închiși mergând nainte,

Tăind în lăieți ca și-în plăcinte.

Tandaler precepu văzând aceasta,

Că ceata lui s-află la strâmtoare

Și-aruncând acum arma sa proastă

Apucă nește-arme mai ușoare

Care Stanciul din cort îi adusă

Și cu ele spre-ajutoriu să dusă.

Încă nu mersese jumătate

De cărare, când Bălăban iacă,

Acuma-i sosisă după spate

Și vra să-l tundă-în ceafa săracă

Cu un greu baros ce pe-astă vreme

Trii rădicându-l încă s-ar screme.

Tandaler oblicind scutu-întinse

Și sprijini groaznica lovită,

Dar' în bucăți scutul i să frânsă;

Dar' nu rămasă lucru-întratâtă,

Și cu chivăra lui voinicească

Pe frunte-i să pluști ca ș-o broască.

Nasu-îi fumă și-ochii scânteiară,

Ș-apucându-l de cap amețală

Căzu pe-un picior, dar' venind iară

La sineș', de zios iute să scoală

Și lucind agera săbioară,

Lui Bălăban urechiușa-i zboară.

Apoi lăturiș' trăgând lovita

Îl nimeri tocma-între fălci, unde

Măcinează măselile pita;

Pănă la os fierrul crud pătrunde,

Iară lui Bălăban tăietura

Pănă la urechi îi lărgi gura.

Vra bietul atunci ceva să zică,

Dar' numa lòlotă neînțăleasă

S-aude, căci limba nu-i răspică

Nici un cuvânt cu vreo noimă-aleasă,

Fiindu-i toată falca deschisă!

Atunci Tandaler cu fală-i zisă:

„Mergi, Bălăbane,-acum ș-îți ajungă

Lauda că lui Tandaler în față

Cutezași a sta!" ...De-aci s-alungă

Și lui Petcu cel cu barbă creață,

Ce-asupra lui vine cu năpraznă,

Nasul tăindu-i îl face de caznă.

Lui Bùrla-apoi, care cu măciucă

Ferecată la dânsul străbate,

Într-o lovită,-o mână ș-o bucă

Taie, și nici caută nici s-abate,

Căci vede pe Cucavel de-o parte

Făcând între aurari mare moarte.

Deci într-acolo rapede-aleargă,

Iar' Purdea din ochi și de pe față

Sămuind, trămură ca ș-o vargă

Pentru-a lui bun Cucavel viață,

Și Bumbului ce era cu dâns,

Așa zisă cu lacremi și plâns:

„Vezi, Bumbule, Tandaler unde

Năzuiește, ș-unde-izbânda-l trage?

Dar, dă cumva el va pătrunde,

Zeu! că va curma zilele drage

Lui Cucavel, cum și-altòra fece,

Și moartea cumplită nu-l va trece!...

Dar' ian iscusește ceva-în tine,

Să-împedecăm ahastă tâmplare,

Căci almintere nu rămâne

Niciunul întreg dă vătămare,

Și, pân' sta Tandaler pă picioare,

Noi nu vom scăpa de la strâmtoare.

Mi-aduc aminte, Bumbule, că-odată

Răsturnași pă unul și mai tare

Dăcât Tandaler, iar' astă dată

Tu nu numa că-ți vei face-un mare

Nume, dar țigănia toată

Mulțămită-ți va da și plată".

Bumbul suspinând: „O! Purde iubite!

(Grăi) dă aș hi ș-acum în vârsta

Ahaia, când pă Zăgan ce-întriite

Puteri avea, luptai și pă Cârsta

Trântii, dă hainele îi crepară,

N-aș suferi eu ahastă-ocară!...

Dară s-au fârșit zilele-ahele!

Și cu dânse vărtutea săracă,

Lăsându-mi slăbiciune și jele.

Una ș-altă-a bătrânii-ortacă!

Însă-orice-a fi, face-voi cercare,

Facă-apoi norocul cum îi pare!"

Aceste zicând, trupu-ș' îndreaptă,

Să scutură și tinzându-și brață

Cearcă-ș, mai cu stânga, mai cu dreapta,

Putere, și pare că să-învață,

Apoi ca când cevaș s-ar încrede,

Hotărât spre Tandaler purcede.

Ca lupoaia bătrână vicleană

Când vede un taur fără pază,

Mugând, buiecind într-o poiană,

A-l năvăli fățiș' nu cutează,

Ci pe-ascuns, prin tufe-urmându-i caută

Cum să dea pe dânsul neașteptată,

Cela coarne fluturând aleargă,

La tot mușunoiul să-întărâtă

Și vra din rădăcină să-l spargă,

Împraște țărâna cu copită

Și coarne,-uitându-și cu tot de sine,

Păn' lupoaia dindărăpt îl ține,

Așa Bumbul pe departe-urmează

Vrăjmașului, clipită dorită

Așteptând ca zăpăcit să-l vază,

Să-i deie răsplată cuvinită,

Făcându-l tuturòr de măscară,

Pentr-atâte morți ș-atâtă-ocară.

Tandaler pe mulți morții dedusă,

Nice-i mai sta cineva-împrotivă.

Nenorocul în cale-i adusă

Pe Buta cel cu minte ponivă,

Cărui aurariul mândru strigă:

„Feri! dă ții să mai mânci mămăligă!...".

Atunci Bumbul de napoi sosește

Și chibzuindu-și treaba sa bine,

Din toată sâla să răpezește

Pitindu-să cu capul, și vine

Lui Tandaler tocma-între picioare,

Dându-i o cumplită berbecare.

Viteazul să răsturnă pe spate,

Iară Purdea strigă-în gura mare:

„Dați acum, fraților, pe-apucate,

Că, iacă, zace Tandaler cel tare!"

Și-așa-l tocă cu ciocanu-în frunte,

Cât îl porniră lacreme crunte.

Viteazu cea mai de pe-urmă putere

Culegând în sine, să rădică,

Dară vârtutea din trup îi piere

Și iar' îndărăpt la pământ pică;

Atunci lovituri nenumărate

Vin pe el de prăjini ferecate.

Capul lui mai mult nu să cunoaște,

Și totuș' mănia neînsătată

Nu să poate-îndeajuns a să paște,

Păn sosește-a lui voinică ceată;

Atunci trupul tot zdrobit ei lasă,

Voioși de-astă biruință-aleasă.

Doară-aci s-ațâță și mai mare

Vrajbă, de nu-i despărțea făr' veste

O minunată foarte tâmplare

(Așa-în cronică-aflai ș-așa este):

Adecă-o-înviorată fortună

De cele ce fulgeră și tună.

Spun că multe fulgere loviră

Între țiganii-învrăjbiți! Dar' fie

Măcar cum! destul că mulți pieriră

Într-acea zi din oastea murgie.

Și toți țiganii de-aci prin țară

Pribegind, iară să-împrăștiară.

Așa trebile sta,-în iastă gioasă

Lume-a noastră pe pământ, când iacă,

Din nălțimea cea mai luminoasă

Ce raze nemuritoare-o-îmbracă,

Din tronul său mai sus de stele,

Vecinicul împărat privi la ele!...

Văzu toate; și-a>le< sale județe

Vecinice rămân păzite bine!...

Văzu cetele iadului îndrăznețe

Amegind sufletele creștine;

Văzu păgânele turcești gloate

Fugind din țară și-împrăștiate.

Iar' după vecinica hotărâre

Încă turcilor nu le sosisă

Ceasul și vremea cea de pierire,

Care le este din vecie scrisă,

Deci lui Gavriìl, din sfântul coriu,

Care-i cel mai întii solitoriu,

Iar' după vecinica hotărâre

La Vlad Vodă:„-arată-i și-l învață

Că-în zădar la pierire s-aruncă,

Căci hotărât este să mai pață

Norodul lui încă vreme lungă

Jugul turcesc; ș-atâta-i ajungă..."

Așa zisă vecinicul Părinte,

Iar' Gavriil solitoriu îndată

Mearsă țiind poruncile-aminte;

Ș-învăscându-să-în rază curată

Luă față-asemene celie

Ce-are un tinăr ieșind din pruncie.

Zburând apoi în arepi ușoare

Ceriu cel mai de-asupra străbate,

Trece pe lângă stele și soare

Și nicăieri din drum el abate,

Pănă când la Vlad Vodă sosește

Și cereasca poruncă-i vestește.

„Vlade! (strigă cereasca solie)

Așa zice Făptoriul a toate:

„Zădarnică-i a ta măiestrie!...

Vecinice hotărâri nemutate

Vor poporul tău încă să fie

Lungă vreme-în păgână robie!" "

Aceste zicând îngerul purceasă

Ascunzându-să-în nuor supțire;

Principul înalt, deacă-înțăleasă

Solia și sfânta hotărâre,

Căzând pre față-îndată să-închină

Cu inima-înfrântă și creștină.

Voios poruncii el să supune.

Pe cei mai încrezuți ai săi cheamă

Și cum să tâmplă pe rând le spune,

Cu mângăioase vorbe-i întramă;

Și defăimând turceasca robie,

Mai bine-aleasă-a merge-în urgie.

Mergi sănătos, inimă vitează,

Căci oameni și ceriu îți fu-împrotivă!

Poate că va mai luci vo rază

Și țării tale,-însă deopotrivă

Cum au lucit supt tine, n-aștepte,

De nu vra din somn să să deștepte.

Iar' Brâncovan, pe care pusese

Vlad povață muntenelor cete

Ce era din toate mai alese,

Să să-adune-atunci poruncă dete,

Și cătră toți ce era mii zece,

Într-acest chip cuvântare fece:

„O! voinici aleși! soți de-arme și frați,

A patrii de pe urmă sprijană,

Numelui turcesc nepreteni jurați!

Încă viiă gloata musulmană,

Încă pradă dragă țara noastră,

Cruzimea ei nimică nu pastră!

Pe domnul viteaz ai săi vândură,

Care fu silit a merge-în streini;

Însă mie lăsă-învățătură

Să nu vă supuiu turcilor păgâni.

Pagubă-ar fi de-a voastră viață,

Pagubă (zisă) și de vărtute,

Să răpuneți pentru-o șugubață

Boierime, suflete vândute;

Ci să cruțați-nalta bărbăție

Spre mai bune vremi, de-or fi să fie!

Vă mulțumesc dar eu, domnul, țara,

Pentru-a voastră vitează sâlință.

Mergeți dragii mei! Fugiți de-ocară

Ce-așteaptă pe cei fără credință,

Ce s-aruncară la turci în brață!

Lăsați, după vrednicii să pață."

Așa zâcând cu lacremi pe față,

Cuvânt îi închisă-amara jele,

Iar' în oastea vitează,-îndrăzneață,

Nu s-auzia făr' suspinuri grele.

Toți în adâncă era tăcere,

Nădușindu-și amara durere.

Când din șireaguri ieși cu-îndrăzneală

Romândòr înainte și stete,

Împregiur cătând fără sfială,

Și sămn că va să grăiască dete,

Romândor viteaz cu fire-isteață

Ca Mart la războiu, ca ș-Amor în față.

Însă atunci părea că-i scânteiază

Ochii grăind așa cătră cete:

„Oastea lui Vlad, adecă vitează!

Războiu a face-acum va să-încete?

Iar' turcii vor merge cu pofală

Râzându-și de-a noastră neîndrăzneală?

La-atâta-adecă țara ne-ajunsă

Să-ș' vază muieri, maice, copile

Roabe la turci în saraiu ascunse?

Iar' fii și părinții de zile

Făcuți musulmani sau puși la robie?

Ah! voinici! aceasta să nu fie!

Nu fie! păn' suntem în viață!...

Să nu să zică vreo dinioară

Că trăind noi și-într-a noastră față

Vrăjmașul ne robi dulcea țară,

Că-oastea lui Vlad întreagă ș-armată,

Patria-și lăsă la turci argată!

Ș-unde-ți merge răsipiți în lume

Făr' patrie, casă, fără hrană?

Ah' cel mai amar! ba și făr' nume

Purtând cu voi vecinică prihană!...

Nu, dragi voinici! Ori la slobozie,

Ori la moarte drumul să ne fie!...

Și deacă-i hotărât din vecie,

Patria să cază fără vină,

Aceaiaș' soarte ș-a noastră fie:

Un mormânt ne-astupe ș-o țărână!

Vrăjmașului alta nu rămână

Făr' pământul și slava română!"

Romândor fârșind, răpști mulțimea,

Ș-un gomot din șireag în șireag

Mearsă crescând, iară călărimea

Desvoalsă-îndată-alb-verdele steag:

„Du-ne (strâgând), măcar în ce parte,

Ori la slobozie sau la moarte!"