Din martiri

George Anca

Cristian Tănăsescu

            O mică poveste ascultă pe cel ce o citeşte.

            povestea lui

            nu se poate spune decât când a noastră va fi fost sfârşită

                        de mult şi uitată

la cabinetul antropomorfic

            beautiful uncut hair of graves

            învârtind celula jur împrejur

            cu gratiile înfipte în sângele rotund

prea ne pierdurăm tu şi eu

(şi dacă-i mort atunci e tot emigrant)

Ştefan Vlădoianu

            înghimpe-l pururi otrăvitul bold

            pe-a cela care săgeta centauri

Păi, ăştia-s căpcăunii, astea ni-s comorile?

De oful lor plâng văduve spânzurătorile

din Spania şi Ţările de Jos?

            Primind aceste rânduri din parte-mi, ai să ştii

            că din păcate – încă, mă număr printre vii.

Mai dăinuie Lâna de Aur? Pe care tărâm din nevreme,

ce limbi de balaur văpaia şi-o trmură-n umbrele serii?

Medeea – fior şi legendă – cu vrăji ne lovi şi blesteme;

sub lespezi de ape şi veacuri de-abia amintire-s năierii.

            Tălăzuindu-şi limbile de fier

            ne linge urma-n sânge şi ne latră

            şi spumegă-n colţanele de piatră

            în veci întunecatul Finister.

Ne-ntind Krimchilde duşca de miragii

şi – cald holocaust postumei glorii -

lung săgetăm prin aria vâltorii

stihiile-n albastre naufragii.

            Ce dulci pe coclelile gurii

            lethalele ape!... Sonore-s!...

            Şi-aşa, pe astrala mea Flores

            Se-mbată de-arând Calinurii

Făclii de-nviere purtându-le îngerii

nădejdilor câte-s prin Valea Plângerii

            Vântule, alean şi alăută!

            Asfinţire, plâns al inimii!

            Îngerii luminii, linii mi-i

            adunai în rana mea gemută!

Măi coltuce,-mpărătuş de fum!

Bungetele somnului, buhaiul

hojma să-l tot hăitui cu alaiul

surlelor, - păi nu ţi-i oarecum?

            Dragoni pe val, în diluate ore

            se arătau hăt-Miazăzi de-Azore 

Pre nărăvaşul ce-ndrăgi ocaua

şi-Ţi preacurvi cu stelele şi veacul,

la lung răspas îl cerţi cu bobârnacul

şi numa cât ce-l pişti cu iavaşaua,

că orişicât i-ai răghila işlicul

şi ţesela pe cele cozondrace,

Te-ai însuţi minuna – cruci-te-ai, drace -

să-ţi depeni din holeră borangicul!

Şi-aşa ne ducem plugul dimpreună;

mai pe-o pârloagă şuie şchiopătând,

mai ochiul Tău se-nchide, când şi când,

boltindu-mi curcubeu peste furtună!...

            Haitei lepădat să mi-l sfâşie,

            hămesitul după neprihană

            geamăt îi şi otrăvită rană

            jinduindu-mi-te Apă vie!

Oh, maica lor, ăstor, prea-sfintele,

noi ticăloşi trecuţi prin Calvar,

tâlharii din furci, tâlhăriţii de har,

noi, câinii, le suntem mormintele!...

Şi spasmul prelung, fără ţărm, veşnicie!...

Îndură-te Tu, Prea-Curată Mărie!...

Rugămu-te încă de nu ni le-am duce

în zborul prin Marea Tăcere,

cu-amarele guri ostenite de fiere

şi-atâtea Mării,

                       agonii

                                  lângă Cruce!

            Frângă-Ţi-se trupul, danie,

            Pentru om, pentru gânganie,

            săturând şi foamea sfântului

            şi pe-a lighioanelor pământului,

            câinii şi măgarii şi plăvanii

            şi boierii lumii şi golanii,

            păsărelu-volburând stihiile

            şi, slăvească-mi-Te, puşcăriile!

Cu vântul fără stavili – sărut al dimineţii -

nechezul câtă-i stepa maree-i pân' la cer

şi zarea-i îmbrâncită-n vâltoare de hanger

iar stelele-s prin ierburi la şuierul săgeţii!

            Bine-vestind pe Condor şi Paradisierul

şi sângele pământului, august,

de fiecare lujer şi tulpină

tălăzuia cu chiote-n lumină

deslănţuit, solar holocaust

            Iar când va fi şi luna la taifas

- târziu, ehei, sub constelate lustre -,

de-o da Eclesiastul să ne mustre

va ridica Omar Khayam nou glas

            şi-un rubayat cu prospeţimi de floare

            - răsuflul lin din adâncimi de şip

            cu-nţelepciuni şi taine fel şi chip -

            ne-o umple ca o binecuvântare!...

Alene-ntins la soare , cu Etna căpătâi,

Mediterana-n foşnet având-o la călcâie,

cu degetele-albastre Eolus mă mângâie

cu mângâierea lină a ceasului dintâi...

            De ce-or fi arătând atât de triste

            aceste limpezi, tinere coriste

            şi cum se ofiliră-ndeosebi,

            scăldate parcă-n aburi de cucută,

            cununile – poemă involută -

            pe frunţile cuparilor efebi?

Ce priviţi în zare?

Ţărmul e departe!

Pe pământ sau mare

Moartea nu-i tot moarte?

Radu Gyr

voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle

cum scârţâie osul când frigul pătrunde

cum în noi insul se vinde pe sine

şi morţii vor prinde să urle

            Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane

            morţi sfinţi în lupte şi furtuni,

            noi am făcut din voi icoane,

            şi vă purtăm pe frunţi cununi

Când am plecat de mult în Cruciadă,

Mai ştii Bertrand?

Îţi mai aduci aminte, Alberic?

Şi tot mai tainic, cornul trist ne cheamă

Tot mai departe de Ierusalim...

Gotfried, Gotfried, de ce ne înspăimântă

O rană-n piept

Şi-aşa întins pe-o targă-nmiresmată,

Purtaţi-mă spre ţară îndărăt.

Şi braţele s-or ridica mai treze

Sfinţite-n mirul rănilor de ieri

Ţi-or sta în faţa porţii Cruciaţii,

Ierusalime, care nu ne vrei.

Şi ei sau alţii tot te vor supune,

Strălucitorule Ierusalim

            Lupii beznelor rânjesc la pânde

            Ţara-i toată temniţe flămânde

Apele facă-te

Ape ca ele

Lanţuri şi gemete

Plâns din zăbrele

Aiudule, Aiudule,

Fiară năucă,

Face-te-ai crudule

Scrum şi nălucă!

            De ce nu se face aşa, o lumină,

            Să văd că-n celule răsare

            Maica Domnului, c-o strachină mare

            Cu lapte şi azimă plină

Fac un pas, vă aud zornăind fierăria

Mă culc, mă ridic, sun din carne, din oase,

Pâinea mea sună, apa mea sună, somnul meu sună

Lanţuri, lanţuri

Tot voi m-aţi legat de grozave ardezii,

Vulturi de foc să rupă aşchii din mine

            morminte fără poveste

            unde nu-ngenunchează neveste

            Cât îi lună pe coame

            crucilor parcă li-e foame

            Cât bat stelele-n osânde

            crucile-s haite flămânde

Aici stau de vorbă cu celula mea, pe-ndelete,

o-ntreb de voi, o dezmierd, apoi o zgârii, o muşc şi-o blestem.

Câteodată, umbrele voastre pâlpâie pe un perete,

şi-atunci curge aur în ea, ca-n staulul din Vitleem.

            şi-n timp ce corbii vin să-i roadă,

            leg altă rană c-o basma,

            şi trec încet pe gloaba mea,

           

            'naintea lor, pe gloaba mea.

Mă pipăiţi pe umeri, pe veşminte,

încredinţaţi că am venit-napoi,

ci eu sunt numai sute de morminte

în leşul care umblă printre voi.

            Noi n-am cules aur din soare

            Ci-n roşii amurguri zbătute,

            Am strâns stropi de sânge-n urcioare

            Prelins de pe cruci nevăzute.

           

            Pândeam numai ştreanguri din stele,

            Din zările roşii, sâneţe,

            Priveam cum amurgul măcel e.

            Noi nu am avut tinereţe.

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri şi funii,

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane,

Şi sus, ca lumina din urma furtunii

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane!

            Dar, hămesit, subt lacăt, chei şi zăvoare,

            de tine, sălbatice, viule soare Soare,

            din carne îmi rup, din dogorâta mea smoală,

            aceste cântece în pielea goală.

ploşniţă soră, guzgane-cumnate,

mătuşă libarcă.

Şi voi, lighioane surate

- păienjeni, păduchi şi gândaci -

numai voi din pereţii posaci,

călcaţi cu inimi de frate

prin orele mele înveninate.

            Voiam să-mi învăţ zodia pe dinafară

            şi-o visam scrisă cu litere-nalte, citeţe.

            Credeam că steaua mea e o caleaşcă la scară,

            să mă ducă, trasă de cerbi, peste râpi şi podeţe...

            Cum caută azi ochiul, cu duşmănie,

            Steaua nemernică şi blestemată!

            Ce târfă de stea, ce năpârcă spurcată,

            cum aş rupe-o cu dinţii, din puşcărie!...

Sub marii amari bolovani,

Cineva urlă de-o mie de ani,

cineva cântă de-un veac,

cineva n-are geamăt, nici leac,

altul cheamă şi cheamă,

altul blesteamă,

altul, cu-ntreg cuţitul,

ucide granitul...

Sub marii amari bolovani,

sângele temniţei fierbe de-o mie de ani.

            Vecine,văzduhul ne cheamă vibrând din vechi violoncele.

                        Vezi? Calea laptelui, sus, peste noi?

            E drumul ocnaşilor: uite, i-am întâlnit printre stele

                        din lanţuri sunând, în convoi.

Nu m-ai strâns la piept, tată, nu mi-ai dat mâna,

            /acest lucru e strict interzis./

Dar s-a făcut o tăcere moale ca lâna,

            peste noi cădea cerul ucis.

            Sunt temniţe sus, ne fac semne, ne dau de veste,

            Eu stau şi culeg depărtatul lor zvon,

            şi parcă zăresc după gratii celeste

            surâsu-ţi, Cervantes, şi tifla-ţi Villon.

            Sunteţi acolo, verilor, fraţilor,

            în carcere strâmte, de nestemate...

            Salut, smintiţilor splendizi, salut deşuchiaţilor,

            Ave, nălucilor întemniţate!

Din toate minunile Tale,

nu văd o zdreanţă, nu pipăi nimic.

Pentru-osânditul calic

ai numai ziduri în pieile goale...

            S-a zgribulit patul, celula e de hârtie

            ghetele-au tremur şi mârâit de potăi...

            Mi-e frig, m-aş vrea opărit cu leşie,

            aş mesteca tăciuni, aş bea vâlvătăi.

Fetid şi putred, somnul miroase-a pansamente,

dar pernele vibrează, prind aripi transparente,

şi unul după altul nemernicele paturi

fug pe ferestre-afară, în lacrimi şi-n oftaturi,

şi-n noapte zboară-acasă, la ţânci şi la neveste,

plutind pe subt arcada miresmelor celeste...

            Numărul zodiei mele,

            două sute optzeci şi unu.

            Până-n celulă, la mine,

            alte două sute optzeci

            de lanţuri, de cuşti, de jivine

            zăngăne, hăpăie, urlă ca mine,

            alte două sute optzeci

            de bestii, cu gheare haine,

            zgârie pietrele reci,

            gâtuie viaţa ca mine,

            rup hălci din aduceri aminte,

            muşcă, prin somn, o ţâţă fierbinte,

            se izbesc de pereţi ca nişte lilieci,

            sau doar putrezesc înainte

            ca nişte morminte,

            alţi două sute optzeci...

            Două sute optzeci şi unu.

            Numărul cu care mă târâi

            prin sângele cuştei, şi latru, şi mârâi...

            Două sute optzeci şi unu.

            Numărul cu care râd ca nebunii,

            scriu coapse şi sexe pe zid,

            şi-n fiece clipă, ucid...

Dorul de tine mi-e aşa ca o furcă

proptită cu dinţii în beregată.

Din fundul Aiudului ochii tăi urcă

pe cer ca doi luceferi de piatră.

Mănânc: eşti în lingura mea. Fac un pas:

şchioapeţi, alături, în fiare.

Aprind o văpaie la iconostas:

cad lacrimile tale din lumânare.

Prin somn, vine lanţul tău, blestematul,

cu mari zornăeli să mă scoale.

Strig: Lanţule, lanţule, lasă-mi băiatul,

ferecă-mi mie gleznele goale.

            Şi dacă singur rana nu-ţi legai

            cu mâna ta, n-ai unge răni străine.

            N-ai jindui după frânturi de rai,

            de n-ai purta un strop de iad în tine.

            Că nu te-nalţi din praf, dacă nu cazi

            cu fruntea jos în pulberea amară...

            Şi dacă-nvii în cântecul de azi

            e c-ai murit în lacrima de-aseară.

Azi noapte Isus mi-a intrat în celulă.

O, ce 'nalt şi trist părea Crist.

Lun-a intrat după el în celulă

Şi-l făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile lui păreau crini pe morminte

Ochii adânci ca nişte păduri

Luna-l bătea cu argint pe morminte

Argintându-i pe mâini vechi spărturi

Uimit am sărit de sub pătura sură

- “Doamne, de unde vii? Din ce veac?...

Isus a dus lin un deget la gură

Şi mi-a făcut semn ca să tac.

A stat lângă mine pe rogojină

- “Pune-mi pe răni mâna ta!”

Pe glezne avea urme de răni şi rugină

Parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase

Pe rogojina mea cu libărci

Prin somn lumina, iar zăbrelele groase

Lungeau pe zăpada lui vărgi.

Celula părea munte, părea căpăţână

Şi mişunau păduchi şi guzgani

Am simţit cum tâmpla îmi cade pe mână

Şi am dormit o mie de ani.

Când m-am ridicat din afunda genună

Paiele miroseau a trandafiri

Eram în celulă şi era lună

Numai Isus nu era nicăiri.

Mi-am ridicat braţele, nimeni, tăcere...
Am întrebat zidul; niciun răspuns...

Doar razele reci ascuţite-n unghere

Cu suliţa lor m-au împuns.

Unde eşti Doamne?... am urlat prin zăbrele

Din lună venea fum de căţui.

M-am pipăit şi pe mâinile mele

Am găsit urmele cuielor Lui.

            Zidim destin, Parâng de ziduri sfinte

            Dar nu din var şi piatră ctitorim

            Ci tencuim cu albe oseminte

            Din cărămida rănilor zidim.

Mi-oi năluci atuncea, că am înins toţi zmeii,

că sunt biruitorul întregului pământ,

îmi va închide ochii, blând, mâna Dulcineii

şi voi muri departe de morile de vânt...

Nichifor Crainic

Întrebat-am vântul, zburătorul

Bidiviu pe care-aleargă norul

Către-albastre margini de pământ:

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lor

Mă doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,

Candelă ce leagănă-n tărie

Untdelemnul cântecului sfânt:

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns

În lumina celui nepătruns.

Înrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,

Oarba care vede-n întuneric

Tainele neprinse de cuvânt:

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufniţa: Când va cădea

Marele-ntuneric, vei vedea.

            Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse,

            Şi dulceaţa celui sfâşiat de leu,

            În arena morţii, Dumnezeul meu,

            Fii şi răsăritul vieţii mele-apuse,

            Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse!

Podgorii bogate şi lanuri mănoase,

Pământul acesta, Iisuse Hristoase,

E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.

Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grâne

Şi sângeră-n struguri şi frânge-te-n pâine,

Tu, viaţa de-a pururi a neamului meu.

            Tu munte, doboară o stâncă de sus

            şi dă-o de-a dura pe omul răpus

            că-i plin de iubire ca stupul de miere

            dar nimeni n'o ştie şi nimeni n'o cere,

            că poate sub stâncă i-ar fi mai uşor,

            decât sub povara gemutului dor.

Ionel Zeana

În murmurul puţinelor cuvinte,

Bolborosim cu inima fierbinte:

Îndură-te de noi, o, Doamne Sfinte!

            Cu Ivan, cu Boris şi cu Vasia

            Asia, Asia, Asia!

Uite, frate, fiarele

Cum şi-mplântă ghiarele

Şi ne seacă soarele

            Am îmbrăcat

            Armura grea de cruciat

Copiii azi se roagă sub icoane,

Să le aducă Moş Crăciun în zori,

Mălai în locul pungii cu bomboane

Şi taţii îngropaţi în închisori.

            Ehei, temnicer,

            Trăzni-te-ar Sfântul din cer

Peste-ale porţii

Zale de fier,

Sună prin ger

Tropotul morţii,

Tropotul morţii

            De când stăm aici şi putrezim?

Umbrele,

Sumbrele

            Hei! Cine umblă la vizetă

Hei! Cine oare-a părăsit pământul?

            Galbeni ca gutuia

            I-nfulecă pământul.

            Ca un ţârcovnic vântul

            Îngână: Aliluia!

Hei, m-am logodit cu tine,

Moarte, într-o zi de mai,

Când doineau înalt în mine

Codrii pe-un picior de plai!

            Joacă-n ochi ca o bacantă,

            Peste munţi de pâini şi poame,

            Groaznică, halucinantă:

            Foame... foame...foame... foame!

Ascultă, bucătare Ladislau,

Răstoarnă-n blid pogon un polonic,

Că-mi arde gura fierea ce o beau

Şi-un gol imens mă suge sub buric!

Între pereţii mucezi cu libărci,

Cu trupul vânăt, răsucit covrig,

Azi noapte-n iadul blestematei Zărci

Am tot gemut de foame şi de frig.

Nu mi-am găsit o clipă adăpost

Şi-am tropăit precum un armăsar,

Că gardianul furios din post

M-a târnosit cu-ntregul calendar...

Mi-a sângerat în inimă o rană

Şi-un înger trist îmi lăcrima sub coastă...

Doar luna durdulie, roşcovană,

Râdea cu gura ştirbă ca o proastă.

Te-am aşteptat, în cuşca zăbrelită

Să vii ca un îmblânzitor de fiare

Să simt curgând mocirla aburită,

Ca aurull topit în mădulare.

Să-nşel o clipă apriga potaie

Ce-mi latră trupul destrămat în ceaţă,

Cu gheara-i crunt înfiptă-n măruntaie...

Luceafărul şi steaua ei de viaţă!

            Dar va suna odată pân' la astre

            Şi ceasul învierii noastre

            Şi neamul tot, trezit la o chemare,

            Se va scula năpraznic în picioare,

            Cu coase-n mâini, cu furci şi cu topoare,

            Vuind şi bubuind din zare-n zare,

            Ca o pădure uriaşă de goruni

            Sălbatic biciuită de grindini şi furtuni.

            Şi veţi pieri în hăuri de-ntuneric,

            Cu prăvălirea unui bolovan,

            Hoarde ale Spiritului Luciferic,

            Hoarde ale lui Satan!

Doamne, izbăveşte-mă de suferinţă!

De-atâta chin mi s-a sfinţit şi cel din urmă strop de sânge.

            Şi iar te prosternai adânc la denii,

            În zvonul cuvioaselor ectenii

            Şi-n leagănul bolnavelor vedenii,

            Ah, arde-te-ar vâlvorile gheenii!

            În salturi uriaşe ca jivina,

            Sub zodia delirului tău tific,

            Atâtor neamuri stinsu-le-ai lumina,

            Din Baltica şi până la Pacific,

            Rozându-le soarele

            Cu colţii şi cu ghearele

Bucur Stănescu

Mă învârt de ieri într-o elipsă

Mânat cu biciul de satrap.

Mi-e gândul putredă  eclipsă

Alerg mereu, alerg la trap.

Alerg de nu ştiu când într-una

Şi sensul vieţii a pierit.

Deasupra mă pândeşte luna

Să-mi soarbă creierul topit.

            Voi sunteţi oare ai lumii cârmaci?

            Unde e băţul cu vrajă de vraci,

            Să-l zvârlim din adânc de închisoare

            Peste ocean năpraznic să zboare

            Să vă-nveţe slovă curată

            Că timpul e crud şi nu iartă!

            O.K., O.K.

            Şovăielnici yankei!

Apoi când plin de Cel ce nu eram,

Mă risipeam în spaţii şi clipite

Din buchiile vremii învăţam

Să nu mai fiu, dar să pulsez-nainte.

Virgil Maxim

Cine are Potirul

    sau ştie să cânte

      să poftească!

  Să intre la Cină!

Numai cine are potirul

    sau... ştie să cânte...

              Lacrimi fierbinţi

                pe care

            “copacul-cu-mintea-în-braţe”

              le urcă spre ceruri în şoapte

De câte ori pământul, fără splină,

se duce, taur negru, rostogol,

de câte ori îl săgetează-n gol

harapi cornuţi, mereu în nehodină

            Ce să-ţi cânt, mamă, ce să-ţi cânt?

            Pe unde-am fost eu lumea nu cântă!

            Ci numai tremură sub bici,

               plânge şi priveghează

                 şi scuipă sânge...

                    Ce să-ţi cânt?

Aurel Pastramagiu

Aiud, galera destinelor noastre,

Ne poartă pe-a timpului unde albastre

Spre-un ţărm neştiut, spre-un port neatins,

Spre-un far ce în noapte de mult stă aprins.

Ne frângem în grelele lanţuri sub bice,

Sleiţi, unii trupuri se zbat să-şi ridice;

Pe rând, tot mai multe zac ramele-n loc,

Galera-i o frunză-n al vântului joc.

Şi azi ca şi ieri, mor pe nava cu vele

O ziuă cu soare, o noapte cu stele

Şi-asemeni bătrânilor zei din Oplimp,

Ni-i viaţa un zbor peste spaţiu şi timp.

În suflet purtăm paradisele ninse,

Parfumul pierdut din grădinile stinse,

Iar gândul se frânge-n tăcerea de mort:

Câţi oare vedea-vom intrarea în port?

Dar vie ni-e dragostea în pieptul ce moare,

Credinţa ni-i cântec, ni-i rază de soare,

Când viforul soartei, când crivăţul crud

Ne murmură-ntr-una: Aiudul, Aiud...

Grigore Zamfiroiu

Şi augură diafani

   Anii ce înflor

   Zâmbetelor cui mi-i dor

      Şi-i e dor de ani...

Plânge, plânge, prizoniere

Scrisa ta amară

            Pe destinul tău şi ţară:

                        Lacrimă şi fiere...

Iar pe cine ştie unde,

Tot în hrubele afunde,

Un flăcău cuprinde gratii

Cu pumni grei ca-n visul tatii...

            Şi în anii care vin,

                        noapte sfântă, zi-mi,

            ce bătrâni Ierusalimi

                        voru-mă vecin?...

           

            Ori e Cerul care-apleacă-n

                        umbra ta cu bură

            zare lină... şi se-ndură:

                        lună pe-un mesteacăn?

Ion Constantinescu Mărăcineanu

Trei zile-a curs pe uliţă şuvoi

din sângele înfierbântat pe rug,

mulţimea de strigoi flămânzi şi goi

s-a înfrăţit sub greul tăvălug,

iar satul smuls din tagma celor mulţi

s-a prefăcut în flacără şi fum

în care gem copii flămânzi, desculţi,

în căutarea unui fir de drum.

Andrei Ciurunga

Numai mieiii, prin pustiu,

pasc din trupul, câteodată,

cine ştie-al cărui fiu,

cine ştie-al cărui tată.

Plouă stelele cu har,

luna ne trimite veghe,

iarba înveleşte iar

pieptul dezbrăcat de zeghe.

Mâine poate va veni

legea cumpenelor drepte.

Doamne, nu mai zăbovi,

morţii ştiu să se deştepte.

Anii noştri schingiuiţi

stau de strajă. Pace ţie,

cimitir de osândiţi

de la margine de glie!

            Măicuţa mea, primeşte ca pe-un dar

            aceşti arginţi, cu sunet de osândă.

            Puţini or fi, dar i-am plătit amar,

            cu toată tinereţea mea flămândă.

            Sângele cald pe care mi l-ai dat

            l-am cheltuit ca pe-o nimica toată.

            O bună parte, darnic, s-a vărsat

            sub târnăcop, sub rangă, sub lopată.

            Iar restul ţi-l trimit acum senin,

            să-l dai pe pâine şi să-l plângi la masă

            căci pentru mine mi-am oprit puţin

            atâta cât să pot ajunge-acasă.

Primeşte, Doamne, fumul rugăciunii

ce se înalţă tremurând în grai

şi urcă până sus, pe scara lunii,

spre scaunul pe care ştim că stai.

Îngenuncheaţi pe lanuri secerate,

rugămu-ne, stăpâne de apoi,

să-i vindeci cu azur şi bunătate

pe duşii prea devreme dintre noi.

Ei au plecat cu rănile deschise

de sub înalte maluri ce se rup,

cu visele din gând  făcute trup,

 cu rănile din trup făcute vise.

Şi până ieri i-am tot avut alături,

au stat aici, cu noi, pe vagoneţi,

au dat tribut aceloraşi lopeţi

şi-au ars de friguri sub aceleaşi pături.

La masa cu castroane uniforme

au luat şi dânşii ciorbele la rând,

dar, prăbuşiţi sub cizme şi sub norme,

s-au desfăcut de lanţuri mai curând.

Primeşte-i, Doamne, cum primeşti tămâia -

şi dacă-i culci în raiul tău cu flori,

să pui, ca pe morminte, doi bujori

pe-obrajii storşi şi galbeni ca lămâia.

În ochii goi , plecaţi fără lumină,

sădeşte câte-un pui de viorea.

Ei pot stropi toată grădina Ta

cu cât au plâns aici pe rogojină.

Şi gurilor care-au strigat în stradă

că vin blesteme mari peste norod,

mai caută-le; Doamne, prin livadă

câte-un cireş întârziat în rod.

Flămânzi au lunecat spre cele sfinte

şi de ruşine poate nu ţi-au spus,

de-aceea te rugăm să-i laşi, Părinte,

să bea din calea laptelui de sus.

Iar dacă n-ai cumva destulă pâine,

în loc de mămăligă ai putea

să  le împarţi la masă Luna Ta

şi să zideşti o altă lună, mâine.

Iar sfintelor căzute-n rugăciune:

mame, surori, logodnice, soţii,

poartă-le paşii către morţii vii

să le găsească gropile comune.

Şi dă-le tot alintul, toată mierea

din fagurii nescriselor scripturi -

Izvoarele, pe frunte, din păduri,

şi din adânc, în suflete, puterea.

Îngenunchind pe lanuri secerate

sau la troiţe scunde de trifoi,

se roagă, Doamne, într-un glas cu noi

un neam întreg de frunţi însângerate.

Sărută rana ţării cu senin

şi miluieşte-i cu oglindă blândă

pe cei ce-au dus a crucilor osândă

şi dorm sub dâmburi fără cruci. Amin.

Emanoil Paraschivaş

Venit-a vremea să-mi măsor şi fruntea.

Vroind să ştiu cât e de-adâncă marea,

luai valu-n piept, purtat de lumânarea

negaţiei ce zilnic mi-a fost puntea.

            Iubind nespus m-ai dăltuit ca Tine

            şi m-ai pitit în lut ca să-mi dai form'.

            În lacul fără ţărm m-ai pus să dorm,

            făcându-mi pat din cedru şi hermine.

Roibul de rând ce-mi legăna armura

sosea norul din urmă,

Cum? Mi-a fost insul turmă?

Cu fieru-n piept am repezit custura.

Răpus de fier, mi-a-ngenuncheat fugarul

amar privind în zare,

Hei, Galbene de Soare!

Eşti firav tu sau eu îmi sunt tâlharul?

Serafim Pâslaru

Se lasă noaptea straniu

Pe umbre-ncrucişând

Ciolanele-i sub craniu

Cu cioc de corb flămând!

Lovind un braţ de cruce,

Aripi de lilieci,

Jilave şi năuce,

Stropesc pereţii reci...

O bufniţă-n orbite,

Cu stropi de chihlimbar,

Pătrunde pustiite

Ferestre de altar!

Lugubră trombă urlă

Tăcerea în urechi

Când lacul nopţii-n turlă

Ascute coase vechi!

Şi, palidă, o rază

De undeva-nflorind,

Prin noapte luminează

O cruce-nchipuind!...

Simion Giurgeca

Doamne,

Cu gândul mâine de-oi trece,

La lut şi la piatră, la apa cea rece,

Pe bolta senină fără de ceaţă

Trimite ţării augur alt soare

Şi-o altă viaţă!

            Oraş bătrân,

            ce stai pustiu în mine

            şi eşti numai cenuşă

            o urmă a focului de ieri,

            când vor veni furtuni

            pe străzile-ţi înguste

            şi viaţa curge-va-n şuvoi,

            lucind în razele de soare,

            ridică-te din spuză iară...

            şi luminează-mi calea

            spre-o zi de sărbătoare

Fronea Bădulescu

Lasciate ogni speranza

Voi che entrate qui...

Astfel hotărî instnţa

Soarta sutelor de mii

Ce-au fost condamnaţi să moară

În infernul cel mai crud

Al Jilavelor din ţară:

Piteşti, Gherla sau Aiud.

Dar ei nu ştiau că-n minte

Noi păstram ca-ntr-un muzeu

Un tezaur de cuvinte

Şi credinţa-n Dumnezeu.

Din cuvânt făcut-am armă,

Din credinţă-am făcut scut,

Care spulberă şi sfarmă

Lanţuri, gratii, ziduri, cnut.

Fără să avem hârtie

Ori cerneală sau condei

Am făcut din poezie

univers de epopei.

Înfruntând teroarea cruntă

Ne-a unit, ne-a-mbărbătat

Cuminecătura sfântă

Dintr-un vers întemniţat..

Din celulă în cetate

Au zburat ca un lăstun

Versurile zgâriate

Pe o coajă de săpun.

            Un coridor îngust şi nu prelung

            În care patru paşi, ori cinci ajung

            Ca să-l străbaţi până la cap şi este

            Rece şi gol, cavou fără ferestre,

            Din care poţi să ieşi nevătămat

            Dacă te mişti mereu, neîncetat.

            Pornesc cu pas mărunt, încetişor

            Şi dornic ca să ies învingător

            Las sufletul să plece-n lumea mare

            Şi evadez astfel din închisoare,

            Doar trupul meu ca un automat

            Se mişcă, du-te-vino-neîncetat,

            Şi zile-ntregi, în beznă şi în frig

            Eu trec de gratii şi de orice dig.

            Mă regăsesc afară-n libertate

            Unde trăiesc momente minunate,

            Fără călăi şi fără turnători,

            Până când sună clopotul în zori

            Şi la vizetă vine un bandit

            Şi mă întreabă: Încă n-ai murit?

            Mă reîntorc din lumea mea sihastră

            Şi îi răspund: Nu, după dumneavoastră!

Tot ce mă înconjoară e din fier:

Şi uşa şi zăvorul şi vizeta

Şi gratii şi gamela şi tineta

Şi patul e făcut din cornier.

Şi lanţul greu pe care-un temnicer

L-a prins cu nituri groase la picioare,

M-am învăţat cu el, nu mă mai doare,

Că şi voinţa mea e tot de fier.

Că-n jurul meu e-atâta fierărie

Nu-i lucrul cel mai greu de îndurat,

E mult mai greu regimul de sclavie.

Dar răul cel mai rău din închisoare

Sunt paznicii cu sufletul de fiare

Pe care comunismul i-a creat.

            Cu sufletul gătit ca de paradă

            În păr cu diademă de minuni,

            Cu zalele ţesute din zăpadă,

            Cu scutul împletit din rugăciuni

            Broda-vom din speranţe o pocladă

            Şi din virtute salbe şi cununi.

            Aşa cu el, vărsat ca o cascadă

            Pe beznele acestui veac ateu,

            Din adevăr călim tăiş de spadă

            Şi din iubire platoşe de zeu,

            Să-ncepem cea din urmă cruciadă

            sub steagul unui fiu de Dumnezeu.

E tăcere. Nu s-aude niciun zgomot, nicio notă.

E-ntuneric cum e noaptea într-un fund adânc de grotă.

Ca o boltă grea nimicul mă apasă, mă-nconjoară

Şi un gol ca golul morţii m-a cuprins şi  mă-nfioară.

Nu e nimeni lângă mine. Inima-a-ncetat să bată,

Dar o simt cum sparge pieptul, iese-afară şi deodată,

Ca o candelă micuţă fumegă şi se aprinde.

O fantasmă de lumină văd din ea cum se desprinde.

Vaporoasa arătare, fantomatica lumină

Se încheagă în contururi, prinde formă cristalină.

Un cristal cu mii de feţe oglindind în ele viaţa,

Transparent precum e golul, ici şi colo cum e ceaţa.

Şi pe multele lui feţe, pe nebănuite cute

Zeci de mii de semne scrise de condeie nevăzute.

Descifrez şi-mi trec prin minte, parcă vin să se prezinte

Tot trecutul, toată viaţa, toate-aducerile aminte.

Tremură uşor scristalul şi cu unde umple spaţii,

Liber, glasul Conştiinţei se încheagă din vibraţii.

Omule! Cristalu-acesta suflet  îţi e dat şi are

În reţeaua lui răspunsuri pentru orişice întrebare.

El e cartea vieţii tale şi puntea de legătură

Între cel Atotputernic şi umila ta făptură.

Cât timp feţele lui fi-vor transparente şi senine

Poţi vedea  în ele calea înţelegerii depline,

dar când umbrele şi ceaţa i-or întuneca lucirea

Ai trăit zadarnic viaţa. Nu i-ai înţeles menirea.

Viaţa este simbioza dintre suflete şi formă

E minunea zămislirii lutului ce se transformă,

E cărarea neîntoarsă din neant spre veşnicie,

Este jertfă, suferinţă, bucurii şi poezie.

E tributul dat în lupta dintre rău şi dintre bine,

E sămânţa care naşte generaţia ce vine.

Eu sunt glasul Conştiinţei. Îţi îndrum a vieţii cale

Şi îţi ocrotesc fiinţa pe măsura vrerii tale,

Că tu ai cum n-are nimeni, nesfârşită libertate

Să îmbraci haina virtuţii sau să bâjbâi în păcate.

A tăcut. S-a stins lumina. Toate cele nepătrunse,

Înţeles-am, nu în cosmos, ci în suflet sunt ascunse.

Gabriel Ţepelea

Un dangăt de clopot deschide

Duminicii cale spre noi...

Prin sânge buznă şuvoi

Tristeţea-şi sapă firide

Şi iarăşi mi-e gândul strigoi

Ce-mbracă bătrâne hlamide

... Şi clopote vin, clopote rar, clopote plâng

Mă frâng

   mă cufrâng,

      De zare m-anin, cu unghii de jar,

... Bat clopote lin, bat clopote rar...

... Departe, văd satul... departe,

Pierdut într-o glugă de munţi

Cu cerul albastrelor nunţi

Şi anii prunciei, de-o parte,

Iar zvonul de unde împarte

Armindeni din anii mărunţi

... Şi clopote vin, clopote rar, clopote bat

      Răsună ciudat, sub bolţi de amar, o undă de crin.

         Bat clopote rar

            Bat clopote lin.

Vasile Voiculescu

Doamne, m-am plâns că viaţa mi-e cumplit de grea,

Te-am rugat să mi-o iei... n-ai vrut să mă asculţi...

Mi-ai spus atât: să nu mai fie numai a mea,

S-o împart cu alţii, cu cât mai mulţi...

Am pornit atunci să-mi arunc: unora haina

Altora pita, sandalele, banii;

Am colindat lumea, m-am despuiat, mi-am pierdut anii...

Tot mai copleşitoare mi se făcea povara şi taina...

Din nou  m-am întors şi m-am jăluit:

Doamne, sarcina iată sporeşte...

Abia mai pot, priveşte, sunt strivit...

“Nu mai da tu!” m-ai sfătuit

Atunci ce să fac? “Tu de-acum primeşte!”

Şi-am început să iau... de la unii un sfat,

De la alţii necaz ori durere

Am primit tot ce mi s-a dat;

Câţiva hulă şi ură mi-au aruncat,

Am împărţit cu mulţi deznădejdi, răni, suspine,

Mi-au dăruit atâta chin.

Atâta chin mi-au dăruit, cât mă mir, c-a încăput în mine

Rar de la cineva o lumină, şi mai rar o tăcere...

Toţi în căuşul sufletului mi-au turnat

Numai zbătăi, ruşini şi sfâşiere...

Doamne, darul a crescut  mereu, nemăsurat:

- un munte de obidă şi nemângâiere -

Nu mă-ndur din inimă să mi-l smulg,

E al meu, l-am cules, milă de la el şi gând de la Tine

Fără niciun păs ori grijă de mine;

Ca să-l duc, mi-ai hărăzit atâta putere

Că de atunci povara mea n-o mai simt nici cât un fulg...

            Când n-o mai fi nici urmă din noi în amintiri,

            Cu spaimă dezgropa-vor dintre hârţoage roase

            Un alb colos de versuri mai tari ca nişte oase

            Scheletul uriaşei, tristei noastre iubiri.

            De-a pururi ard în ele, din focul cel etern

            Ca-n măgura de stâncă titanicele febre

            Un osuar de patimi, năpraznice vertebre

            C-un cap s-atingă  cerul, cu celalt  în infern...

            Şi-or întreba, ce-arhanghel s-a prăbuşit din zbor

            Şi-a-nsămânţat ţărâna cu marea-i fulgerare?

            Slăvitelor fărâme clădi-le-vor altare

            Popoare-ntregi, cu fruntea sub frumuseţea  lor;

            Ci-atât prinos de glorii asupra lor vărsat

            Nu va-mplini statura iubirii ce-au purtat.

Ion Caraion

Am fost acolo unde trebuia să fim

            Cred numai în oamenii ale căror vorbe sunt oameni

ia crucea mea şi urc-o mai departe

            cântă apa neagră

Întotdeauna am venit la gară, Doamne,

mai devreme decât pleca trenul.

Şi te-am aşteptat la toate trenurile vieţii mele,

să te-ntâmpin.

Mă vedeau cum bat câmpii-n

zadar – copiii, acarii, vântu' limbut.

Tu n-ai venit. Sau ai trecut

fără să cobori.

            Trezeşte-te, Doamne,

            să n-ajungi în ţară străină!

Constantin Aurel Dragodan

Dar surd, câteodată s-aude ceva:

Un V ciocănit uşor în perete.

Atunci tresărim bucuroşi că ne va

Purta pe aripă chemarea discretă.

Serafică orgă, destoinic strigoi!

Pereţii par clapele claviaturii

Pe care măiestrele degete moi

Morsează cereşte poemul culturii.

Şi zidul dispare topit în azur.

Porniţi peste vreme p-o tainică frunte,

Pioşi ascultăm cu mulţimile-n drum

Cuvintele predicii Lui de pe munte.

Din nou patriarhii şi sfinţii apar,

Din nou Academos grădina-şi deschide.

Prietene Platon, mai plimbă-ne iar

Prin lumea ideilor tale splendide!

S-au strâns laolaltă poeţii-n pridvor:

Pe mantie, Charles cu-amurgul Citerei,

Fantasticul Edgar plângând pe Lenore,

Mihai, strălucind ca luceafărul serii.

Un K deodată zări prin pereţi,

Şi toate minunile-n gol dispărură.

Semnal de pericol e K, şi, înceţi,

Apar pe la uşi temnicerii cu ură.

            Măi Radule, măi Ştefane,

            Vasile, Nichifore, Ioane băiete,

            aţi scris fiecare perete?

            tavanul, podeaua, zăbrelele, uşa,

            lăcată, zăvorul, cătuşa?

            Să nu rămână nimica nescris

            niciun ungher, nicio coadă de lingură,

            să vorbească temniţa singură

            cu litere strâmbe şi lungi, de proscris.

Întâiul şi-al doilea an, cu ardoare

Am fiert în tumult, ca şuvoiu-n zăpoare;

Al treilea: jarul şi chinu-aşteptării;

Al patrulea: temeri şi semnu-ntrebării;

Al cincilea: gol de iluzii pierdute;

Al şaselea: zbateri în mlaştini stătute:

Al şaptelea: culme de mari disperări;

Al optulea: calme, adânci împăcări.

Şi anii crescură, şi nouă şi zece,

Odată cu liniştea, cremene rece.

Pe drum de restrişte, alţi trei ani mai trecură:

Găseam apă vie şi mană-n Scriptură.

Când patrusprezece pe frunţi ne-au apua,

Vegheam împreună cu Domnul Iisus.

La şaptesprezece, socoteam surâzând

Adânci  înţelesuri, cu ciuturi de gând.

Şi douăzeci, vii ne-au găsit prin ruină,

În candela rănii cu flori de lumină,

Cu morţii în jur, strălucind în halou,

În suflet cu vrerile omului nou.

O! Doamne! Ce rază de verzi primăveri

Ne-o unge pe frunte cu mirt de-nvieri?

            Ţara toată este plină de strigoi.

            În amurguri, apă de sorbim în cană

            Ne rămâne-n gură sânge cald de rană.

            Vântul ne aduce paşii lor prin foi.

            Tresărim prin somnul nostru cu vedenii

            Şi-i vedem, dun umbră cum năzar la geam.

            N-am fi zis c-aievea ar fi ei, de n-am

            Respira veşmântul lor de mirodenii.

Nicolae Nicolau

Vino!... fructele tale din urmă, acum

se-ncarcă de aur şi taine; din urne solare

fagurii grei mai adună ştiutul parfum...

O linişte rece adoarme în ultima floare.

Verdea  mângâiere a verii nu va mai fi,

şi nici, printre ramuri adânci, în amurg, vreo foşnire...

Mulcom, cântările vechi se vor pierde – tu ştii -

apoi peste toate va ninge o grea desfrunzire.

Vino!... curând vor porni pe sub cerul închis

aripile mari ale clipei, spre golfuri albastre.

Noi, aplecaţi peste margini înalte de vis

tăcuţi vom veghea de atunci somnul frunzelor noastre.

Eugen Măgirescu

Să nu mă spui la oameni că-Ţi fac rugă

Şi nici că stau cu Tine noapte-n prag.

Mi-a  încăput măgarul ăsta slugă,

Tocmit la carul morţii, pe ciomag.

   Şi n-aş mai vrea ca oamenii să ştie

   Că înnoptez cu Tine pe furiş.

   Ar fi să-njunghi o nouă liturghie

   În rostogolul meu pe povârniş.

Le-am spus că nu mai ştiu nimic de Tine,

Că m-ai trăzni-ntr-o clipă dacă-ai fi;

Şi-n ochii lor, neputincios, vezi bine,

Te răstignesc în fiecare zi.

            Departe, într-un sat, o mamă slabă,

            De aşteptare lungă şi de dor,

            Icoanele  întreabă de fecior

            Şi numele i-l strigă prin  cocioabă.

               De-atâta timp, că nu mai ţine seamă,

               Plângea aşa, când candela s-a stins,

               Şi din icoana veche s-a desprins

               Un înger alb, în glas cu vorba “mamă”.

            Trecu uşor în vis, cu faţa tristă

            Parcă purtase lanţuri pân-aci,

            La revărsatul zorilor găsi

            Un strop de sânge, mama, pe batistă.

               În noaptea-aceea, slujba Învierii

               Se săvârşise-n mii de răstigniri,

               Cu preoţii nebuni de travestiri,

               Ai neputinţei noastre şi-ai durerii.

            Martirizat, cu rănile deschise,

            Pe lespezile goale, trupul drept

            Ilumina cu mâinile pe piept.

            În noaptea-aceea Serafim murise.

M-au trimis să te-atrag  în cursă, măi frate,

Să-ţi dau brânci în curmei, pe la spate .

Şi n-am cum să-ţi spun să fereşti la o parte.

Mi-e frică de oameni mai tare

Ca de judecata cea mare.

De care

Parcă-am uitat că mă aşteaptă-n dosare...

Petru C. Baciu

Îmi bate în perete strigă: “frate,

De este-acolo cineva, răspunde;

Eu sunt un condamnat la moarte”.

Şi gasul stins prin zid abia pătrunde.

M-apropiu greu în noaptea mea de zgură,

Lipesc uşor urechea de perete

Şoptind cu palma pâlnie la gură

Aici e “neagra”-i spun  pe îndelete.

- Stau de un an la izolare-n fiare

La fel fereastra-mi este oblonită.

- Eu sunt din zori pentru executare,

Am trei copii, mi-i inima zdrobită”.

Şi ascultându-i jeluirea iată,

Aud cum temnicerii dau năvală

Deschid  zăvoare, urlă, vin în haită,

Ne rup cu-nverşunare carnea goală...

Demostene Andronescu

O! Suflete al meu, fii tu ulcior,

Fii amforă durerii, veşnic plină

Şi, sângerând celor din jur lumină,

Învaţă blând să mori în locul lor.

Pricepe cum cu fiecare spin

Ce dureros în carne ţi se-mplântă,

Pe un obraz o lacrimă se avântă

Şi-n lume-i o durere mai puţin.

Cu fiecare suferinţă-a ta

O suferinţă undeva se stinge,

Cu fiecare picur roş de sânge

Se-nchide-o rană şi s-aprinde-o stea.

Şi-n fiecare limpede apus,

Cu fiecare-ngenunchere-n tină

Ţi-agoniseşti departe-n cer lumină

Şi-n cartea veşniciei-nscrii un plus.

Ion Păunescu-Daia

Hristos a înviat cu chipul blând

În suflete, în inimi şi în gând.

Din ceruri, se coboară Duhul Sfânt,

E noaptea Învierii pe pământ.

Dumitru Radu-Udar

Cadavrele vorbească din morminte

Şi zâna de pe cer care-a văzut,

Nu liota sălbatică ce minte

Că nu cu robii toate s-au făcut.

Vorbească cei care mai sunt în viaţă

Şi astrul, vântul, norii călători,

Nu diavolii cu inima de gheaţă

Care-au ucis pe robi prin închisori!

Voi muzelor plecaţi peste hotare

Şi duceţi glasul nostru muribund

Să spună de pe-a cerului altare

Cum crimele ateilor abund.

Sculaţi-vă popoare cât e vreme!

Salvaţi-vă de ştreangul leninist!

Uitaţi-vă la lumea care geme

În lanţuri, în infernul comunist!

            Tu, dorule, de-ai să treci

            Prin zidul temniţelor reci

            De te-ntâlneşti cu dorul ei

            Din două frunze fă-i cercei

            Şi fragi şi mure să-i culegi

            Căci numai tu ne înţelegi.

            Să-i cânte struna sub arcuş

            Şi ciocârlia în urcuş;

            Tu poart-o pe aripi de vis

            Prin nesfârşitul paradis

            Şi spune-i dorule că ea

            Legată e de viaţa mea.

Haig Acterian

Mă îndoaie cineva din spate, cineva născut

în cercul meu de lut mă îndoaie spre necunoscut.

Cineva mă îneacă, mă dezghioacă şi pleacă noaptea cu mine,

noaptea când carnea ţipă în pripă  iară lepădată de Tine.

Stolul meu de treceri – plută pe Tăcere -

lopătând  în Tine lui din nou mă cere.

Duh năier de seară ca să fie stană,

umbrele de psalm adună-le în strană.

Tiberiu Hentea

În celular a murit un camarad,

Încă un deţinut s-a stins dintre noi

Cândva era drept ca un brad

Şi nu l-a-ndoit vânturi şi ploi.

Moartea lui ne-a adus întristarea

Ne privim unul pe altul oftând,

Şi de atunci obsedează întrebarea

Mâine... cine urmează la rând.

Un număr matricol e şters din registru

La masa de prânz a mai rămas un turtoi

Oricare ar fi ţăran sau ministru

Cu regretul pe faţă, s-a stins dintre noi.

La morgă e ultima lui percheziţie

În dosar cu roşu s-a scris DECEDAT

Deţinutul e liber... cu o condiţie

Cu sula în piept să fie ÎNŢEPAT.

La noapte-n secret, la groapa comună

E dus de gropari fără DRIC fără POPI

Tăcerea-i sinistră doar raza de lună

E singurul martor... veghind peste plopi.

Costin Dacus Florescu

Pe mări de scrum, corăbii de fum plutesc cenuşii...

Epave, cu punţi prăbuşite şi pânze-n fâşii.

Suflă destinul vânturi pustii printre vase,

Izuri amare, sărate, din zmârc de sargase.

Matrozi-necaţi îşi leagănă visele-n alge...

Iluzii, speranţe-au rămas spânzurate-n catarge.

Se duc... siluete fantaste... spre zarea-nspumată...

Matrozi şi corăbii n-or mai veni niciodată.

Gheorghe Popescu-Vâlcea

O, Doamne, o, Doamne, din veacuri, din toamne!

Când neguri se lasă şi greu  m-apasă,

Când sufletu-n mine e numai ruine,

Când gura e mută, scuipată, bătută,

Când ochiul se stinge în lacrimi de sânge,

Când arşiţi mă seacă şi valuri mă-neacă

Şi toate se surpă şi toate m-astupă,

O, Doamne, o, Doamne, din veacuri, din toamne!

Atuncia spre Tine, pe-o undă ce vine,

Genunchiul se pleacă şi trupul se-apleacă

Şi-Ţi cer îndurare şi scut de-apărare.

Duşmanul din mine cu fiere mă ţine,

Duşmanul de-afară cu lanţ mă-mpresoară,

Şi-n mine şi-afară e numai ocară.

O, Doamne, o, Doamne, din veacuri, din toamne!

Zdrobeşte-mi duşmanii, ferice fă-mi anii,

Tu stânca mea tare, Tu  zid de-apărare,

Speranţa  cea mare, eterna salvare.

O, Doamne, o, Doamne, din veacuri, din toamne!

Te pierd când mi-e bine, te aflu-n suspine!

O, Doamne, o, Doamne, din veacuri, din Toamne!

Ilie Mocanu

Împărăţia cerurilor este

Şi înlăuntru nostru, Dumnezeu

Coboară-n har în fiecare eu,

Face din noi a învierii veste!...

În Dumneteu, în zorii dimineţii

Frunţile sus, fiii Luminii poarte

Murind martiri, căci moartea nu e moarte

Ci doar mutare în veşnicia vieţii!

Adrian Hamzea

Se rotesc depărtări la Canal,

pe urmele norilor tot depărtări

- jos, macii tot roşii

ori hârburi de inimi.

În jurul barăcilor plantigrazi dichisiţi

- caschete închipuind căpăţâni.

Canalul e tot mai adânc

şi sapă la groapa comună

pieritele mâini, de prisos...

În lutu-nfricoşat, acum mai adânc,

doar  tăceri se aud între hârci.

Pe cer halucinând  numai Ursa.

Marin Cioabă

Crivăţul şuieră pe creasta dâmbului,

Dar puţin  îi pasă ciungului,

i s-au aprins ochii,

i s-au limpezit;

c-o “parte” din el nu mai suferă

şi e... fericit.

Flora Crăcea

Nimic nu mă mai doare.

Toate rănile au adormit,

sau toată sunt o rană.

Doamne, eu sunt grăuntele Tău de muşstar

care vrea să rodească pentru alţii,

căci Tu m-ai făcut să cunosc Infinitul

stând în genunchi,

în apele moarte ale răbdării!

Dar mila Ta eu o aştept

pentru moştenirea Ta!

Simion Lefter

Cu gândul răstignit pe gratii sânger

Când luna s-a oprit pe-un vârf de brad

Ca o făclie-aprinsă de un Înger

Când moare-n temniţă un camarad.

Îţi scriu o carte, poate cea din urmă

Că “Dansul Salomeii” e în toi

Şi până-n  zori o viaţă iar se curmă

că zi şi noapte-i Moartea printre Noi...

Petre Strihan

Doamne,

Cei care vor din cer să te răstoarne

Ne-au rupt din oase şi ne-au smuls din carne

Ne-au pus obloane grele la fereastră

Să nu vedem zidirea Ta măiastră.

Flămânzi şi goi ne-au aruncat în hrube

Încovoiaţi de boală, roşi de bube

Şi zilnic scurmă în acest gunoi

Să vadă, câţi au mai rămas din noi.

Dar noi, din fund de iad şi de pe brânci

Ne aplecăm pe tainele adânci

Cu sufletul călcăm pe legi şi fire

Şi ne-mbătăm c-un strop de nemurire.

Iar când groparii vin în ţintirim

Noi din morminte le strigăm: “Trăim”

Fiindcă aici nu ne hrănim cu pâine,

Ci cu nădejdea zilelor de mâine.

Ion Ion Hara

Te-au omorât şi n-ai la cap o cruce!

Eu n-am o lumânare să-ţi aprind...

Şi de-aş avea, nu ţi-aş putea-o duce,

Căci lanţuri mari şi grele mă cuprind.

O doină-ţi cânt; e doina ce mă doare

Hai, vântule degrabă şi  i-o du,

Că-i cântul ei, ucisă-n închisoare...

La Gherla-s eu, la Tîrgu-Ocna, tu.

Aceeaşi vârstă sfântă ne uneşte

Vârsta Dreptăţii – greu de biruit...

Deşi-ntre gratii, moartea ne pândeşte,

Cei mulţi trăim, iar morţii n-au murit!

Ilie Imbrescu

O, Maică a Luminii, ia-mă-n pază,

Cu mila Ta nădejdea-mi luminează.

N-am scris niciun pahar de milă-n Carte.

De mila mea pomană cine-mparte?

Mă zugrăveşte ceasul cel din urmă,

Durerea ruşinărilor mă curmă.

Mă văd despodobit de vrednicie.

În gheara morţii mintea nu mai scrie.

O, Maică a Vieţii, dă-mi viaţă,

Suspinul mântuirii mi-l învaţă.

Cuprinde-mă-n Prea Sfânta Ocrotire.

Năvodul morţii-n gol să se deşire.

Mi-e inima din toate prea săracă,

De bunul chip dreptatea  mă dezbracă.

Fă-mi parte de-a-ndurărilor Minune

Supunerii Vieţii, mă supune.

Va fi să mor – dar mă cutremur încă...

Mă-nfrânge groaza, spaima mă mănâncă.

De Dumnezeu Prea Sfântă Născătoare,

Aleargă-n clipă Harul să pogoare!!

            Iisuse, după mila Ta m-aţin,

            Eu nu mai am la viaţă  niciun  drept.

            Agonisitu-mi-am blestem şi chin

            Numai la moarte-am dreptul si m-aştept.

            Iisuse, după mila Ta m-aţin.

            Cred, Doamne-ajută necredinţei mele,

            Întoarce-mă la Taina Strămoşească.

            Iertarea Ta păcatele să-mi spele

            În slujba Ta, viaţa să-mi rodească.

            Cred, Doamne,-ajută necredinţei mele.

            Iisuse, dă-mi iubire şi mă-nvie.

            Mă doare cât mă ştiu c-am fost de mort.

            Dezleagă-mă de trista nebunie,

            Dă-mi Har, cu pace Crucea să mi-o port.

            Iisuse, dă-mi iubire şi mă-nvie.

            Cred, Doamne, ajută necredinţei mele,

            Agonisitu-mi-am blestem şi chin.

            Niciun  păcat să nu mă mai înşele,

            Iisuse, după mila Ta  m-aţin.

            Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.

Gheorghe Penciu

A-ncremenit aşa, nu  mai ştia ce-l doare.

Seara mai ieşise o rază pală de soare.

Îi mai stăruia ceva cald în privire,

Mai credea poate în vis, în iubire.

Nu mi-a spus cine e, nici cum îl cheamă.

Se trezea din când în când strigând: Mamă!

Şi rămânea cu privirea spre fereastra fixată.

Pe cine vedea n-am ştiut niciodată.

Nu-l vizita nimeni. Poate n-avea  nevastă.

Căzuse peste el o aspră năpastă.

Tuşea adunat în toamna târzie.

Poate nimeni de-ai lui n-a murit de ftizie.

În patul lui, ghemuit şi străin,

Părea o icoană de rit bizantin.

Într-o zi însă, pe la orele nouă,

I s-a frânt o lacrimă-n două

Şi a rămas cu privirea spre fereastră fixată.

Pe cine vedea n-am să ştiu niciodată.

Ion D. Mitrea

Din candida fiinţă vie,

Din vifor de nevolnic chin,

Şi blestemul de grea urgie,

Făcut-a punte din suspin.

Sub giulgiul pânzei negre apa,

Martirii parcă toţi tresar,

Când zarea lumii o adapă,

Prin jertfa lor fără hotar.

Ciocanul, secera-n postură,

Cu robii-n crunta silnicie,

Ne ilustrează prin tortură,

Canalul morţii-n tragedie!

Gheorghe Ardeleanu

Războiul meu, cu marginile-n stea,

e ca al unuia ce, tot  zburând,

uită c-ar trebui să mai şi stea

şi îşi ajunse steaua prea curând.

Văzându-l toţi că-ntr-una fură cer,

l-au dus 'naintea Sfântului Sobor,

cu gâdea-n spate şi cu-n temnicer:

- “Te lepezi de Satana şi de zbor?”

Fu osândit la moarte ca pervers,

prin lene, prin uitare şi prin somn:

(vezi epitaful lui, anume şters)

“Aicea odihneşte întru Domn...”

            Cei duşi se-ntorc prin timp şi prin omături,

            căci n-au murit, ci veşnic trag să moară:

            de-i vezi, de-i simţi din când în când alături,

            e că plecarea n-a-ncetat să-i doară...

            E numai joc de-a-ntoarcerea la viaţă

            o nemurire tot atât de vie

            ca nemurirea florilor de gheaţă,

            ori ca a veacului ce va să vie...

            Dar nu-i nimic: căruntă dimineaţă,

            dă-mi clipa să ţi-o schimb în veşnicie...

Petre Baicu

Acolo, pe nisipuri stinse, opale,

Unde morţii au căpătat trupuri de cristale,

Acolo, unde lacrimile au săpat gropi.

Unde, cădelniţând – sărmanii – doi plopi

Lăsau în văzduh frunze tremurânde.

Acolo unde au fost numai osânde,

Acolo, unde tinereţi plăpânde

S-au stins laolaltă cu bătrâneţi flămânde.

            De-a lungul săpăturilor, în hău,

            Un om uitase numele fiului său.

            Pe Golgotele tărâmului arid

            Amurgul tânjea, cu trupul de ceară.

            Lumina curgea în sângele lichid.

            Omul, luat de la sfânta lui vatră,

            Dus pe aripa nemernicului “Vânt”,

            Proptea tălpile prinse de-o piatră.

            Lângă OM, un Înger tremura timid.

Vasile Blănaru

Ni-s paşii  legenda patristică, nava

Trecutului nostru vârtej între ghiare.

Pe culmi zdrenţuite urcăm Sucidava,

Convoiuri sinistre, în geamăt de fiare:

Galaţii, Canal, Periprava.

Gonesc răzvrătiţii umili, filistinul

Genunchii-şi apleacă să prindă himere,

La cumpăna vremii îngropă creştinul

Sub vechea cenuşă dorinţi efemere:

Nimicul, uitarea destinul.

Ne doare atavic (speranţele) crudul

Bacil – ignoranţa, închişi ca-ntr-o raclă.

Suspină prohodnic, cu fagii şi Gherla,

Urâtul spre bolta de purpură – facla,

Cu Sighet, cu Aiudul, cu Gherla.

O, Doamne! Ce straniu! Piteştiul – Colnicul,

Abruptă potecă, răscruci şi bejenii,

Haini temnicerii lovesc “inamicul”,

Pohod na Sibir-ul croit în dârzenii,

Destinul, uitare, nimicul.

Şi zboară cocorii, şi scapără zarea

Prezentului – vaier – din Nistru la Tisa.

Zadarnic prin gol auzim îndemnarea,

Doar veacul cu fruntea vărgaţilor scris-a:

Jilava, Aiud, Resemnarea!

Mihai Buracu

Pe ape, din pământ, peste păduri,

ies nopţile rânjind să ne sugrume,

ca nişte apocaliptice făpturi,

cutreierând flămânde peste lume.

Pe care dintre noi îl îndrăgesc,

de-l acaută-atât prin spărtura-naltă,

de ţărmurile toate se unesc

cu ploile şi vântul laolaltă.

Plecaţi pe răngi ne îndârjim mereu

să dăm de capăt stâncilor şi humii

de parc-am şti c-aici e Dumnezeu,

înmormântat de la-nceputul lumii.

Şi cum prin pâclă ne mişcăm înceţi,

ni-s tâmplele un scrâşnet de motoare

şi-n loc de mâini parc-am avea lopeţi,

şi-am dumica şenile la picioare.

Iar către zori, împovăraţi de răngi,

de-ngenunchiem pe deal ca pe-o Golgotă,

ne pare ceru-ntrezărit prin crăngi

halucinant, ca cea din urmă cotă.

Dumitru Cristea

Mamă, mamă, cruntă soartă

Ţi-a mai hărăzit ursita

Cum te-a blestemat, pârlita,

Să nu-ţi cânte mierla-n poartă.

Să n-ai parte de păpuşă

Şi surâsuri dulci de îngeri,

Ci, rănit, mereu să sângeri

Cu mormântul lângă uşă.

Să te frângi amar în beznă,

Mângâind cu visul viaţa,

Strâns în ziduri reci ca gheaţa

Şi cu fiarele de gleznă

.Să te stingi, uitat, ca vita

Rumegând clipa deşartă...

Mamă, mamă, cruntă soartă

Ţi-a mai hărăzit ursita.

Corneliu Deneşan

 Un zid neputincios, străjer şi rece,

Care-şi arată nepăsarea cruntă.

De câte ori îl văd, el mă înfruntă

Fără de-un drept şi fără de vreo lege.

În spate, poartă lumea care trece

Înlănţuită-n viaţa lui căruntă.

Atâtea  idealuri care cântă

Durerile, ca lacrima să sece,

O! de-ai şti, bătrâne fără suflet

Şi surd în veac de gemetele multe,

Că nu mai ai ocnaşii grei în umblet,

Au dus cu ei şi crimele făcute

Şi-n locul lor, credinţe, ca de tunet,

Sunt atvârlite-n colţurile mute.

Luca Dumitrescu

Uneori din harfe se desprinde-un freamăt

De frunziş metalic ori, poate, un geamăt,

Venit din lăuntru-mi, din păduri de oase,

Prelungind în mine ere-ntunecoase.

Fruntea mea fierbinte reproduce-atunci

Fruntea răzvrătită-a-ntâielor porunci,

Iar, în mâna strânsă pe metalul drevei,

Simt pulsând îndemnul cald, din sânul Evei.

Şi, prin ce miracol, nici eu nu ştiu cum,

Mi se umple parcă trupul cu parfum.

“Deci” - închei în sine-mi cu-n surâs amar -

“Nu e numai geamăt, ci e şi nectar,

În jocul acesta de harfe funeste.”

Şi-amintindu-mi alte zăpezi, vechi, pe creste,

Mă cuprinde dorul şi-aş mai sta o vreme

Să-mi ascult pădurea de harfe, cum geme.

Ion Florescu

O, noapte, înc-o noapte de chin fără măsură,

O, Maică Preacurată, fii bună şi te-ndură...

Adorm târziu, în vise şi somnul lor îi doare;

Mii, unul lângă altul, fac somnul în picioare.

Prin vis aud într-una un om care le strigă,

Chemându-i să bea apă, ca setea să şi-o stingă.

Delir e sau minune? Poruncă de la zei?

Ovidiu, exilatul, venea în vis la ei.

Viorel Gheorghiţă

Căzutul se scoală, stă drept şi priveşte,

Cu ochi ca de vultur ce nu mai clipesc,

La punctul ce fumegă moarte. - Ţinteşte,

Că vreau libertatea! Blestemele cresc.

Metal implacabil, pistolul detună,

El, numai o clipă cu statul rebel,

Se frânge de mijloc şi parcă şi-adună

Toţi anii de caznă să-i ducă cu el.

Stârnit, celularul părea că se sfarmă:

Tâlhari de răscruce, călăi, asasini!

Oraşul se mişcă. Pe ziduri, alarmă,

Apoi, peste toate, tăcere de spini.

În post, sentinele aduse dublură

Mai râd, cată ţinte, sfidează deschis.

Răsplata: omagii stropite cu ură,

Arginţi şi concediu, că,  vezi, a ucis.

În timpul acela, din turn clopotarul

Stârnea revărsânde-alinări peste vii,

Prin burgul  în care îşi duse calvarul,

Drapelele albe păreau ironii.

Aurelian Guţă

Adorm acolo, năpădit de lipitori,

Picioarele mi le încurcă papura,

În coama-mi creşte lintiţa,

Iar de grumaz se-nnoadă şerpi otrăvitori.

Şi mă ridic, căci visul seacă mlaştina.

Îmi scutur spurcăciunile din spate,

Mi-adun puterile şi-o iau în goană mai departe,

Căci trebuie s-aşez odată streaşina.

Când reuşesc să mai aşez o cărămidă,

Sunt ca şoimul, parcă zbor.

Dar zboru-i scurt şi n-are spor

Şi iar se-arată mlaştina fetidă.

Grigore Lechinţan

Am închis fereastra dinspre mare,

Căci bătea un vânt cu aer tare

Şi, din depărtarea neguroasă,

Mi-aducea în tindă şi în casă

Stropi cu izul ocnelor de sare.

Am închis fereastra dinspre mare,

Căci de-atât amar de timp s-aude,

Zvârcolindu-se cu aripi ude

Sufletul matrozilor pe care

Îi muncesc bulboanele amare.

Am închis fereastra dinspre mare,

Căci din nu ştiu ce defuncte ere

Lanţul robilor de la galere

Mi-l suna în ritmuri funerare

Vântul care năvălea din zare.

Vântul ăsta, vântul dinspre mare,

Mi-a uscat pelinul pe cărare

Şi peste senina dimineaţă

Mi-a ţesut din fire reci de ceaţă

Pânza fumurie, de-ntristare.

Ana Maria Marin

Anii trec şi ţi-a nins nea peste plete,

Povesteşti  peste tot o poveste,

Nimeni n-o crede, nimeni n-o vede,

Povestea ta, ciudată realitate,

O semeni pe câmp, să crească din morminte,

S-aducă aminte de o ţară cuminte,

Cotropită azi de barbari, încinsă cu fier,

Strălucea mai-nainte “ca soarele sfânt de pe cer”.

Azi e străpunsă de ură, de minciuni şi măcel.

Un miel alb duci în spate

Şi-un ţel te îndeamnă la drum:

Ajunge-vei, poate, să calci peste scrum

Şi să ridici Crucea, înecată în fum.

Virgil Mateiaş

A înflorit o nouă primăvară

În Zarca  noastră, hâdă şi bătrână.

De-un sfert de veac nu ne mai cată nimeni.

Azi mi-a adus  un musafir de mână.

Mă aştepta  în ţarc, unde intrasem

Să mă-ntâlnesc cu soarele o clipă,

S-adun  în ochi, în buzunar, în şapcă

Din generoasa Cerului risipă.

Nu s-a temut că-s ucigaş în zdrenţe.

Cu şoapte dulci m-a-ntâmpinat tiptil

Cu legănări în mers de balerină

Şi-o caldă gingăşie de copil.

Mi se părea că cineva se uită,

Vreun prunc stingher printr-o spărtură mică,

Cum mângâiam cu mâinile de ceară

Doi ochi rotunzi şi-o frunte de pisică.

Da, dragul meu, o nouă primăvară

A înflorit aici, ca-n orice casă...

Îmi va aduce crini frumoşi pe tâmple

Şi flori de sânge veştede pe masă.

Gheorghe Năstase

Sunt numai funingine şi zgură

Şi-abia mă târăsc, fantomă în convoi,

Sub ochii ce stau să plesnească de ură

Şi nu mai au nimic omenesc pentru noi.

Mi-e trupul doar o traistă de oase

Şi-n locul mâinilor am parcă nişte coase.

Cu ele tot ce e demâncare aş vrea să strâng,

Deşi o coajă de mălai abia frâng.

Ca nişte umbre-nfăşurate-n zdrenţe,

Purtate după cum vrea cerul,

Călcăm plutind tăcutele cadenţe:

Ne muşcă tăios şi foamea şi gerul.

Un semn e dat: şi umbrele cu ochii beţi

Alunecă spre umede culoare,

Dispar încet, pe nesimţite, în pereţi,

Prin petele dreptunghiulare.

Şi cu gamela roasă de rugină,

În picioare, lângă uşi,

Aşteaptă, ca nişte păpuşi,

Săracul prânz, săraca cină.

Şi totuşi încă vieţuim.

Dar nu din zeama şi fărâma de pâine,

Ci din solarul vrednic mâine,

Pe care vrem să-l făurim

Pentru un neam întreg ce îl aşteaptă

Prin noi, Isus şi cumpăna lui dreaptă.

Emanuel Ioan Niculescu

            Vouă, celor mulţi, pentru care lumina zilei e noapte, iar noaptea e luminată de amintirea zilei.

            Vouă, celor care, umiliţi fiind, aţi răspuns cu blândeţe.

            Vouă, celor ce luptaţi cu foamea până la dispreţ.

            Vouă, celor învinşi într-o clipă, dar care străpungeţi cu idealurile voastre veacurile.

            Vouă celor pentru care fiecare clipă înseamnă gând pentru aproape.

            Vouă, celor care, îmbrăcaţi în zdrenţe fiind, aveţi toată strălucirea fericirii.

            Vouă, necunoscuţilor care aţi scris istoria cea vie, fără răsplata eternităţii.

            Vouă celor cărora îmbuibarea va deschis porţile uitării.

            Vouă, celor avuţi care trăiţi din sărăcia duhului.

            Vouă celor cărora moartea nu v-a adus regretul vieţii neîmplinite.

            Vouă, neîmpliniţilor care izbândiţi în înfrângere.

Dumitru Oniga

Vei cânta cântece triste,

Culese de sub  ziduri crâncene,

De pe lângă garduri cu sârmă ghimpată,

Sub ameninţarea baionetelor

Şi ţevilor ucigătoare ale armelor.

Te-am plăsmuit pe ascuns

Şi fiecare vers l-am scris cu frică,

Ochi vicleni şi răi pândesc peste tot

Să te suprime,

Să mă ucidă.

Vei umbla desculţă, zdrenţuită,

Vei fi umilită, hulită,

Vei înfrunta ipocrizia,

Laşitatea şi reaua credinţă.

Te vei opri la răspântiile pământului,

La răscrucea marilor oraşe,

Vei protesta la picioarele tronurilor,

Vei îngenunchia în faţa strălucitoarelor altare,

Vei urla în urechile celor surzi,

Vei ridica fruntea celor timoraţi,

Vei arunca adevărul în faţă

Celor corupţi, vânduţi sau  înşelaţi,

Tuturor nemernicilor ce au justificat

Genocidurile, crimele, dezastrele...

Vei trece peste zări,

Peste nimicuri şi nimicnicii

Şi vei fi măreaţă

Ca o statuie de lumină,

Simbol al dezrobirii.

Nu prin cântecul tău înăbuşit de plâns,

Nu prin cuvintele îndoite cu lacrimi,

Ci prin sublimul mesaj ce-l porţi -

Lupta, sacrificiul suprem pentru descătuşarea

A sute de milioane de oameni robiţi.

Du-te, “cărticica” mea,

Cântă durerea, disperarea,

Rănile, mormintele,

Dorul de libertate

De aici, din preajma Pontului Euxin.

Dimitrie Paceag

Dormea garnizoana somn moale, plăcut,

La focul din vatră şi-al acvilei scut.

Sub grele omături şi crivăţ  turbat

Dormea garnizoana pe malul uitat.

La ceas dinspre ziuă greu pleoapele cad

Pe veghi, ostenite. În noaptea de iad

Şi crivăţul tace şi urlet de lup

Când aspru se-nfige pumnalul în trup.

Cresc zorile albe, gonind în hăţiş

Fantasmele nopţii, prelinse furiş.

Pe buze crispate, pe feţe de var,

Zac spaimele mute, dospite-n coşmar.

Dormea garnizoana sub pleasna de ger

Ce muşcă din trupuri cu colţi de jungher.

Sub grele omături, pe vetrele reci,

Dormea garnizoana somn greu, somn de veci.

Ion Paragină

Mi-i inima zori în poarta deschisă

Când îţi sărut umbra basilisă.

Când cu frunte-ţi ating mâna ta de mătasă

Mi-i gândul  izvor şi talassă.

Fildeş ţi-e gestul că-n fildeş ţi-e braţul...

Prin tine-şi păstrează grandoarea Bizanţul.

Credincioasă soţie, împărăteasă Irină,

Cunună de aur, împodobită grădină.

Bucură-te cu Maria din Nazaretul Iudeiei,

Eşti visul înalt şi pur al femeii.

Vasile Pânzaru

Rămâi, păianjene, rămâi cu bine,

doar  tu mi-ai fost prieten de celulă,

ai vieţuit alăturea de mine

şi-am îndurat mizerie destulă.

Ne-am înţeles prin simţuri fără vorbă,

ne-am plâns de frig, am fost lipsiţi de hrană,

mult timp trecea până sorbeam o ciorbă

sau apa moartă cu aceeaşi cană.

Păianjen drag, prieten de-nchisoare,

cum am pândit la gratii împreună,

tu aşteptai vreo gâză zburătoare,

eu de la vânt vreun  zvon de veste bună.

Vieţile ne sunt ca două fire

şi firul tău şi-al meu o să se rupă,

dar pân-atunci un strop de amintire

îmi va rămâne-n amărâta cupă.

Ne numără în scoica pietrei sure

un temnicer în fiecare seară,

el se-ncrunta, obişnuia să-njure

de tot ce-i sfânt şi dimineaţa  iară.

Prieten drag, păianjene cuminte

şi arhitect de ţesătură fină,

tăcuţi şi trişti, vom suferi-nainte,

fără s-aducem nimănui vreo vină.

Ne-om despărţi, de-oi mai avea putere,

osânda sper să se termine,

n-am să te uit, te-oi pomeni-n tăcere,

rămâi, păianjene, rămâi cu bine!

Ioan Victor Pica

În fiecare zi moare cineva.

În fiecare noapte se aude un zgomot

Lângă sufletele noastre:

Morţii se scutură de ziduri şi de lacăte,

Şi dau buzna să-şi vadă copiii

Şi nevestele îndepărtate.

Spuneţi-ne, oameni buni,

N-aţi văzut nişte morţi trecând pe aici,

Nişte morţi nebuni?

Spuneţi-ne, fete mari

Care vă pieptănaţi în oglinzi de lună părul,

N-aţi văzut un cimitir pe undeva, pe aici?

Spuneţi-ne adevărul!

Spuneţi-ne, ielelor, spuneţi-ne, femeilor nebune,

N-aţi văzut pe undeva oase

Pe care n-are cine să le adune?

Nu vă ascundeţi!

Noi umblăm din casă în casă,

Din suflet în suflet.

Nu se poate, trebuie să fi văzut cineva,

Ştiţi morţii aceia chipeşi, miile,

Pe care i-a ucis nu ştiu cine,

După ce le-a astupat gura şi ochii cu stihiile.

Trebuie să-i găsim.

Şi, dacă vor fi orbi de prea multă lumină,

Îi vom lua de mână

Şi le vom arăta drumul spre copii şi moşie.

Altfel ne rămâne ţara pustie.

            Cocorii răstignesc zările pe cruci mari.

            Târăsc într-o parte şi alta anotimpurile fără noimă.

            Aici n-au rămas decât câteva stele mâncate de cari,

            Aruncate din cer peste cranii

            Tari ca pietrele, de mâna satanii.

            Aici moartea e atât de vie,

            Cea mai mare şi cea din urmă bucurie.

            Frate, aş vrea să fiu un copac.

            Loveşte-mă-n frunte, o dată, de două ori,

            De o mie de ori!

            Să-mi scufund sufletul

            În propriul meu sânge ca într-un lac.

            Doamne, unde-ai plecat din acest veac?

            Niciodată  tinereţea nu a putut atâta să doară.

            Şi de-ar putea măcar să strige,

            Şi de-ar putea să moară!

            Am avut o soră

            Care s-a făcut mătrăgună.

            Am avut o mamă, care trebuie să fie nebună.

            Cocorii s-au făcut tăceri de  zăpadă

            Şi copiii cresc fără să vadă.

            Unde eşti, Doamne?

            Fratele meu, călăul meu,

            Dacă mă iubeşti,

            Dacă mă mai urăşti,

            Dacă ai înţeles ce înseamnă Piteşti,

            Fură, te rog, pentru mine crucea

            Pe care a murit Dumnezeu!

În lumea noastră, cu singurătăţi neumblate,

Fiecare întoarcere,

Fiecare absenţă,

Fiecare plecare

E o eternitate.

Voi vă iubiţi pruncii

Şi tristeţile cuminţi ca animalele domestice,

Şi femeile voastre.

Noi avem rănile noastre.

Nisipurile deşertului

Şi abisul de la marginea pădurii

Sunt căile profetului.

Noi suntem cea mai mare absenţă a lumii.

Peste tot, pe unde a dispărut o floare

Sau a încetat un ciripit de pasăre,

Am trecut noi.

Caznele noastre se risipesc molatic pe ogoarele moi.

Voi n-aţi văzut lumea scufundată-n dezastre,

Voi n-aveţi pătimirea şi stelele voastre:

Noi avem rănile noastre.

Într-o zi vom mărşălui prin marile goluri,

Prin marile voastre absenţe.

Într-o zi vom întregi chipul cel mai adânc al lumii

Cu aceste răni,

Cu aceste negrăite penitenţe.

Vă vom pătrunde în ogradă,

În stelele pruncilor,

În nurii femeilor voastre lehuze,

Cu toate tristeţile închise în acest veac.

Ca furii vom pătrunde

În pâinea cea de toate zilele

Şi-n lacrima din iatac.

Căci rănile noastre n-au leac.

            Câinii noştri au îmbătrânit de tot,

            Au devenit nesimţitori

            Şi n-au mai lătrat de o sută de ani.

            E pustiu...

            Parcă  nimeni n-ar mai fi pe lume viu.

            A răsărit luna pe dealul de la abator,

            Niciun câine nu latră,

            E linişte ca-ntr-o lume de piatră.

            Călăii nu mai vin îmbrăcaţi

            În straie roşii în pieţe,

            Să ucidă cu ceremonial

            În stil medieval.

            Nimeni n-aude, nimeni nu vede,

            Nici când se înalţă securea,

            Nici când detună pădurea.

            Nici noi nu mai ştim câţi eram la început,

            Dar în fiecare dimineaţă căutam în lut

            Urmele sângelui pe care l-a băut.

            Noi nu ştim câţi am mai rămas,

            Dar simţim cum ceva nespus de frumos

            Moare în noi, în fiecare ceas.

            Pe dealul de la abator,

            Luna vine în fiecare noapte să privească

            Chipul acestui ev modern.

            O, dacă s-ar mai scula odată câinii

            Din ogrăzile pângărite să latre

            Să latre etern, s-audă stăpânii,

            Să vină,

            Să vină cineva oricât de departe,

            Să vadă, să spună

            Cât de mare, cât de frumoasă

            Ni s-a făcut ţara de dincolo de moarte!

Dan Staicu

Ce mică este Mancha! Prea strâmtă pentru mine!...

Rotundul depărtării mă-ncape mult mai bine.

Cu boarea îndrăznelii adulmecată-n nări,

voi izbucni năprasnic iar în scări

şi voi porni să mă cunoască lumea....

Gheorghe Stănescu

Jur împrejur, tăcere de gheţar:

În urmă şi-nainte ni se arată

vremea încinsă cu sârmă ghimpată

şi moartea dănţuind pe celular.

De când  ne-am rupt de continentul viaţă

nu  întâlnirăm porturi de popas,

dar ne visăm pe unde ne-a rămas

un gând, un cântec sau o dimineaţă.

Închişi în oblonite colivii,

pe-un vas fantomă cu catarg cernit,

noi, morţii care încă n-am murit,

călătorim spre anul două mii.

Victor Stoica

Se cerne lin amurgul violet

Şi primăvara scrie cu argint

Povestea mea, uitatul menuet

Pe harfe verzi, cu flori de mărgărint.

Îmi bate-n geam aceeaşi albă stea

Şi-acelaşi gând mă cheamă ca-n trecut

Acelaşi dor ce-n ani de vis creştea

Mă poartă iar spre ţărmul meu pierdut.

Virgil Vasiliu

- Isuse, care ţărna Căpăţânii

Ajunge pentru crucile din spate

Ca să te-mplânte toate-n rând căpcânii

Când ni s-or frânge gleznele crestate?

Şi-acolo, sus, simţindu-Te aproape,

Chemându-ne cu nume de părinte

Ne vei lăsa sutaşilor cu ţape

Cum şi-a fost scris şi Ţie mai-nainte?

Dar poate-i prea trufaşe-alăturarea,

Şi nici nu-i potrivită chiar anume,

Că Tu ştiai când  lepădai suflarea

C-a treia zi Te vei întoarce-n lume;

Şi că-Ţi vor plânge neamurile chinul,

'Nălţând  zidiri în cari să poposeşti,

Ori alergând  în oaste tot creştinul

Când te va şti sub chivăre turceşti;

- Dar noi... ce nu-nviem decât la glasul

Alămurilor vieţii de apoi,

Şi-am ridicat cu braţele şi pasul

Pământul golgotirii prin noroi;

Şi nu ne-a oţelit privirea mamei,

Doar când şi când, prin gratii, suduită,

La capătu-unei nopţi, sub biciul foamei

Şi-al gerului, în poarta străjuită;

Iar de-ar veni să ne-ngrijească groapa,

N-ar şti mormântu-n care putrzim,

Zvârliţi în grabă, îndesaţi cu sapa,

Ca hoitu-unei jivini ce-o izgonim;

- Noi ce umblăm cu cuşti, cu fiare-n mâini,

Tânjim în hrube şi mânăm în ploaie,

Şi nu ne lasă ucenici, nici câini

S-avem, că-i otrăvesc ori ni-i jupoaie.

... Noi nu vom şti să ne-nsoţim cu moartea

Şi vom scrâşni, prădându-Te de lauri,

Când s-ar cădea să iei în lume partea

Celor pândiţi de gloanţe prin coclauri;

Sau... poate-atunci, cu mâini de Dumnezeu,

Vei umple ochii să cuprindă-n grabă

Tot povârnişul ăstui veac pigmeu,

În care viaţa toată-i pe tarabă.

            Din ceruri, Fecioară Marie,

            Stăpână pe om şi pământ,

            M-acoperă -n văl de tărie.

            De ani osândiţi prin cuvânt,

            Bătuţi, cu leşinul drept cină,

            Ne vrem, ca strigoii,-n mormânt.

            Nicicând, nicăieri vreo lumină,

            Doar lanţuri, sudalme şi trudă

            Şi vara şi iarna deplină.

            Goniţi prin prăpăstii cu ciudă,

            Urcăm şi răzbatem şuvoaie:

            Nu-i nimeni să vadă, s-audă.

            Ne prindem în  cleşti de noroaie

            Se sting  felinarele-n surle

            De viscol şi ropot de ploaie.

            Pustiu, ger: nici lupii să urle,

            Nici ramuri, nici corbi să le-aplece,

            Nici vaer de buhă prin turle.

            În glod mă priveşte când trece

            În mantie alb-purpurie

            Fecioara şi-i inima rece.

            Deodată tresaltă: - Marie,

            Pierdută sub praf de firidă

            Când vream doar un semn de vecie.

            Adesea hulită-n hlamidă

            De stele, veneai la oricine

            Chema din târâş de omidă

            O mână ce ştie s-aline.

            Erai pretutindeni, deodată,

            Oricând, să ne scoţi din jivine.

            Nici azi nu mă cerţi, lăcrămată,

            Ci pâlpâi surâs sub maramă,

            Mai blând, mai curat ca o fată.

            Iar mâna uşoară de mamă

            Mă saltă din glod şi mă poartă

            Cu paşi neatinşi peste vamă.

            Şi iată-i, şi zorii pe poartă

            De-azur în chenar de opale,

            Cu flăcări din candela  moartă.

            Tot Tu îmi preschimbi în sandale

            Ciubotele grele de sloi

            Şi blănuri întinzi peste şale

            Şi-n piept verşi dogoarea din noi.

            Pe crivăţ  îl pui să adie

            Cu miros de cetini sub ploi.

            Slăvită, Fecioară Marie,

            Stăpână pe om şi pământ,

            Pe cer şi pe pavăza-i vie,

            M-adoarme în caldu-Ţi veşmânt!

Ştefan Tumurug

Sub fereastra amintirii ne -adunăm

cântecul de altădată-l colindăm.

Şi-a cernut un înger florile tiptil

peste fruntea mea senină de copil.

Mamă, mamă, cresc nămeţii, suferim,

flori de măr într-o cunună, velerim!

Brazii ard  în vatra vechiului cătun

noi cântăm colindul unui nou Crăciun.

Doamne arde focul inimii zăpezi

Fruntea noastră, mamă, iarăşi s-o dezmierzi.

Mamă, mamă, cresc nămeţii, suferim,

flori de ghiaţă''ntr-o cunună, velerim!

Răbufneşte-n vaier stepa către cer

brazi îşi leagănă în vârfuri, Lerui Ler!

Trec în caravană  magii dorului

peste fruntea  rece-a luptătorului.

Mamă, mamă, cresc nămeţii şi pierim

fără nume, fără ţară, velerim!...

Arcturus

Există o iubire la care n-am ajuns.

Mai lesne-a fost a bate potecile-mpreună

decât a sparge noaptea de dincolo de lună.

În suflete, ca'n parcuri, ne-a mai rămas ascuns

câte-un boschet  de taină, când umbrele s'adună

ca semnele'ntrebării ce n'au aflat răspuns.

Te miri că'ndestularea din sânge ne-a pătruns

şi că flămânde ţipă cuvintele pe strună?

Întoarsă, ca o pânză, iubirea, din furtună

se leapădă de fluxul dansat  îndeajuns.

Sirius

Psalmul acesta nu-i psalm

lucrat din semeţii de palm,

nici un gorun de plai

– e psalmul lipsit de grai,

şi-a devenit diafan

după ce ţipase dintr-un vultan,

a devenit fior

după ce-a croncănit într'un cocor.

Cineva l-a cules

din graiul plantelor ce se dau peste cap,

în ele însele când nu mai încap.

Şi-al plantelor care îşi cer un nou început,

în ele însele când au încăput.

Vega

Se-ntorc din hăul închisorii

bărbaţii albi, cărunţi feciorii.

Năvala vieţii sfinte vine

din temniţi, lagăre şi mine.

Un crez de fier

tună'n istorie

şi bezne pier

lumini se-nglorie.

Necunoscut

Dă-mi drumul din temniţi, Iisuse,

sau  ia-mă la Tine în cer;

în lanţuri îmi sunt mâinile puse

mi-e sufletul doruri apuse

şi'n lanţuri , menit sunt să pier.

Dă-mi drumul că mama-i bătrână

şi plânge cu lacrimi de jar;

de pâine, ea n'are fărâmă,

dă-mi drumul s'o văd pe bătrână

şi-aruncă-mă'n temniţă iar...

Dă-mi drumul Iisusule Bune,

sunt tânăr  şi vreau să trăiesc;

când soarele roşu apune,

zefirul când cântă pe strune,

iubita-mi aş vrea să'ntâlnesc.

Ucide-mă Doamne cu pietre

sau bagă-mă'n negrul pământ;

ucide-mă'n chinuri încete,

otravă să beau dă-mi, cu sete,

c'aici e mai rău ca'n mormânt!...