EMINESCU VISIONS

ISABELA VASILIU-SCRABA

Hyperion’s cosmogonic visions as remembrance  (as Platonic «anámnesis»)

«Those who tell it are priests and pries-tesses….Pindar speaks of it too, and many another of the poets who are divinely inspired… They say that the soul of man is immortal… So we need not be surprised if it can recall the   knowledge of virtue…. it once possessed…The doctrine of anámnesis pro-duces energetic seekers after knowledge.»

                                  Plato, Meno, 81 a-d

A very important part of the poem Luceafãrul (Mihai Eminescu, «Morning Star») is concerned with a journey towards the origins of life and this world. Its matter is reflecting a problem the great poet has been (one way or another) continuously dealing with (See the cosmogony of the First Epistle, or of the Prayer of a Dacian). His preoccupation for the mystery of crea-tion, with some details that define a syn-thesis of superior creativity and philoso-phical inspiration, reveals the spiritual dimension of M. Eminescu’s poetic space.

Before approaching the miraculous verses of «Morning Star» (Luceafãrul), we should note that the Romanian folk tale   Mihai Eminescu started out from is unu-sual enough, as love is the motor behind a double attempt made by two lovers to transcend their ontological status. The maiden seeks to ascend higher than mortals and the lad to give up his immortality. But both attempts remain just a desire, more or less contoured. Below, we shall deal with only one of the two failed attempts to change one’s ontological status. The boldest one.

Weaving a folk tale into the web of his famous masterpiece, the Poet did not just stick to the story line. A philosophical spirit par excellence, he realized that the aspira-tion for a change of one’s ontological status implies self-knowledge. Without knowing one’s own nature, one’s own essence, nobo-dy can yearn for being anything else than what they already are.

And true self-knowledge is only reached through «anámnesis», remem-brance, Eminescu though, following Plato – but only so far. As opposed to Plato’s «anámnesis», meant to take the soul out from the dark cave to the light, in the Morning Star we encounter the remem-brance of a knowledge that seems to have been forgotten by a celestial being, Hy-perion, he who wished for one moment to alienate himself from his own nature. The recollection in that case has the same pur-pose as Plato’s «anámnesis», even more so as it includes magnificent images meant to express subtle philosophical ideas about the mystery of creation: about «Existence», «Non-existence» and the emergence of existence. Apart from the above-mentioned desire to know one’s essence, we can also see a special association between for-getfulness and memory, without any con-nection to Plato’s theory of «anámnesis».

The forgetfulness-memory pair, as it appears in the poem Morning Star, is not a stranger to the attempt to change an on-tological status. And this attempt is based on forgetting, both in the meaning of a will to forget, which is harder to overcome, and in that of involuntary straying, which is possible to overcome by «anámnesis».

The spectacle of “remembrance” as described by Mihai Eminescu by way of grand but at the same time amazingly vivid cosmogonic visions, is -however- impos-sible to find in Plato’s work, because it springs from the grace the Romanian poet was generously bestowed upon.

As early as the first verses describing Hyperion’s imaginary journey towards the origin of his being, we find the a-temporal thought on its way to anamnesis – through which myriads of years last only seconds -, as well as his divine power through which the thought grows wings.

Off went the Star. And as he went,

His wings grew more and more

And myriads of years were spent

For every hour that wore.

In the second stanza describing Hyperion’s journey, the world “above”, of the same essence with the wandering lightning of the thought, is set forth in words by the philosopher-poet in the shortest and most suggestive manner:

There was a sky of stars beneath,

A sky of stars o’erhead –

Like to a bolt with ne’er a death

Among the worlds he sped.

The inclusion of the “finite” Hy-perion in the infinite beginnings is very much Eminescu. This is achieved by the re-view of the earliest first day. This way, Luceafãrul penetrates the deepest mystery of   his being, remembering the moment when “from the   valleys of the pit” the whole world was born. The implacable, yet not terrifying but tender force of the yearning – everything has arisen from -, takes him through the next “stages” of his journey towards the origin of all beings. As in almost all cosmogonies, either in the written li-terature or in the folk tradition, primordial elements participate, under various guises, in the creation of the world: the water (as matrix) and the spirit moving over the face of the primeval waters.

And from the valley of the pit

He upwards spun his way;

He saw how lights sprang up and lit

As on the earliest day.

How like a sea they girdled him,

And swam and heaved about…

And flew and flew, an arche-borne whim,

Till everything died out.

In this “death” of the yet unborn world, it seems that the very thought that thinks its emergence is lost, an image illustrated by the illusory disappointment of something that cannot be seen or known:

For where he reached there was no bourne,

To see there was no eye,

And from the chaos to be born

Time vainly made a try.

The image of the chaos – preceding the beginning of the cosmogony or, in the case of Hyperion’s journey pointing to its ending, is also manifest in the desire to change his ontological status that Hyperion shares with the Demiurge:

From chaos come, I would return

To chaos, oh, most Blessed,

For out of rest eternal born

I yearn again for rest.

But in his journey, before reaching the Demiurge, Hyperion also passes through an eerie zone, where the waters of memory seem to melt with those of forgetfulness. To him, this zone closes the time loop beyond time, where the journey towards the origins of the world took place:

And there was nothing. There was, though,

A thirst that did oppress,

A gaping gulf above, below,

Like blind forgetfulness.

At the extreme of his straying, he experienced the illusion that the sources of memory could be melted with those of forgetfulness. In his trying to descend among mortals, Hyperion even thought he was able to reach alone the border between existence and non-existence. But this had only been the image of deceit, the danger lurking for those who wish, even if for a second, to drink out of the river Lethe, “blind” forgetfulness.

Nichifor Crainic wrote exceptional pages about Hyperion as Cristian poem. In his terms, the above-mentioned stanza describes the unseen presence of God who is love and light and whose brilliance blinds any creature. He observed that Mihai Emi-nescu does not name Him here. “Only after the description of the ecstasy moment, Hyperion – addressing his prayer to this ‘nothingness’, to this ‘thirst’ which absorbs him, to this «gaping gulf like blind for-getfulness», calls Him: «Father!» Once awakened from his ecstasy, the contem-plative mind has the definitive awareness of God’s existence”(See Nichifor Crainic, Mihai Eminescu). Seeing the world being born from chaos, by divine revelation, the Poet pointed out the ‘void’, the nameless One which was at the beginning.

But, according to my interpretation, it was all too obvious that, listening to the myths of the beginnings, Mihai Eminescu subtly intuited some truths later formulated by the historian of religions Mircea Eliade: the cosmogonical myth serves as archetypal model for the creation on other plane, such as the spiritual one.

ON THE NOUMENAL ATEMPORALITY OF LOVE (Mihai Eminescu)

Just as virtue is not the same thing as correct action, beauty is not the same thing as beautiful object, says Plato. His philosophical conception about love is to be found in THE BANQUET : Beauty is the image of divinity, immutable, pure, alone in itself and with itself, outside time and becoming.

A priestess from Mantinea, Diotima, explains Socrates that love is creation through beauty, creation through spirit, aspiration after wisdom, the effort mortals make in order to become immortal. The only durable possession is the wealth of the spirit, knowledge. With Plato, knowledge is <<anámnesis>>, reminiscence. Starting from the love of beauty, found in the perceptible world, it is possible – though not always – to surpass this level. Diotima speaks of a gradual rise to supreme beauty. It is thus that the real virtue imagined by Plato is reached. The Good itself cannot be only truth or harmony; the Platonic Good is also Beauty (83) Love is the basic function of the soul, the condition of reminiscence.

<<Your eyes have brought to light that which was deeply hidden in my soul>>, Eminescu wrote to his beloved, beautiful Veronica.

In fact, for Eminescu love was the only genuine experience, and Plato was his favourite philosopher. That is why from among the many Romanian folk fairy tales he knew, Mihai Eminescu selected the one entitled THE MAID IN THE GOLDEN GARDEN. First he put it into a poem quite faithful to the initial text of the folk fairy tale; then he used it as the starting point for his masterpiece, THE EVENING STAR (VESPEROS).

Still one must mention that the register of this Roumanian fairy tale is rather strange, given that the two characters of the love story are very different. Moreover, love determines a twofold attempt to change the ontological statutus, which however is not carried to completion. The emperor’s beautiful daughter, loved by the dragon, does not allow herself to be taken to a world alien to her essence. On the other hand, the call to the earthly world of the character belonging by birth to a different universe proves to be an error.

The poet’s genius adds to the original texture of the folk fairy tale an extraordinarily vivid and interesting part, somehow akin to Plato’s <<anámnesis>>. There are there gorgeous poetical images, designed to figure out subtle philosophical ideas about being and nonbeing, as well as about becoming.

We are referring notably to the sublime image of Hyperion’s jurney to the end of space and time, an occasion for him to receive a new spiritual irradiation. Thus, before the meeting with the Demiurge, he had lived the <<anámnesis>>, he had recognized his divine essence. This journey takes place right at the time when he proposed to pass to a new ontological status, which he wanted to ask of the Demiurge, in order to be able to exist at the same   existence level as his beloved.

But how does this love story actually begin ?

Under the magic of the nights when love seems to open heaven’s gates, the Evening Star descends into the room of the emperor’s beautiful daughter, whom he had long loved and to whom he appeared in her dream as Hyperion, a young man of unearthly beauty. Hyperion, a being who is not born and does not die, descends crossing spaces and eras and each time changing his appearance. The basic elements of each of his metamorphoses are related to the cosmic existence level wherefrom he descends, each new avatar ( manifestation in human form) having multiple significances. Described in lines of exquisite beauty and harmony,   the images of the metamorphoses and the meetings will be the most wonderful moments of this strange love story.

But the two lovers are much too different one from the other. Each time Hyperion tries to get near her, the girl   seems to awaken from the daydreaming   of her love, she seems to forget about her aspiration for a superior condition. Only Hyperion is not aware of the pitfalls of his illusory happiness.

In love with Hyperion, characterized by her uncommon beauty and   her royal lineage, the girl seems to be half real. Indeed half, aware as she is of the limits imposed by her human nature. But when Hyperion leaves and she starts being attracted to the young Catalin, the girl becomes altogether real. Now she is Catalina, the girl Catalin loves. Her pedestal breaks to pieces. Nevertheless the nostalgia aroused by her love for Hyperion will last for ever ; and because of this nostalgia she will always be different from all the other girls in the world.

Likewise, Hyperion’s sadness, the pain caused by losing her will also endure.

              <<Never shall I love another woman, you will be in my thoughts and in my soul what you have always been : the golden dream of my life (…), and my life   with you will be my only hope (…). I think my love for you will never die>>, Eminescu wrote Veronica Micle on February 28, 1882. On April 10, 1882, the poet was to read THE EVENING STAR at the Junimea literary salon.

Having the translations in modern languages, in order to get closer to divine Plato one has -as Mihai Eminescu did – to learn some ancient Greek.   But in order to indulge in the divine beauty of this poem, in the sovereign splendor of the most marvellous poems of our poetry, one has to know Romanian well.

                         M. EMINESCU – L’ESSENCE NOUMENALE DE L’AMOUR

Comme la vertu ne se confond pas avec les actions justes, ainsi la beauté ne se confond pas avec les objets beaux, dit Platon. Il expose sa conception philosophique sur l’amour dans le BANQUET: la Beauté c’est image de la divinité, immuable, pure, seule en elle-même avec elle-même, hors du temps et du devenir. Une prêtresse de Mantinée, Diotima, relève à Socrate que l’amour, c’est génération dans la beauté, génération selon l’esprit, l’effort de l’être mortel pour se rendre immortel, aspiration vers la sagesse. La possession durable n’est que la possession de la connaissance spirituelle.

Mais chez Platon, la connaissance est <<anámnesis>>, réminiscence. En commençant par l’amour de la beauté qui se rencontre dans le monde sensible, il est possible – mais pas toujours -, que ce niveau soit dépassé. Diotima parle d’une graduelle ascension jusqu’à la Beauté suprême. On arrive ainsi à la véritable vertu envisagée par Platon. Le Bien lui-même, selon le philosophe grec, n’est pas seulement   vérité ou seulement harmonie. Il est aussi Beauté (84) . L’amour, c’est la fonction essentielle de l’âme, la condition de la réminiscence.

“Ce qui était bien caché dans mon âme ton regard   l’a fait ressortir à la lumière”, écrivait Mihai Eminescu dans une lettre à sa bien aimée, la belle Veronica.

En fait, pour Eminescu, l’amour était l’unique expérience authentique et Platon son philosophe préféré. C’est la raison pour laquelle Eminescu a choisi, de la multitude des contes folkloriques roumains qu’il savait, celui intitulé LA BELLE DANS LE JARDIN D’OR. Il a commencé par en faire un poème assez fidèle au texte du conte populaire. Ensuite, ce fut le point de départ de son chef-d’oeuvre, LA LEGENDE DE HYPERION.

On notera cependant que même le registre de ce conte roumain est assez étonnant, parce qu’ici l’histoire d’amour se déroule entre deux protagonistes bien différents. De plus, l’amour se trouve à la base d’une double tentative de changement de l’état ontologique, quoique non accomplie pour aucune des protagonistes. La belle fille du roi (aimée par un dragon) résiste d’être portée dans d’autres mondes étrangers à son essence. D’autre part, l’élan vers le monde humain s’avère être une erreur pour quelqu’un qui appartient – depuis sa naissance – à un autre monde.

Mais le génie du poète ajoute au tissu originel du conte populaire une partie merveilleusement vivante, en quelque sorte apparentée à <<l’anámnesis>> platonicienne, une partie dont la portée est considérable. On y trouve   de fastueuses images poétiques capable à figurer de subtiles idées philosophiques sur l’être, le non-être et le passage à l’être.

Il s’agit de la sublime image du voyage fait par Hyperion jusqu’au bout de l’espace et du temps, occasion à laquelle il reçoit une nouvelle irradiation spirituelle. Ainsi, même avant sa rencontre avec le Démiurge, il a vécu <<l’anámnesis>>, il a reconnu son essence divine. Et ce voyage a lieu juste au moment où il envisageait un nouvel état ontologique, qu’il voulait demander au Démiurge, pour parvenir à se trouver au même niveau que sa bien aimée.

Mais comment a-t-elle commencé leur histoire d’amour ?

Dans la magie des nuits où l’amour semblait ouvrir les portes du ciel, un astre descendait dans la chambre d’une belle fille (qu’il aimait depuis longtemps) et apparaît dans ses rêves sous la forme de   Hyperion, jeune homme d’une beauté d’au de-là.

Hyperion, qui a le privilège de ne naître ni de périr, pour descendre, pour pouvoir transgresser les espaces et les ères, change chaque fois sa façon d’être par des caractères intrinsèques.

Ce qu’il y avait d’essentiel dans ses métamorphoses était lié au niveau d’existence cosmique d’où il descendait. Chaque métamorphose suggérait une signification beaucoup plus grande qu’un simple avatar.

Les images de ses métamorphoses et les moments des rencontres, décrits à travers des verses d’une beauté et d’une harmonie extraordinaire, seraient les plus merveilleux moments de cette étrange histoire d’amour.

Mais entre les deux, si diffèrent comme ils sont, aucune approche n’est possible. Chaque fois où Hyperion cherchait à s’approcher d’elle, la fille semblait se réveiller de l’oubli apporté par l’amour, du rêve aux yeux ouverts et de l’aspiration pour un autre monde. Lui seulement il ne voit pas le piège de son bonheur illusoire.

Aimant Hyperion, sans être autrement distinguée que par sa grande beauté et son ascendance royale, la fille parait à moitié réelle. Seulement à moitié, bien consciente de la limite de la nature humaine comme elle était. Mais dès que   Hyperion s’en va, et dès q’elle commence à être intéressée par le jeune Cãtãlin, la belle fille devient cent pour cent réelle. Son nom sera Cãtãlina, la fille aimée par Cãtãlin. Son piédestal s’évanouit. Pourtant incurable restera sa nostalgie éveillée par son amour pour Hyperion. Et, par cette nostalgie elle sera différente pour toujours de toutes les autres filles de la terre.

Incurable aussi restera la tristesse de Hyperion, la douleur pour sa perte.

              <<Je n’aimerai jamais une autre femme que toi, et tu resteras dans ma pensée et dans mon âme ce que tu as été toujours : le rêve d’or de ma vie (…) et   ma vie avec toi ma seule espérance ( ..). Je crois   que jamais mourra mon amour pour toi >> , écrivait Mihai Eminescu le 28 février 1882 à Veronica Micle. Le 10 avril le grand poète roumain lisait dans le salon littéraire de Titu Maiorescu la LEGENDE DE HYPERION.

Ayant les traductions dans les langues modernes, pour s’approcher du divin Platon il faut -comme l’avait faite Eminescu -, apprendre quelque grec ancien. Mais, pour se laisser charmer par la beauté divine de ce poème, pour s’émerveiller de “la majesté souveraine des plus belles pages de notre lyrique”, il faut apprendre bien la langue roumaine.

FLORIN  T. ROMAN

”Interviu” cu Mihai Eminescu!

Florin T. Roman: Ce mai faceţi, domnule Eminescu?

MIHAI EMINESCU: Ia, eu fac ce fac de mult, / Iarna viscolu-l ascult. (Revedere)

Dar în restul anului?

Problema morţii lumii o dezleg. (Cărţile)

Ce e poezia în opinia Domniei voastre?

Ce e poezia? înger palid cu priviri curate,/ Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate,/ Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea. (Epigonii)

Mai scrieţi poezii?

La ce?… Oare totul nu e nebunie? (Mortua est!)

Sunteţi marele nostru poet naţional, se ştie. Dacă aţi continua să compuneţi versuri aţi putea dobândi o faimă universală, egală poate cu cea a lui Shakespeare sau Baudelaire… N-ar fi păcat să abandonaţi pana?

De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi? (…) De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?/ Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu? (Scrisoarea II)

În acest veac, al XXI-lea, trăiesc şi se manifestă câţiva intelectuali români „postmoderni”, progresişti, care susţin că sunteţi autohtonist, antisemit, chiar xenofob…

Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români puţin îmi pasă! (ziarul „Timpul” din 23 mai 1882). Acela ce cutează a se revolta faţă de această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că „progresul” nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar. (ziarul „Timpul” din 23 iunie 1879). Zică toţi ce vor să zică,/ Treacă-n lume cine-o trece. (…) Alte măşti, aceeaşi piesă,/ Alte guri, aceeaşi gamă, (…) Dar de-a lor zădărnicie/ Te întreabă şi socoate. (Glossă). Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,/ Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură. (Scrisoarea II).

Un astfel de intelectual progresist, istoric de profesie, ale cărui scrieri sunt foarte promovate atât pe plan intern cât şi internaţional, susţine că sunteţi un paseist incurabil, că aveţi obiceiul de a vă plânge des, de a vă refugia în trecut, de a urî cu multă patimă, de a iubi prea intens, până la sentimente naţionaliste etc. Acest formator de opinie a reuşit să inducă, în mare măsură, în conştiinţa românească actuală, ideile de mai sus. Au apărut, totodată, voci care susţin că aţi luat celebra boală de la femei de moravuri uşoare, că sunteţi „iresponsabil”, că aţi fi spus, într-o împrejurare în care aţi văzut o femeie frumoasă: „Dacă nu fac rost de şapte galbeni până mâine, mă împuşc!” Cum le răspundeţi?

Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,/ Măşti cu toate de renume din comedia minciunii.(…) Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,/ Quintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă. (Scrisoarea III). Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…/ Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -/ Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit. (Scrisoarea I).

Un alt intelectual foarte mediatizat, jurnalist de profesie, susţinea într-un interviu televizat că sunteţi ateu, iar ca origine nu sunteţi român. Care e adevărul?

Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul? (Criticilor mei). Urechea te minte şi ochiul te-nşală. (Mortua est!). Să reciteze versuri de-ale mele (Odin şi poetul): „Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică prea curată,/ Şi pururea fecioară,/ Marie!” (Rugăciune); „O, maică sfântă, pururea fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină.” (Răsai asupra mea…); „Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc/ Că Tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc”. (Rugăciunea unui dac).

Jurnalistul respectiv invocă versurile Domniei voastre din Împărat şi proletar: „Religia – o frază de dânşii inventată/ Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug…”, precum şi o scrisoare pe care aţi adresat-o cândva Veronicăi Micle, în care aţi fi lăsat să se înţeleagă faptul că nu credeţi în viaţa de după moarte.

Vai! Tot mai gândeşti la anii când visam în academii/ Ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii. (Scrisoarea II). Să reciteze versuri de-ale mele (Odin şi poetul): „Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…/ Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor, / Cum din mormânt răsare Christos învingător,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie:// „Cântări şi laude-nălţăm/ Noi, Ţie Unuia,/ Primindu-L cu psalme şi ramuri,/ Plecaţi-vă, neamuri,/ Cântând Aleluia!// Christos au înviat din morţi,/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte călcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!” (Învierea).
Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea prin poloni, unguri, tătări şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e. (ziarul “Timpul”, IV, nr.25, 2 februarie 1879)

Am înţeles. Sunteţi un om profund credincios. Dar n-aţi răspuns la afirmaţia că n-aţi fi român autentic.

Deşarte vorbe! (Ce şopteşti atât de tainic…) Când privesc zilele de-aur a scripturilor române/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine. (Epigonii).

Iertaţi-mă dacă sunt cam indiscret, dar totuşi, ne puteţi destăinui ce sentimente mai nutriţi faţă de Veronica Micle?

Lumina stinsului amor/ Ne urmăreşte încă. (La steaua).

Mda. Să trecem la lucruri mai serioase. Cum îi caracterizaţi pe politicienii noştri?

Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe stradă, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie. (ziarul „Timpul” din 3 mai 1879). Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic. (ziarul „Timpul” din 8 august 1880). Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi român. Ceea ce contestăm, însă, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se moralizeze întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci vor putea fi români adevăraţi. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevăr, care-a putut fi amăgită, un moment, de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit odată. (ziarul „Timpul” din 17-18 august 1881).

Dar societatea românească, în general?

Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de oameni de nimic, pentru a guverna. (ziarul „Timpul” din 9 decembrie 1882).

Funcţionează democraţia în România?

Un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă, întotdeauna, în mod absolut, de guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta decât pe persoanele din care sunt compuse. (ziarul „Timpul” din 27 mai 1879). Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiecare centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii „patrioţilor” trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde „patrioţii” au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui „patriot”. (ziarul „Timpul” din 20-21 aprilie 1881). Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnarea politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală în ţară şi în Parlament nu mai e decât manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat. (ziarul „Timpul” din 19 septembrie 1880).

Încercaţi o scurtă caracterizare a culturii noastre naţionale la început de mileniu III?

Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Şi pentru a avea o funcţie trebuie să fii înrudit cu ei. (ziarul „Timpul” din 30 iulie 1881). Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor. (ziarul „Timpul” din 7 aprilie 1879).

Cum îi percepeţi pe intelectualii noştri aşa-zişi „de elită”?

Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă:/ Stâlpi de bordel, de crâşme, cafenele/ şi viaţa lor nu şi-o muncesc – şi-o plimbă.// Ş-aceste mărfuri fade, uşurele,/ Ce au uitat pân’ şi a noastră limbă,/ Pretind a fi pe cerul ţării noastre: stele. (Ai noştri tineri…). În van cercaţi a-i drege căci răi rămân de-a valma/ Şi trebuie ca soarta să-i spulbere cu palma. (Preot şi filozof).

Ce părere aveţi despre tinerii poeţi ai secolului XXI, generic vorbind?

Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,/ Care-ncearcă prin poeme să devină cumularzi,/ Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,/ Sunt cântaţi în cafenele şi fac zgomot în saloane;/ Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste,/ Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste,/ Dedicând broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră/ C-ajungând cândva miniştri le-a deschide carieră. (Scrisoarea II)

Cum se prezintă educaţia în societatea contemporană?

O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,/ Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ. (Scrisoarea III).
La aceste academii de ştiinţi a zânei Vineri/ Tot mai des se perindează şi din tineri în mai tineri,/ Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas,/ Până când din şcoala toată o ruină a rămas. (Scrisoarea II).

A propos, ce sfat le daţi elevilor şi studenţilor de azi?

Nu e carte să înveţi/ Ca viaţa s-aibă preţ -/ Ci trăieşte, chinuieşte/ Şi de toate pătimeşte/ Ş-ai s-auzi cum iarba creşte. (În zădar în colbul şcolii…).

E corupţia chiar atât de extinsă cum se vehiculează în mass media?

Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii. (ziarul „Timpul” din 18 aprilie 1879). Virtutea? E-o nerozie; Geniul? O nefericire. (Scrisoarea III)

Vreţi să spuneţi că e vorba despre o inversare a axului valorilor?

Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român. (ziarul „Timpul” din 15 mai 1879). Trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindeni punctul de plecare sănătos. (ziarul „Timpul” din 26 mai 1883).

Cum vedeţi România în actualul context internaţional? Mă refer în primul rând la relaţiile cu Rusia şi la cele cu Uniunea Europeană, din care facem parte integrantă.

Noi, poporul român de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi (…) o vom şi face. Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident (…) vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut. (ziarul „Timpul” VIII, nr.112, din 20 mai 1883).

În dubla calitate de român şi de ortodox, care e opinia Domniei voastre despre mişcarea ecumenistă?

Cine ne alungă limba din biserică şi din instrucţia educativă (a şcoalelor elementare şi secundare), cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricât de bune ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru. Numai o sectă fără de patrie şi fără de simţ istoric, numai cetăţenii liberi, egali şi înfrăţiţi ai universului întreg, numai republica universală, reprezentată la noi prin urmaşii fanarioţilor (…), a putut da mână de ajutor unui element străin a cărui tendinţă este nimicirea noastră naţională. (ziarul „Timpul” III, nr.170, din 4 august 1878).

Mai are România vreo şansă de revigorare? Ce-am putea face în acest sens? Sunt îndeajuns protestele stradale prin care se cere demisia unor guverne incompetente sau a unor politicieni – trădători de ţară?

Nu e vorba doar de reacţiune prin răsturnare, ci prin înlăturarea elementelor bolnave şi străine din viaţa noastră publică de către elementele sănătoase coalizate. (ziarul „Timpul” din 19 septembrie 1879).
Era un obicei înainte ca Domnul, în ajunul de a se urca pe tron, să se închiză în zidurile unei vechi mănăstiri şi să treacă, într-o reflecţie de zile întregi, în revistă trecutul ţării şi al strămoşilor, ca, faţă cu zgomotul asurzitor al actualităţii, să-şi deschidă urechea sufletească în linişte şi în tăcere legendei trecutului. Exista încă în manuscris o carte românească numită „Ceasornicul Domnilor” care cuprinde în mai multe volume atât înfăţişări din viaţa trecutului cât şi norme de virtute şi înţelepciune. Era grea în adevăr sarcina unui Domn în zilele vechi, care împreuna în el adeseori toată răspunderea şi toată suveranitatea naţională, şi ei erau prea buni creştini şi prea buni patrioţi pentru ca mărimea misiunii lor de pe pământ să nu le atingă sufletul într-un chip dureros. (ziarul „Timpul” din 10 mai 1881). Mircea însuşi… (Scrisoarea III). Cum nu vii tu, Ţepeş doamne… (Scrisoarea III). Ştefane, Măria Ta… (Doina). Vreme trece, vreme vine. (Glossă).

V-aţi născut într-un sat şi v-aţi petrecut o mare parte a vieţii la oraş. Preferaţi civilizaţia urbană sau pe cea rurală?

Privesc oraşul – funicar -/ Cu oameni mulţi şi muri bizari, (…)/ Şi orologiile bat -/ Dar nimeni nu le mai ascultă/ De vorbă multă, lume multă. (Privesc oraşul – furnicar). Aş vrea să văd acuma natala mea vîlcioară/ Scăldată în cristalul pârâului de-argint,/ Să văd ce eu atîta iubeam odinioară:/ A codrului tenebră, poetic labirint;// Să mai salut o dată colibele din vale,/ Dorminde cu un aer de pace, liniştiri,/ Ce respirau în taină plăceri mai naturale,/ Visări misterioase, poetice şoptiri. (Din străinătate).

Ne puteţi povesti o amintire din copilărie ca v-a marcat întreaga viaţă? Vreo întâmplare veselă, eventual?

Copii eram noi amândoi,/ Frate-meu şi cu mine./ Din coji de nucă car cu boi/ Făceam şi înhămam la el/ Culbeci bătrâni cu coarne.// Şi el citea pe Robinson,/ Mi-l povestea şi mie;/ Eu zideam Turnul Vavilon/ Din cărţi de joc şi mai spuneam/ Şi eu câte-o prostie. (Copii eram noi amândoi…).

Suntem foarte aproape de sărbătorirea Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Manifestările ce vor avea loc cu acest prilej vor determina oare clasa politică să devină mai responsabilă?

Am voi în adevăr ca serbarea ce se pregăteşte să trezească în inima oamenilor noştri de stat sentimentul adevărului, ca o pornire mai generoasă să pătrunză inima lor, ca să se convingă că numai partea decorativă a vieţii publice nu e suficientă pentru a pune capăt suferinţelor reale ale unui popor. O dorim aceasta, fără a o spera. (…) Adesea manifestările intensive de bucurie lasă în suflete un gol neînţeles, momente în care omul îşi simte izolarea şi nimicnicia. În acele momente, adevărul bată cu degetul la poarta conştiinţelor ce au răspunderea stării de lucruri şi arăte-le calea adevăratei mântuiri. (ziarul „Timpul” din 10 mai 1881).

Aveţi, în încheiere, un mesaj de adresat românilor, un mesaj pentru România profundă?

Gândiri de-o nobilă, naltă răscoală: Întoarcerea la fire şi dreptate. (Demonism). Viaţa în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc! (Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie)

Vă mulţumesc şi vă urez Veşnicie fericită în continuare!

IOAN MICLĂU-GEPIANUL

MIHAI EMINESCU, Poetul care a reânviat, înfrumusețat și înveșnicit Limba Românească!

Pentru a cinsti memoria lui Mihai Eminescu, se cuvine a fi redate
în primul rând, aprecieri ale unor oameni de seamă, apropiați vremurilor
în care a trăit, păstrători ale adevărurilor vieții poetului, scriitorului și
ziaristului, eminent în toate, astfel să continuăm respectul și
iubirea noastră pentru talentul său de geniu, răsărit parcă anume pentru a
reînvia, înfrumuseța și înveșnici Limba și Neamul său românesc!
Ion Luca Caragiale: ”Era o frumusețe, o figură clasică încadrată de niște plete
mari negre, o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – la aceste ferestre ale
sufletului se vedea că cineva este înăuntru: un zâmbet blând și adânc melancolic.
Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană”.
Titu Maiorescu:”Trebuia să devie mai ușor accesibile pentru iubitorii de
literatura noastră toate scrierile poetice, chiar și cele începătoare, ale unui autor,
care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gândiri
într-o frumusețe de forme, sub al cărui farmec limba română pare a primi o nouă
viață”.
Iosif Vulcan:”Înainte cu douzeci de ani în o dimineață de februarie a anului 1866,
Redacțiunea noastră primi o epistolă din Bucovina. Epistola conținea poezii, primele
încercări ale unui tânăr care se subsemna Mihai Eminovici. Comitiva poeziilor ne mai
spunea că autorul lor este de numai 16 ani. Farmecul gingaș al poeziilor, considerând și
etatea tânără a autorului ne îndica un talent adevărat, care avea un viitor frumos în
literatura română”.(…)
George Călinescu: ”…Junimiștii au chemat așadar pe Eminescu, care n-avea nevoie
să-și însușească doctrina politică străină de sine, ca gazetarii de profesiune, numai spre
a-și câștiga existența. Eminescu părea junimist și consevator prin structura, prin cultura,
prin cercul literar căruia îi aparținea…”
Nichita Stănescu: ”Eminescu, nu putea să fie nici înalt, nici scund, nici gras și nici slab,
nici brunet și nici blond, pentru că partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise și rămase nouă. Adevărata statuie al lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al Odei în metru antic”.
Este admirabil câtă încărcătură de adevăruri(venind înspre prezent) poartă cuvintele
lui Nichita Stănescu, despre felul cum trebuie recunoscut acest mare geniu al literaturii,
limbii și istoriei noastre românești! Căci pentru acestea s-a sacrificat ”Poetul nepereche”
(considerat de Tudor Arghezi).
Anul 2017, este anul când la 15 Iunie, în întregul Duh al Neamului Românesc, lucește
o stea a timpului vestind 128 de ani de la trecerea în eternitate a lui Mihai Eminescu!
E bine să revedem ceea ce Mircea Eliade, scria la vremea sa despre Eminescu și lumea
românească de pretutindeni, și bineînțeles comparativ cu felul cum alte popoare civilizate își învrednicesc cu respect și neuitare oamenii lor de seamă!
Mircea Eliade: ”Românii din exil comemorează pe Eminescu după puterile lor,
pretutindeni unde i-a aruncat soarta: în Argentina, în Statele Unite, în Canada, în Franța sau în Germania și Elveția.
Nu e deloc de mirare solidaritatea întregii emigrații românești în jurul lui Mihai
Eminescu. Deasupra tuturor gloriilor efemere și deșertăciunilor legate de patimile
noastre omenești, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă
istorică: geniul.
Vechea Eladă a pierit de mult, dar geniul lui Homer, al lui Eschil sau al lui Platon
a supraviețuit tuturor naufragiilor și va supraviețui chiar dacă ultimul descendent al
Greciei clasice va fi șters de pe suprafața pământului. Lumea medievală a dispărut de
mult din istorie, dar opera lui Dante continuă să nutrească viața spirituală a milioane de cititori, din toate colțurile pământului.
Dramele lui Shakespeare vor fi tot atât de proaspete și tot aât de ”adevărate”chiar când
istoria Angliei va fi uitată până și de ultimii descendenți. Orice s-ar întâmpla cu neamul românesc, oricâte dezastre și suferințe ne-au mai fost urzite de Dumnezeu, nici o armată
din lume și nici o poliție, cât ar fi ea de diabolică, nu va putea șterge ”Luceafărul”lui Eminescu din mintea și din sufletul Românilor. În dragostea neamului românesc pentru
cel mai mare poet al său, se deslușeste setea de nemurire a comunității întregi. Un neam supraviețuiește nu numai prin istoria sa, ci prin creațiile geniilor sale. Dacă vechea Eladă
n-ar fi avut decât istoria sa, și n-ar fi avut și geniile ei, dela Homer și până la Plotin, astăzi
am fi știut despre Heleni cam tot atâta cât știm despre Știți. Elamiți sau Iliri; adică atâta cât suntem obligați să învățăm la școală(evident, presupunând că, fără patrimoniul spiritual helen, ar mai fi fost posibil sistemul european de educație, cea ce e cu totul imposibil).
Istoria este prin definiție devenire, transformare continuă, în cele din urmă deșertăciune. Zadarnic încearcă un rege sau un despot să-și clădească Statul pentru eternitate. O formă istorică, chiar dacă ar fi perfectă, este totdeauna precară: durează un anumit număr de ani, sau de decenii, și apoi lasă locul unei alte forme istorice. Nici un fel de ”eternitate”nu este îngăduită organismelor politice și sociale. Singura ”eternitate” acceptată de istorie este aceea a creațiilor spirituale. Care, bineînțeles, reflectează și am spune, le proiectează în ”eternitate”. Patetica luptă a Heladei cu Perșii este încă actuală pentru lumea modernă, pentrucă a cântat-o Eschil. Au mai fost și alte invazii, de o parte și de alta a Mării Egee, dar despre ele știm foarte puțin, pentrucă n-a existat un Eschil care să le scoată din istorie și să le fixeze în ”eternitate”.
Obscur, dar mai puțin patetic, neamul românesc simte că și-a asigurat dreptul la ”nemurire”, mai ales prin creația lui Mihai Eminescu. Petrolul și aurul nostru pot, într-o
zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească și aiurea. Și s-ar putea ca într-o zi, nu prea
îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări, încât poziția noastră de
popor de graniță să-și piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate acestea s-ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariția poemelor lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată. Istoria patetică a neamului românesc a fost ”proiectată în eternitate”prin versurile unui poet care a suferit toată viața de sărăcie, uneori chiar de foame, și a murit, omorât de un nebun, într-un ospiciu… Este o lecție de modestie pe care însăși istoria ne-o dă, nouă tuturora…”
(din arhiva bibliotecii Mihai Eminescu, Cringila, N.S.W)
Deci, in ”eternitate este proiectată”afirmația spiritual învietoare a lui Eliade,
afirmând despre acel rol salvator de neam și limbă românească a lui Mihai Eminescu,
suferindu-L, precum Salvatorul lumii Hristos Cel Crucificat și Înviat!

CE-ȚI DORESC EU ȚIE, DULCE ROMÂNIE!

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare,mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul,
Spada ta de sânge dușman fumegând,
Și deasupra idrei fluture cu vântul,
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricolore,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ți vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor,
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
Viața în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asa ți-o doresc!
1867.

”Despre copilăria, adolescența și maturitatea lui Mihai Eminescu,
lumea românească și nu numai, nu încetează a se informa, a o cunoaște, a o
recunoaște, asemănător interesului omenirii despre viața vreunui Sfânt al omenirii
și al liturghiei cosmice. Și, totuși plămădirea spiritului curat își are leagănul copilăriei
în mijlocul familiei, în atenția părinților asupra educației copilului, dar și în atenția
părinților la propria lor comportare. Eminescu se naște într-o familie cultă, deci cu o
oarecare rigurozitate și chiar severitate, dar nu până acolo încât la maturitate Poetul
ajuns geniu să nu-și amintească cu drag de locurile lui natale și dragi ale Bucovinei.
Tatăl său Gheorghe Eimnovici, nu era numai un administrator, ci și un căminar,
aflăm că el vorbea cursiv 6 limbi, avea o bibliotecă a familiei, la care veneau
mari boieri moldoveni să împrumute cărți, unele mai rar de găsit. Micul Eminescu
era precum eroul din povestea lui Petre Ispirescu: ”Făt-Frumos născut cu cartea în mână”.
Din această bibliotecă el învățase multe, reușind să învețe cititul cu ajutorul mamei sale,
și asta încă din fragedă copilărie. Când ajunse el la biblioteca lui Aron Pumnul din Iași,
nu era chiar un novic, ci era copilul încărcat de vise, de chemări interioare spre creații
poetice, avea cum se spune pe drept, insuflarea dumnezeească ce îi acoperea îmaginația
sa. Frumusețea și duioșenia expresiei, receptate deja din familie, punea amprenta lor
din primele sale încercări de versificare. Vine apoi un al doilea val formator de caractere, acesta fiind al societății, al vieții mature, cu toate frumusețile și nenorocirile aferente, încare tinerimea vremii lui Eminescu înota în fel și chip.Lui Eminescu soarta ia fost hristică, dornic de adevăr și emancipare a neamului său românesc, stări pe care le
observa geniul său ca fiind preocupări principale la statele moderne europene, atunci de
ce neamul său românesc să fie mai prejos? Acesta a fost marele nostru geniu național
Mihai Eminescu. Să-l reânviem în fiecare zi, în fiecare moment!

Ioan Miclău-Gepianul
15.iunie,2017

EROILOR DIN GEPIU

Sfinți Eroi,
Au răsărit flori
Din osemintele Voastre,
Țărâna vetrei noastre
Sunt trupurile Voastre;
Sfinți Eroi,
De pe mormintele Voastre
Se ridică lumină,
Voi sunteți fiii noștri,
Dascăli și profeți.
Militari și poeți,
Prin strălucirile Voastre,
Ne dezvăluiți
Arderile vremilor în veșnicul lor mers!
Goarna Îngerului pentru voi,
Sfinți Eroi,
Era Iubirea, Cuvântul, Dumnezeu!
Și Neamul,
Și Vatra,
Și Limba,
Și Biserica lui Hristos Cel Crucificat;
La Sânul Lui vă odihniți
Acum! Și-n inimile noastre,
Și-n veșnicia anilor ce vin!

Ioan Miclău-Gepianul
Cetățean de Onoare al Comunei GEPIU

RĂSĂRIT DE SOARE LA SYDNEY

De-o superbă măreție, parcă răsărit din mări,
Țesând haina dimineții, turnând aur peste zări,
Se-anină la orizonturi discul unui dulce soare,
Repetând eterna-i cale cu majestica-i splendoare!

El bătu la geamul casei unde eu visam aiurea,
Făurind în gând palate de să-ncapă omenirea,
Apoi sute de romane dintr-odată apărură,
Trase numa-n fir de aur de-un talent fără măsură!

Australia e țara visurilor împlinirii,
Țara soarelui, a mării, cuibul păcii și-al iubirii!
Din ocean crescu un nufăr devenind ”Opera House”,
Salbă ce fu dăruită veșnicei Naturi adaos!

Peste ape un paianjen trase ”Sydney Harbour Bridge”,
Zburătorul cangur urcă ”Center Point” ce chiar atinge,
Fruntea norilor fantastic agățați în Univers,
Sydney-ul își bate ritmul pe-al vieții veșnic vers!

Vers sculptat în piatra dură de a minții ascuțime,
De a mâinilor lucrare cu măiastră istețime;
Sydney-ul scăldat în soare și-n al apei cer albastru,
Scânteiază ca o perlă între sfere de-alabastru!

E-o metropolă ce-n lume negreșit pereche n-are,
E-o corabie a lumii, unde Dumnezeu cel mare,
Așeză toată iubirea în grădina Sa sfințită,
De aceea se cuvine a fi bine îngrijită,
ȘI IUBITĂ!