BUEN PASTOR
Colocviu Krișna Eminescu - Un Phoenix e o pasăre-n vechime - Ca pasărea Phoenix – din Scrisoarea III –
Domnitorul Mircea – Belgrad 1456 – Elegia la mormântul lui Erasmus din
Rotterdam - Școala trăiristă – Perlele copiilor
Eminescu
– Bhagavad Gita – Filocalia sunt cuvintele-cheie ale Colocviului. O nouă versiune românească a Gita – „Cântecul Căruțașului Divin” – a fost primită deja în India în decembrie trecut, actualizând
corespunderi între Krishna și Eminescu, printre care sacralitatea luptei.
Grație
tinerilor Bianca Michi și Cristian Nema vom face cunoștință și cu imaginarul
muzical eminescian, via Pheonix, mentorați de Nicu
Covaci, cu două zile înainte, la palatul Noblesse. Puși Dinulescu se întreabă unde
este statuia lui Eminescu. Ca în telepatie, morala creștină prin Eminescu ni se
amintește de către Aurelia Bălan-Mihailovici. Întors din China și SUA, medicul
scriitor Corneliu Zena va rosti în aromână
Eminescu. Isabela Vasiliu-Scraba își poartă hermeneutica în culisele Filocaliei
Românești.
Aniversăm, în ianuarie pe Mircea cel Bătrân – 600 de la moarte – 450 de ani de la moarte -, 400 de la
nașterea lui Murillo, 200 de la scrierea romanului Frankenstein.
Lansarea Albumului COLOCVII PORTRETE
Intervenții
George Anca: Eminescu și Bhagavad Gita
Puși Dinulescu: Unde este
statuia lui Eminescu
Isabela Vasiliu-Scraba: În culisele Filocaliei românești
Aurelia Bălan-Mihailovici: Eminescu și morala creștină
Ksl Cătălin: Eminescu în biserici
Corneliu Zeana: Eminescu în aromână
Viorel Speteanu: Moartea lui Mircea cel Bătrân
Mircea Coloșenco:
Nicolaus Olahus
Teatru de poezie: Bianca Michi Nema, Liana Nicolae, Gabriela Tănase, Vali Pena, Vasile
Menzel, Gheorghe Dănilă, Puși Dinulescu, Sorin Stratilat, Ștefan Opreanu
Portrete: Cristian
Radu Nema
Parteneri: Asociația
Culturală Româno-Indiană, Bharata Vidya
Bhavan, Academia Internațională
Mihai Eminescu,
Societatea de Etnologie din România,
Centrul Antim Ivireanu, Fundația Dumitru Drăghicescu, Fundația
Alexandru Philippide, Asociația Culturală Aromâmească, Teatrul
Robert Calul
Coordonator:
Dr. George Anca
Mihai Eminescu
Un Phoenix e o pasare-n
vechime
1882
1882
Batranul Phoenix arde in vapaie
Si din cenusa proprie renaste,
Dar,spre-a-nvia mai mandru el din moaste,
Ii trebui lina vantului bataie.
As vrea sa fiu ca pasarea aceea,
Ca Phoenix care arde bland in para
Pierind in vant ca glasul care zboara,
Ca un suspin,ca unda,ca scanteia.
Dar din cenusa reinvie iara,
Minune scump-a lumii acesteia.
El moare azi,in forma-i,dar ideea
Chiar si de vrea nu poate sa mai moara.
Si din cenusa proprie renaste,
Dar,spre-a-nvia mai mandru el din moaste,
Ii trebui lina vantului bataie.
As vrea sa fiu ca pasarea aceea,
Ca Phoenix care arde bland in para
Pierind in vant ca glasul care zboara,
Ca un suspin,ca unda,ca scanteia.
Dar din cenusa reinvie iara,
Minune scump-a lumii acesteia.
El moare azi,in forma-i,dar ideea
Chiar si de vrea nu poate sa mai moara.
[„CA PASĂREA PHOENIX…”] – de Mihai Eminescu [15 februarie 1881]
Ca pasărea Phoenix din anticitate
care, prefăcută în cenuşă prin flacări, reapărea mai radioasă pentru a duce o
viaţă cu atât mai trainică cu cât era lămurită prin foc, cestiunea căilor
noastre ferate reapare, precum au apărut odinioară sub forma cestiunii
Stroussberg şi în alte chipuri.
O telegramă laconică a agenţiei
Havas nu ne spunea decât că bancherul Landau câştigase procesul său la Curtea
Supremă de Comerţ din Lipsca. Versiunea care-a circulat în Bucureşti în ziua
întâia după sosirea acelei telegrame, în care nu se indica nici natura
procesului, nici conţinutul hotărârii date, era că bancherul ar fi câştigat un
proces de despăgubire în contra statului, în virtutea unei convenţii sau a unui
„proiect” de convenţie, cum zice
„românul”, care se stabilise la
Berlin între acel bancher şi un patriot de profesie şi prin care Casa de bancă
numită mai sus fusese însărcinată cu operaţia răscumpărării.
Ei bine, nu-i aceasta. Lucrul e
cu mult mai grav.
În cazul întâi am fi avut a face
c-o pagubă enormă, însă timporară, care era departe de-a avea gravitatea unei
sentinţe ce anulează cu totul tranzacţiunea juridică a răscumpărării.
Ceea ce ar trebui să cunoaştem
sunt termenii sentinţei Curţii din cuvânt în cuvânt. În loc de aceasta, atât
agenţia Havas cât şi agenţia Wolff ne spun că sentenţa n-a influenţat asupra
cursului titlurilor de stat 6%, o cestiune secundară care nu ne interesează
deloc, de vreme ce aceste titluri, nefiind decât echivalentul acţiilor cari
sunt în posesiunea statului, au devenit un efect public, independent de
cestiunea drumurilor de fier. Statul ar fi putut cumpăra acţii cu bilete
ipotecare, precum le-au cumpărat cu titluri de 6%, şi vicisitudinile cestiunii
căilor ferate n-ar fi atins cursul biletelor ipotecare, căci nu e vorba de ele.
Şi în privirea aceasta însă se
vor ivi complicaţiuni. Un anunţ publicat în foile germane provoacă pe
detentorii de obligaţiuni 6 % de-a denunţa schimbul făcut, de – a – şi cere
acţiile îndărăt, tranzacţiunea fiind ilegală şi nulă.
Daca punem temei pe depeşa
primită de „Gazeta generală” din Augsburg şi de alte foi, termenii sentinţei
anulează atât esenţa cât şi urmările juridice ale răscumpărării
căci ea zice:
1)
Deciziunile adunării generale a Acţionarilor Căilor Ferate Române luate la 3
martie 1880 sunt nule (rechtsungultig, literal: juridic nevalabile ) şi de nul
efect (unverbindlich, literal neobligatorii ). Aceste deciziuni nule şi de nul
efect sunt tocmai stipulaţiunile deja executate ale convenţiei de răscumpărare.
2)
Reprezentaţiunea executivă (Vorstand) a Societăţii Acţionarilor, organul ei
legal care-a încheiat cu statul convenţia de răscumpărare, e obligată de-a se
abţine de la executarea acelor deciziuni şi de-a reveni asupra unei executări
deja realizate. Va să zică, deşi convenţia e executată în toate părţile ei, reprezentaţiunea
executivă e obligată a reveni asupră-i şi a anula ceea ce-a făcut.
3)
Reprezentaţiune executivă e obligată a şterge inscripţiunea tranzacţiei făcută
în registrul Tribunalului de comerţ.
Prin sentinţa aceasta se
reconstituie aşadar Societatea Acţionarilor, care există mai departe până la
împlinirea celor nouăzeci de ani, se reinstituie organele ei legale şi
dirigente, iar statul român e redus la rolul lui primitiv, rămânând juridic
indiferentă împrejurarea că şi el posedă acţii ale drumului de fier, că şi el e
acţionar al unei societăţi germane, supus în toate jurisdicţiunii germane şi
convenţiei primitive.
Având textul autentic al
sentinţei pe care, cu o teamă lesne de înţeles, nu ni-l dau nici organele
oficioase, nici cel oficial, vom putea vedea şi mai clar urmările ei cele
dezastroase. După cât cunoaştem din acel text, el înseamnă anularea de drept a
răscumpărării, reînfiinţarea Societăţii Acţionarilor şi a organelor ei,
dezlegarea acestor organe de contractul încheiat cu statul român, obligaţiunea
ce li se impune de-a reveni asupra contractului şi de-al desfiinţa şi
– ca urmare indirectă – reducerea
statului la simplu proprietar de acţii, la acţionar al societăţii germane,
supusă jurisdicţiunii germane.
Nu ni se răspunză că de fapt statul
posedă 95% din acţiile drumului de fier. El devine, prin această sentinţă,
egalul d-lui Landau, simplu acţionar.
Astfel stând lucrurile, vedem de
ce natură precarie e existenţa „Direcţiunii princiare „ precum şi a noului
consiliu de supravegheare. Amândouă acestea încetează, de la data sentenţei,
de-a mai fi organele Societăţii Acţionarilor. Direcţiunea veche sub care s-a
stipulat răscumpărarea va trebui să-şi reia funcţiunile. Fiecare din acţionari
are dreptul de-a contesta existenţa legală a „Direcţiei princiare „, de-a găsi
că interesele reprezentate prin acţia sa sunt rău căutate de către
administraţia noastră, fiecare acţionar rămâne stăpânul nostru până la
împlinirea celor nouăzeci de ani.
Convenţia Stroussberg, cu toată
seria de fenomene prin care trece, e o nenorocire naţională, datorită d-lui
Ioan Brătianu ca instrument, datorită ca intenţie, după mărturisirea d-sale din
Senat, unor influenţe străine cari voiau să se înrădăcineze în ţară. E o iluzie
copilărească de-a mai crede că, încăpuţi odată în mreaja de paianjen ce ni s-a
întins sub forma unei reţele de drum de fier, vom mai fi în stare de-a scăpa
din ea. Profesia de patriot prea e lucrativă în România pentru ca răscumpărarea
să fi putut deveni o desfacere totală, pentru ca să nu rămâie sămânţa de
procese şi de încurcături cari să ne readucă pururea în starea tristă în care
ne-a pus din capul locului d. Brătianu cu prietenul său Stroussberg şi cu
ceilalţi prieteni ai săi de ilustră şi onestă memorie.
MIHAI
EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII
DIN SCRISOAREA III
Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid...
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...
La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.
An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid...
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...
La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.
SERGIU MUNTEANU
Domnitorul
Mircea
La sfârşitul sec. XIII şi începutul sec. XIV în sud-estul
Europei, în Muntenia se remarcă domnia voievodului Mircea, supranumit şi
cel Bătrân.
În anul 1386, după moartea domnitorului Dan I, scaunul
domnesc este preluat de către fiul lui Radu I, Mircea. În acea perioadă Valahia
se afla într-o primejdie, începuse ofensiva Imperiului Otoman în Balcani. Ca
scop primar al sultanului turc era distrugerea statului bulgar, cnezatului sârb
şi a voievodatelor Muntenia şi Moldova, după care urma cucerirea
Constantinopului şi supunerea regatului ungar. Statele cucerite urmau să fie
transformate în paşalâcuri (provincii turceşti), interzis creştinismul şi
introdusă religia musulmană. Fiind conştient de pericolul ce s-a abătut asupra
ţării, Mircea începe un şir de lucrări pentru refacerea şi reînarmarea oastei
şi întărirea cetăţilor. În iarna anului 1388, domnitorul Munteniei, susţinut de
un contingent dobrogean învinge şi alungă din Dobrogea pe turci, ce erau
conduşi de marele vizir Ali-paşa. Ca răspuns sultanul otoman trimite trupe ca
să prade ţara, Mircea cel Bătrân le iese în întâmpinare şi într-o bătălie
crâncenă le distruge. După aceste campanii militare Dobrogea, inclusiv şi
Silistra a fost unite la Ţara Românească. Ca să întărească hotarele statului,
domnul valah ia sub stăpânirea sa Amlaşul şi Făgăraşul. Dar tot în acelaş an
are loc bătălia de la Kossovopolje (Cîmpia Mierlei), unde armata otomană
înfrânge tupele unite ale sârbilor, macedonienilor, bosniecilor, ocupă
sud-vestul Serbiei şi pregăteşte un cap de pod pentru o invazie masivă în
Muntenia. În decembrie 1389, au loc tratativele dintre solii lui Mircea cel
Bătrân şi cei ai regelui polon Wladislaw al II-lea Jagiello, intermediate de
Petru I, domnul Moldovei. Aceste tratative s-au încheiat cu semnarea unui
tratat, în care cei doi suverani se angajau să-şi acorde ajutor reciproc în
cazul unui eventual atac din partea regatului ungar şi a Imperiului Otoman.
Tratatul a fost ratificat la Lublin în condiţii de plină egalitate.
La sfârşitul anului 1390 şi începutul anului 1391 are loc o
campanie militară antiotomană în nordul Dunării. Oastea munteană, condusă de
către domnitor, împreună cu Sracimir, ţarul izgonit din Vidin, înfrânge
trupele otomane şi recucereşte Vidinul. După acestă victorie Mircea cel Bătrân,
începe un şir de lucrări de refacere şi întărire a cetăţilor din ţară.
În 1393 otomanii încep o nouă campanie militară în Bulgaria.
Ţaratul de Târnovo este distrus, posesiunile Ţării Româneşti din sudul Dunării
sunt ocupate de către turci. După ocuparea Bulgarei, în primăvara anului 1394,
domnul valah întreprinde o campanie militară în Balcani, unde atacă unităţile
de ankingii din regiunea Karinovasi (azi Karnobat), obţinând un remarcabil
succes. Dar în toamna aceluiaşi an se începe campania militară a sultanului
Baiazid I Ildirim (1389-1402) în Muntenia, cu scopul de a distruge şi
subjuga voievodatul. Otomanii s-au pregătit minuţios de acestă campanie militară.
La Dunăre au fost concentrate unităţile de elită ale Imperiului Otoman, turcii
cerându-le vasalilor săi din Bulgaria şi Serbia să participe cu oştiri. Fiind
numeric inferioare trupelor invadatoare, oştirile valahe se conduceau de
tactica pământului părjolit. La 10 octombrie 1394 are loc bătălia de la Rovine
(probabil lângă Craiova), unde printr-un atac neaşteptat, sunt distruse
unităţile de avangardă a trupelor otomane, cauzându-le mari perderi. Primind
ajutor de la unităţile de rezervă, ce veneau din spatele armatei, sultanul
Baiazid a scăpat de dezastru şi a continuat ofensiva. Lângă localitatea Argeş
are loc o nouă bătălie. Turcii fiind numeric superiori obţin succes, care se
mai datora şi trădării boierilor. Mircea cel Bătrân este nevoit să se retragă
în munţi unde avea cetăţi. Sultanul Baiazid înscăunează ca domn pe boierul Vlad
(numit Uzurpatorul), susţinut de boierii trădători. În 1395 la Braşov se
încheie un tratat antiotoman între Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg.
Această înţelegere prevedea nerecunoaşterea de către regatul ungar a
domnitorilor, ce au venit la domnie cu ajutorul turcilor. După încheierea
acestui tratat, în anul următor are loc cruciada statelor din Occident
împotriva Imperiului Otoman. Armatele cruciaţilor erau conduse de către
regele Sigismund de Luxemburg, la care s-a alăturat şi Mircea cel Bătrân.
În bătălia de la Nicopole, oastea condusă de Baiazid I înfrânge trupele
cruciate. Dar în această bătălie, armata otomană a avut mari perderi şi nu era
în stare să ducă în continuare acţiuni de ofensivă în regiune. În decembrie
1396, Mircea îl detronează pe Vlad Uzurpatorul şi devine unicul domnitor al
Ţării Româneşti. Ca un răspuns la detronarea lui Vlad, în toamna anului 1397,
turcii organizează o nouă campanie militară împotriva Munteniei. Mircea cel
Bătrân distruge oastea otomană ce a invadat Ţara Românească. După victoria
asupra turcilor, în anul 1400, voievodul valah îl susţine la domnia
Moldovei pe fiul lui Roman I, Alexandru, ce a fost supranumit şi cel Bun. După
instalarea la domnie a lui Alexandru, Mircea cel Bătrân se confruntă în 1401 cu
o invazie otomană, pe care o respinge. După această incursiune are loc o
stopare vremelnică a atacurilor turceşti asupra Ţării Româneşti, deoarece în
anul 1402, are loc invazia hoardelor mongole conduse de către Timur-lenk din
Asia Centrală. În bătălia de la Ankara, oştirea lui Baiazid este distrusă, iar
sultanul turc, părăsit de către vasalii săi, este capturat şi închis într-o
cuşcă de fier.
Această înfrângere a pus începutul unor lupte dintre urmaşii
lui Baiazid pentru conducerea supremă în Imperiul Otoman. Domnitorul valah s-a
implicat în aceste confruntări, susţindu-l pe Musa. În 1404, Mircea
folosindu-se de dificultăţile prin care trece statul turc, recucereşte o mare
parte a teritoriului dobrogean cu Silistra. Anul 1406 reprezintă apogeul
puterii domnitorului valah, intitulându-se în documentele oficiale „mare
voievod şi domn, stăpănind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei şi a
părţilor peste munţi, părţilor tătăreşti, Almaşului şi Făgăraşului herţeg, domn
al Banatului, Severinului şi de amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până
la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului”. Fiind conştient de
faptul că răzmeriţele ce au loc în Imperiul Otoman sunt doar vremelnice şi în
viitorul apropiat se aşteaptă noi confruntări, Mircea duce tratative cu regele
ungar Sigismund de Luxemburg privind crearea unui plan comun de luptă cu
otomanii. În 1408 domnitorul muntean obţine o victorie asupra turcilor la
Silistra. După această victorie, în anul următor, începe o campanie militară în
Balcani pentru susţinerea favoritului său Musa în acţiunile sale de a prelua
conducerea satului turc şi de a deveni sultan. Această campanie militară dusă
de voievodul valah a fost victorioasă şi i-a adus un scurt răgaz în lupta
sa cu Imperiul Otoman. Războiul cu otomanii reîncepe în anul 1413, când sultan
devine Mahomed, un alt fiu a lui Baiazid. Au loc atacurile trupelor turceşti
asupra hotarelor Munteniei pe care domnitorul le respinge. În anul 1415, Mircea
acceptă să plătească un tribut turcilor în valoare de 3000 de galbeni. Această
înţelegere reprezenta răscupărarea păcii, iar după plătirea acestei sume,
turcii se obligau să nu atace hotarele ţării. Această pace nu s-a prelungit
mult, căci în 1416, domnitorul refuză să plătească haraciul şi începe un nou
război cu turcii. Mircea susţine răscoalele ce aveau loc în Imperiul Otoman
împotriva sultanului. Ca răspuns la aceste acţiuni ale voievodului valah,
sultanul Mahomed începe campania militară împotriva Ţării Româneşti. Turcii
cuceresc Giurgiul şi pătrund în Dobrogea. Atacurile turcilor sunt respinse şi
domnitorul valah a fost nevoit să încheie o nouă înţelegere cu turcii privind
un tribut de răscupărare a păcii. După închierea acestui tratat la hotarele
ţării s-a stabilit liniştea.
La 31 ianuarie 1418 pleacă în nefiinţă marele
domnitor, Mircea cel Bătrân. În memoria urmaşilor el a rămas ca un conducător
de stat ce a rezistat invaziilor necontenite ale Imperiului Otoman. Datorită
victoriilor sale a fost menţinută nu numai independenţa Munteniei dar şi a
Moldovei. A condus ţara cu înţelepciune, menţinând stabilitatea economică şi
politică.
La sfârşitul sec. XIII şi începutul sec. XIV în sud-estul
Europei, în Muntenia se remarcă domnia voievodului Mircea, supranumit şi
cel Bătrân.
În anul 1386, după moartea domnitorului Dan I, scaunul
domnesc este preluat de către fiul lui Radu I, Mircea. În acea perioadă Valahia
se afla într-o primejdie, începuse ofensiva Imperiului Otoman în Balcani. Ca
scop primar al sultanului turc era distrugerea statului bulgar, cnezatului sârb
şi a voievodatelor Muntenia şi Moldova, după care urma cucerirea
Constantinopului şi supunerea regatului ungar. Statele cucerite urmau să fie
transformate în paşalâcuri (provincii turceşti), interzis creştinismul şi
introdusă religia musulmană. Fiind conştient de pericolul ce s-a abătut asupra
ţării, Mircea începe un şir de lucrări pentru refacerea şi reînarmarea oastei
şi întărirea cetăţilor. În iarna anului 1388, domnitorul Munteniei, susţinut de
un contingent dobrogean învinge şi alungă din Dobrogea pe turci, ce erau
conduşi de marele vizir Ali-paşa. Ca răspuns sultanul otoman trimite trupe ca
să prade ţara, Mircea cel Bătrân le iese în întâmpinare şi într-o bătălie
crâncenă le distruge. După aceste campanii militare Dobrogea, inclusiv şi
Silistra a fost unite la Ţara Românească. Ca să întărească hotarele statului,
domnul valah ia sub stăpânirea sa Amlaşul şi Făgăraşul. Dar tot în acelaş an
are loc bătălia de la Kossovopolje (Cîmpia Mierlei), unde armata otomană
înfrânge tupele unite ale sârbilor, macedonienilor, bosniecilor, ocupă
sud-vestul Serbiei şi pregăteşte un cap de pod pentru o invazie masivă în
Muntenia. În decembrie 1389, au loc tratativele dintre solii lui Mircea cel Bătrân
şi cei ai regelui polon Wladislaw al II-lea Jagiello, intermediate de Petru I,
domnul Moldovei. Aceste tratative s-au încheiat cu semnarea unui tratat, în
care cei doi suverani se angajau să-şi acorde ajutor reciproc în cazul unui
eventual atac din partea regatului ungar şi a Imperiului Otoman. Tratatul a
fost ratificat la Lublin în condiţii de plină egalitate.
La sfârşitul anului 1390 şi începutul anului 1391 are loc o
campanie militară antiotomană în nordul Dunării. Oastea munteană, condusă de
către domnitor, împreună cu Sracimir, ţarul izgonit din Vidin, înfrânge
trupele otomane şi recucereşte Vidinul. După acestă victorie Mircea cel Bătrân,
începe un şir de lucrări de refacere şi întărire a cetăţilor din ţară.
În 1393 otomanii încep o nouă campanie militară în Bulgaria.
Ţaratul de Târnovo este distrus, posesiunile Ţării Româneşti din sudul Dunării
sunt ocupate de către turci. După ocuparea Bulgarei, în primăvara anului 1394,
domnul valah întreprinde o campanie militară în Balcani, unde atacă unităţile
de ankingii din regiunea Karinovasi (azi Karnobat), obţinând un remarcabil
succes. Dar în toamna aceluiaşi an se începe campania militară a sultanului
Baiazid I Ildirim (1389-1402) în Muntenia, cu scopul de a distruge şi
subjuga voievodatul. Otomanii s-au pregătit minuţios de acestă campanie
militară. La Dunăre au fost concentrate unităţile de elită ale Imperiului
Otoman, turcii cerându-le vasalilor săi din Bulgaria şi Serbia să participe cu
oştiri. Fiind numeric inferioare trupelor invadatoare, oştirile valahe se
conduceau de tactica pământului părjolit. La 10 octombrie 1394 are loc bătălia
de la Rovine (probabil lângă Craiova), unde printr-un atac neaşteptat, sunt
distruse unităţile de avangardă a trupelor otomane, cauzându-le mari perderi.
Primind ajutor de la unităţile de rezervă, ce veneau din spatele armatei,
sultanul Baiazid a scăpat de dezastru şi a continuat ofensiva. Lângă
localitatea Argeş are loc o nouă bătălie. Turcii fiind numeric superiori obţin
succes, care se mai datora şi trădării boierilor. Mircea cel Bătrân este nevoit
să se retragă în munţi unde avea cetăţi. Sultanul Baiazid înscăunează ca domn
pe boierul Vlad (numit Uzurpatorul), susţinut de boierii trădători. În 1395 la
Braşov se încheie un tratat antiotoman între Mircea cel Bătrân şi Sigismund de
Luxemburg. Această înţelegere prevedea nerecunoaşterea de către regatul ungar a
domnitorilor, ce au venit la domnie cu ajutorul turcilor. După încheierea
acestui tratat, în anul următor are loc cruciada statelor din Occident
împotriva Imperiului Otoman. Armatele cruciaţilor erau conduse de către
regele Sigismund de Luxemburg, la care s-a alăturat şi Mircea cel Bătrân.
În bătălia de la Nicopole, oastea condusă de Baiazid I înfrânge trupele
cruciate. Dar în această bătălie, armata otomană a avut mari perderi şi nu era
în stare să ducă în continuare acţiuni de ofensivă în regiune. În decembrie
1396, Mircea îl detronează pe Vlad Uzurpatorul şi devine unicul domnitor al
Ţării Româneşti. Ca un răspuns la detronarea lui Vlad, în toamna anului 1397,
turcii organizează o nouă campanie militară împotriva Munteniei. Mircea cel
Bătrân distruge oastea otomană ce a invadat Ţara Românească. După victoria
asupra turcilor, în anul 1400, voievodul valah îl susţine la domnia
Moldovei pe fiul lui Roman I, Alexandru, ce a fost supranumit şi cel Bun. După
instalarea la domnie a lui Alexandru, Mircea cel Bătrân se confruntă în 1401 cu
o invazie otomană, pe care o respinge. După această incursiune are loc o
stopare vremelnică a atacurilor turceşti asupra Ţării Româneşti, deoarece în
anul 1402, are loc invazia hoardelor mongole conduse de către Timur-lenk din
Asia Centrală. În bătălia de la Ankara, oştirea lui Baiazid este distrusă, iar
sultanul turc, părăsit de către vasalii săi, este capturat şi închis într-o
cuşcă de fier.
Această înfrângere a pus începutul unor lupte dintre urmaşii
lui Baiazid pentru conducerea supremă în Imperiul Otoman. Domnitorul valah s-a
implicat în aceste confruntări, susţindu-l pe Musa. În 1404, Mircea
folosindu-se de dificultăţile prin care trece statul turc, recucereşte o mare
parte a teritoriului dobrogean cu Silistra. Anul 1406 reprezintă apogeul
puterii domnitorului valah, intitulându-se în documentele oficiale „mare
voievod şi domn, stăpănind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei şi a
părţilor peste munţi, părţilor tătăreşti, Almaşului şi Făgăraşului herţeg, domn
al Banatului, Severinului şi de amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până
la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului”. Fiind conştient de
faptul că răzmeriţele ce au loc în Imperiul Otoman sunt doar vremelnice şi în
viitorul apropiat se aşteaptă noi confruntări, Mircea duce tratative cu regele
ungar Sigismund de Luxemburg privind crearea unui plan comun de luptă cu
otomanii. În 1408 domnitorul muntean obţine o victorie asupra turcilor la
Silistra. După această victorie, în anul următor, începe o campanie militară în
Balcani pentru susţinerea favoritului său Musa în acţiunile sale de a prelua
conducerea satului turc şi de a deveni sultan. Această campanie militară dusă
de voievodul valah a fost victorioasă şi i-a adus un scurt răgaz în lupta
sa cu Imperiul Otoman. Războiul cu otomanii reîncepe în anul 1413, când sultan
devine Mahomed, un alt fiu a lui Baiazid. Au loc atacurile trupelor turceşti
asupra hotarelor Munteniei pe care domnitorul le respinge. În anul 1415, Mircea
acceptă să plătească un tribut turcilor în valoare de 3000 de galbeni. Această
înţelegere reprezenta răscupărarea păcii, iar după plătirea acestei sume,
turcii se obligau să nu atace hotarele ţării. Această pace nu s-a prelungit
mult, căci în 1416, domnitorul refuză să plătească haraciul şi începe un nou
război cu turcii. Mircea susţine răscoalele ce aveau loc în Imperiul Otoman
împotriva sultanului. Ca răspuns la aceste acţiuni ale voievodului valah,
sultanul Mahomed începe campania militară împotriva Ţării Româneşti. Turcii
cuceresc Giurgiul şi pătrund în Dobrogea. Atacurile turcilor sunt respinse şi
domnitorul valah a fost nevoit să încheie o nouă înţelegere cu turcii privind
un tribut de răscupărare a păcii. După închierea acestui tratat la hotarele
ţării s-a stabilit liniştea.
La 31 ianuarie 1418 pleacă în nefiinţă marele
domnitor, Mircea cel Bătrân. În memoria urmaşilor el a rămas ca un conducător
de stat ce a rezistat invaziilor necontenite ale Imperiului Otoman. Datorită
victoriilor sale a fost menţinută nu numai independenţa Munteniei dar şi a
Moldovei. A condus ţara cu înţelepciune, menţinând stabilitatea economică şi
politică.
Autor: Sergiu MUNTEANU
Belgrad 1456
De ce bat clopotele bisericilor
catolice din intreaga lume, în fiecare
zi la ora 12:00?
Clopotele din bisericile catolice bat în fiecare zi la ora 12:00 în întreaga lume.
Acest lucru se întâmplă neîntrerupt de peste cinci sute de ani şi are o legătură directă cu Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei.
Victoria acestuia la Belgrad împotriva armatei turceşti, condusă de Mahomed al II-lea, în anul 1456,
i-a adus voievodului transilvan recunoştinţa întregii lumi catolice.
Ca omagiu, papa Calixt al III-lea a elogiat victoria obţinută de Iancu de Hunedoara ca fiind "cel mai fericit moment al vieţii sale de papa" şi a decretat, printr-o bulă papală, emisă pe data de 6 august 1456, ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa să fie trase în fiecare zi
la ora 12:00.
Această practică, a trasului clopotelor de amiază, este atribuită în mod tradiţional sărbătoririi internaţionale a victoriei în bătălia de la Belgrad, contra oştirii otomane a sultanului Mehmed al II-lea, Cuceritorul Constantinopolului .
Voievodul transilvan Iancu de Hunedoara a murit însă din cauza ciumei, la câteva zile după victorie,
pe 11 august 1456, în tabăra militara de la Zemun. Mormântul acestuia
se află în Catedrala Romano-Catolică de la Alba-Iulia, iar pe sarcofagul de piatră al voievodului sunt ilustrate scene de luptă. Pe piatra sa funerară stă înscris "s-a stins lumina lumii". Până şi sultanul Mahomed al II-lea (Mehmed II) i-a adus omagiul său: "Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui, m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om".
zi la ora 12:00?
Clopotele din bisericile catolice bat în fiecare zi la ora 12:00 în întreaga lume.
Acest lucru se întâmplă neîntrerupt de peste cinci sute de ani şi are o legătură directă cu Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei.
Victoria acestuia la Belgrad împotriva armatei turceşti, condusă de Mahomed al II-lea, în anul 1456,
i-a adus voievodului transilvan recunoştinţa întregii lumi catolice.
Ca omagiu, papa Calixt al III-lea a elogiat victoria obţinută de Iancu de Hunedoara ca fiind "cel mai fericit moment al vieţii sale de papa" şi a decretat, printr-o bulă papală, emisă pe data de 6 august 1456, ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa să fie trase în fiecare zi
la ora 12:00.
Această practică, a trasului clopotelor de amiază, este atribuită în mod tradiţional sărbătoririi internaţionale a victoriei în bătălia de la Belgrad, contra oştirii otomane a sultanului Mehmed al II-lea, Cuceritorul Constantinopolului .
Voievodul transilvan Iancu de Hunedoara a murit însă din cauza ciumei, la câteva zile după victorie,
pe 11 august 1456, în tabăra militara de la Zemun. Mormântul acestuia
se află în Catedrala Romano-Catolică de la Alba-Iulia, iar pe sarcofagul de piatră al voievodului sunt ilustrate scene de luptă. Pe piatra sa funerară stă înscris "s-a stins lumina lumii". Până şi sultanul Mahomed al II-lea (Mehmed II) i-a adus omagiul său: "Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui, m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om".
NICPLAUS OLAHUS
Îngrijorat călător, dacă vrei să
știi a cui oase
Lespedea rece de-aici le-adăpostește, te rog:
Mersul grăbit îți oprește și-ascultă a mea tânguire.
Dacă oprești al tău pas, tu vei afla ce dorești.
Cum socotesc, auzit-ai de dumnezeescul Erasmus,
Căci în acest univers nimeni nu fu mai vestit.
Dărăpănatul său trup odihnește-n mormântul acesta
Trist, însă spiritul său cu ambrozie-i hrănit.
Încă din fragezii ani el dăduse dovadă de mintea
Sa minunată la toți oamenii cei renumiți.
Când înflorita etate tânără trupu-i ajunse,
S-arătat pe deplin geniul duhului său.
Harnica lui tinerețe neîncetatului studiu
Fu închinată, când Biblia tot cerceta.
Când a crescut înțeleptul lui cuget și-ajunse om matur,
În univers ca o stea fără pereche luci.
Iar când cu pas tremurând îi sosi bătrânețea, în lume
N-a mai putut încăpea geniul său strălucit.
Anii târzii, ce-ndeobște slăbesc ale minții podoabe,
Lui i-au sporit și mai mult rodnicul minții belșug.
Să mai înșirui pe rând însușirile sale alese?
Nimeni în stare nu e să le înnumere, cred.
Căci după cum biruiește soarele stelele toate,
Astfel și el pe ceilalți toți învățați i-a-ntrecut.
Viața întreagă îi fuse atâta de neprihănită,
Că îl poți lua însuși tu ca fericit îndreptar.
Despre aceasta ne dau mărturii credincioase ale sale
Opere ce-au izvorât dintr-un cucernic talent.
Ele redau neclintita-i credință și firea-i curată.
Chipu-i, ce parcă e viu, și trăsăturile lui:
Ele ne-arată și drumul cel drept înspre culmile-nalte
Ale-nstelatului cer ce-i pregătit celor buni.
Iar dacă vrei a afla de ce-nlăcrimați mi-s obrajii
Înrourați, să m-asculți - rogu-te - încă puțin.
Când împăratu-nvingea pe iberi înspre soare-apune
Carol, ce este stăpân pe universul întreg,
Iar generoasa lui soră domnea în Brabant și în Flandra,
Lespedea rece de-aici le-adăpostește, te rog:
Mersul grăbit îți oprește și-ascultă a mea tânguire.
Dacă oprești al tău pas, tu vei afla ce dorești.
Cum socotesc, auzit-ai de dumnezeescul Erasmus,
Căci în acest univers nimeni nu fu mai vestit.
Dărăpănatul său trup odihnește-n mormântul acesta
Trist, însă spiritul său cu ambrozie-i hrănit.
Încă din fragezii ani el dăduse dovadă de mintea
Sa minunată la toți oamenii cei renumiți.
Când înflorita etate tânără trupu-i ajunse,
S-arătat pe deplin geniul duhului său.
Harnica lui tinerețe neîncetatului studiu
Fu închinată, când Biblia tot cerceta.
Când a crescut înțeleptul lui cuget și-ajunse om matur,
În univers ca o stea fără pereche luci.
Iar când cu pas tremurând îi sosi bătrânețea, în lume
N-a mai putut încăpea geniul său strălucit.
Anii târzii, ce-ndeobște slăbesc ale minții podoabe,
Lui i-au sporit și mai mult rodnicul minții belșug.
Să mai înșirui pe rând însușirile sale alese?
Nimeni în stare nu e să le înnumere, cred.
Căci după cum biruiește soarele stelele toate,
Astfel și el pe ceilalți toți învățați i-a-ntrecut.
Viața întreagă îi fuse atâta de neprihănită,
Că îl poți lua însuși tu ca fericit îndreptar.
Despre aceasta ne dau mărturii credincioase ale sale
Opere ce-au izvorât dintr-un cucernic talent.
Ele redau neclintita-i credință și firea-i curată.
Chipu-i, ce parcă e viu, și trăsăturile lui:
Ele ne-arată și drumul cel drept înspre culmile-nalte
Ale-nstelatului cer ce-i pregătit celor buni.
Iar dacă vrei a afla de ce-nlăcrimați mi-s obrajii
Înrourați, să m-asculți - rogu-te - încă puțin.
Când împăratu-nvingea pe iberi înspre soare-apune
Carol, ce este stăpân pe universul întreg,
Iar generoasa lui soră domnea în Brabant și în Flandra,
Ocărmuind în chip drept prin
înțeleptul ei sfat,
Sta credinciosul Erasmus în orașul ce-i zic Basilea,
Care un nume-și luă după al său împărat.
Sufletul nostru era înfrățit prin virtuți și credință
Ce ne-ndemnau a trăi și a muri la un loc.
Des de-acolo despre multe lucruri primit-am aicea
Multe scrisori despre cari nu pot acuma vorbi.
Însăși regina a fost cuprinsă de-o vie-nclinare
După acest învățat însuși de cer înzestrat.
Ea de dorință ardea să-l vadă pe Erasmus
Și să discute cu el, sacre cuvinte schimbând,
Deci fu plăcută la toți scrisoarea prin care pe dânsul
Îl îndemna a veni, tot stăruind ne-ncetat.
Tocmai îmi făgăduise prin multe scrisori c-o să vină
Și mă vestea tot mereu că va porni în curând.
Ba-mi și scrisese cu propria-i mână mai multe dorințe
Ale curatului său suflet, în câte-un răvaș.
Tocmai se pregătea să vie să-și vadă iubita
Țară, prietenii scumpi și părintescul cămin.
Însă pizmașa Lachesis a rupt urzita sortită,
Iar în mâna-i luă Atropos firul tăiat.
Iată de ce nu putu Erasmus să-și plinească dorința:
Astfel Ursita a vrut, astfel a vrut Dumnezeu.
Iată de ce, sfâșiat de chinuri cumplite, tristeții
Pradă sunt azi tocmai eu, ce pe-ntristați mângâiam.
Fi-va notată c-o piatră cernită deci ziua de astăzi,
Fiindcă a lumii întregi scumpă podoabă răpi.
Scrieți dar, ceată sfințită a barzilor, triste distihuri,
Plângeți, o, Muze, iar voi, Grații, bociți pe cel dus,
Căci răposat-a Erasmus, de-a părinților noștri
Gură slăvit, a pierit gloria lumii întregi.
Ce fericit aș fi fost dacă soarta-mi dădea-ngăduința
Încă de vie să văd fața amicului scump!
Ce folos însă să-mi cresc durerea prin lacrimi amare,
Cu ne-nduratele-mi mâni pieptul mâhnit să-mi lovesc,
Când ursitoarele triste urzeala o țes și o taie
Deopotrivă la toți, și renumiți, și umili?
Căci neclintitele praguri a soartei nu poate să treacă
Nimeni decât când îi e ceasul de sorți hotărât.
Deci, cititor, ce te îndrepți spre mormântul acesta, o vorbă,
Cea de pe urmă, să-i spui astfel, cu gândul blajin:
Bunul-rămas eu pe veci îți doresc, o, ilustre Erasmus,
Care de-acum ai trecut printre bărbații cerești.
Sta credinciosul Erasmus în orașul ce-i zic Basilea,
Care un nume-și luă după al său împărat.
Sufletul nostru era înfrățit prin virtuți și credință
Ce ne-ndemnau a trăi și a muri la un loc.
Des de-acolo despre multe lucruri primit-am aicea
Multe scrisori despre cari nu pot acuma vorbi.
Însăși regina a fost cuprinsă de-o vie-nclinare
După acest învățat însuși de cer înzestrat.
Ea de dorință ardea să-l vadă pe Erasmus
Și să discute cu el, sacre cuvinte schimbând,
Deci fu plăcută la toți scrisoarea prin care pe dânsul
Îl îndemna a veni, tot stăruind ne-ncetat.
Tocmai îmi făgăduise prin multe scrisori c-o să vină
Și mă vestea tot mereu că va porni în curând.
Ba-mi și scrisese cu propria-i mână mai multe dorințe
Ale curatului său suflet, în câte-un răvaș.
Tocmai se pregătea să vie să-și vadă iubita
Țară, prietenii scumpi și părintescul cămin.
Însă pizmașa Lachesis a rupt urzita sortită,
Iar în mâna-i luă Atropos firul tăiat.
Iată de ce nu putu Erasmus să-și plinească dorința:
Astfel Ursita a vrut, astfel a vrut Dumnezeu.
Iată de ce, sfâșiat de chinuri cumplite, tristeții
Pradă sunt azi tocmai eu, ce pe-ntristați mângâiam.
Fi-va notată c-o piatră cernită deci ziua de astăzi,
Fiindcă a lumii întregi scumpă podoabă răpi.
Scrieți dar, ceată sfințită a barzilor, triste distihuri,
Plângeți, o, Muze, iar voi, Grații, bociți pe cel dus,
Căci răposat-a Erasmus, de-a părinților noștri
Gură slăvit, a pierit gloria lumii întregi.
Ce fericit aș fi fost dacă soarta-mi dădea-ngăduința
Încă de vie să văd fața amicului scump!
Ce folos însă să-mi cresc durerea prin lacrimi amare,
Cu ne-nduratele-mi mâni pieptul mâhnit să-mi lovesc,
Când ursitoarele triste urzeala o țes și o taie
Deopotrivă la toți, și renumiți, și umili?
Căci neclintitele praguri a soartei nu poate să treacă
Nimeni decât când îi e ceasul de sorți hotărât.
Deci, cititor, ce te îndrepți spre mormântul acesta, o vorbă,
Cea de pe urmă, să-i spui astfel, cu gândul blajin:
Bunul-rămas eu pe veci îți doresc, o, ilustre Erasmus,
Care de-acum ai trecut printre bărbații cerești.
ISABELA VASILIU-SCRABA
Școala trăiristă
inaugurată de Nae Ionescu
Pe la începutul anului 2013 am
primit de la dl. Alexandru Valentin Crăciun următorul e-mail: „Doamnă Isabela
Vasiliu-Scraba, vă mărturisesc, îmi doresc de mult timp să vă contactez pentru
a vă lua un interviu. Vă cunosc, parţial, opera exegetico-filosofică, însă aş
dori să începem discuţia noastră prin câteva lămuriri biografice. Din câte
ştiu, interesul dumneavoastră pentru filosofie este oarecum tardiv. Care au
fost resorturile interioare care au declanşat dorinţa de a vă apropia de
problematica filosofică?” Redau în continuare răspunsul meu auto-biografic
detaliind unele unele informații devenite publice (de ex., prin prezentarea
„Isabelei Vasiliu-Scraba” în volumele: (a) Ilie Rad, De amicitia.
Scrisori trimise de Stefan Fay între 1988-2009, Cluj-Napoca, Ed. Accent, ISBN
978-973-8915787, pp. 363-366; (b) Filozofi români:Nicolae C. Ionescu, Titu
Maiorescu, Ştefan Lupaşcu, Emil Cioran, Isabela Vasiliu-Scraba, C. Schifirneţ,
Al Surdu, Xenopol, Lucian Blaga, etc. (Wiki Series, ISBN 9781232183488,
Wiki Series, Memphis, USA, 2011, pp. 60-62) ; (c) vol. Eseiști
români:E. Munteanu, M. Gherasim, A. Cioroianu, I. Pachia-Tatomirescu, Nicolae
Breban, Isabela Vasiliu-Scraba, I. Grigorescu, L. Butnaru, M.
Radu-Paraschivescu, Alexandru Ciorănescu, George Călinescu, Cicerone Poghirc,
etc. (Wiki Series, ISBN 9781233386215, Wiki Series, Memphis, USA, 2011,
pp. 145-148); (d) volumul Autori români : M. Sebastian, Nicolae
C. Ionescu, G. Naum, I.L. Caragiale, Octavian Goga, Titu Maiorescu, Al.
Macedonski, Herta Mueller, Nicolae Breban, Ghe. Zamfir, Emil Cioran, Isabela
Vasiliu-Scraba,etc. (Wiki Series, ISBN 9781233384242, Wiki Series,
Memphis, USA, 2011, pp. 141-143) și (e) Who’s who in Romania, Pegasus
Press, București, 2002, p. 702.
După opinia filozofului Anton
Dumitriu, eu aș avea o „vocație filozofică indiscutabilă” (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Despre Anton Dumitriu ca interpret al COGITOului cartezian,
în rev. „Tribuna”, nr.254, 1-15 aprilie 2013, p.22; https://isabelavs2.wordpress.com/anton-dumitriu/isabelavs-descartes3antondumitriu/
). Or, când intervine vocația, nu cred că mai este nevoie de resorturi
interioare suplimentare. Meseria de inginer (pe care am practicat-o scurtă
vreme) a fost o simplă consecință a faptului ca am fost foarte bună la
matematici în toate cele douăsprezece clase. Intr-a XII-a mă mutasem la Liceul
„Caragiale” din două motive: pentru a fi într-un liceu mixt (Liceul „Spiru
Haret”, unde am învățat dintr-a opta până într-a unsprezecea era de fete), dar
mai ales pentru a avea un profesor foarte bun de matematică, pe Gaidargi,
poreclit “Spilu”. Acesta, după ce m-a lăsat câteva săptămâni să mă acomodez,
m-a scos la tablă si eu, în loc să scriu pe tablă, îi dădeam rezultatele
mintal. Apoi Spilu a umplut cancelaria cu părerea sa proprie ca aș fi un
“geniu”. Diriginta, d-na Roșu Mihaela, era de română. Fiindcă în acel an se
publicase Trilogia culturii după o interdicție de un sfert de veac,
iar Lucian Blaga se introdusese atunci pentru prima dată în programa de
învățământ, d-na profesoară Roșu ne dăduse la teză Blaga. Eu am scris cu viteză
maximă cele opt pagini (pe care le scriam de obicei în 50 de minute la teze sau
la extemporale), care ei i-au plăcut. De aceea, prin cancelarie, și diriginta
(Mihaela Roșu) îi tinea isonul profesorului de matematică, cum aflasem de la
mama colegei mele de bancă. De fapt, în familie îl avusesem pe bunicul
profesor de matematici la Cernăuți. Tata fusese si el bun la matematici,
devenind inginer chimist. Deși faceam poezii (ca tata, dar mult mai puțin
reușite) si de pe la unsprezece ani citeam câte o carte pe noapte de-mi dădusem
complet somnul peste cap, la Politehnică am intrat din considerente de efort
minim, pentru că-mi era ușoară matematica si chimia. Fizica n-am invățat-o,
neavând profesori care să-mi placă. Nici Politehnica nu mi-a plăcut. N-am
excelat decât la cristalografie si mineralogie unde l-am avut pe Vasile
Manilici: îi ghiceam fără probleme sistemele de cristalizare, chiar în cristale
ciobite. La mineralogie era ca la Șpilu… un fel de circ. Profesorul venea cu
tava plină de minerale si întreba din ce-s compuse, iar eu le ghiceam de zor.
Nu mă laud. Toate astea sînt adevărate. Cu profesorul Manilici m-am întâlnit
după vreo zece ani la Biblioteca Academiei, unde eu citeam filozofie antică si
el venea fericit la masa mea să-mi spună din descrierea darurilor primite de
Alexandru Macedon ce minerale erau pe acolo. De fapt, când citeam filozofie
aproape zilnic prin biblioteci (la Academie, la Biblioteca Centrală
Universitară si la Biblioteca Centrală de Stat) eram în plină perioadă de
studii, nu numai filozofice. În total, am studiat (în forme organizate de
învățământ) vreo douăzeci şi doi de ani: doisprezece până la facultate, cinci
la Politehnică şi după 33 de ani încă vreo cinci ani am studiat limbi străine.
De când eram în şcoală mi-a făcut mare plăcere să învăţ. Asta nu însemna că
învăţam prea mult acasă. Citeam repede în pauză lecţia ca s-o ştiu dacă mă
întreabă şi eram foarte atentă la oră. Cu sistemul acesta, fără să învăţ prea
mult, reuşeam să fiu premiantă în fiecare an, în toate cele douăsprezece clase.
După ce am fost vreo cinci ani ingineră, m-am apucat iarăşi să învăţ. Ce s-a
întâmplat? Fiind un spirit critic, nu acceptam ceea ce nu puteam să controlez.
Îmi plăcea filozofia, dar nu-mi prea plăceau nici traducerile (vezi Despre
traduceri, în Jurnalul de idci al lui Anton Dumitriu, din rev.
„Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 257, 16-31 mai 2013, p.3), nici antologiile de
filozofie, căci nu-mi plăcea să mi se rupă aleatoriu dintr-o carte o bucată şi
să mi se dea ca atare. Ştiam că ruperea din context este deformantă. Pe un
filozof trebuie să-l citeşti aşa cum îţi prezintă el ideile, nu cum crede altul
că a înţeles din ce-a citit. Acest lucru i l-am reproșat în Propedeutică la
eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului ( Ed. Star Tipp,
Slobozia, 2004 ; http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-PROPEDEUTIC%C4%82-LA-ETERNITATE-Alexandru-Dragomir-in-singur%C4%83tatea-gandului
) lui G. Liiceanu, editorul filozofiei lui Alexandru Dragomir. Volumul
meu despre Alexandru Dragomir i-a surprins plăcut pe foștii săi colegi
de facultate, Mihai și Mariana Șora. Primul îmi spusese la telefon că prietenul
său Alexandru Dragomir fusese dat afară din postul de redactor (stilizator) al
Dicționarului Tehnic, trebuind apoi să lucreze pe șantierul de la Bicaz, unde
„se ocupa de aprovizionarea cu ciment” (Mihai Șora, 24 oct. 2004). Venită din
Germania, Mariana Șora, deși nu ne cunoșteam, a ținut să converseze cu mine la
telefon pe 5 febr. 2005, amintindu-și cum Sănduc Dragomir „se ducea la
cursurile lui Nae” (a se vedea și interviul refăcut : https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/
).
Pe la 33 de ani eu m-am apucat să
învăţ vreo cinci limbi străine, să pot citi filozofie în original. O să vedeţi
pe internet, pe un site al meu, o poză de-a mea din tinereţe. Este de la 33 de
ani când am început să învăţ în paralel germana (5ani), italiana (3ani),
spaniola (2ani), greaca veche (3 ani) şi latina (2ani), ultimele cu prof. univ.
Adelina Piatkovski si cu prof. univ. Felicia Vanț Ștef . Noi scriitorii ne
putem permite să avem “poze de dicţionar”. Ziariştii nu. La mine, din pricina
studiului limbilor stăine, perioada de studii s-a extins până după schimbarea de
regim din decembrie 1989, când, în fine, am putut şi eu să public întâi prin
revistele de cultură (apoi în volum) ce scrisesem de vreo șapte ani despre
filozofia lui Noica. Aşa a apărut în 1992 prima carte dedicată gândirii acestui
mare filozof român. Schopenhauer avea următoarea remarcă, ironică, desigur:
“Unii consideră cărţile precum ouăle: bune numai când sînt proaspete”. Ei bine,
această mică observaţie a unui filozof autentic ne arată importanţa
scriitorilor care s-au impus pe tărâm cultural datorită valorii lor. La noi,
atât Anton Dumitriu, cât si Noica, în ciuda vitregiei vremurilor, au reușit să
se impună. De aceea ei se cade a fi atent studiați si în nici un caz nu
trebuiesc citiți prin viziunea foștilor propagandiști comuniști, cum recomandă si
azi unii nostalgici ai cenzurii ideologice comuniste prin cărțile lor, sau
clientela acestora bine situată prin învățământul superior.
Părerea mea este că n-ar trebui
neglijată nici gândirea filozofică a lui Blaga, nici şcoala filozofică
românească iniţiată de Nae Ionescu, al cărui asistent fusese marele istoric al
religiilor Mircea Eliade. Constantin Noica a fost singurul filozof din şcoala
lui Nae Ionescu, Scoala trăiristă (cum s-a numit ea), care a reuşit să
răzbească peste piedicile puse gândirii autentice în perioada tiraniei
ideologice comuniste. Noica îşi dăduse în ’40 o teză de doctorat intitulată Schiţă
pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou. In acest simplu titlu este
conţinut, aşa, in nuce, întreg kantianismul. Immanuel Kant se
întrebase cum este posibil să aduci ceva nou pe lume, pentru că judecăţile,
prin natura lor, sînt tautologice. De aceea s-a şi spus că în domeniul logicii
nu s-a adus nimic nou de la Aristotel încoace. Dar C-tin Noica, în teza sa, a
pus (ca să zicem așa) un element în plus: procesualitatea de sorginte
hegeliană. După susținerea tezei de doctorat, -pe care i-o dedicase
profesorului Nae Ionescu (dedicație cenzurată în 1995 de directorul Editurii
Humanitas, fostă „Politică”, a Partidului Comunist) -, Constantin Noica păstrase
oarecum tenta hegeliană a gândirii sale vorbind la Radio pe 26 dec. 1941 despre
trei aspirații către unitate: din filozofie, din efortul comun de supraviețuire
al unui popor cotropit de vecinii săi, si din trăirea religioasă a misticilor.
Gândirea religioasă a lui Nae Ionescu îi era și ea proaspătă în minte, căci
atunci pregătea cu Mircea Vulcănescu si Constantin Floru editarea primelor
patru volume ale operei naeionesciene. Talentul într-ale filozofiei care îl
distingea pe Nae Ionescu îi impresionase şi pe nemţi (la Muenchen dându-și
doctoratul). Indo-europenistul Cicerone Poghirc (profesor la Bochum) discutase
în Germania cu foşti colegi de-ai lui Nae Ionescu, încă impresionaţi de mintea
filozofică a acestuia.
Noi suntem o generaţie care,
dintre mulții studenți si apoi discipoli ai profesorului Nae Ionescu am avut
norocul extraordinar să-i avem pe Anton Dumitriu si pe Noica. Constantin Noica
era ceva cu totul aparte, pentru că reprezenta, ca si Nae Ionescu, un model de
gândire filozofică autentică. In momentul în care ai un model, nu mai trebuie
să cauţi la întâmplare. Atât Anton Dumitriu, cât si Noica erau niște pedagogi
extraordinari: ambii, deși lipsiți de catedre universitare, te
trimiteau, prin cărţile lor, să citeşti filozofie de cea mai bună calitate. Te
îndrumau, chiar numai citindu-le cărţile. La fostul deținut politic Noica era
mai greu de ajuns, pentru că el era foarte bine păzit de Securitate. Eu am
încercat să mă duc în vizită la Noica în 1986. Se tot povesteşte cum unii s-au
dus la el la Păltiniş. (Scriitoarea Silvia Jinga consemna din America pe 25
februarie 2017 că „se știa din timpul comunismului că vizitatorii lui Noica la
Păltiniș aveau trasee securiste”. Ca să nu apară după 1990 anumite nume ale
unor informatori ai Securității, foști vizitatori mai frecvenți ai lui Noica,
au fost arse două dosare de urmărire care n-au fost microfilmate dintr-un total
de şapte dosare “Noica”, aflate la Securitatea Judeţului Sibiu, vezi
vol. : Noica si Securitatea I, Ed. Muzeul National al Literaturii
Române, 2009, p.6 ).
La modul general se poate spune
(fără teamă de greșală) că cine se ducea, şi chiar ajungea de mai multe ori la
marginalizatul Constantin Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful
Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/
), se cam ducea cu voie de la stăpânirea comunistă. Eu nu aveam voie de la
stăpânire. N-am întrebat pe nimeni şi m-am dus în august 1986 la Păltiniş.
Acolo nu mi s-a dat voie să-l vizitez. Am fost pur şi simplu indusă în eroare.
Mi s-a spus că filozoful nu este în staţiune, nu e la Păltiniş. Or, el era
acolo vizitat în august l986 de Monica Pillat. Dar am avut cărţile lui Noica şi
le-am putut citi.
Etapa “Noica” (vezi vol. :
Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofia lui Noica, între fantasmă şi luciditate,
Slobozia, 1992) a fost pe la treizeci de ani deși abia după căderea
comunismului am putut publica ce am scris înainte de 1990 (vezi articolele mele
despre Noica menționate de Titus Lates în vol. Studii de istorie a
filozofiei românești. Centenar C-tin Noica, Bucuresti,
Ed. Academiei, 2009, pp. 603 , 610, 671, 631 ; http://filosofieromaneasca.institutuldefilosofie.ro/e107_files/downloads/Lates,%20Titus%20-%20Mircea%20Vulcanescu%20-%20o%20bibliografie%20a%20exegezei.pdf;
precum și articolele mele menționate în cele două editii ale vol. : Stan
V. Cristea, Constantin Noica. Repere bibliografice, Bucuresti, RCR
Editorial, 2011 ; ediția întâi în 2009).
După patruzeci de ani (datorită
influenţei lui Anton Dumitriu si a lui Noica) a urmat etapa “Platon” (vezi
vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică, Slobozia,
1999 ; precedat de volumele : I. Vasiliu-Scraba, Configurații
noetice la Platon și la Eminescu, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1998, http://www.scribd.com/doc/130397690/ISABELA-VASILIU-SCRABA-Configura%C8%9Bii-noetice-la-Platon-%C8%99i-la-M-Eminescu-versiune-cu-diacritice-corectate ;
I. V.-S., Atena lui Kefalos, Slobozia, 1997 ; Isabela Vasiliu –
Scraba, Filozofie acoroamatică la Platon, Slobozia, 1997 http://www.scribd.com/doc/134722762/Isabela-Vasiliu-Scraba-FILOZOFIE-ACROAMATIC%C4%82-LA-PLATON
; I. V.-S., Despre existență, ființă și esență, 1996 http://www.scribd.com/doc/134719450/Isabela-Vasiliu-Scraba-DESPRE-EXISTEN%C8%9A%C4%82-FIIN%C8%9A%C4%82-%C8%98I-ESEN%C8%9A%C4%82 ;
si, în fine, I. V.-S., O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat.
Lucrurile si Ideile Platonice, 1995 http://www.scribd.com/doc/134402379/ISABELA-VASILIU-SCRABA-O-pseudodescoperire-a-unui-pseudoplagiat-Nae-Ionescu-Evelyn-Underhill).
Apoi a urmat etapa “Nae Ionescu”
(vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica şi
în dubla ei înfăţişare, 2000 http://www.scribd.com/doc/132110995/Isabela-Vasiliu-Scraba-METAFIZICA-LUI-NAE-IONESCU-in-unica-%C8%99i-dubla-ei-inf%C4%83%C8%9Bi%C8%99are
şi vol.: I.V.S, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii
săi: Petre Ţuţea, Cioran, Noica, M.Eliade, M. Vulcănescu şi Vasile Băncilă,
2000 http://www.isabelavs.go.ro/Discip/discip.html
), şi etapa “Mircea Vulcănescu” în care am mers, ca să spunem așa, în contra
curentului, ca si în cele scrise în volumul dedicat lui Alexandru Dragomir,
monografie în care am deținut întâietatea comentării gândirii sale, cum s-a
întâmplat în 1992 si cu monografia despre filozofia lui Noica.
In 2009 mi s-a întâmplat ceva
care nu mi s-a mai întâmplat nicicând: să citesc o carte care să-mi placă atât
de tare încât de teamă că o “mănânc” pe toată, că o citesc şi se termină, am
închis-o după câteva zeci de pagini. Cartea asta – Omul, zidire de mare
preţ, Ed. Credinţa strămoşească, M-rea Petru Vodă, 2009 -, cuprindea în ea
explicări ale Bibliei făcute de Sfântul părinte Arsenie Boca prin anii
1946-1947. Dumneavoastră ştiţi de reînvierea duhovnicească din acea perioadă de
la Sâmbăta de Sus. La ea face referire acad. D. Stăniloae în prefeţele primelor
patru volume din Filocalia tipărite la Sibiu între 1945 şi 1948 cu
sprijinul faimosului ieromonah Arsenie Boca, pe atunci stareţ la Sâmbăta de Sus
la Mânăstirea Brâncoveanu ( vezi art. Isabelei Vasiliu-Scraba, Moartea
martirică a Părintelui Arsenie Boca ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/
; sau o variantă preluată în 2012 : https://melidoniumm.wordpress.com/2012/07/02/moartea-martirica-a-parintelui-arsenie-boca-un-adevar-ascuns/
si art. I.V.S, Ceva despre mistica luminii în pictura părintelui
Arsenie Boca ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ghius/
; precum și video de la Centenarul Arsenie Boca, la Sâmbăta de Sus http://www.youtube.com/watch?v=Zi0EOBC1HlY
; vezi și art. I.V.S, Legile Părintelui Arsenie Boca, legile
veacului viitor ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/ivslegiarsenieboca7/
; vezi și art. I.V.S. Miracolul Bisericii de la Dragănescu https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/
; a se vedea și înregistrarea video de la Piteşti, Mircea Eliade şi Părintele
Arsenie Boca http://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPmFbs&feature=plcp).
Când la Sibiu apăruse jumătate
din Filocalia stilizată de doi mari poeți, Zorica Lațcu ( /Maica
Teodosia) si de acad. Nichifor Crainic ( vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele
Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu si poetul Nichifor Crainic în culisele Filocaliei
românești; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/
), la starețul Mănăstirii Brâncoveanu veneau studenţi şi tineri liceeni să le
desluşească Biblia. Dar nu veneau numai ei. Veneau si de la Casa Regală, Branul
fiind aproape. Acolo era Domniţa Ileana (care avea să devină Maica Alexandra,
vezi video despre Domniţa Ileana din 18 mai 2012 de la Univ. din Alba Iulia http://www.youtube.com/watch?v=w0O_gLroSCk
). Principesa Ileana îl invita pe faimosul stareţ Arsenie Boca la Castelul
Bran, unde mai invita universitari bucureşteni să ţină prelegeri (acolo Alice
Voinescu a ținut o conferință despre Faust).
Cartea Omul, zidire de mare
preţ (Ed. Credinţa strămoşească, 2009) a Părintelui Arsenie Boca m-a
impresionat nespus fără să ştiu nimic de autorul ei. Apoi am încercat să aflu
cine este autorul. Dacă o carte te impresionează în mod deosebit, vrei să ştii
cîte ceva şi despre autorul ei. Aşa am aflat că Părintele Arsenie Boca a fost
un ieromonah foarte cult care avea trei licenţe: la muzică, la Belle Arte şi la
Teologie. Exista prin 1935 la Bucureşti o Academie de Muzică Religioasă
(înfiinţată în 1928; în 1935 profesor de armonie era compozitorul Paul
Constantinescu; în 1942 a fost mutată la Conservator, apoi a fost desfiinţată
de ocupantul sovietic). Si mai era o a patra facultate pe care Părintele
Arsenie Boca o urmase, fără a-şi da licenţa: medicina. Ce m-a impresonat în
cartea acestui călugăr de vocaţie, sporit duhovniceşte la Muntele Athos?
Desigur “harisma cunoaşterii”, dar si că urmase cursurile celor mai mari
filozofi români. Făcuse filozofie cu Nae Ionescu şi cu Mircea Eliade. Lucrul
acesta se vedea din economia expunerii sale si din subtilitatea unor pasaje.
Apare într-o declaraţie (de după una dintre arestările acestui călugăr
nevinovat pe care mercenarii ocupantului sovietic au tot vrut să-l distrugă,
închizându-l de nenumărate ori) că el, ieromonahul Arsenie Boca, urmărea în
reviste de filozofie articolele lui Mircea Eliade despre mistica indiană, fiind
interesat de mistică. De altfel, la București urmase şi cursurile de mistică ale
profesorului Nichifor Crainic, închis si el fără de vină, românii fiind băgaţi
în puşcării politice la nivel de milioane (vezi dr. Florin Mătrescu, Holocaustul
roşu, ed.I-a 1994, ed.II-a 1998, ed. III-a 2009, Bucureşti, Ed. Ericson,
precum şi Monumentul victimelor gulagului comunist, Chene-Bourg,
Elveţia). Există o ziaristică de stânga foarte agresivă care pune în paranteză
adevărata istorie a unei ţări. La noi ziaristica de stânga a fost tot timpul
condusă de mercenarii ocupantului sovietic de după 1944. Dintre ei s-au
selectat acei responsabili ideologici care întâi au interzis, apoi au negat cu
totul Școala românească de filozofie inițiată de Nae Ionescu la
București, având discipoli grozav de faimoşi, printre care Noica, pe care
generaţia noastră a apucat să-l prindă. Eliade a fost iarăşi unul dintre
faimoşii discipoli ai profesorului Nae Ionescu, la fel Mircea Vulcănescu (vezi
art. Isabela Vasiliu Scraba, Mircea Vulcănescu şi alţi cărturari martiri ai
temniţelor, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1104).
Apoi Horia Stamatu (1912-1989), poet şi eseist de o subtilă gândire filozofică.
Stamatu scria că a avut în viaţa sa parte de nişte modele extraordinare (vezi
I. Vasiliu-Scraba, La Centenarul lui H. Stamatu ciudățenii post-comuniste,
în rev. „Acolada”, Satu-mare, nr. 9, septembrie 2012, p.19 http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1214.
Pentru Horia Stamatu, Mircea Vulcănescu (cel care a fost asasinat în
închisoare, vezi video din 25 nov. 2011, Tecuci, Colocviul Mircea
Vulcănescu, http://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ
) şi Nae Ionescu fuseseră modele formative.
Cred că acesta este rolul
filozofilor şi scriitorilor adevăraţi. Ei te pot forma. Nu numai că îţi deschid
mintea, dar te pot forma şi în plan cultural. Filozoful Lucian Blaga este un
scriitor cu totul aparte pentru că el acoperă practic întreg domeniul culturii:
este un poet extraordinar, un filozof subtil; el a scris o dramaturgie cu nişte
versuri dumnezeești. La el nu numai ideea care e pusă pe scenă contează, ci şi
limba în care îşi exprimă ideile : „Citind Avram Iancu auzeam vag
și îndepărtat acordurile unei muzici subterane” consemna Emil Cioran pe 12
aprilie 1935, la întoarcerea sa prin Paris din Germania (vezi scrisoarea
scanată în vol. : I. Necula, Emil Cioran. Mărturii si referințe,
Ed. Axis Libri, Galați, p.21). Intr-adevăr, limba lui Blaga este absolut
extraordinară. Opera lui formează un întreg univers. Noica spunea ceva
asemănător despre poetul, eseistul şi filozoful George Uscătescu, mai apropiat
de noi prin periada în care a scris şi a trăit. Au existat români (în primul
rând fostul asistent al lui Nae Ionescu, Mircea Eliade, socotit „cel mai mare
istoric al religiilor din secolul XX”, dar și Cioran, Eugen Ionescu și alții)
care au realizat, în exil fiind, o “universalizare” a culturii româneşti.
Disputat de cultura franceză și de cultura spaniolă a fost și prozatorul român
Vintilă Horia (vezi art. Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia exilat ;
https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-vintilahoriaexilat2/
; precum şi art. I.V.S, Vintila Horia ca istoric al filozofiei ,
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVintilaHoriaIstorie2.htm
). Volumul lui Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil este o carte
care a luat în 1960 premiul Academiei Goncourt pe care l-a primit cândva şi
Marcel Proust. În eseistica sa filozofică, Vintilă Horia spunea tinerilor să
îndrăznească să pună la îndoială “adevărurile” aflate de pe canalele
mass-mediei. El mai scria că “spiritul timpului” îndeamnă la “somn”, la
amorţirea controlului critic. În R.P.R. şi în R.S.R, el a fost un scriitor
absolut interzis de cenzura comunistă. Vintilă Horia a fost profesor
universitar la Madrid şi în Argentina (vezi înregistrarea mea despre Vintilă
Horia la lansarea volumului Contra naturam, http://www.youtube.com/watch?v=-fK9Q9HL5lI
). Fiind premiat cu cea mai înaltă distincție literară din Franța şi scriind
într-o limbă franceză foarte frumoasă o mulţime de cărţi publicate la Paris,
Vintilă Horia este considerat scriitor francez. De fapt el era un scriitor care
acoperea imperial trei culturi: română, franceză şi spaniolă, unde era o
prezenţă remarcabilă nu numai ca prozator, istoric literar şi eseist dar şi ca
ziarist ce avea rubrici la reviste faimoase. Constantin Noica obișnuia să
spună: “Nu citiţi cărţi! Citiţi autori!”.
Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba
Ce este
răscoala?
Răscoala înseamnă, când părintii nostri nu găsesc banii si răscolesc casa
Ce este economia?
Economie înseamnă sa nu mai cheltuim din salariu, ca să-l punem la bancă. Cheltuim numai din ciubucul, care ni-l dă șeful. (7 ani)
Ce sunt amprentele?
Amprentele e când punem mana pe o clanță si rămân degetele acolo si le găseste politia. (8 ani)
Ce este tristetea?
Tristete înseamnă când un om vine la altul si bea mult. (7 ani)
De ce se bat potcoave cailor?
-Calului i se bat potcoave, pentru ca potcoavele sunt mai usoare decât calul si ele merg mai repede decât calul. (8 ani)
-La cal se pune potcoave, sa nu cada calul pe spate, atunci când pune frâna, calul se întepeneste în potcoave. (9 ani)
-La cal se pune potcoave ca sa tropăie pe strada, ca daca nu tropăieste nu e cal. (7 ani)
Ce este respectul?
Respect înseamnă sa te scoli si sa stea babele pe scaun. (9 ani)
Ce înseamnă cuvântul "modern"?
Modern e când vezi ceva frumos si e scump si n-ai bani. (7 ani)
Cum rezista pasările calatoare sa zboare, zi si noapte, mii de kilometri?
Rândunicile când pleacă în tarile calde, pe drum se asează pe aripa
berzei si se odihnesc. Pasările când pleacă asa departe îsi iau mâncare la ele intr-o sacose. Înainte de a zbura, mai stau o luna, doua, sa se odihnească. (7 ani)
Daca pământul se învârteste, cum de nu cădem de pe el?
-Nu se învârteste decât Pământul, asfaltul nu se învârteste. (6 ani)
-Pământul este rotund. Noi nu cădem de pe el, pentru ca străzile sunt drepte, ele nu sunt rotunde. (8 ani)
-Pământul are forma rotunda, noi nu cădem de pe el, ca noi nu mergem acolo, unde se face el rotund. (7 ani)
Ce este Biblia?
Biblia este o carte lăsată de Dumnezeu, ca sa se afle despre viitor. In ea scrie ca vor fi două războaie mondiale si amândouă vor fi câstigate de către romani si chiar asa s-a si întâmplat. (6 ani)
Răscoala înseamnă, când părintii nostri nu găsesc banii si răscolesc casa
Ce este economia?
Economie înseamnă sa nu mai cheltuim din salariu, ca să-l punem la bancă. Cheltuim numai din ciubucul, care ni-l dă șeful. (7 ani)
Ce sunt amprentele?
Amprentele e când punem mana pe o clanță si rămân degetele acolo si le găseste politia. (8 ani)
Ce este tristetea?
Tristete înseamnă când un om vine la altul si bea mult. (7 ani)
De ce se bat potcoave cailor?
-Calului i se bat potcoave, pentru ca potcoavele sunt mai usoare decât calul si ele merg mai repede decât calul. (8 ani)
-La cal se pune potcoave, sa nu cada calul pe spate, atunci când pune frâna, calul se întepeneste în potcoave. (9 ani)
-La cal se pune potcoave ca sa tropăie pe strada, ca daca nu tropăieste nu e cal. (7 ani)
Ce este respectul?
Respect înseamnă sa te scoli si sa stea babele pe scaun. (9 ani)
Ce înseamnă cuvântul "modern"?
Modern e când vezi ceva frumos si e scump si n-ai bani. (7 ani)
Cum rezista pasările calatoare sa zboare, zi si noapte, mii de kilometri?
Rândunicile când pleacă în tarile calde, pe drum se asează pe aripa
berzei si se odihnesc. Pasările când pleacă asa departe îsi iau mâncare la ele intr-o sacose. Înainte de a zbura, mai stau o luna, doua, sa se odihnească. (7 ani)
Daca pământul se învârteste, cum de nu cădem de pe el?
-Nu se învârteste decât Pământul, asfaltul nu se învârteste. (6 ani)
-Pământul este rotund. Noi nu cădem de pe el, pentru ca străzile sunt drepte, ele nu sunt rotunde. (8 ani)
-Pământul are forma rotunda, noi nu cădem de pe el, ca noi nu mergem acolo, unde se face el rotund. (7 ani)
Ce este Biblia?
Biblia este o carte lăsată de Dumnezeu, ca sa se afle despre viitor. In ea scrie ca vor fi două războaie mondiale si amândouă vor fi câstigate de către romani si chiar asa s-a si întâmplat. (6 ani)
Ce este acela un secret?
-Secretul este atunci când nu trebuie sa stie militia. (6 ani)
-Secretul este un om, care ii spune secretar de partid. (6 ani)
La ce foloseste steagul?
Steagul foloseste, ca atunci când veneau turcii peste noi, ei nu stiau peste ce tara veneau si atunci noi le arătam steagul si după aia ei stiau. (7 ani)
De ce ne spălam cu săpun?
Noi ne spălam, ca sa dam săpun în ochi la microbi. (5 ani)
Ce este injectia?
-Injectia foloseste ca sa moara microbii. Serul ala are în el otrava de microbi. Serul se duce la tot roiul de microbi, ei zic ca aia e carne si mănâncă si moare. (8 ani)
-Lichidul la injectie e otrăvicios, ca sa-i omoare pe microbi. (6 ani)
-Ii baga injectia la popou si la om si la microb si pe el îl omoară, ca e mai mic. (7 ani)
Ce este ministrul?
-Ministru e un om care sta pe scaun si le spune la altii sa facă cerere. (7 ani)
-Ministru e un om care a învătat zece clase si s-a dus la serviciul de ministrii. (8 ani)
Ce sunt tăranii?
-Tăranii sunt oameni săraci, care nu au ce sa mănânce si vorbesc pe alta limbă, pe tărăneste. (8 ani)
-Tăranii sunt aceia care se ocupă si cu agricultura. (8 ani)
-Tăranii sunt oameni care le-a dat Cuza Pământ. În al Doilea Război Mondial, ei mai vroiau Pământ, ca s-a fărâmitat la bombe. (10)
-Tăranii sunt oamenii de la tară care n-au iaurt si noi când mergem la tară , le ducem iaurt, cascaval si brânză. (7 ani)
-Tărani înseamnă un om care vrea sa facă buletin în Bucuresti. (8 ani)
Ce sunt vecinii?
-Vecinii sunt niste oameni care stau la un loc si când nu au mălai, ei se împrumută. (7 ani)
-Vecinii sunt niste oameni, care tatăl meu si mama mea se împrietenează, ca sa-i dea o sută de lei. (8 ani)
-Secretul este atunci când nu trebuie sa stie militia. (6 ani)
-Secretul este un om, care ii spune secretar de partid. (6 ani)
La ce foloseste steagul?
Steagul foloseste, ca atunci când veneau turcii peste noi, ei nu stiau peste ce tara veneau si atunci noi le arătam steagul si după aia ei stiau. (7 ani)
De ce ne spălam cu săpun?
Noi ne spălam, ca sa dam săpun în ochi la microbi. (5 ani)
Ce este injectia?
-Injectia foloseste ca sa moara microbii. Serul ala are în el otrava de microbi. Serul se duce la tot roiul de microbi, ei zic ca aia e carne si mănâncă si moare. (8 ani)
-Lichidul la injectie e otrăvicios, ca sa-i omoare pe microbi. (6 ani)
-Ii baga injectia la popou si la om si la microb si pe el îl omoară, ca e mai mic. (7 ani)
Ce este ministrul?
-Ministru e un om care sta pe scaun si le spune la altii sa facă cerere. (7 ani)
-Ministru e un om care a învătat zece clase si s-a dus la serviciul de ministrii. (8 ani)
Ce sunt tăranii?
-Tăranii sunt oameni săraci, care nu au ce sa mănânce si vorbesc pe alta limbă, pe tărăneste. (8 ani)
-Tăranii sunt aceia care se ocupă si cu agricultura. (8 ani)
-Tăranii sunt oameni care le-a dat Cuza Pământ. În al Doilea Război Mondial, ei mai vroiau Pământ, ca s-a fărâmitat la bombe. (10)
-Tăranii sunt oamenii de la tară care n-au iaurt si noi când mergem la tară , le ducem iaurt, cascaval si brânză. (7 ani)
-Tărani înseamnă un om care vrea sa facă buletin în Bucuresti. (8 ani)
Ce sunt vecinii?
-Vecinii sunt niste oameni care stau la un loc si când nu au mălai, ei se împrumută. (7 ani)
-Vecinii sunt niste oameni, care tatăl meu si mama mea se împrietenează, ca sa-i dea o sută de lei. (8 ani)
Ce este acela un serviciu?
Servici e un om care stă si semnează condica, sau stă ca sa bea o cafea. (7 ani)
Ce sunt microbii?
-Microbii sunt niste viermisori, stă la măsea, mănâncă, se satură si p'ormă iese afara, se asează pe trotuar si când trec oameni le intra lor în gura. (7 ani)
-Microbii sunt niste gândăcei mici de tot, ei suunt ascunsi pe la aprozar. Ei vede ca ai cumpărat cartofi, sare pe cartofi si daca nu-l speli pe cartof, tu mori. (7 ani)
-Microbii intra înăuntru la om si acolo lasă fel de fel de murdarii, ca ei sunt murdari pe picioare si îl îmbolnăveste pe om. (7 ani)
Cum luminează licuricii?
-Licuricii au un pic de par si gaz si piticii ii dau foc si se aprinde.
-Licuricii sunt mici, au o lampa si vin la oamenii care visează si se uita la ei, cu lampa, ca sa vadă ce visează. (7 ani)
De ce au cruce pe spate unii păianjeni?
Unii păianjeni au cruce, ca ei sunt popa la păianjeni. (7 ani)
De ce îsi fac oamenii cadouri?
Oamenii îsi fac cadouri, ca sa nu fie nesimtiti. (7 ani)
De ce găina nu zboară pe sus, ca celelalte păsări?
Găina nu zboară pe sus ca celelalte păsări, pentru ca-i e frica sa nu scape oul, când ii vine sa-l facă. (10 ani)
De ce unii oameni donează sânge?
Oamenii care au calorii grase, probabil ca ăstia sunt oameni grasi, donează sânge la aia care le curge sânge din nas. (7 ani)
Pe unde tot zboară avioanele, unde se tot duc, toata ziua si toata noaptea?
Avioanele merg în Germania , la munte, la mare si la Breaza. (5 ani)
La ce folosesc sprâncenele?
Sprâncenele folosesc ca sa tina fruntea sus, sa nu-i vina fruntea pe ochi. (6 ani)
Daca bretelele tin pantalonii, ce tine cravata?
Cravata e făcuta sa se spânzure unii bărbati si sa le ia altii gagicile lor. (9 ani)
Servici e un om care stă si semnează condica, sau stă ca sa bea o cafea. (7 ani)
Ce sunt microbii?
-Microbii sunt niste viermisori, stă la măsea, mănâncă, se satură si p'ormă iese afara, se asează pe trotuar si când trec oameni le intra lor în gura. (7 ani)
-Microbii sunt niste gândăcei mici de tot, ei suunt ascunsi pe la aprozar. Ei vede ca ai cumpărat cartofi, sare pe cartofi si daca nu-l speli pe cartof, tu mori. (7 ani)
-Microbii intra înăuntru la om si acolo lasă fel de fel de murdarii, ca ei sunt murdari pe picioare si îl îmbolnăveste pe om. (7 ani)
Cum luminează licuricii?
-Licuricii au un pic de par si gaz si piticii ii dau foc si se aprinde.
-Licuricii sunt mici, au o lampa si vin la oamenii care visează si se uita la ei, cu lampa, ca sa vadă ce visează. (7 ani)
De ce au cruce pe spate unii păianjeni?
Unii păianjeni au cruce, ca ei sunt popa la păianjeni. (7 ani)
De ce îsi fac oamenii cadouri?
Oamenii îsi fac cadouri, ca sa nu fie nesimtiti. (7 ani)
De ce găina nu zboară pe sus, ca celelalte păsări?
Găina nu zboară pe sus ca celelalte păsări, pentru ca-i e frica sa nu scape oul, când ii vine sa-l facă. (10 ani)
De ce unii oameni donează sânge?
Oamenii care au calorii grase, probabil ca ăstia sunt oameni grasi, donează sânge la aia care le curge sânge din nas. (7 ani)
Pe unde tot zboară avioanele, unde se tot duc, toata ziua si toata noaptea?
Avioanele merg în Germania , la munte, la mare si la Breaza. (5 ani)
La ce folosesc sprâncenele?
Sprâncenele folosesc ca sa tina fruntea sus, sa nu-i vina fruntea pe ochi. (6 ani)
Daca bretelele tin pantalonii, ce tine cravata?
Cravata e făcuta sa se spânzure unii bărbati si sa le ia altii gagicile lor. (9 ani)
De ce exista ceasuri cu cuc si nu cu
cocos, din moment ce cocosul e cunoscut ca ne trezeste dimineata?
-Ceasurile sunt cu cuc si nu cu cocos, deoarece cucul a fost prima pasare sculatoare. (11 ani)
-Mult mai usor învată un mecanism cu roti dintate sa zică: Cu-cu decât Cu-cu-ri-gu. (13 ani)
-Mesterul care a băgat prima data cucul în ceas s-a gândit ca nu poate sa strâmteze ditamai cocosul si sa-l bage acolo, si de atunci ceasul a rămas asa, cu cuc si nu cu cocos. (11 ani)
De unde vine obiceiul sa spunem ca trebuie udata încăltămintea sau haina noua?
Obiceiul ca trebuie udata haina sau încăltămintea noua vin de la prietenia omului cu băutura. (14 ani)
Chiar nu se poate învăta fără note la scoala?
Profesorii nu renunta la note în scoala, pentru ca s-ar lipsi de plăcerea pe care o au când unii elevi ii implora sa nu-i lase corijenti. (12 ani)/
-Ceasurile sunt cu cuc si nu cu cocos, deoarece cucul a fost prima pasare sculatoare. (11 ani)
-Mult mai usor învată un mecanism cu roti dintate sa zică: Cu-cu decât Cu-cu-ri-gu. (13 ani)
-Mesterul care a băgat prima data cucul în ceas s-a gândit ca nu poate sa strâmteze ditamai cocosul si sa-l bage acolo, si de atunci ceasul a rămas asa, cu cuc si nu cu cocos. (11 ani)
De unde vine obiceiul sa spunem ca trebuie udata încăltămintea sau haina noua?
Obiceiul ca trebuie udata haina sau încăltămintea noua vin de la prietenia omului cu băutura. (14 ani)
Chiar nu se poate învăta fără note la scoala?
Profesorii nu renunta la note în scoala, pentru ca s-ar lipsi de plăcerea pe care o au când unii elevi ii implora sa nu-i lase corijenti. (12 ani)/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu