BUEN PASTOR

BUEN PASTOR

Colocviu Krișna Eminescu - Un Phoenix e o pasăre-n vechime  - Ca pasărea Phoenix – din Scrisoarea III – Domnitorul Mircea – Belgrad 1456 – Elegia la mormântul lui Erasmus din Rotterdam - Școala trăiristă – Perlele copiilor

Colocviile de Marți

30 ianuarie 2018,  5 pm, Calderon 39

Anul X nr. 1 (98)

Tema:  KRIȘNA – EMINESCU

Eminescu – Bhagavad Gita – Filocalia sunt cuvintele-cheie ale Colocviului. O nouă versiune românească a Gita – „Cântecul Căruțașului Divin” – a fost primită deja în India în decembrie trecut, actualizând corespunderi între Krishna și Eminescu, printre care sacralitatea luptei.

Grație tinerilor Bianca Michi și Cristian Nema vom face cunoștință și cu imaginarul muzical eminescian, via Pheonix, mentorați de Nicu Covaci, cu două zile înainte, la palatul Noblesse. Puși Dinulescu se întreabă unde este statuia lui Eminescu. Ca în telepatie, morala creștină prin Eminescu ni se amintește de către Aurelia Bălan-Mihailovici. Întors din China și SUA, medicul scriitor Corneliu Zena va rosti în aromână  Eminescu. Isabela Vasiliu-Scraba își poartă hermeneutica în culisele Filocaliei Românești. 

Aniversăm, în ianuarie pe Mircea cel Bătrân – 600 de la moarte  – 450 de ani de la moarte -, 400 de la nașterea lui Murillo, 200 de la scrierea romanului Frankenstein.

Lansarea Albumului COLOCVII  PORTRETE

Intervenții

George Anca: Eminescu și Bhagavad Gita

Puși Dinulescu: Unde este statuia lui Eminescu

 Isabela Vasiliu-Scraba:  În culisele Filocaliei românești

 Aurelia Bălan-Mihailovici: Eminescu și morala creștină  

Ksl Cătălin: Eminescu în biserici

Corneliu Zeana: Eminescu în aromână

Viorel Speteanu: Moartea lui Mircea cel Bătrân 

Mircea Coloșenco:  Nicolaus Olahus 

Bianca Beatrice Michi: Frankenstein  de Mary Shelley.  

Teatru de poezie: Bianca Michi Nema, Liana Nicolae, Gabriela Tănase, Vali Pena, Vasile Menzel, Gheorghe Dănilă, Puși Dinulescu, Sorin Stratilat, Ștefan Opreanu

Portrete: Cristian Radu Nema

Parteneri: Asociația Culturală Româno-Indiană, Bharata Vidya Bhavan, Academia Internațională  Mihai  Eminescu, Societatea de Etnologie  din România, Centrul Antim Ivireanu, Fundația Dumitru Drăghicescu, Fundația Alexandru Philippide, Asociația Culturală Aromâmească, Teatrul Robert Calul

Coordonator: Dr. George Anca

Mihai Eminescu

Un Phoenix e o pasare-n vechime
1882

Batranul Phoenix arde in vapaie
Si din cenusa proprie renaste,
Dar,spre-a-nvia mai mandru el din moaste,
Ii trebui lina vantului bataie.

As vrea sa fiu ca pasarea aceea,
Ca Phoenix care arde bland in para
Pierind in vant ca glasul care zboara,
Ca un suspin,ca unda,ca scanteia.

Dar din cenusa reinvie iara,
Minune scump-a lumii acesteia.
El moare azi,in forma-i,dar ideea
Chiar si de vrea nu poate sa mai moara. 

 [„CA PASĂREA PHOENIX…”] – de Mihai Eminescu [15 februarie 1881]

Ca pasărea Phoenix din anticitate care, prefăcută în cenuşă prin flacări, reapărea mai radioasă pentru a duce o viaţă cu atât mai trainică cu cât era lămurită prin foc, cestiunea căilor noastre ferate reapare, precum au apărut odinioară sub forma cestiunii Stroussberg şi în alte chipuri.

O telegramă laconică a agenţiei Havas nu ne spunea decât că bancherul Landau câştigase procesul său la Curtea Supremă de Comerţ din Lipsca. Versiunea care-a circulat în Bucureşti în ziua întâia după sosirea acelei telegrame, în care nu se indica nici natura procesului, nici conţinutul hotărârii date, era că bancherul ar fi câştigat un proces de despăgubire în contra statului, în virtutea unei convenţii sau a unui „proiect” de convenţie, cum zice

„românul”, care se stabilise la Berlin între acel bancher şi un patriot de profesie şi prin care Casa de bancă numită mai sus fusese însărcinată cu operaţia răscumpărării.

Ei bine, nu-i aceasta. Lucrul e cu mult mai grav.

În cazul întâi am fi avut a face c-o pagubă enormă, însă timporară, care era departe de-a avea gravitatea unei sentinţe ce anulează cu totul tranzacţiunea juridică a răscumpărării.

Ceea ce ar trebui să cunoaştem sunt termenii sentinţei Curţii din cuvânt în cuvânt. În loc de aceasta, atât agenţia Havas cât şi agenţia Wolff ne spun că sentenţa n-a influenţat asupra cursului titlurilor de stat 6%, o cestiune secundară care nu ne interesează deloc, de vreme ce aceste titluri, nefiind decât echivalentul acţiilor cari sunt în posesiunea statului, au devenit un efect public, independent de cestiunea drumurilor de fier. Statul ar fi putut cumpăra acţii cu bilete ipotecare, precum le-au cumpărat cu titluri de 6%, şi vicisitudinile cestiunii căilor ferate n-ar fi atins cursul biletelor ipotecare, căci nu e vorba de ele.

Şi în privirea aceasta însă se vor ivi complicaţiuni. Un anunţ publicat în foile germane provoacă pe detentorii de obligaţiuni 6 % de-a denunţa schimbul făcut, de – a – şi cere acţiile îndărăt, tranzacţiunea fiind ilegală şi nulă.

Daca punem temei pe depeşa primită de „Gazeta generală” din Augsburg şi de alte foi, termenii sentinţei anulează atât esenţa cât şi urmările juridice ale răscumpărării

căci ea zice:

1)         Deciziunile adunării generale a Acţionarilor Căilor Ferate Române luate la 3 martie 1880 sunt nule (rechtsungultig, literal: juridic nevalabile ) şi de nul efect (unverbindlich, literal neobligatorii ). Aceste deciziuni nule şi de nul efect sunt tocmai stipulaţiunile deja executate ale convenţiei de răscumpărare.

2)         Reprezentaţiunea executivă (Vorstand) a Societăţii Acţionarilor, organul ei legal care-a încheiat cu statul convenţia de răscumpărare, e obligată de-a se abţine de la executarea acelor deciziuni şi de-a reveni asupra unei executări deja realizate. Va să zică, deşi convenţia e executată în toate părţile ei, reprezentaţiunea executivă e obligată a reveni asupră-i şi a anula ceea ce-a făcut.

3)         Reprezentaţiune executivă e obligată a şterge inscripţiunea tranzacţiei făcută în registrul Tribunalului de comerţ.

Prin sentinţa aceasta se reconstituie aşadar Societatea Acţionarilor, care există mai departe până la împlinirea celor nouăzeci de ani, se reinstituie organele ei legale şi dirigente, iar statul român e redus la rolul lui primitiv, rămânând juridic indiferentă împrejurarea că şi el posedă acţii ale drumului de fier, că şi el e acţionar al unei societăţi germane, supus în toate jurisdicţiunii germane şi convenţiei primitive.

Având textul autentic al sentinţei pe care, cu o teamă lesne de înţeles, nu ni-l dau nici organele oficioase, nici cel oficial, vom putea vedea şi mai clar urmările ei cele dezastroase. După cât cunoaştem din acel text, el înseamnă anularea de drept a răscumpărării, reînfiinţarea Societăţii Acţionarilor şi a organelor ei, dezlegarea acestor organe de contractul încheiat cu statul român, obligaţiunea ce li se impune de-a reveni asupra contractului şi de-al desfiinţa şi

– ca urmare indirectă – reducerea statului la simplu proprietar de acţii, la acţionar al societăţii germane, supusă jurisdicţiunii germane.

Nu ni se răspunză că de fapt statul posedă 95% din acţiile drumului de fier. El devine, prin această sentinţă, egalul d-lui Landau, simplu acţionar.

Astfel stând lucrurile, vedem de ce natură precarie e existenţa „Direcţiunii princiare „ precum şi a noului consiliu de supravegheare. Amândouă acestea încetează, de la data sentenţei, de-a mai fi organele Societăţii Acţionarilor. Direcţiunea veche sub care s-a stipulat răscumpărarea va trebui să-şi reia funcţiunile. Fiecare din acţionari are dreptul de-a contesta existenţa legală a „Direcţiei princiare „, de-a găsi că interesele reprezentate prin acţia sa sunt rău căutate de către administraţia noastră, fiecare acţionar rămâne stăpânul nostru până la împlinirea celor nouăzeci de ani.

Convenţia Stroussberg, cu toată seria de fenomene prin care trece, e o nenorocire naţională, datorită d-lui Ioan Brătianu ca instrument, datorită ca intenţie, după mărturisirea d-sale din Senat, unor influenţe străine cari voiau să se înrădăcineze în ţară. E o iluzie copilărească de-a mai crede că, încăpuţi odată în mreaja de paianjen ce ni s-a întins sub forma unei reţele de drum de fier, vom mai fi în stare de-a scăpa din ea. Profesia de patriot prea e lucrativă în România pentru ca răscumpărarea să fi putut deveni o desfacere totală, pentru ca să nu rămâie sămânţa de procese şi de încurcături cari să ne readucă pururea în starea tristă în care ne-a pus din capul locului d. Brătianu cu prietenul său Stroussberg şi cu ceilalţi prieteni ai săi de ilustră şi onestă memorie.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

DIN  SCRISOAREA III

Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid...
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

SERGIU  MUNTEANU

Domnitorul Mircea

La sfârşitul sec. XIII şi începutul sec. XIV în sud-estul Europei, în Muntenia se remarcă domnia voievodului  Mircea, supranumit şi cel Bătrân.

În anul 1386, după moartea domnitorului Dan I, scaunul domnesc este preluat de către fiul lui Radu I, Mircea. În acea perioadă Valahia se afla într-o primejdie, începuse ofensiva Imperiului Otoman în Balcani. Ca scop primar al sultanului turc era distrugerea statului bulgar, cnezatului sârb şi a voievodatelor Muntenia şi Moldova, după care urma cucerirea Constantinopului şi supunerea regatului ungar. Statele cucerite urmau să fie transformate în paşalâcuri (provincii turceşti), interzis creştinismul şi introdusă religia musulmană. Fiind conştient de pericolul ce s-a abătut asupra ţării, Mircea începe un şir de lucrări pentru refacerea şi reînarmarea oastei şi întărirea cetăţilor. În iarna anului 1388, domnitorul Munteniei, susţinut de un contingent dobrogean învinge şi alungă din Dobrogea pe turci, ce erau conduşi de marele vizir Ali-paşa. Ca răspuns sultanul otoman trimite trupe ca să prade ţara, Mircea cel Bătrân le iese în întâmpinare şi într-o bătălie crâncenă le distruge. După aceste campanii militare Dobrogea, inclusiv şi Silistra a fost unite la Ţara Românească. Ca să întărească hotarele statului, domnul valah ia sub stăpânirea sa Amlaşul şi Făgăraşul. Dar tot în acelaş an are loc bătălia de la Kossovopolje (Cîmpia Mierlei), unde armata otomană înfrânge tupele unite ale sârbilor, macedonienilor, bosniecilor, ocupă sud-vestul Serbiei şi pregăteşte un cap de pod pentru o invazie masivă în Muntenia. În decembrie 1389, au loc tratativele dintre solii lui Mircea cel Bătrân şi cei ai regelui polon Wladislaw al II-lea Jagiello, intermediate de Petru I, domnul Moldovei. Aceste tratative s-au încheiat cu semnarea unui tratat, în care cei doi suverani se angajau să-şi acorde ajutor reciproc în cazul unui eventual atac din partea regatului ungar şi a Imperiului Otoman. Tratatul a fost ratificat la Lublin în condiţii de plină egalitate.

La sfârşitul anului 1390 şi începutul anului 1391 are loc o campanie militară antiotomană în nordul Dunării. Oastea munteană, condusă de către domnitor, împreună cu Sracimir, ţarul izgonit din Vidin, înfrânge  trupele otomane şi recucereşte Vidinul. După acestă victorie Mircea cel Bătrân, începe un şir de lucrări de refacere şi întărire a cetăţilor din ţară.

În 1393 otomanii încep o nouă campanie militară în Bulgaria. Ţaratul de Târnovo este distrus, posesiunile Ţării Româneşti din sudul Dunării sunt ocupate de către turci. După ocuparea Bulgarei, în primăvara anului 1394, domnul valah întreprinde o campanie militară în Balcani, unde atacă unităţile de ankingii din regiunea Karinovasi (azi Karnobat), obţinând un remarcabil succes. Dar în toamna aceluiaşi an se începe campania militară a sultanului Baiazid I  Ildirim (1389-1402) în Muntenia, cu scopul de a distruge şi subjuga voievodatul. Otomanii s-au pregătit minuţios de acestă campanie militară. La Dunăre au fost concentrate unităţile de elită ale Imperiului Otoman, turcii cerându-le vasalilor săi din Bulgaria şi Serbia să participe cu oştiri. Fiind numeric inferioare trupelor invadatoare, oştirile valahe se conduceau de tactica pământului părjolit. La 10 octombrie 1394 are loc bătălia de la Rovine (probabil lângă Craiova), unde printr-un atac neaşteptat, sunt distruse unităţile de avangardă a trupelor otomane, cauzându-le mari perderi. Primind ajutor de la unităţile de rezervă, ce veneau din spatele armatei, sultanul Baiazid a scăpat de dezastru şi a continuat ofensiva. Lângă localitatea Argeş are loc o nouă bătălie. Turcii fiind numeric superiori obţin succes, care se mai datora şi trădării boierilor. Mircea cel Bătrân este nevoit să se retragă în munţi unde avea cetăţi. Sultanul Baiazid înscăunează ca domn pe boierul Vlad (numit Uzurpatorul), susţinut de boierii trădători. În 1395 la Braşov se încheie un tratat antiotoman între Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg. Această înţelegere prevedea nerecunoaşterea de către regatul ungar a domnitorilor, ce au venit la domnie cu ajutorul turcilor. După încheierea acestui tratat, în anul următor are loc cruciada statelor din Occident împotriva Imperiului Otoman. Armatele cruciaţilor erau conduse de către regele  Sigismund de Luxemburg, la care s-a alăturat şi Mircea cel Bătrân. În bătălia de la Nicopole, oastea condusă de Baiazid I înfrânge trupele cruciate. Dar în această bătălie, armata otomană a avut mari perderi şi nu era în stare să ducă în continuare acţiuni de ofensivă în regiune. În decembrie 1396, Mircea îl detronează pe Vlad Uzurpatorul şi devine unicul domnitor al Ţării Româneşti. Ca un răspuns la detronarea lui Vlad, în toamna anului 1397, turcii organizează o nouă campanie militară împotriva Munteniei. Mircea cel Bătrân distruge oastea otomană ce a invadat Ţara Românească. După victoria asupra turcilor, în anul 1400, voievodul valah îl  susţine la domnia Moldovei pe fiul lui Roman I, Alexandru, ce a fost supranumit şi cel Bun. După instalarea la domnie a lui Alexandru, Mircea cel Bătrân se confruntă în 1401 cu o invazie otomană, pe care o respinge. După această incursiune are loc o stopare vremelnică a atacurilor turceşti asupra Ţării Româneşti, deoarece în anul 1402, are loc invazia hoardelor mongole conduse de către Timur-lenk din Asia Centrală. În bătălia de la Ankara, oştirea lui Baiazid este distrusă, iar sultanul turc, părăsit de către vasalii săi, este capturat şi închis într-o cuşcă de fier.

Această înfrângere a pus începutul unor lupte dintre urmaşii lui Baiazid pentru conducerea supremă în Imperiul Otoman. Domnitorul valah s-a implicat în aceste confruntări, susţindu-l pe Musa. În 1404, Mircea folosindu-se de dificultăţile prin care trece statul turc, recucereşte o mare parte a teritoriului dobrogean cu Silistra. Anul 1406 reprezintă apogeul puterii domnitorului valah, intitulându-se în documentele oficiale „mare voievod şi domn, stăpănind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor peste munţi, părţilor tătăreşti, Almaşului şi Făgăraşului herţeg, domn al Banatului, Severinului şi de amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului”. Fiind conştient de faptul că răzmeriţele ce au loc în Imperiul Otoman sunt doar vremelnice şi în viitorul apropiat se aşteaptă noi confruntări, Mircea duce tratative cu regele ungar Sigismund de Luxemburg privind crearea unui plan comun de luptă cu otomanii. În 1408 domnitorul muntean obţine o victorie asupra turcilor la Silistra. După această victorie, în anul următor, începe o campanie militară în Balcani pentru susţinerea favoritului său Musa în acţiunile sale de a prelua conducerea satului turc şi de a deveni sultan. Această campanie militară dusă de voievodul valah a fost victorioasă şi i-a adus un scurt  răgaz în lupta sa cu Imperiul Otoman. Războiul cu otomanii reîncepe în anul 1413, când sultan devine Mahomed, un alt fiu a lui Baiazid. Au loc atacurile trupelor turceşti asupra hotarelor Munteniei pe care domnitorul le respinge. În anul 1415, Mircea acceptă să plătească un tribut turcilor în valoare de 3000 de galbeni. Această înţelegere reprezenta răscupărarea păcii, iar după plătirea acestei sume, turcii se obligau să nu atace hotarele ţării. Această pace nu s-a prelungit mult, căci în 1416, domnitorul refuză să plătească haraciul şi începe un nou război cu turcii. Mircea susţine răscoalele ce aveau loc în Imperiul Otoman împotriva sultanului. Ca răspuns la aceste acţiuni ale voievodului valah, sultanul Mahomed începe campania militară împotriva Ţării Româneşti. Turcii cuceresc Giurgiul şi pătrund în Dobrogea. Atacurile turcilor sunt respinse şi domnitorul valah a fost nevoit să încheie o nouă înţelegere cu turcii privind un tribut de răscupărare a păcii. După închierea acestui tratat la hotarele ţării s-a stabilit liniştea.

La 31 ianuarie 1418 pleacă  în nefiinţă marele domnitor, Mircea cel Bătrân. În memoria urmaşilor el a rămas ca un conducător de stat ce a rezistat invaziilor necontenite ale Imperiului Otoman. Datorită victoriilor sale a fost menţinută nu numai independenţa Munteniei dar şi a Moldovei. A condus ţara cu înţelepciune, menţinând stabilitatea economică şi politică.

La sfârşitul sec. XIII şi începutul sec. XIV în sud-estul Europei, în Muntenia se remarcă domnia voievodului  Mircea, supranumit şi cel Bătrân.

În anul 1386, după moartea domnitorului Dan I, scaunul domnesc este preluat de către fiul lui Radu I, Mircea. În acea perioadă Valahia se afla într-o primejdie, începuse ofensiva Imperiului Otoman în Balcani. Ca scop primar al sultanului turc era distrugerea statului bulgar, cnezatului sârb şi a voievodatelor Muntenia şi Moldova, după care urma cucerirea Constantinopului şi supunerea regatului ungar. Statele cucerite urmau să fie transformate în paşalâcuri (provincii turceşti), interzis creştinismul şi introdusă religia musulmană. Fiind conştient de pericolul ce s-a abătut asupra ţării, Mircea începe un şir de lucrări pentru refacerea şi reînarmarea oastei şi întărirea cetăţilor. În iarna anului 1388, domnitorul Munteniei, susţinut de un contingent dobrogean învinge şi alungă din Dobrogea pe turci, ce erau conduşi de marele vizir Ali-paşa. Ca răspuns sultanul otoman trimite trupe ca să prade ţara, Mircea cel Bătrân le iese în întâmpinare şi într-o bătălie crâncenă le distruge. După aceste campanii militare Dobrogea, inclusiv şi Silistra a fost unite la Ţara Românească. Ca să întărească hotarele statului, domnul valah ia sub stăpânirea sa Amlaşul şi Făgăraşul. Dar tot în acelaş an are loc bătălia de la Kossovopolje (Cîmpia Mierlei), unde armata otomană înfrânge tupele unite ale sârbilor, macedonienilor, bosniecilor, ocupă sud-vestul Serbiei şi pregăteşte un cap de pod pentru o invazie masivă în Muntenia. În decembrie 1389, au loc tratativele dintre solii lui Mircea cel Bătrân şi cei ai regelui polon Wladislaw al II-lea Jagiello, intermediate de Petru I, domnul Moldovei. Aceste tratative s-au încheiat cu semnarea unui tratat, în care cei doi suverani se angajau să-şi acorde ajutor reciproc în cazul unui eventual atac din partea regatului ungar şi a Imperiului Otoman. Tratatul a fost ratificat la Lublin în condiţii de plină egalitate.

La sfârşitul anului 1390 şi începutul anului 1391 are loc o campanie militară antiotomană în nordul Dunării. Oastea munteană, condusă de către domnitor, împreună cu Sracimir, ţarul izgonit din Vidin, înfrânge  trupele otomane şi recucereşte Vidinul. După acestă victorie Mircea cel Bătrân, începe un şir de lucrări de refacere şi întărire a cetăţilor din ţară.

În 1393 otomanii încep o nouă campanie militară în Bulgaria. Ţaratul de Târnovo este distrus, posesiunile Ţării Româneşti din sudul Dunării sunt ocupate de către turci. După ocuparea Bulgarei, în primăvara anului 1394, domnul valah întreprinde o campanie militară în Balcani, unde atacă unităţile de ankingii din regiunea Karinovasi (azi Karnobat), obţinând un remarcabil succes. Dar în toamna aceluiaşi an se începe campania militară a sultanului Baiazid I  Ildirim (1389-1402) în Muntenia, cu scopul de a distruge şi subjuga voievodatul. Otomanii s-au pregătit minuţios de acestă campanie militară. La Dunăre au fost concentrate unităţile de elită ale Imperiului Otoman, turcii cerându-le vasalilor săi din Bulgaria şi Serbia să participe cu oştiri. Fiind numeric inferioare trupelor invadatoare, oştirile valahe se conduceau de tactica pământului părjolit. La 10 octombrie 1394 are loc bătălia de la Rovine (probabil lângă Craiova), unde printr-un atac neaşteptat, sunt distruse unităţile de avangardă a trupelor otomane, cauzându-le mari perderi. Primind ajutor de la unităţile de rezervă, ce veneau din spatele armatei, sultanul Baiazid a scăpat de dezastru şi a continuat ofensiva. Lângă localitatea Argeş are loc o nouă bătălie. Turcii fiind numeric superiori obţin succes, care se mai datora şi trădării boierilor. Mircea cel Bătrân este nevoit să se retragă în munţi unde avea cetăţi. Sultanul Baiazid înscăunează ca domn pe boierul Vlad (numit Uzurpatorul), susţinut de boierii trădători. În 1395 la Braşov se încheie un tratat antiotoman între Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg. Această înţelegere prevedea nerecunoaşterea de către regatul ungar a domnitorilor, ce au venit la domnie cu ajutorul turcilor. După încheierea acestui tratat, în anul următor are loc cruciada statelor din Occident împotriva Imperiului Otoman. Armatele cruciaţilor erau conduse de către regele  Sigismund de Luxemburg, la care s-a alăturat şi Mircea cel Bătrân. În bătălia de la Nicopole, oastea condusă de Baiazid I înfrânge trupele cruciate. Dar în această bătălie, armata otomană a avut mari perderi şi nu era în stare să ducă în continuare acţiuni de ofensivă în regiune. În decembrie 1396, Mircea îl detronează pe Vlad Uzurpatorul şi devine unicul domnitor al Ţării Româneşti. Ca un răspuns la detronarea lui Vlad, în toamna anului 1397, turcii organizează o nouă campanie militară împotriva Munteniei. Mircea cel Bătrân distruge oastea otomană ce a invadat Ţara Românească. După victoria asupra turcilor, în anul 1400, voievodul valah îl  susţine la domnia Moldovei pe fiul lui Roman I, Alexandru, ce a fost supranumit şi cel Bun. După instalarea la domnie a lui Alexandru, Mircea cel Bătrân se confruntă în 1401 cu o invazie otomană, pe care o respinge. După această incursiune are loc o stopare vremelnică a atacurilor turceşti asupra Ţării Româneşti, deoarece în anul 1402, are loc invazia hoardelor mongole conduse de către Timur-lenk din Asia Centrală. În bătălia de la Ankara, oştirea lui Baiazid este distrusă, iar sultanul turc, părăsit de către vasalii săi, este capturat şi închis într-o cuşcă de fier.

Această înfrângere a pus începutul unor lupte dintre urmaşii lui Baiazid pentru conducerea supremă în Imperiul Otoman. Domnitorul valah s-a implicat în aceste confruntări, susţindu-l pe Musa. În 1404, Mircea folosindu-se de dificultăţile prin care trece statul turc, recucereşte o mare parte a teritoriului dobrogean cu Silistra. Anul 1406 reprezintă apogeul puterii domnitorului valah, intitulându-se în documentele oficiale „mare voievod şi domn, stăpănind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor peste munţi, părţilor tătăreşti, Almaşului şi Făgăraşului herţeg, domn al Banatului, Severinului şi de amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului”. Fiind conştient de faptul că răzmeriţele ce au loc în Imperiul Otoman sunt doar vremelnice şi în viitorul apropiat se aşteaptă noi confruntări, Mircea duce tratative cu regele ungar Sigismund de Luxemburg privind crearea unui plan comun de luptă cu otomanii. În 1408 domnitorul muntean obţine o victorie asupra turcilor la Silistra. După această victorie, în anul următor, începe o campanie militară în Balcani pentru susţinerea favoritului său Musa în acţiunile sale de a prelua conducerea satului turc şi de a deveni sultan. Această campanie militară dusă de voievodul valah a fost victorioasă şi i-a adus un scurt  răgaz în lupta sa cu Imperiul Otoman. Războiul cu otomanii reîncepe în anul 1413, când sultan devine Mahomed, un alt fiu a lui Baiazid. Au loc atacurile trupelor turceşti asupra hotarelor Munteniei pe care domnitorul le respinge. În anul 1415, Mircea acceptă să plătească un tribut turcilor în valoare de 3000 de galbeni. Această înţelegere reprezenta răscupărarea păcii, iar după plătirea acestei sume, turcii se obligau să nu atace hotarele ţării. Această pace nu s-a prelungit mult, căci în 1416, domnitorul refuză să plătească haraciul şi începe un nou război cu turcii. Mircea susţine răscoalele ce aveau loc în Imperiul Otoman împotriva sultanului. Ca răspuns la aceste acţiuni ale voievodului valah, sultanul Mahomed începe campania militară împotriva Ţării Româneşti. Turcii cuceresc Giurgiul şi pătrund în Dobrogea. Atacurile turcilor sunt respinse şi domnitorul valah a fost nevoit să încheie o nouă înţelegere cu turcii privind un tribut de răscupărare a păcii. După închierea acestui tratat la hotarele ţării s-a stabilit liniştea.

La 31 ianuarie 1418 pleacă  în nefiinţă marele domnitor, Mircea cel Bătrân. În memoria urmaşilor el a rămas ca un conducător de stat ce a rezistat invaziilor necontenite ale Imperiului Otoman. Datorită victoriilor sale a fost menţinută nu numai independenţa Munteniei dar şi a Moldovei. A condus ţara cu înţelepciune, menţinând stabilitatea economică şi politică.

Autor: Sergiu MUNTEANU

Belgrad 1456

De ce bat clopotele bisericilor catolice din intreaga lume, în fiecare
zi la ora 12:00?
Clopotele din bisericile catolice bat în fiecare zi la ora 12:00 în întreaga lume.
Acest lucru se întâmplă neîntrerupt de peste cinci sute de ani şi are o legătură directă cu Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei.
Victoria acestuia la Belgrad împotriva armatei turceşti, condusă de Mahomed al II-lea, în anul 1456,
i-a adus voievodului transilvan recunoştinţa întregii lumi catolice.
Ca omagiu, papa Calixt al III-lea a elogiat victoria obţinută de Iancu de Hunedoara ca fiind "cel mai fericit moment al vieţii sale de papa" şi a decretat, printr-o bulă papală, emisă pe data de 6 august 1456, ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa să fie trase în fiecare zi
la ora 12:00.
Această practică, a trasului clopotelor de amiază, este atribuită în mod tradiţional sărbătoririi internaţionale a victoriei în bătălia de la Belgrad, contra oştirii otomane a sultanului Mehmed al II-lea, Cuceritorul Constantinopolului .
Voievodul transilvan Iancu de Hunedoara a murit însă din cauza ciumei, la câteva zile după victorie,
pe 11 august 1456, în tabăra militara de la Zemun. Mormântul acestuia
se află în Catedrala Romano-Catolică de la Alba-Iulia, iar pe sarcofagul de piatră al voievodului sunt ilustrate scene de luptă. Pe piatra sa funerară stă înscris "s-a stins lumina lumii". Până şi sultanul Mahomed al II-lea (Mehmed II) i-a adus omagiul său: "Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui, m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om". 

NICPLAUS OLAHUS

Elegia la mormântul lui Erasmus din Rotterdam

Îngrijorat călător, dacă vrei să știi a cui oase
Lespedea rece de-aici le-adăpostește, te rog:
Mersul grăbit îți oprește și-ascultă a mea tânguire.
Dacă oprești al tău pas, tu vei afla ce dorești.
Cum socotesc, auzit-ai de dumnezeescul Erasmus,
Căci în acest univers nimeni nu fu mai vestit.
Dărăpănatul său trup odihnește-n mormântul acesta
Trist, însă spiritul său cu ambrozie-i hrănit.
Încă din fragezii ani el dăduse dovadă de mintea
Sa minunată la toți oamenii cei renumiți.
Când înflorita etate tânără trupu-i ajunse,
S-arătat pe deplin geniul duhului său.
Harnica lui tinerețe neîncetatului studiu
Fu închinată, când Biblia tot cerceta.
Când a crescut înțeleptul lui cuget și-ajunse om matur,
În univers ca o stea fără pereche luci.
Iar când cu pas tremurând îi sosi bătrânețea, în lume
N-a mai putut încăpea geniul său strălucit.
Anii târzii, ce-ndeobște slăbesc ale minții podoabe,
Lui i-au sporit și mai mult rodnicul minții belșug.
Să mai înșirui pe rând însușirile sale alese?
Nimeni în stare nu e să le înnumere, cred.
Căci după cum biruiește soarele stelele toate,
Astfel și el pe ceilalți toți învățați i-a-ntrecut.
Viața întreagă îi fuse atâta de neprihănită,
Că îl poți lua însuși tu ca fericit îndreptar.
Despre aceasta ne dau mărturii credincioase ale sale
Opere ce-au izvorât dintr-un cucernic talent.
Ele redau neclintita-i credință și firea-i curată.
Chipu-i, ce parcă e viu, și trăsăturile lui:
Ele ne-arată și drumul cel drept înspre culmile-nalte
Ale-nstelatului cer ce-i pregătit celor buni.
Iar dacă vrei a afla de ce-nlăcrimați mi-s obrajii
Înrourați, să m-asculți - rogu-te - încă puțin.
Când împăratu-nvingea pe iberi înspre soare-apune
Carol, ce este stăpân pe universul întreg,
Iar generoasa lui soră domnea în Brabant și în Flandra,

Ocărmuind în chip drept prin înțeleptul ei sfat,
Sta credinciosul Erasmus în orașul ce-i zic Basilea,
Care un nume-și luă după al său împărat.
Sufletul nostru era înfrățit prin virtuți și credință
Ce ne-ndemnau a trăi și a muri la un loc.
Des de-acolo despre multe lucruri primit-am aicea
Multe scrisori despre cari nu pot acuma vorbi.
Însăși regina a fost cuprinsă de-o vie-nclinare
După acest învățat însuși de cer înzestrat.
Ea de dorință ardea să-l vadă pe Erasmus
Și să discute cu el, sacre cuvinte schimbând,
Deci fu plăcută la toți scrisoarea prin care pe dânsul
Îl îndemna a veni, tot stăruind ne-ncetat.
Tocmai îmi făgăduise prin multe scrisori c-o să vină
Și mă vestea tot mereu că va porni în curând.
Ba-mi și scrisese cu propria-i mână mai multe dorințe
Ale curatului său suflet, în câte-un răvaș.
Tocmai se pregătea să vie să-și vadă iubita
Țară, prietenii scumpi și părintescul cămin.
Însă pizmașa Lachesis a rupt urzita sortită,
Iar în mâna-i luă Atropos firul tăiat.
Iată de ce nu putu Erasmus să-și plinească dorința:
Astfel Ursita a vrut, astfel a vrut Dumnezeu.
Iată de ce, sfâșiat de chinuri cumplite, tristeții
Pradă sunt azi tocmai eu, ce pe-ntristați mângâiam.
Fi-va notată c-o piatră cernită deci ziua de astăzi,
Fiindcă a lumii întregi scumpă podoabă răpi.
Scrieți dar, ceată sfințită a barzilor, triste distihuri,
Plângeți, o, Muze, iar voi, Grații, bociți pe cel dus,
Căci răposat-a Erasmus, de-a părinților noștri
Gură slăvit, a pierit gloria lumii întregi.
Ce fericit aș fi fost dacă soarta-mi dădea-ngăduința
Încă de vie să văd fața amicului scump!
Ce folos însă să-mi cresc durerea prin lacrimi amare,
Cu ne-nduratele-mi mâni pieptul mâhnit să-mi lovesc,
Când ursitoarele triste urzeala o țes și o taie
Deopotrivă la toți, și renumiți, și umili?
Căci neclintitele praguri a soartei nu poate să treacă
Nimeni decât când îi e ceasul de sorți hotărât.
Deci, cititor, ce te îndrepți spre mormântul acesta, o vorbă,
Cea de pe urmă, să-i spui astfel, cu gândul blajin:
Bunul-rămas eu pe veci îți doresc, o, ilustre Erasmus,
Care de-acum ai trecut printre bărbații cerești.

ISABELA VASILIU-SCRABA

Școala trăiristă inaugurată de Nae Ionescu

Pe la începutul anului 2013 am primit de la dl. Alexandru Valentin Crăciun următorul e-mail: „Doamnă Isabela Vasiliu-Scraba, vă mărturisesc, îmi doresc de mult timp să vă contactez pentru a vă lua un interviu. Vă cunosc, parţial, opera exegetico-filosofică, însă aş dori să începem discuţia noastră prin câteva lămuriri biografice. Din câte ştiu, interesul dumneavoastră pentru filosofie este oarecum tardiv. Care au fost resorturile interioare care au declanşat dorinţa de a vă apropia de problematica filosofică?” Redau în continuare răspunsul meu auto-biografic detaliind unele unele informații devenite publice (de ex., prin prezentarea „Isabelei Vasiliu-Scraba” în volumele: (a) Ilie Rad, De amicitia. Scrisori trimise de Stefan Fay între 1988-2009, Cluj-Napoca, Ed. Accent, ISBN 978-973-8915787, pp. 363-366; (b) Filozofi români:Nicolae C. Ionescu, Titu Maiorescu, Ştefan Lupaşcu, Emil Cioran, Isabela Vasiliu-Scraba, C. Schifirneţ, Al Surdu, Xenopol, Lucian Blaga, etc. (Wiki Series, ISBN 9781232183488, Wiki Series, Memphis, USA, 2011, pp. 60-62) ; (c) vol. Eseiști români:E. Munteanu, M. Gherasim, A. Cioroianu, I. Pachia-Tatomirescu, Nicolae Breban, Isabela Vasiliu-Scraba, I. Grigorescu, L. Butnaru, M. Radu-Paraschivescu, Alexandru Ciorănescu, George Călinescu, Cicerone Poghirc, etc. (Wiki Series, ISBN 9781233386215, Wiki Series, Memphis, USA, 2011, pp. 145-148); (d) volumul Autori români : M. Sebastian, Nicolae C. Ionescu, G. Naum, I.L. Caragiale, Octavian Goga, Titu Maiorescu, Al. Macedonski, Herta Mueller, Nicolae Breban, Ghe. Zamfir, Emil Cioran, Isabela Vasiliu-Scraba,etc. (Wiki Series, ISBN 9781233384242, Wiki Series, Memphis, USA, 2011, pp. 141-143) și (e) Who’s who in Romania, Pegasus Press, București, 2002, p. 702.

După opinia filozofului Anton Dumitriu, eu aș avea o „vocație filozofică indiscutabilă” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Anton Dumitriu ca interpret al COGITOului cartezian, în rev. „Tribuna”, nr.254, 1-15 aprilie 2013, p.22; https://isabelavs2.wordpress.com/anton-dumitriu/isabelavs-descartes3antondumitriu/ ). Or, când intervine vocația, nu cred că mai este nevoie de resorturi interioare suplimentare. Meseria de inginer (pe care am practicat-o scurtă vreme) a fost o simplă consecință a faptului ca am fost foarte bună la matematici în toate cele douăsprezece clase. Intr-a XII-a mă mutasem la Liceul „Caragiale” din două motive: pentru a fi într-un liceu mixt (Liceul „Spiru Haret”, unde am învățat dintr-a opta până într-a unsprezecea era de fete), dar mai ales pentru a avea un profesor foarte bun de matematică, pe Gaidargi, poreclit “Spilu”. Acesta, după ce m-a lăsat câteva săptămâni să mă acomodez, m-a scos la tablă si eu, în loc să scriu pe tablă, îi dădeam rezultatele mintal. Apoi Spilu a umplut cancelaria cu părerea sa proprie ca aș fi un “geniu”. Diriginta, d-na Roșu Mihaela, era de română. Fiindcă în acel an se publicase Trilogia culturii după o interdicție de un sfert de veac, iar Lucian Blaga se introdusese atunci pentru prima dată în programa de învățământ, d-na profesoară Roșu ne dăduse la teză Blaga. Eu am scris cu viteză maximă cele opt pagini (pe care le scriam de obicei în 50 de minute la teze sau la extemporale), care ei i-au plăcut. De aceea, prin cancelarie, și diriginta (Mihaela Roșu) îi tinea isonul profesorului de matematică, cum aflasem de la mama colegei mele de bancă.   De fapt, în familie îl avusesem pe bunicul profesor de matematici la Cernăuți. Tata fusese si el bun la matematici, devenind inginer chimist. Deși faceam poezii (ca tata, dar mult mai puțin reușite) si de pe la unsprezece ani citeam câte o carte pe noapte de-mi dădusem complet somnul peste cap, la Politehnică am intrat din considerente de efort minim, pentru că-mi era ușoară matematica si chimia. Fizica n-am invățat-o, neavând profesori care să-mi placă. Nici Politehnica nu mi-a plăcut. N-am excelat decât la cristalografie si mineralogie unde l-am avut pe Vasile Manilici: îi ghiceam fără probleme sistemele de cristalizare, chiar în cristale ciobite. La mineralogie era ca la Șpilu… un fel de circ. Profesorul venea cu tava plină de minerale si întreba din ce-s compuse, iar eu le ghiceam de zor. Nu mă laud. Toate astea sînt adevărate. Cu profesorul Manilici m-am întâlnit după vreo zece ani la Biblioteca Academiei, unde eu citeam filozofie antică si el venea fericit la masa mea să-mi spună din descrierea darurilor primite de Alexandru Macedon ce minerale erau pe acolo. De fapt, când citeam filozofie aproape zilnic prin biblioteci (la Academie, la Biblioteca Centrală Universitară si la Biblioteca Centrală de Stat) eram în plină perioadă de studii, nu numai filozofice. În total, am studiat (în forme organizate de învățământ) vreo douăzeci şi doi de ani: doisprezece până la facultate, cinci la Politehnică şi după 33 de ani încă vreo cinci ani am studiat limbi străine. De când eram în şcoală mi-a făcut mare plăcere să învăţ. Asta nu însemna că învăţam prea mult acasă. Citeam repede în pauză lecţia ca s-o ştiu dacă mă întreabă şi eram foarte atentă la oră. Cu sistemul acesta, fără să învăţ prea mult, reuşeam să fiu premiantă în fiecare an, în toate cele douăsprezece clase. După ce am fost vreo cinci ani ingineră, m-am apucat iarăşi să învăţ. Ce s-a întâmplat? Fiind un spirit critic, nu acceptam ceea ce nu puteam să controlez. Îmi plăcea filozofia, dar nu-mi prea plăceau nici traducerile (vezi Despre traduceri, în Jurnalul de idci al lui Anton Dumitriu, din rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 257, 16-31 mai 2013, p.3), nici antologiile de filozofie, căci nu-mi plăcea să mi se rupă aleatoriu dintr-o carte o bucată şi să mi se dea ca atare. Ştiam că ruperea din context este deformantă. Pe un filozof trebuie să-l citeşti aşa cum îţi prezintă el ideile, nu cum crede altul că a înţeles din ce-a citit. Acest lucru i l-am reproșat în Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului ( Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004 ; http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-PROPEDEUTIC%C4%82-LA-ETERNITATE-Alexandru-Dragomir-in-singur%C4%83tatea-gandului ) lui G. Liiceanu,   editorul filozofiei lui Alexandru Dragomir. Volumul meu despre Alexandru Dragomir i-a surprins plăcut pe foștii săi colegi de facultate, Mihai și Mariana Șora. Primul îmi spusese la telefon că prietenul său Alexandru Dragomir fusese dat afară din postul de redactor (stilizator) al Dicționarului Tehnic, trebuind apoi să lucreze pe șantierul de la Bicaz, unde „se ocupa de aprovizionarea cu ciment” (Mihai Șora, 24 oct. 2004). Venită din Germania, Mariana Șora, deși nu ne cunoșteam, a ținut să converseze cu mine la telefon pe 5 febr. 2005, amintindu-și cum Sănduc Dragomir „se ducea la cursurile lui Nae” (a se vedea și interviul refăcut : https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/ ).

Pe la 33 de ani eu m-am apucat să învăţ vreo cinci limbi străine, să pot citi filozofie în original. O să vedeţi pe internet, pe un site al meu, o poză de-a mea din tinereţe. Este de la 33 de ani când am început să învăţ în paralel germana (5ani), italiana (3ani), spaniola (2ani), greaca veche (3 ani) şi latina (2ani), ultimele cu prof. univ. Adelina Piatkovski si cu prof. univ. Felicia Vanț Ștef . Noi scriitorii ne putem permite să avem “poze de dicţionar”. Ziariştii nu. La mine, din pricina studiului limbilor stăine, perioada de studii s-a extins până după schimbarea de regim din decembrie 1989, când, în fine, am putut şi eu să public întâi prin revistele de cultură (apoi în volum) ce scrisesem de vreo șapte ani despre filozofia lui Noica. Aşa a apărut în 1992 prima carte dedicată gândirii acestui mare filozof român. Schopenhauer avea următoarea remarcă, ironică, desigur: “Unii consideră cărţile precum ouăle: bune numai când sînt proaspete”. Ei bine, această mică observaţie a unui filozof autentic ne arată importanţa scriitorilor care s-au impus pe tărâm cultural datorită valorii lor. La noi, atât Anton Dumitriu, cât si Noica, în ciuda vitregiei vremurilor, au reușit să se impună. De aceea ei se cade a fi atent studiați si în nici un caz nu trebuiesc citiți prin viziunea foștilor propagandiști comuniști, cum recomandă si azi unii nostalgici ai cenzurii ideologice comuniste prin cărțile lor, sau clientela acestora bine situată prin învățământul superior.

Părerea mea este că n-ar trebui neglijată nici gândirea filozofică a lui Blaga, nici şcoala filozofică românească iniţiată de Nae Ionescu, al cărui asistent fusese marele istoric al religiilor Mircea Eliade. Constantin Noica a fost singurul filozof din şcoala lui Nae Ionescu, Scoala trăiristă (cum s-a numit ea), care a reuşit să răzbească peste piedicile puse gândirii autentice în perioada tiraniei ideologice comuniste. Noica îşi dăduse în ’40 o teză de doctorat intitulată Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou. In acest simplu titlu este conţinut, aşa, in nuce, întreg kantianismul. Immanuel Kant se întrebase cum este posibil să aduci ceva nou pe lume, pentru că judecăţile, prin natura lor, sînt tautologice. De aceea s-a şi spus că în domeniul logicii nu s-a adus nimic nou de la Aristotel încoace. Dar C-tin Noica, în teza sa, a pus (ca să zicem așa) un element în plus: procesualitatea de sorginte hegeliană. După susținerea tezei de doctorat, -pe care i-o dedicase profesorului Nae Ionescu (dedicație cenzurată în 1995 de directorul Editurii Humanitas, fostă „Politică”, a Partidului Comunist) -, Constantin Noica păstrase oarecum tenta hegeliană a gândirii sale vorbind la Radio pe 26 dec. 1941 despre trei aspirații către unitate: din filozofie, din efortul comun de supraviețuire al unui popor cotropit de vecinii săi, si din trăirea religioasă a misticilor. Gândirea religioasă a lui Nae Ionescu îi era și ea proaspătă în minte, căci atunci pregătea cu Mircea Vulcănescu si Constantin Floru editarea primelor patru volume ale operei naeionesciene. Talentul într-ale filozofiei care îl distingea pe Nae Ionescu îi impresionase şi pe nemţi (la Muenchen dându-și doctoratul). Indo-europenistul Cicerone Poghirc (profesor la Bochum) discutase în Germania cu foşti colegi de-ai lui Nae Ionescu, încă impresionaţi de mintea filozofică a acestuia.

Noi suntem o generaţie care, dintre mulții studenți si apoi discipoli ai profesorului Nae Ionescu am avut norocul extraordinar să-i avem pe Anton Dumitriu si pe Noica. Constantin Noica era ceva cu totul aparte, pentru că reprezenta, ca si Nae Ionescu, un model de gândire filozofică autentică. In momentul în care ai un model, nu mai trebuie să cauţi la întâmplare. Atât Anton Dumitriu, cât si Noica erau niște pedagogi extraordinari: ambii, deși lipsiți de catedre universitare, te trimiteau, prin cărţile lor, să citeşti filozofie de cea mai bună calitate. Te îndrumau, chiar numai citindu-le cărţile. La fostul deținut politic Noica era mai greu de ajuns, pentru că el era foarte bine păzit de Securitate. Eu am încercat să mă duc în vizită la Noica în 1986. Se tot povesteşte cum unii s-au dus la el la Păltiniş. (Scriitoarea Silvia Jinga consemna din America pe 25 februarie 2017 că „se știa din timpul comunismului că vizitatorii lui Noica la Păltiniș aveau trasee securiste”. Ca să nu apară după 1990 anumite nume ale unor informatori ai Securității, foști vizitatori mai frecvenți ai lui Noica, au fost arse două dosare de urmărire care n-au fost microfilmate dintr-un total de şapte dosare “Noica”, aflate la Securitatea Judeţului Sibiu, vezi vol. : Noica si Securitatea I, Ed. Muzeul National al Literaturii Române, 2009, p.6 ).

La modul general se poate spune (fără teamă de greșală) că cine se ducea, şi chiar ajungea de mai multe ori la marginalizatul Constantin Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ ), se cam ducea cu voie de la stăpânirea comunistă. Eu nu aveam voie de la stăpânire. N-am întrebat pe nimeni şi m-am dus în august 1986 la Păltiniş. Acolo nu mi s-a dat voie să-l vizitez. Am fost pur şi simplu indusă în eroare. Mi s-a spus că filozoful nu este în staţiune, nu e la Păltiniş. Or, el era acolo vizitat în august l986 de Monica Pillat. Dar am avut cărţile lui Noica şi le-am putut citi.

Etapa “Noica” (vezi vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofia lui Noica, între fantasmă şi luciditate, Slobozia, 1992) a fost pe la treizeci de ani deși abia după căderea comunismului am putut publica ce am scris înainte de 1990 (vezi articolele mele despre Noica menționate de Titus Lates în vol. Studii de istorie a filozofiei românești. Centenar C-tin Noica, Bucuresti, Ed. Academiei, 2009, pp. 603 , 610, 671, 631 ;  http://filosofieromaneasca.institutuldefilosofie.ro/e107_files/downloads/Lates,%20Titus%20-%20Mircea%20Vulcanescu%20-%20o%20bibliografie%20a%20exegezei.pdf; precum și articolele mele menționate în cele două editii ale vol. : Stan V. Cristea, Constantin Noica. Repere bibliografice, Bucuresti, RCR Editorial, 2011 ; ediția întâi în 2009).

După patruzeci de ani (datorită influenţei lui Anton Dumitriu si a lui Noica) a urmat etapa “Platon” (vezi vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică, Slobozia, 1999 ; precedat de volumele : I. Vasiliu-Scraba, Configurații noetice la Platon și la Eminescu, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1998,  http://www.scribd.com/doc/130397690/ISABELA-VASILIU-SCRABA-Configura%C8%9Bii-noetice-la-Platon-%C8%99i-la-M-Eminescu-versiune-cu-diacritice-corectate ; I. V.-S., Atena lui Kefalos, Slobozia, 1997 ; Isabela Vasiliu – Scraba, Filozofie acoroamatică la Platon, Slobozia, 1997 http://www.scribd.com/doc/134722762/Isabela-Vasiliu-Scraba-FILOZOFIE-ACROAMATIC%C4%82-LA-PLATON ; I. V.-S., Despre existență, ființă și esență, 1996 http://www.scribd.com/doc/134719450/Isabela-Vasiliu-Scraba-DESPRE-EXISTEN%C8%9A%C4%82-FIIN%C8%9A%C4%82-%C8%98I-ESEN%C8%9A%C4%82 ; si, în fine, I. V.-S., O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat. Lucrurile si Ideile Platonice, 1995 http://www.scribd.com/doc/134402379/ISABELA-VASILIU-SCRABA-O-pseudodescoperire-a-unui-pseudoplagiat-Nae-Ionescu-Evelyn-Underhill).

Apoi a urmat etapa “Nae Ionescu” (vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica şi în dubla ei înfăţişare, 2000 http://www.scribd.com/doc/132110995/Isabela-Vasiliu-Scraba-METAFIZICA-LUI-NAE-IONESCU-in-unica-%C8%99i-dubla-ei-inf%C4%83%C8%9Bi%C8%99are şi vol.: I.V.S, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Cioran, Noica, M.Eliade, M. Vulcănescu şi Vasile Băncilă, 2000 http://www.isabelavs.go.ro/Discip/discip.html ), şi etapa “Mircea Vulcănescu” în care am mers, ca să spunem așa, în contra curentului, ca si în cele scrise în volumul dedicat lui Alexandru Dragomir, monografie în care am deținut întâietatea comentării gândirii sale, cum s-a întâmplat în 1992 si cu monografia despre filozofia lui Noica.

In 2009 mi s-a întâmplat ceva care nu mi s-a mai întâmplat nicicând: să citesc o carte care să-mi placă atât de tare încât de teamă că o “mănânc” pe toată, că o citesc şi se termină, am închis-o după câteva zeci de pagini. Cartea asta – Omul, zidire de mare preţ, Ed. Credinţa strămoşească, M-rea Petru Vodă, 2009 -, cuprindea în ea explicări ale Bibliei făcute de Sfântul părinte Arsenie Boca prin anii 1946-1947. Dumneavoastră ştiţi de reînvierea duhovnicească din acea perioadă de la Sâmbăta de Sus. La ea face referire acad. D. Stăniloae în prefeţele primelor patru volume din Filocalia tipărite la Sibiu între 1945 şi 1948 cu sprijinul faimosului ieromonah Arsenie Boca, pe atunci stareţ la Sâmbăta de Sus la Mânăstirea Brâncoveanu   ( vezi art. Isabelei Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ; sau o variantă preluată în 2012 : https://melidoniumm.wordpress.com/2012/07/02/moartea-martirica-a-parintelui-arsenie-boca-un-adevar-ascuns/ si art. I.V.S, Ceva despre mistica luminii în pictura părintelui Arsenie Boca ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ghius/ ; precum și video de la Centenarul Arsenie Boca, la Sâmbăta de Sus http://www.youtube.com/watch?v=Zi0EOBC1HlY ; vezi și art. I.V.S, Legile Părintelui Arsenie Boca, legile veacului viitor ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/ivslegiarsenieboca7/ ; vezi și art. I.V.S. Miracolul Bisericii de la Dragănescu https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/ ; a se vedea și înregistrarea video de la Piteşti, Mircea Eliade şi Părintele Arsenie Boca http://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPmFbs&feature=plcp).

Când la Sibiu apăruse jumătate din Filocalia stilizată de doi mari poeți, Zorica Lațcu ( /Maica Teodosia) si de acad. Nichifor Crainic ( vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu si poetul Nichifor Crainic în culisele Filocaliei românești; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/ ), la starețul Mănăstirii Brâncoveanu veneau studenţi şi tineri liceeni să le desluşească Biblia. Dar nu veneau numai ei. Veneau si de la Casa Regală, Branul fiind aproape. Acolo era Domniţa Ileana (care avea să devină Maica Alexandra, vezi video despre Domniţa Ileana din 18 mai 2012 de la Univ. din Alba Iulia http://www.youtube.com/watch?v=w0O_gLroSCk ). Principesa Ileana îl invita pe faimosul stareţ Arsenie Boca la Castelul Bran, unde mai invita universitari bucureşteni să ţină prelegeri (acolo Alice Voinescu a ținut o conferință despre Faust).

Cartea Omul, zidire de mare preţ (Ed. Credinţa strămoşească, 2009) a Părintelui Arsenie Boca m-a impresionat nespus fără să ştiu nimic de autorul ei. Apoi am încercat să aflu cine este autorul. Dacă o carte te impresionează în mod deosebit, vrei să ştii cîte ceva şi despre autorul ei. Aşa am aflat că Părintele Arsenie Boca a fost un ieromonah foarte cult care avea trei licenţe: la muzică, la Belle Arte şi la Teologie. Exista prin 1935 la Bucureşti o Academie de Muzică Religioasă (înfiinţată în 1928; în 1935 profesor de armonie era compozitorul Paul Constantinescu; în 1942 a fost mutată la Conservator, apoi a fost desfiinţată de ocupantul sovietic). Si mai era o a patra facultate pe care Părintele Arsenie Boca o urmase, fără a-şi da licenţa: medicina. Ce m-a impresonat în cartea acestui călugăr de vocaţie, sporit duhovniceşte la Muntele Athos? Desigur “harisma cunoaşterii”, dar si că urmase cursurile celor mai mari filozofi români. Făcuse filozofie cu Nae Ionescu şi cu Mircea Eliade. Lucrul acesta se vedea din economia expunerii sale si din subtilitatea unor pasaje. Apare într-o declaraţie (de după una dintre arestările acestui călugăr nevinovat pe care mercenarii ocupantului sovietic au tot vrut să-l distrugă, închizându-l de nenumărate ori) că el, ieromonahul Arsenie Boca, urmărea în reviste de filozofie articolele lui Mircea Eliade despre mistica indiană, fiind interesat de mistică. De altfel, la București urmase şi cursurile de mistică ale profesorului Nichifor Crainic, închis si el fără de vină, românii fiind băgaţi în puşcării politice la nivel de milioane (vezi dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu, ed.I-a 1994, ed.II-a 1998, ed. III-a 2009, Bucureşti, Ed. Ericson, precum şi Monumentul victimelor gulagului comunist, Chene-Bourg, Elveţia). Există o ziaristică de stânga foarte agresivă care pune în paranteză adevărata istorie a unei ţări. La noi ziaristica de stânga a fost tot timpul condusă de mercenarii ocupantului sovietic de după 1944. Dintre ei s-au selectat acei responsabili ideologici care întâi au interzis, apoi au negat cu totul Școala românească de filozofie inițiată de Nae Ionescu la București, având discipoli grozav de faimoşi, printre care Noica, pe care generaţia noastră a apucat să-l prindă. Eliade a fost iarăşi unul dintre faimoşii discipoli ai profesorului Nae Ionescu, la fel Mircea Vulcănescu (vezi art. Isabela Vasiliu Scraba, Mircea Vulcănescu şi alţi cărturari martiri ai temniţelor, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1104). Apoi Horia Stamatu (1912-1989), poet şi eseist de o subtilă gândire filozofică. Stamatu scria că a avut în viaţa sa parte de nişte modele extraordinare (vezi I. Vasiliu-Scraba, La Centenarul lui H. Stamatu ciudățenii post-comuniste, în rev. „Acolada”, Satu-mare, nr. 9, septembrie 2012, p.19 http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1214. Pentru Horia Stamatu, Mircea Vulcănescu (cel care a fost asasinat în închisoare, vezi   video din 25 nov. 2011, Tecuci, Colocviul Mircea Vulcănescu, http://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ ) şi Nae Ionescu fuseseră modele formative.

Cred că acesta este rolul filozofilor şi scriitorilor adevăraţi. Ei te pot forma. Nu numai că îţi deschid mintea, dar te pot forma şi în plan cultural. Filozoful Lucian Blaga este un scriitor cu totul aparte pentru că el acoperă practic întreg domeniul culturii: este un poet extraordinar, un filozof subtil; el a scris o dramaturgie cu nişte versuri dumnezeești. La el nu numai ideea care e pusă pe scenă contează, ci şi limba în care îşi exprimă ideile : „Citind Avram Iancu auzeam vag și îndepărtat acordurile unei muzici subterane” consemna Emil Cioran pe 12 aprilie 1935, la întoarcerea sa prin Paris din Germania (vezi scrisoarea scanată în vol. : I. Necula, Emil Cioran. Mărturii si referințe, Ed. Axis Libri, Galați, p.21). Intr-adevăr, limba lui Blaga este absolut extraordinară. Opera lui formează un întreg univers. Noica spunea ceva asemănător despre poetul, eseistul şi filozoful George Uscătescu, mai apropiat de noi prin periada în care a scris şi a trăit. Au existat români (în primul rând fostul asistent al lui Nae Ionescu, Mircea Eliade, socotit „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, dar și Cioran, Eugen Ionescu și alții) care au realizat, în exil fiind, o “universalizare” a culturii româneşti. Disputat de cultura franceză și de cultura spaniolă a fost și prozatorul român Vintilă Horia (vezi art. Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia exilat ; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-vintilahoriaexilat2/ ;   precum şi art. I.V.S, Vintila Horia ca istoric al filozofiei , http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVintilaHoriaIstorie2.htm ). Volumul lui Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil este o carte care a luat în 1960 premiul Academiei Goncourt pe care l-a primit cândva şi Marcel Proust. În eseistica sa filozofică, Vintilă Horia spunea tinerilor să îndrăznească să pună la îndoială “adevărurile” aflate de pe canalele mass-mediei. El mai scria că “spiritul timpului” îndeamnă la “somn”, la amorţirea controlului critic. În R.P.R. şi în R.S.R, el a fost un scriitor absolut interzis de cenzura comunistă. Vintilă Horia a fost profesor universitar la Madrid şi în Argentina (vezi înregistrarea mea despre Vintilă Horia la lansarea volumului Contra naturam, http://www.youtube.com/watch?v=-fK9Q9HL5lI ). Fiind premiat cu cea mai înaltă distincție literară din Franța şi scriind într-o limbă franceză foarte frumoasă o mulţime de cărţi publicate la Paris, Vintilă Horia este considerat scriitor francez. De fapt el era un scriitor care acoperea imperial trei culturi: română, franceză şi spaniolă, unde era o prezenţă remarcabilă nu numai ca prozator, istoric literar şi eseist dar şi ca ziarist ce avea rubrici la reviste faimoase. Constantin Noica obișnuia să spună: “Nu citiţi cărţi! Citiţi autori!”.

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba

Perlele copiilor...

Ce este răscoala?
Răscoala înseamnă, când părintii nostri nu găsesc banii si răscolesc casa

Ce este economia?
Economie înseamnă sa nu mai cheltuim din salariu, ca să-l punem la bancă. Cheltuim numai din ciubucul, care ni-l dă  șeful. (7 ani)

Ce sunt amprentele?
Amprentele e când punem mana pe o clanță si rămân degetele acolo si le găseste politia. (8 ani)

Ce este tristetea?
Tristete înseamnă când un om vine la altul si bea mult. (7 ani)

De ce se bat potcoave cailor?
-Calului i se bat potcoave, pentru ca potcoavele sunt mai usoare decât calul si ele merg mai repede decât calul. (8 ani)
-La cal se pune potcoave, sa nu cada calul pe spate, atunci când pune frâna, calul se întepeneste în potcoave. (9 ani)
-La cal se pune potcoave ca sa tropăie pe strada, ca daca nu tropăieste nu e cal. (7 ani)

Ce este respectul?
Respect înseamnă sa te scoli si sa stea babele pe scaun. (9 ani)

Ce înseamnă cuvântul "modern"?
Modern e când vezi ceva frumos si e scump si n-ai bani. (7 ani)

Cum rezista pasările calatoare sa zboare, zi si noapte, mii de kilometri?
Rândunicile când pleacă în tarile calde, pe drum se asează pe aripa
berzei si se odihnesc. Pasările când pleacă asa departe îsi iau mâncare la ele intr-o sacose. Înainte de a zbura, mai  stau o luna, doua, sa se odihnească. (7 ani)

Daca pământul se învârteste, cum de nu cădem de pe el?
-Nu se învârteste decât Pământul, asfaltul nu se învârteste. (6 ani)
-Pământul este rotund. Noi nu cădem de pe el, pentru ca străzile sunt drepte, ele nu sunt rotunde. (8 ani)
-Pământul are forma rotunda, noi nu cădem de pe el, ca noi nu mergem acolo, unde se face el rotund. (7 ani)

Ce este Biblia?
Biblia este o carte lăsată de Dumnezeu, ca sa se afle despre viitor. In ea scrie ca vor fi două războaie mondiale si amândouă vor fi câstigate de către  romani si chiar asa s-a si întâmplat. (6 ani)

Ce este acela un secret?
-Secretul este atunci când nu trebuie sa stie militia. (6 ani)
-Secretul este un om, care ii spune secretar de partid. (6 ani)

La ce foloseste steagul?
Steagul foloseste, ca atunci când veneau turcii peste noi, ei nu stiau peste ce tara veneau si atunci noi le arătam steagul si după aia ei stiau. (7 ani)

De ce ne spălam cu săpun?
Noi ne spălam, ca sa dam săpun în ochi la microbi. (5 ani)

Ce este injectia?
-Injectia foloseste ca sa moara microbii. Serul ala are în el otrava de microbi. Serul se duce la tot roiul de microbi, ei zic ca aia e carne si mănâncă si moare. (8 ani)
-Lichidul la injectie e otrăvicios, ca sa-i omoare pe microbi. (6 ani)
-Ii baga injectia la popou si la om si la microb si pe el îl omoară, ca e mai mic. (7 ani)

Ce este ministrul?
-Ministru e un om care sta pe scaun si le spune la altii sa facă cerere. (7 ani)
-Ministru e un om care a învătat zece clase si s-a dus la serviciul de ministrii. (8 ani)

Ce sunt tăranii?
-Tăranii sunt oameni săraci, care nu au ce sa mănânce si vorbesc pe alta limbă, pe tărăneste. (8 ani)
-Tăranii sunt aceia care se ocupă si cu agricultura. (8 ani)
-Tăranii sunt oameni care le-a dat Cuza Pământ. În al Doilea Război Mondial, ei mai vroiau Pământ, ca s-a fărâmitat la bombe. (10)
-Tăranii sunt oamenii de la tară care n-au iaurt si noi când mergem la  tară  , le ducem iaurt, cascaval si brânză. (7 ani)
-Tărani înseamnă un om care vrea sa facă buletin în Bucuresti. (8 ani)

Ce sunt vecinii?
-Vecinii sunt niste oameni care stau la un loc si când nu au mălai, ei se împrumută. (7 ani)
-Vecinii sunt niste oameni, care tatăl meu si mama mea se împrietenează, ca sa-i dea o sută de lei. (8 ani)

Ce este acela un serviciu?
Servici e un om care stă si semnează condica, sau stă ca sa bea o cafea. (7 ani)

Ce sunt microbii?
-Microbii sunt niste viermisori, stă la măsea, mănâncă, se satură si p'ormă iese afara, se asează pe trotuar si când trec oameni le intra lor în gura. (7 ani)
-Microbii sunt niste gândăcei mici de tot, ei suunt ascunsi pe la aprozar. Ei vede ca ai cumpărat cartofi, sare pe cartofi si daca nu-l speli pe cartof, tu mori. (7 ani)
-Microbii intra înăuntru la om si acolo lasă fel de fel de murdarii, ca ei sunt murdari pe picioare si îl îmbolnăveste pe om. (7 ani)

Cum luminează licuricii?
-Licuricii au un pic de par si gaz si piticii ii dau foc si se aprinde.
-Licuricii sunt mici, au o lampa si vin la oamenii care visează si se uita la ei, cu lampa, ca sa vadă ce visează. (7 ani)

De ce au cruce pe spate unii păianjeni?
Unii păianjeni au cruce, ca ei sunt popa la păianjeni. (7 ani)

De ce îsi fac oamenii cadouri?
Oamenii îsi fac cadouri, ca sa nu fie nesimtiti. (7 ani)

De ce găina nu zboară pe sus, ca celelalte păsări?
Găina nu zboară pe sus ca celelalte păsări, pentru ca-i e frica sa nu scape oul, când ii vine sa-l facă. (10 ani)

De ce unii oameni donează sânge?
Oamenii care au calorii grase, probabil ca ăstia sunt oameni grasi, donează sânge la aia care le curge sânge din nas. (7 ani)

Pe unde tot zboară avioanele, unde se tot duc, toata ziua si toata noaptea?
Avioanele merg în Germania , la munte, la mare si la Breaza. (5 ani)

La ce folosesc sprâncenele?
Sprâncenele folosesc ca sa tina fruntea sus, sa nu-i vina fruntea pe ochi. (6 ani)

Daca bretelele tin pantalonii, ce tine cravata?
Cravata e făcuta sa se spânzure unii bărbati si sa le ia altii gagicile lor. (9 ani)

De ce exista ceasuri cu cuc si nu cu cocos, din moment ce cocosul e cunoscut ca ne trezeste dimineata?
-Ceasurile sunt cu cuc si nu cu cocos, deoarece cucul a fost prima pasare sculatoare. (11 ani)
-Mult mai usor învată un mecanism cu roti dintate sa zică: Cu-cu decât Cu-cu-ri-gu. (13 ani)
-Mesterul care a băgat prima data cucul în ceas s-a gândit ca nu poate sa strâmteze ditamai cocosul si sa-l bage acolo, si de atunci ceasul a rămas asa, cu cuc si nu cu cocos. (11 ani)

De unde vine obiceiul sa spunem ca trebuie udata încăltămintea sau haina noua?
Obiceiul ca trebuie udata haina sau încăltămintea noua vin de la prietenia omului cu băutura. (14 ani)

Chiar nu se poate învăta fără note la scoala?
Profesorii nu renunta la note în scoala, pentru ca s-ar lipsi de plăcerea pe care o au când unii elevi ii implora sa nu-i lase corijenti. (12 ani)/