EMINESCU ȘI
BHAGAVD GITA
Eminescu – Bhagavad Gita - Filocalia
COLOCVIILE DE
MARȚI 2018
MEMENTO ROMÂNESC
NICOLAUS OLAHUS (10 ian.1493 – 17 ian.1568) - 450
de ani de la moartea cărturarului
ŞTEFAN LUCHIAN (1
feb.1868 – 7 iun.1916) - 150 de ani de la naşterea pictorului
CONSTANTIN
RĂDULESCU MOTRU (2 feb.1868 – 4 mart.1957) - 150 de ani de
la naşterea filosofului
ADRIAN MANIU (6 feb.1891
– 20 apr.1968) - 50 de ani de la moartea scriitorului
PETRE PANDREA (26
iun.1904 - 8 iulie 1968) - 50 de ani de la moartea
sociologului și eseistului
EUGEN LOVINESCU (31
oct.1881 – 16 iul.1943) - 75 de ani de la moartea scriitorului
CONSTANTIN BRĂILOIU
(13 aug.1893 – 20 dec.1958) - 125 de ani de la naşterea
etnomuzicologului
EUGEN BARBU (20 feb.1924 –
7 sept.1993) - 25 ani de la moartea scriitorului şi
publicistului
SIMION MEHEDINŢI (19
oct. 1868 – 14 dec.1962) - 150 de ani de la naşterea
geografului
CONSTANTIN GIURESCU
(10 aug.1875-15/28 oct.1918) - 100 de ani de la moartea
istoricului
GAVRIIL POP (4
nov.1818-9 mai 1883) - 200 de ani de la nașterea poetului și
istoricului
VICTOR ANESTIN (17 sept.1875 – 5 nov.1918) - 100
de ani de la moartea romancierului, scriitorului
ALEXANDRU PIRU (22
aug.1917 – 6 nov.1993) - 25 de ani de la moartea criticului
literar
CONSTANTIN GALERIU (21 nov.1918 - 10 aug.2003) - 100
de ani de la nașterea preotului și teologului
EMIL RACOVIŢĂ (15
nov.1868 – 19 nov.1947) - 150 de ani de la naşterea omului de
ştiinţă
ARON PUMNUL (27
nov.1818-12 ian.1866) - 200 de ani de la nașterea filologului
și lingvistului
DOSOFTEI (26 oct.1624
– 13 dec.1693) - 325 de ani de la moartea cărturarului
RADU BELIGAN (14 dec.1918
– 20 iulie 2016) - 100 de ani de la nașterea actorului și
regizorului
Regina
ELISABETA (17 dec.1843 – 1 feb.1916) - 175 de ani de la
naşterea suveranei
TIBERIU BREDICEANU
(2 apr.1877-19 dec.1968) - 50 de ani de la moartea compozitorului
VENIAMIN COSTACHE (20 dec.1768 – 18
dec.1846) - 250
de ani de la nașterea cărturarului și poetului
Întâlnire cu E.S. Chitra
Suresh,
ambasador ad-interim, India
Lansarea Albumului COLOCVII PORTRETE
Intervenții
Chitra Suresh: (titlu rezervat)
George Anca: Eminescu și Bhagavad Gita
Isabela Vasiliu-Scraba: În culisele Filocaliei românești
Mircea Coloșenco:
Nicolaus Olahus - 450
de ani de la moarte
Corneliu Zeana: Eminescu în aromână
Puși Dinulescu: Resonsabilizarea unui datornic
Viorel Speteanu: Moartea lui Mircea cel Bătrân
Teatru de poezie: Bianca Michi Nema, Gabriela Tănase, Vali Pena, Gheorghe Dănilă, Puși
Dinulescu, Sorin Stratilat, Ștefan Opreanu
Portrete: Cristian
Radu Nema
Prezentări de cărți:
Bhagavad Gita Cântecul Căruțașului Divin, versiune de George Anca, Semne, 2017
George Anca, Cristian Radu Nema: Colocvii Portrete,
Ed. Integral, București, 2017
Liana Nicolae: De vorbă cu viața mea
Parteneri:
Asociația Culturală Româno-Indiană, Bharata
Vidya Bhavan, Academia
Internațională
Mihai
Eminescu,
Societatea de Etnologie din
România, Centrul Antim Ivireanu, Fundația
Dumitru
Drăghicescu,
Fundația
Alexandru Philippide, Asociația Culturală Aromâmească,
Teatrul
Robert Calul
Coordonator: Dr. George Anca
INTERNET
Din secretele lui
Polichinelle
Implicarea organizaţiilor
evreieşti mondiale în obţinerea de drepturi pentru evreii care
invadaseră Principatele Unite, a coincis cu momentul creării statului
român modern, acestea obstrucţionând prin toate mijloacele realizarea
dezideratelor româneşti.
Pentru a înţelege dimensiunea
acţiunilor trebuie citat din apelul lansat către “poporul israelit” de
către Cremieux şi Montefiore, doi dintre fondatorii Alianţei Israelite
Universale: ” Alianţa noastră nu este nici europeană, nici africană,
nici americană, nici australiană, ea este universală, împrăştiaţi în
mijlocul unor popoare care sunt duşmane drepturile şi interesele
noastre, vom rămâne membri ai poporului ales….Pe zi ce trece, reţeaua cu
care evreii îmbrăţişează întreg pământul se întinde, iar măreţele
profeţii ale cărţilor noastre sfinte se vor împlini. Nu este departe
timpul în care toate bogăţiile Pământului vor fi ale noastre”.
Problema drepturilor evreilor
s-a acutizat în momentul publicării proiectului Constituţiei din 1866,
care prevedea, la art. 6, că “religia nu poate fi un obstacol la
împământenire”. La Bucureşti au fost înregistrate o serie de
manifestaţii antievreieşti. În acest context, evreul francez Isaac Adolf
Cremieux s-a deplasat la Bucureşti, oferind suma de 25 milioane franci
în schimbul încetăţenirii evreilor infiltraţi între graniţele României.
În ciuda demersurilor făcute, Constituţia a fost votată la 30 iunie
1866, având, la art. 7, următorul text: “Numai străinii de rit creştin
pot dobândi împământenirea”.
În scurt timp, Brătianu este
atacat şi acuzat de organizaţiile mondiale evreieşti. În anul 1887,
Ernest Desjardins publică la Paris lucrarea “Les Juifs de Moldavie”, din
care cităm:”evreii rămân cu totul străini de viaţa naţiunii în sânul
căreia trăiesc, nu vor să urmeze şcolile româneşti, se sustrag de la
serviciul militar şi se ocupă de camătă”.
Acuzat în afara ţării, Mihail
Kogălniceanu scrie în 1869: “În România, chestiunea evreilor nu este o
chestiune religioasă; ea este o chestiune naţională şi totodată o
chestiune economică. În România, jidovii nu constituie numai o
comunitate religioasă deosebită; ei constituie în toată puterea
cuvântului o naţionalitate, străină de români prin origine, prin port,
prin moravuri şi chiar prin sentimente…De aceea, nu de astăzi, ci de
pururea, în tot timpul şi sub toate regimurile, toţi Domnii, toţi
bărbaţii de stat ai României, toţi acei ce poartă un interes viu pentru
ţara lor, s-au preocupat de necesitatea de a opri exploatarea poporului
român printr-un alt popor străin lui, prin jidovi”.
În “problema evreiască”,
Principele Carol I îi scrie tatălui său, în 1872: “N-am decât o teamă,
ca evreii să nu sfredelească şi să stăruiască atât de mult pe lângă
puteri spre a căpăta drepturi politice pentru coreligionarii lor din
România, încât să ne silească a li le da…Acum câteva luni, izraeliţii se
mai bucurau aici de câteva simpatii în unele cercuri, dar de când au
făcut atâta tămbălău în Europa, de când presa evreiască din toate ţările
atacă cu înverşunare România şi vrea să obţină cu sila emanciparea
evreilor, ei n-au nimic de sperat aici deocamdată”.
În 1873, Principele Carol I
revenea: ” Suntem învinuiţi prin ziare că prigonim pe evrei, fiindcă
noua lege a licenţelor opreşte pe evrei de a ţine debite la ţară. Dar
aceasta este o măsură înţeleaptă şi suntem hotărâţi a respinge orice
reclamaţie sau intervenţie în privinţa aceasta. Trebuie să cunoască
cineva satele din Moldova, ca să poată aprecia acţiunile vătămătoare ale
evreului asupra populaţiei ţărăneşti cu rachiul lui falsificat”.
Evreii veniţi din imperiul
austro-ungar, deşi stabiliţi permanent în România, se declarau “sudiţi” (
supuşi austro-ungari), fiind sub protecţia reprezentanţelor diplomatice
ale imperiului. Ei nu plăteau taxe, impozite, fiind scutiţi de orice
obligaţie faţă de statul român.
Toată această situaţie a fost
energic atacată de Mihai Eminescu, ideolog al Partidului Conservator,
care susţinea acordarea cetăţeniei individual, deoarece tot individual
se acorda şi pentru românii din afara graniţelor ţării. Campania lui
Eminescu a fost încununată de succes. În ziarul “Timpul”, Mihai Eminescu
scria: “Iar Europa…a făcut din chestiunea izraelită o chestiune de
recunoaştere a independenţei noastre…Aşadar – cu sau fără evrei –
pericolele internaţionale există. Evreii sunt un pericol imediat, pipăit
şi văzut; ei formează acea nenumărată populaţie cu desăvârşire
improductivă care trăieşte din precupeţirea muncii şi sănătăâii
românului…în Moldova nu e oraş în care evreii să nu formeze majoritatea
sau cel puţin jumătatea populaţiei…”
Prin activitatea susţinută a lui
Mihai Eminescu, Partidul Conservator a reputat două mari victorii:
Legea pentru neînstrăinarea pământurilor ţărăneşti, lege ce lua
ţăranilor posibilitatea de a vinde pământuri evreilor; Legea contra
itzurei (camătei), care îi împiedica pe cămătarii evrei să abuzeze total
de ţăranul român.
În ianuarie 1877, Eminescu a
publicat seria de articole “Evreii şi Conferinţa”, scriind: ” Prin ce
muncă sau sacrificii şi-a câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu
cetăţenii statului român? De când rachiul este un element de
civilizaţie?…Un agent al guvernului unguresc zvârle dintr-o şcoală
zidită de români băncile, demite pe învăţător şi pe preot, îşi bate joc
de un sat…, făcut-au caz presa austriacă de aceasta? Nici vorbă! Dar
dacă un prefect în România cutează a opri pe un evreu de a vinde băuturi
spirtoase într-un sat? Persecuţie, pradă, nelegiuire!”.
Episodul legat de “boala” şi moartea lui Mihai Eminescu este ţinut secret.
În 1882, poetul naţional îi
scria Veronicăi Micle: ” Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată
lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…unul din oamenii
cei mai urâţi din România…Naturi ca ale noastre sunt menite sau să
înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.
În perioada în care Eminescu
conducea ziarul “Timpul”, Petre Carp conducea partidul. Cei doi au
intrat într-un puternic conflict. Carp era membru al lojei masonice
Steaua României, alături de Titu Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theodor
Rosetti şi alţii, care s-au ocupat de lichidarea lui Mihai Eminescu.
Cu un an înainte de anihilarea
lui Eminescu, ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer a
transmis un raport secret: “Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii o
întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură( n.a. Titu
Maiorescu), am fost informat despre această întrunire…S-a stabilit că
lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată…S-a recomandat
membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul,
a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română,
care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se
instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale
pentru a se orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.”
Urmărirea lui Eminescu de către
agenţi secreţi ai puterilor străine a fost remarcată din 1876, prin
agentul Lachman, aflat în solda ambasadei Austriei la Bucureşti.
În dimineaţa zilei de 28 iunie
1883, gazda poetului, madam Szoke, îi trimitea masonului Titu Maiorescu
un bileţel în care scria că Eminescu înnebunise. Astfel, fără voia sa,
Eminescu a fost internat de către dr. Alexandru Şuţu la “Caritatea” (
Caritas), cu diagnosticul fals de alcoolism şi sifilis. Dr. Iszac a
aplicat asupra lui Eminescu un tratament menit să-l elimine:
administrarea de mercur, câte 20 de fracţiuni a 4 grame! Urmare a
acestui tratament, Eminescu a suferit o paralizie parţială, a fost
internat, scos din ţară.
Să ne oprim asupra detaliilor şi
personajelor: Titu Maiorescu, profesor universitar şi decan al
Facultăţii de Filozofie, a fost înlăturat din învăţământ în urma unui
proces de imoralitate. Din activitatea de avocat a obţinut o importantă
avere, având clienţi ca Warschawsky, Rafalovich, Boboritz, Hessen şi
Kalinowsky, Rubinstein şi Hirschler.
Titu Maiorescu i-a scris un
bilet lui Eminescu, rugându-l să vină la el în vizită. Precând de la
redacţia “Timpul”, Eminescu ajunge la Maiorescu, care în trimite la
complicele său Simţion, sub pretextul transmiterii unui bilet
important. Ajuns la Constantin Simţion, Eminescu a fost săltat de
haidamacii lui Şuţu şi cărat la ospiciu.
Toţi conspiratorii pleacă rapid în străinătate!
Trebuie spus că Şuţu l-a
internat pe Eminescu fără să existe o solicitare scrisă de admitere,
care să cuprindă “numele, prenumele, profesiunea, religiunea, etatea,
domiciliul, atât al pătimaşului cât şi al petiţionarului”(Decret nr.
1012, art. 8); l-a internat fără “vreun act medical subscris de doi
medici”; nu a anunţat Administraţia specială asupra internării; nu a
solicitat constituirea unei comisii care sî-l examineze pe Eminescu; nu a
întocmir “Buletinul unde va scri cauza admiterii”.
Închis, Eminescu a fost scos de sub protecţia publicului şi a familiei.
Fratele poetului, Matei
Eminescu, i-a scris lui Maiorescu: ” Sunt informat că fratele meu Michai
Eminescu este serios bolnav; vă rog din suflet răspundeţi-mi urgent
unde se găseşte ca să vin a-l lua la mine pentru vreun an şi dacă
binevoiţi a-mi arăta adevărata stare materială a lui ca să vin pregătit,
căci am vreo 200 de galbeni într-un loc – îi iau şi-i cheltuiesc toţi
pentru el.” Titu Maiorescu s-a prefăcut că nu a primit scrisoarea lui
Matei Eminescu!
La 20 octombrie 1883, Eminescu a
fost transportat ilegal la Viena. La 5 februarie 1884 este luat şi
primbat prin Italia. A ajuns la Bucureşti pe 27 martie 1884. Pe 7
aprilie 1884 a fost expediat la Iaşi.
La sfârşitul anului 1888,
Eminescu a revenit la Bucureşti, alipindu-se ca redactor la un important
ziar politic. La începutul anului 1889 a fost ridicat prin ordin al
Poliţiei Capitalei, dus la Spitalul Caritas, internat şi supus
tratamentului medical.
Dr. Tomescu nota: ” articulaţia
cuvintelor este normală. El pronunţă bine şi clar şi nici gângăvie, nici
bolboroseală, nici acele diverse defectuozităţi aşa de comune în
maladiile cerebrale nu s-au putut observa până în ultimele zile ale
vieţii sale…”
Eminescu a murit datorită unui…accident: a fost lovit de un nebun, cu o piatră, în zone parietală stângă a capului!
La autopsie s-a reţinut:
creierul lui Eminescu cântărea 1490 gr., lobul stâng fiind cu 25 gr. mai
greu decât lobul drept. Nu au fost descoperite elemente de boală
patologică. A fost îmbolnăvit datorită tratamentului cu morfină şi
mercur!
BHAGAVAD GITA
CÂNTECUL CĂRUȚAȘULUI
DIVIN
Versiune de George Anca
atha / Capitole :
I. Amarul lui Arjuna
II. Cunoașterea
transcendentală
III. Calea Karma Yoga
IV. Calea Cunoașterii
V. Calea Renunțării
VI. Calea Meditației
VII. Iluminare
VIII. Eternul Brahman
IX. Marele Mister
X. Manifestarea Absolutului
XI. Viziunea Formei Cosmice
XII. Calea Devoțiunii
XIII. Creația și Creatorul
XIV. Cele Trei Moduri Gunas
XV. Persoana Supremă
XVI. Divin și Demonic
XVII.
Treimea Credinței
XVIII.
Revelarea
Mântuirii Mokșa
1. Amarul lui Arjuna
Dhritirashtra:
În sancta
kshetra Kurukshetra
s-au aprins întru
încăierare
fiii mei și fiii
lui Pāndu.
Spune-mi, Sanjaya,
ce-au făcut?
Sanjaya:
Acum, văzând
armatele
Pandavilor rânduite
În formație de luptă,
Regele Duryodhana,
Apropiindu-se de învățătorul său,
A rostit aceste cuvinte:
Iată, războinici puternici
Din fiii lui Pandu,
O, venerat Guru,
Comandați în
linie de atac
De fiul lui Drupada,
Discipolul tău războinic.
În această armată sunt
Pandavilor rânduite
În formație de luptă,
Regele Duryodhana,
Apropiindu-se de învățătorul său,
A rostit aceste cuvinte:
Iată, războinici puternici
Din fiii lui Pandu,
O, venerat Guru,
Comandați în
linie de atac
De fiul lui Drupada,
Discipolul tău războinic.
În această armată sunt
arcași eroici
egali în luptă
cu Arjuna și Bhima,
mari luptători
precum
Yuyudhana, Virata
și Drupada,
eroi puternici
ca Dhrstaketu,
Cekitana,
Kasiraja, Purujit,
Kuntibhoja și
Saibya.
Este puternicul
Yudhamanyu,
foarte puternicul
Uttamauja,
fiul lui Subhadra
și fiii lui Draupadi.
Toți mari
războinici de care.
De partea noastră, - tu cel mai Brahman! iată
Comandanți aleși ai liniei mele,
Mă bucur să le număr numele: primul, al tău,
Apoi Bhisma, Karna, Kripa în luptă,
Vikarna, Aswatthatta; după aceștia
Fiul lui Somadatta, numit Bhurisrava, mulți alți
Viteji încercați, gata să moară azi
Pentru mine, regele lor, fiecare cu arma gata,
Fiecare ager în câmp.
Puterea noastră
este nemăsurată
sub comanda
veteranului Bhisma,
cea a Pandavilor, în grija lui Bhima,
este
limitată.
Aveți grijă,
căpitani, lângă rândurile lui Bhisma
Pregătiți-le ce ajutor vor! Acum, suflați-mi în ghioc!"
Apoi Bhisma, capul dinastiei Kaurava,
Pregătiți-le ce ajutor vor! Acum, suflați-mi în ghioc!"
Apoi Bhisma, capul dinastiei Kaurava,
și-a detunat
vocea în răcnet de leu,
spre bucuria lui
Duryodhana.
După aceea, țimbale, tambure,
După aceea, țimbale, tambure,
bâte, trâmbițe,
coarne
au răsunat
brusc în tumult.
Apoi, la semnul vârstnicului împărat,
Trâmbițând a trezi sângele, învârtindu-se
Ca un leu răcnind, trompetistul
Suflă în marele Ghioc; Și, la chemarea-i,
Trompete și tobe, chimvale și gonguri și cornuri
Izbucniră în grabnică vrajă; tumultul părea
Trâmbițând a trezi sângele, învârtindu-se
Ca un leu răcnind, trompetistul
Suflă în marele Ghioc; Și, la chemarea-i,
Trompete și tobe, chimvale și gonguri și cornuri
Izbucniră în grabnică vrajă; tumultul părea
precum tunetele
liberatei furtuni!
De celaltă parte
se arătară, pe carul lor de aur
tras de doi albi armăsari,
Krishna Dumnezeul și Arjuna alături de el
tras de doi albi armăsari,
Krishna Dumnezeul și Arjuna alături de el
suflând în
cochilii transcendentale:
Krishna, cu plete înnodate, suflă în ghiocul
Krishna, cu plete înnodate, suflă în ghiocul
Pancajanya
cioplit în "osul gigantului";
Arjuna a suflat
în darul puternic al lui Indra, Devadatta;
Bhima, Lup-rotund
- a suflat într-o trestie lungă;
Și Yudhisthira,
fiul nevinovat al lui Kunti,
A învârtit o coajă puternică, Ananta-vijaya "Vocea Victoriei";
Nakula și-a țipat răsuflarea peste o scoică
Numită Sughosa "Dulce-sunet," Sahadev pe-a lui
Numită Manipuspaka "Gemă-podoabă",
A învârtit o coajă puternică, Ananta-vijaya "Vocea Victoriei";
Nakula și-a țipat răsuflarea peste o scoică
Numită Sughosa "Dulce-sunet," Sahadev pe-a lui
Numită Manipuspaka "Gemă-podoabă",
Arcașul rege al
lui Kasi, luptătorul Sikhandi,
Dhrstadyumna,
Virata, Satyaki, Drupada,
fiii lui Draupadi
și ceilalți
împărați, precum fiul puternic al lui
Subhadra,
și-au revărsat
toți ghiocurile,
vibrând în cer și
pe pământ,
spulberând inimile
fiilor lui Dhrtarastra.
Atunci, Arjuna,
fiul lui Pandu,
din carul său
având efigia lui Hanuman,
își pregătea
săgețile, o, rege,
uitându-se spre
fiii lui Dhrtarastra.
A vorbit apoi în
aceste cuvinte
Divinului
Krishna, vizitiul său:
"Condu, Neînfricatule! acolo la câmp deschis
Între armate; astfel aș vedea mai de aproape
Pe aceia care vor lupta cu noi, cei de ucis
Astăzi, în arbitrarul războiului; căci, sigur,
Sânge vărsând, toți-ne-ndoim, care îngroapă câmpul,
Supunând păcătosul fiu al lui Dhritirashtra."
Călăuzitorul ceresc
Purtă lucitorul car strunind albi-armăsarii
Unde goneau Bhișma și Drona și seniorii lor.
"Vezi!" i-a vorbit el lui Arjuna, "unde stau ei,
Neamul tău al Kauravilor: și Prințul
A însemnat fiece mână a rudelor casei sale,
Strămoși și moși, unchi și frați și fii,
Veri și gineri și nepoți, amestecați
Cu prieteni și bătrâni onorați; Unii din această parte,
Unii din partea aceea: și, văzând pe cei opuși,
Acești vecini crescură dușmani - inima lui Arjuna
S-a topit de milă, în timp ce rostea:
Arjuna:
Krishna! Precum
văd, vin aici să vărsăm
Sângele comun, întrecerea neamului nostru,
Mădularele-mi cad, limba mi se usucă în gură,
Un tremur îmi înfioară trupul si părul
mi se ridică de groază; din mâinile mele slabe
lunecă arcul bun, Gandiv; O fierbințeală
Îmi coace pielea ; Cu greu m-aș așeza;
Sângele comun, întrecerea neamului nostru,
Mădularele-mi cad, limba mi se usucă în gură,
Un tremur îmi înfioară trupul si părul
mi se ridică de groază; din mâinile mele slabe
lunecă arcul bun, Gandiv; O fierbințeală
Îmi coace pielea ; Cu greu m-aș așeza;
Apoi,
Viața din mine parcă se îneacă;
Scapă-ne de amar și jale, O, Keșav!
Nimic bun nu poate izvorâ
Scapă-ne de amar și jale, O, Keșav!
Nimic bun nu poate izvorâ
din măcelărirea reciprocă!
Aho, ce tristă victorie, Govinda!
Urăsc prăzile cumpărate pe sânge.
Aho, ce tristă victorie, Govinda!
Urăsc prăzile cumpărate pe sânge.
Să mă dedau la moartea lor chiar dacă
ei vor să mă ucidă?
Iată-i gata să moară
părinți fii frați gineri
nicio suflare
O, Madhusudan! Voi lovi pentru
Stăpânirea celor trei lumi;
Stăpânirea celor trei lumi;
nu pentru o
împărăție pământească!
Vom deveni vinovați de moartea vinovaților;
Ce pace ar veni de-aici, O, Madhava?
Căci orbiți de pofte mânioase,
Aceștia nu pot vedea păcatul
Detronării regești și uciderea rudelor,
Cum să ocolim crima -
Noi, care percepem vinovăția și simțim rușinea -
O tu, delectarea oamenilor, Janardana?
La răsturnarea caselor piere
Dulcea lor pietate familială,
Impietatea intră în casa aceea;
Vom deveni vinovați de moartea vinovaților;
Ce pace ar veni de-aici, O, Madhava?
Căci orbiți de pofte mânioase,
Aceștia nu pot vedea păcatul
Detronării regești și uciderea rudelor,
Cum să ocolim crima -
Noi, care percepem vinovăția și simțim rușinea -
O tu, delectarea oamenilor, Janardana?
La răsturnarea caselor piere
Dulcea lor pietate familială,
Impietatea intră în casa aceea;
femeile din
familie devin păcătoase
și din degradarea
femeii,
descendent al lui
Vrsni,
vine descendența
nedorită.
Creșterea populației nedorite provoacă o viață inferioară,
Creșterea populației nedorite provoacă o viață inferioară,
Strămoșii unor
astfel de familii decad lipsiți
De colaci funerari și de apă la moarte.
O, Krishna, întreținător al poporului, am auzit despre cei
De colaci funerari și de apă la moarte.
O, Krishna, întreținător al poporului, am auzit despre cei
Care distrug
tradițiile familiei că locuiesc întotdeauna în iad.
Decât să ne ucidem rudele pentru fericirea regală
Decât să ne ucidem rudele pentru fericirea regală
Mai bine,
neînarmat, să mă omoare fiii lui
Dhrtarastra cu arma în mână.
Sanjaya:
Sanjaya:
După ce a vorbit
astfel pe câmpul de luptă, Arjuna
a aruncat arcul
și săgețile și s-a așezat în car, cu mintea tulbure de durere.
ISABELA VASILIU-SCRABA
Parintele
Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu si poetul Nichifor Crainic în culisele Filocaliei
românești
Motto: „Dacă Dumnezeu va ajuta să
apară întreaga Filocalie în românește, acest act va rămâne legat în mare măsură
de numele Părintelui Arsenie Boca și de mișcarea religioasă pe care a trezit-o
în jurul Mânăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze ale
tradiției ortodoxe și cu mijloacele cele mai curate duhovnicești, ale
învățăturii stăruitoare și ale dragostei de suflete” (pr.D. Stăniloae, vol. II,
1947)
Rezumat de idei: Doi
admiratori ai Filocaliei (Cioran și Andrei Scrima).
Urme ale lecturii Filocaliei în ultimul manuscris
românesc al „parizianului” Cioran. Zilele albe ale
unui „oaspete” stilizând Filocalia la Mănăstirea
Brâncoveanu. Mistici din Filocalia pictați la
Drăgănescu de „ctitorul de frunte al Filocaliei
românești”. Poeta Zorica Lațcu traduce Filocalia după
orele de serviciu și în vacanțe într-o chilie a Mânăstirii de la Sâmbăta de
Sus, numele ei nefiind menționat de prof. Stăniloae.
Cioran mărturisea la Paris că-i
este „imposibil” să se ducă la biserică să audă Evanghelia în franceză. I se
părea că „sună grotesc”. „Cândva am scris -mai spunea el în deceniul opt-, că
nu se poate imagina un Iisus vorbind franțuzește”. În schimb,
„Biblia în românește, tot serviciul religios, în special cel de la înmormântare
când se vorbește de viața pământeană a celui dispărut, sunt extraordinare” (1).
Emil Cioran se extaziase (pe bună
dreptate!) și de frumuseţea traducerii Filocaliei (vol I-IV, Sibiu,
1945-1948). La zece ani după apariţia primelor patru volume datorită stăruinței
Părintelui Arsenie Boca pe atunci faimos stareț la Mănăstirea Brâncoveanu,
călugărul Andrei Scrima vorbea la Paris despre tradiția ortodoxă bazată pe
textele Filocalice, într-un interviu publicat de pr. Oliver Clement (2).
Dar abia la distanță de trei decenii după tipărirea de la Sibiu, oficialii
culturii comuniste au îngăduit publicarea la București a următoarelor patru
volume (Filocalia, vol. V-VIII, București, 1976-1979).
Dacă până în 1948 numele
traducătoarei Zorica Lațcu (3) nu a fost trecut – poate pentru
a nu împărți banii (4) dați de mitropolitul N. Bălan pentru
traducerea primei jumătăți a colecției de scrieri mistico-ascetice reunite sub
numele de Filocalia, perioada terorismului ideologic comunist s-a
caracterizat înainte de toate prin interzicerea mediatizării numelor celor care
au fost schingiuiți fără de vină prin temnițele politice. Or, atât starețul de
la Sâmbăta și de la Prislop cât și poeta Zorica Lațcu (închinoviată din 5 mai
1948 la Mănăstirea Vladimirești) au fost victime ale arestărilor abuzive (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns
la Centenarul sărbătorit la Mânăstirea Brâncoveanu; URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/21)
din timpul unui regim care nu s-a putut impune și menține 45 de ani fără lagăre
de exterminare și milioane de întemnițati, cum bine obsevase Vintilă Horia
(vezi Jurnal de sfârșit de ciclu, Ed. Vremea. București, 2017). În
primăvarea anului 1955 peste 220 de securiști conduși de (omul Moscovei)
Alexandru Nicolschi/ Boris Grumberg/ A. Nicolau (general N.K.V.D.) au arestat
318 măicuțe de la Vladimirești. Comandată de ministrul de interne Alexandru
Drăghici (fugit la Budapesta în 1990) si, desigur de șeful Securității,
Pantiușa/ Gh. Pintilie, despre care se spune să l-ar fi ucis pe arestatul
ministru comunist de justiție Lucrețiu Pătrășcanu) operația s-a efectuat cu
aportul locotenentului colonel Zambetti si al căpitanului Eibenschutz
(5).
Fără să știe mai mult decât
citise prin prefețele volumelor Filocaliei de la Sibiu, parcurse
probabil la vremea când redacta ultima sa carte în românește unde se regăsesc
idei din secțiunea „Despre dracul întristării” (Filocalia, vol. I,
1946, ediția a doua), Cioran s-a grăbit să aducă laude în exclusivitate lui
Dumitru Stăniloae (1903-1993) pentru reuşita stilistică a traducerii Filocaliei.
Sursele din care noi am putut afla mai multe detalii (decât a putut ști Cioran
despre culisele frumoasei traduceri) s-au ivit abia după căderea comunismului,
la început prin publicarea de către maica Zamfira a celor două volume de
memorii ale fostului academician Nichifor Crainic, pe urmă prin apariția noii
serii a revistei „Gândirea” scoasă tot de maica Zamfira Constantinescu, fostă
elevă a profesorului de mistică Nichifor Crainic si, last but not least, prin
postarea pe youtube a inregistrărilor cu Aspazia Oțel Petrescu, sau cu fosta
stareță de la Vladimirești, înregistrări completate de apariția la edituri din
provincie a unor volume despre Părintele Arsenie Boca.
După cum își amintise într-un
interviu de la sfârșitul anilor optzeci, vremea celui de-al doilea război
mondial (si a ocupației germane a Parisului) a reprezentat pentru Emil Cioran
perioada în care a învățat „două lucruri: engleza și româna. Am citit în acea
perioadă –spunea Cioran – tot ce puteam găsi în românește, în special Biblia,
pentru a mă perfecționa în limba română…, ca apoi s-o abandonez în favoarea
francezei” (6). Pe lângă Biblie, fiul de protopop
citise atunci în volumul întâi al Filocaliei despre existența
împielițatului care, spre deosebire de toți ceilalți draci care „fac sufletul
iubitor de plăceri…nu primește să facă aceasta, ci el taie și usucă prin
întristare orice plăcere a sufletului…Simbolul acestui drac este năpârca al
cărei venin copleșește veninul celorlalte animale” (Evagrie în Filocalia,
1946, ediția a doua). Iată cum a recepționat Cioran noutatea găsită la
asceticul Evagrie Ponticul: „În a roade măduva vieții, există un vierme mai
necruțător decât toți viermii, mai insinuant decât târâtoarele, mai harnic
decât moliile și mai crud ca râmele văzute și nevăzute, este iadul vârât în
tine, este Tristețea” (Cioran, Razne, Ed. Humanitas, 2012, p. 25).
În capitala Franței bursierul
Cioran ajunsese în 1937, cam la o lună după ce un tipograf comunist îi tipărise
Lacrimi si sfinți, volum de „auto-biografie mascată” (Cioran), mărturisind
mai mult decât o sensibilitate nativă față de problemele religioase (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran, un mistic în lumea filozofiei, URL http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CioranMistic15.htm
). Fiindcă în acei ani, 1936-1937, profesorul de filozofie Cioran avusese o
adevărată „criză religioasă” (cf. E. Cioran în conversație cu Ion Deaconescu).
După opinia eseistului ajuns pe culmile gloriei, Lacrimi si sfinți ar
reprezenta o carte de „adnotări pentru și împotriva religiei” scrisă de un
tânăr „înclinat spre exces” care un an întreg își împărțise lecturile între
mistici și vieți de sfinți. Întâmplarea face ca din anul 1937 să dateze si
manuscrisul românesc al Filocaliei pregătit la Muntele Athos pentru
tipar și adus de acolo în vara anului 1939 de Părintele Arsenie Boca.
La maturitate, Cioran prețuia în
mod special cartea Lacrimi si sfinți, pentru că fusese scrisă „în
afara istoriei de atunci” (E. Cioran), într-un moment când a trăit „o adevărată
luptă” cu sine însuși. Credea că „e cea mai bună scrisă în românește” (ibid.) ,
deși aproape toți prietenii săi români n-au înțeles-o, atacându-l după apariția
ei. De fapt Cioran – mare admirator al gânditorului religios care a fost
profesorul Nae Ionescu pe care-l însoțea la curs fără să-i fie asistent –
devenise la rândul său convins că „religia merge mult mai în adâncime” (E. C.)
decât orice altă cale de cunoaștere.
„Cufundat în lectura misticilor,
credeam că-i înțeleg”, va spune el amintindu-și de „tentația misticismului” de
la 26 de ani: „Am trăit clipe când te afli dincolo de aparențe. O înfiorare
năvalnică te surprinde pe neașteptate. Te simți cuprins de o plenitudine
extraordinară…Cele câteva momente de iluminare trăite de mine m-au condus la
înțelegerea fericirii supreme de care vorbesc misticii. În afara fericirii
supreme la care suntem chemați în mod cu totul excepțional și numai pentru
scurt timp, nimic nu mai posedă adevărată existență. Trăim în regatul umbrelor.
Oricum, din Paradis (ca și din Infern) nu te mai întorci niciodată același care
ai fost” (Cioran, http://fr.scribd.com/doc/70857079/Caiet-2-Cioran
). După propriile-i mărturisiri, Cioran experimentează pentru trei zile viața
mănăstirească, reușind a-și convinge fratele să renunțe la gândul călugăririi.
Ecoul „întoarcerii din Paradis” (pe care o anume conjunctură l-a păstrat
neîntinat de nici o răzvrătire a lucidității, aroganței și cinismului său
obișnuit, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ideas- A Variable Background in
Cioran’s Writings, URL http://isabelavs.go.ro/Discip/CAP8.html
), transpare doar într-o scrisoare către părinți, când fratele și sora lui
Cioran au ajuns în gulagul comunist în care mercenarii ocupantului sovietic au
decimat printr-un regim de exterminare sute de mii de români (7).
„Nu trebuie să vă lăsați copleșiți –le-a scris atunci Cioran. Din moment ce
aveți credință în Dumnezeu, adică singura mângâiere valabilă care există sub
soare, mi se pare că sînteți destul de înarmați pentru a suporta orice
suferință”. Amintindu-și durerea pricinuită de întemnițarea fără de vină a
Virginiei și a lui Aurel, Cioran recunoaște peste ani că atunci „ar fi trecut
de partea lui Dumnezeu”. În scrisoarea către ai săi are și revelația falsei
sale necredințe: „poate nu sunt în fond atât de necredincios pe cât par”.
În cripto-comunismul de după
nouăzeci s-a început re-editarea primelor patru volume ale Filocaliei (în
1992, la Editura Harisma din București) fără retipărirea prefeţelor ediției
sibiene, ca nu cumva să fie mediatizat numele „ctitorului de frunte al Filocaliei
românești” (vezi prefața volumului II scrisă de Stăniloae) de la a cărui moarte
martirică (din 28 noiembrie 1989) abia trecuseră trei ani (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, în rev. „Acolada”,
Satu Mare, nr. 9/2014, p 18, URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/
). Lipsa prefețelor scrise de Stăniloae înainte de 1948 a ascuns istoria
traducerii Filocaliei, aşa cum apărea ea povestită de rectorul
Academiei Andreiene. Dacă prefețele din anii patruzeci au putut fi cu ușurință
îndepărtate, mai greu ar fi fost de îndepărtat urmele activității legate de
ctitorirea Filocaliei românești de la Biserica din Drăgănescu unde
Părintele Arsenie Boca i-a reprezentat pe mulți dintre scriitorii mistici
pomeniti în Filocalie: Sfântul Dionisie Areopagitul, Sf. Grigore de
Nissa, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Scărariul,
Sfântul Efrem Sirul, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigore de
Nazianz, Macarie Egipteanul, Sf. Antonie cel Mare, etc. Poate nu numai
unicității ficturii, ci și datorită acestui fapt, Biserica de la Drăganescu
supranumită „Capela Sixtină a Ortodoxiei” nu are indicații care să ghideze
automobiliștii din șoseaua națională până la ea (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul
Bisericii de la Drăgănescu și o profeție a Părintelui Arsenie Boca, URL, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/
sau o variantă la http://www.romanianstudies.org/content/2011/03/miracolul-bisericii-de-la-draganescu-si-o-profetie-a-parintelui-arsenie-boca/
).
După decembrie1989, profesorul D.
Stăniloae și-a amintit cu prilejul unui interviu că Părintele Arsenie Boca (ale
cărui predici le asculta bucuros la Sâmbăta de Sus, venit chiar de la
București, cum s-a întâmplat de Sfânta sărbătoare a Pastilor din mai 1948)
stătea cu el la Sibiu, “luni de zile” ca să traducă împreună textele filocalice
necuprise în manuscrisul românesc adus de la Muntele Athos. Starețul Mănăstirii
Brâncoveanu (pe care în primăvara anului 1944 îl găsise în casa profesorului
Stăniloae și maica Veronica de la Vladimirești) fusese cel care a scris
transpunerea în românește necesitând pe alocuri (ca orice traducere din
indifereant ce limbă străină) îmbunătățiri stilistice ulterioare.
Primele patru volume ale Filocaliei
au putut să apară datorită „stăruinței întăritoare” a Părintelui Arsenie „care
– scrie Stăniloae – a stat lângă mine [începând din iarna anului 1943-1944] tot
timpul traducerii, scriind întreg textul românesc în prima formă pe care am
reușit să i-o dau” consemnează pr. Stăniloae pe 6 ian. 1948 în prefaţa
volumului III (8). Profesorul Stăniloae mai precizase că în
volumele Filocaliei tipărite la Sibiu au fost folosite si
pagini gata traduse în românește si copiate de Părintele Arsenie Boca într-un
caiet cu care s-a întors de la Muntele Athos. Este posibil ca din
compararea acestor pagini copiate la Sfântul Munte cu textul introdus în
volumele tipărite ale Filocaliei unii să-și imagineze că posedă
„dovada” scrierii „după dictatul” traducătorului Stăniloae, fără a se gândi la
contribuția elenistei Zorica Lațcu (traducătoare și ea) sau la înbunătățirile
stilistice operate atât de Nichifor Crainic cât și de poeta Zorica Lațcu.
După opinia unui autor interesat
de „atenția poliției politice” (Ed. Partener, Galați, 2009), Nichifor Crainic
nu s-ar fi ocupat în prima iarnă de ocupație sovietică la Mânăstirea
Brâncoveanu cu stilizarea traducerii Filocaliei, cum a spus el însuși
la una din anchetele din 1955. Marele poet Nichifor Crainic ar fi făcut la
Sâmbăta de Sus doar o „verificare a traducerilor din primul volum al Filocaliei”
(Părintele Arsenie Boca în atenția poliției politice, 2009, p.62).
Vreme de trei ani de zile
„pribeag în țara sa”, academicianul Nichifor Crainic a hotărât în 1947
(știindu-se nevinovat) să se predea. Manuscrisul memoriilor sale (9)
se pare că a ajuns (prin preotul Sămărghițan) la faimosului stareț de la
Sâmbăta. Acesta, fiind mutat de mitropolitul Bălan în noiembrie 1948 la Mănăstirea
Prislop, a ascuns memoriile lui Crainic la o rudă de-a sa. Datorită ajutorului
pe care i l-a dat la nevoie teologului profesor Nichifor Crainic, părintele
Arsenie Boca a fost invitat de octogenarul Crainic în decembrie 1969 la
Restaurantul Bucur, după cum a reieșit din arhivele organelor represive ale
regimului polițienesc comunist (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr
despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu, URL
https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/
).
Ieșit cu viață din temnița
politică, Stăniloae (ascuns după pseudonimul „Văleanu Ion”) n-a putut scrie în
1965 despre Părintele Arsenie Boca decât că „impresiona prin priviri fixe” cu
toate că avea și calitatea reală a unei prompte serviabilități, în 1946
producându-se „o apropiere între Arsenie Boca și prințesa Ileana” (29 iunie
1965, în vol. III, Părintele Arsenie Boca în arhivele Securității, Ed.
Agnos, Sibiu, 2016, p. 367). După 1990 profesorul Stăniloae si-a putut aminti
mai relaxat de puternica personalitate a fostului stareț de la Sâmbăta care a
“reînviat cu viaţa şi cu propăvăduirea sa duhul Filocaliei în viaţa
religioasă a poporului nostru” (D. Stăniloae, “Cuvânt înainte” în Filocalia,
vol. III, Sibiu, 1948). O fosta deținută potitic arestată fără motiv când era
studentă la litere povestea următoarele amănunte legate de vizita ei la
Mănăstirea Brâncoveanu în mai 1948: „Acolo la Sâmbăta l-am întâlnit și pe
părintele Stăniloae, care avea să devină apoi unul dintre cei mai mari
dogmaticieni ai timpului, și pe Părintele Mladin. Ei mergeau la Sâmbăta cu
regularitate” spunea Aspazia Oțel-Petrescu (Un popas la Sâmbăta de Sus cu
Părintele Arsenie Boca, în rev. „Gândirea”, Sibiu, nr.6-7/ 2003,
pp.25-31).
La vremea războiului pentru
redobândirea Basarabiei și Bucovinei de Nord (smulse de Stalin în vara
„apocaliptică” 1940, redobândite prin luptă de români și după 23 august 1944
luate iarăși de Stalin) Părintele Arsenie (la vârsta de 25 de ani, traducător
din limba greacă a lui Ion Scăraru, autor cuprins după deceniul opt într-unul
din volumele Filocaliei) i-ar fi dat profesorului Dumitru Stăniloae
necontenit ajutor și „imbold” să traducă primele patru volume. În interviul din
1990, remarcabilul dogmatician l-a descris pe „Sfântul Ardealului” ca pe un om
care “avea ceva atractiv, puternic”, și care impresiona “prin forma hotărâtă a
lui de a fi. Era un dar al lui. Parcă era o piatră, o stâncă” (pr. D.
Stăniloae).
Profesorul de mistică Nichifor
Crainic (1889-1972) al cărui curs îl continuase pentru un an (vezi profesorii
Facultății de Teologie din București enumărați pe 28 sept. 1955 de maica
Zamfira arestată de la Prislop împreună cu Părintele Arsenie Boca pe 20 sept. 1955,
în vol. II, Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securității, Ed. Agnos,
Sibiu, 2014, p.597) este prezentat în interviul din 1990 de bătrânul Stăniloae
ca un om “foarte deschis, comunicativ” (ibid.) prin opoziţie cu faimosul
duhovnic Arsenie Boca de la Mânăstirea Brâncoveanu. Apropierea dintre cei doi
i-a venit în minte probabil chiar din perioada iernii anului 1944 și a
primăverii din 1945 când starețul Arsenie Boca îl ascunsese pe directorul
prestigioasei reviste „Gândirea” în vila mitropolitului Nicolae Bălan din
incinta mânăstirii.
Printre amintirile sale deformate
de trecerea anilor, Lidia Stăniloae (născută în 1933) inserează un pasaj
(privitor la traducerea Filocaliei ) dintr-o scrisoare a lui Emil
Cioran. Iată fragmentul difuzat de ea prin intermediul propriului ei volum de
(foarte cețoase) amintiri scos în două ediții (2007 si 2010) de fosta Editură
„Politică”: “Doamne, ce limbă curat românească! E o încântare. Ce plastic sună
această limbă a ceasloavelor şi a rugăciunilor. Ca zugrăveala de pe pereţii
bisericilor, plină de culoare şi de forţă de expresie! Părinte Stăniloae, ai
ales exact limbajul care trebuia pentru asemenea lucrare”(v. scrisoarea lui E.
Cioran în vol.: Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina
cuvântului. Împreună cu tatăl meu, Ed. Humanitas, Bucureşti, ed. II-a
revăzută, 2010, p.318).
Desigur că Emil Cioran, care
petrecuse la Sibiu în iarna anului 1940 ultimele sărbători în familie, nu avea
de unde să afle că frumoasa limbă românească a volumelor Filocaliei
apărute între 1945 şi 1948 – datorită “stăruinţei Părintelui Arsenie” (pr. D.
Stăniloae, “Cuvânt înainte” în Filocalia, vol. III, Sibiu, 1948) -,
fusese în fapt opera a doi mari poeţi, din care pe unul (pe Nichifor Crainic)
îl știa foarte bine. În cea mai mare parte, stilizarea traducerii se datora
poetei și elenistei Zorica Laţcu (fiică de avocat devenită maica Teodosia de la
Mânăstirea Vladimirești de lângă Tecuci), eminentă elevă a profesorului Stefan
Bezdechi de la universitatea clujană (9). Poeziile Zoricăi
Lațcu fuseseră apreciate de Nichifor Crainic care le-a publicat începând din
anul 1941 în paginile prestigioasei sale reviste. Spre a se ocupa în tihnă de
traducerea și stilizarea Filocaliei, Zorica Laţcu (1917- 8 aug. 1990)
primise de la starețul Arsenie Boca o chilie care să-i fie birou de lucru la
M-rea Brâncoveanu (vezi mărturiile Aspaziei Oţel Petrescu despre prima sa
întâlnire cu Părintele Arsenie Boca în ian. 1948 publicate în rev. „Gândirea”,
Sibiu, nr. 6-7/2003, pp. 25-31, sau on-line: “Parcă l-aş fi întâlnit pe Iisus”,
https://melidoniumm.wordpress.com/?s=Aspazia+Otel+Petrescu
).
Din octombrie 1987 există o
inregistrare din Italia postată pe youtube în 2012 (https://www.youtube.com/watch?v=wGjben1KWOk
) în care fosta stareță de la Vladimirești povestește cum Zorica Lațcu îi dădea
lui Stăniloae paginile traduse din Filocalie fără a primi nici un ban
pe munca ei care îi ocupa nu numai zilele libere din săptămână, dar si orele de
după serviciu, si cum s-a întristat că nici măcar numele nu-i fusese trecut pe
volumele traduse. În 26 iunie 1965 când amintirile îi erau (comparativ) mai
recente, maica Veronica scrisese într-o declarație către Securitate că a stat
în 1947 trei săptămâni la Sâmbăta de Sus când starețul ținea prelegeri unei
mulțimi de studenți veniți la mănăstire și când acolo se găsea și Zorica Lațcu
traducând în chilia ei din textele filocalice (în vol. III, Părintele Arsenie
Boca în Arhivele Securității, Ed. Agnos, Sibiu, 2016, p.365).
Dar o importantă contribuţie la
“limba curat românească, plină de culoare şi forţă de expresie” avusese vreme
de trei luni însuși marele poet religios Nichifor Crainic ascuns de Părintele
Arsenie Boca la Mânăstirea Brâncoveanu (11) . Intr-una dintre
declarațiile din 1955, după arestarea măicuțelor de la Mânăstirea Vladimirești,
Nichifor Crainic menționează în treacăt efortul depus de el la stilizarea Filocaliei
în vremea când a fost găzduit în vila Mitropolitului Ardealului de la
Mânăstirea Brâncoveanu. La rândul ei, Maica Teodosia (poeta Zorica Laţcu)
povestea că “în perioada în care Părintele Arsenie Boca împreună cu părintele
D. Stăniloae traducea Filocalia, dânsa ajuta la traducere, stilizând
textul” (12).
Aceasta este adevărata istorie a
traducerii Filocaliei într-o limbă românească atât de frumoasă încât a
trezit admirația remarcabilului scriitor Cioran a cărui ultimă tentativă de
a-și îmbunătați stilistica scrierilor românești a implicat o atentă citire a Bibliei
din 1936 tradusă de Gala Galaction, precum și o parcurgere a Filocaliei
sibiene, „ctitorită” de renumitul stareț de la Sâmbăta de Sus.
In încheiere vom recopia pasajul
despre moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, întrucât acest fragment
înregistrat în 2007 este cu îndârjire îndepărtat în toate cărțile ce apar ca
ciupercile după ploaie spre a menționa „mărturia” (trunchiată în această
parte!) călugărului Pantelimon Munteanu de la Ghighiu privitoare la martiriul
faimosului duhovnic Arsenie Boca: “În 1989 părintele Arsenie spunea celor
apropiaţi: ‘nu mă mai vedeţi în curând că aştia mă termină’. (..).
Ultimele momente şi le-a petrecut la Sinaia. Trebuie neapărat să scrieţi asta.
Am fost la el împreună cu parintele Dometie care a fost ţinut acolo cam o
săptămână si nu i-au dat voie să vorbească cu el. Maica de acolo ne spunea că e
la Drăgănescu. Părintele Arsenie avea însă un căţel mic, flocos, negru. Unde
era părintele, acolo era şi căţelul. Când am văzut căţelul, mi-am dat seama că
este acolo. În cele din urmă ni s-a spus că este bolnav şi că nu poate vedea pe
nimeni. I se poate trimite doar un pomelnic sau o scrisoare… După trei zile ni
s-a spus că a murit părintele. L-au adus şi era aşa cum era: TORTURAT şi
CHINUIT. /…/ Nu mi-e frică să spun adevărul, chiar dacă unii mai vor să ascundă
acest lucru. Puteţi fi şi un om trimis de cei care l-au torturat şi acum vor cu
orice preţ să ascundă adevărul. Eu spun adevărul pe faţă, pentru că mulţi îl
ştiu, dar nu îl spun” (Părintele Pantelimon de la M-rea Ghighiu, înregistrare
din toamna anului 2007). După difuzarea pe internet a acestui pasaj, bătrânul
părinte Pantelimon a fost mutat de la M-rea Ghighiu la Mănăstirea Turnu, iar
internetul a fost “curăţat” de respectivul pasaj pe care, dintr-un bun obicei,
l-am transcris într-un caiet şi l-am citat într-un articol publicat de rev.
“Arges” în oct. 2010 (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului
Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Mânăstirea
Brâncoveanu; URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/
). Există în zilele noastre o meserie bine plătită pentru “aranjarea”, după
comanda plătitorilor, a unor informaţii care circulă pe internetul de limbă
românească.
Marele duhovnic
Arsenie Boca îl văzuse pe 27 oct. 1989 pe preotul Simion Todoran (căruia maica
Zamfira i-a anunţat telefonic moartea Părintelui pe 28 noiembrie). Atunci, cu o
lună înainte de plecarea lui la Domnul, i-a spus că este “ultima dată când ne
vedem”(S. Tudoran în vol. Mărturii din Tara Făgăraşului despre părintele
Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004, p.113). Unii au povestit că
Părintele a fost scos din mașina cu care venea de la București si introdus în
mașina securiștilor care l-au schingiuit. Locuind la Sinaia, Părintele Arsenie
Boca (pensionat pe 1 iunie 1967) se dusese probabil pe 21 nov. 1989 la
Bucureşti să-si ridice pensia. Intr-o notă pentru Securitate este consemnată
intenţia sa de a-şi muta pensia la Sinaia. După relatarea preotului N. Boboia
din Porumbacu de Sus, Părintele Arsenie Boca s-a întors cu o masină care a fost
somată de doi securisti să oprească. Soferul n-a vrut, dar Părintele Arsenie
Boca i-a zis că-i rămân cei doi copii pe drumuri fiindcă securiştii îl vor
împuşca daca nu opreşte. Din maşina oprită Părintele Arsenie Boca a fost scos
cu brutalitate şi apoi bătut cu sălbăticie. E foarte probabil că apoi a fost
transportat la așezământul monahal de la Sinaia și lăsat în grija maicilor de
acolo, înspăimântate de Securitate să nu sufle nici o vorbă de cele întâmplate.
Probabil că părintele Pantelimon împreună cu părintele Dometie au presimtit
ceva fiindcă aveau mare evlavie la Părintele Arsenie. De aceea s-au dus la
Sinaia unde au rămas cam o săptămână, cât a durat agonia şi maicile
înspăimântate nu i-au lăsat să-l vadă pe cel torturat.
Despre Părintele Arsenie Boca,
preotul din Porumbacu de Sus mai spunea că “ar trebui să fie folosit la
facultăţile de teologie, la seminarii, la mânăstiri, în toată ţara. Nu să fie
ţinut ascuns” (Pr. Nicolae Boboia, în vol. Mărturii din Ţara Făgăraşului
despre Părintele Arsenie Boca, Făgăraş, Ed. Agaton, 2004, p.26).
IsabelaVS-TraduFilocalia5
IsabelaVS-TraduFilocalia5/7 ian. 2018/48540car./6855cuv.
Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie
Boca, poeta Zorica Lațcu si poetul Nichifor Crainic în culisele Filocaliei
românești
Motto: „Dacă Dumnezeu va ajuta să
apară întreaga Filocalie în românește, acest act va rămâne legat în mare măsură
de numele Părintelui Arsenie Boca și de mișcarea religioasă pe care a trezit-o
în jurul Mânăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze ale
tradiției ortodoxe și cu mijloacele cele mai curate duhovnicești, ale
învățăturii stăruitoare și ale dragostei de suflete” (pr.D. Stăniloae, vol. II,
1947)
Rezumat de idei: Doi
admiratori ai Filocaliei (Cioran și Andrei Scrima).
Urme ale lecturii Filocaliei în ultimul manuscris
românesc al „parizianului” Cioran. Zilele albe ale
unui „oaspete” stilizând Filocalia la Mănăstirea Brâncoveanu.
Mistici din Filocalia pictați la Drăgănescu de
„ctitorul de frunte al Filocaliei românești”. Poeta
Zorica Lațcu traduce Filocalia după orele de serviciu
și în vacanțe într-o chilie a Mânăstirii de la Sâmbăta de Sus, numele ei
nefiind menționat de prof. Stăniloae.
Cioran mărturisea la Paris că-i
este „imposibil” să se ducă la biserică să audă Evanghelia în franceză. I se
părea că „sună grotesc”. „Cândva am scris -mai spunea el în deceniul opt-, că
nu se poate imagina un Iisus vorbind franțuzește”. În schimb,
„Biblia în românește, tot serviciul religios, în special cel de la înmormântare
când se vorbește de viața pământeană a celui dispărut, sunt extraordinare” (1).
Emil Cioran se extaziase (pe bună
dreptate!) și de frumuseţea traducerii Filocaliei (vol I-IV, Sibiu,
1945-1948). La zece ani după apariţia primelor patru volume datorită stăruinței
Părintelui Arsenie Boca pe atunci faimos stareț la Mănăstirea Brâncoveanu,
călugărul Andrei Scrima vorbea la Paris despre tradiția ortodoxă bazată pe
textele Filocalice, într-un interviu publicat de pr. Oliver Clement (2).
Dar abia la distanță de trei decenii după tipărirea de la Sibiu, oficialii
culturii comuniste au îngăduit publicarea la București a următoarelor patru
volume (Filocalia, vol. V-VIII, București, 1976-1979).
Dacă până în 1948 numele
traducătoarei Zorica Lațcu (3) nu a fost trecut – poate pentru
a nu împărți banii (4) dați de mitropolitul N. Bălan pentru
traducerea primei jumătăți a colecției de scrieri mistico-ascetice reunite sub
numele de Filocalia, perioada terorismului ideologic comunist s-a
caracterizat înainte de toate prin interzicerea mediatizării numelor celor care
au fost schingiuiți fără de vină prin temnițele politice. Or, atât starețul de
la Sâmbăta și de la Prislop cât și poeta Zorica Lațcu (închinoviată din 5 mai
1948 la Mănăstirea Vladimirești) au fost victime ale arestărilor abuzive (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns
la Centenarul sărbătorit la Mânăstirea Brâncoveanu; URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/21)
din timpul unui regim care nu s-a putut impune și menține 45 de ani fără lagăre
de exterminare și milioane de întemnițati, cum bine obsevase Vintilă Horia
(vezi Jurnal de sfârșit de ciclu, Ed. Vremea. București, 2017). În
primăvarea anului 1955 peste 220 de securiști conduși de (omul Moscovei)
Alexandru Nicolschi/ Boris Grumberg/ A. Nicolau (general N.K.V.D.) au arestat
318 măicuțe de la Vladimirești. Comandată de ministrul de interne Alexandru
Drăghici (fugit la Budapesta în 1990) si, desigur de șeful Securității,
Pantiușa/ Gh. Pintilie, despre care se spune să l-ar fi ucis pe arestatul
ministru comunist de justiție Lucrețiu Pătrășcanu) operația s-a efectuat cu
aportul locotenentului colonel Zambetti si al căpitanului Eibenschutz
(5).
Fără să știe mai mult decât
citise prin prefețele volumelor Filocaliei de la Sibiu, parcurse
probabil la vremea când redacta ultima sa carte în românește unde se regăsesc
idei din secțiunea „Despre dracul întristării” (Filocalia, vol. I,
1946, ediția a doua), Cioran s-a grăbit să aducă laude în exclusivitate lui
Dumitru Stăniloae (1903-1993) pentru reuşita stilistică a traducerii Filocaliei.
Sursele din care noi am putut afla mai multe detalii (decât a putut ști Cioran
despre culisele frumoasei traduceri) s-au ivit abia după căderea comunismului,
la început prin publicarea de către maica Zamfira a celor două volume de
memorii ale fostului academician Nichifor Crainic, pe urmă prin apariția noii
serii a revistei „Gândirea” scoasă tot de maica Zamfira Constantinescu, fostă
elevă a profesorului de mistică Nichifor Crainic si, last but not least, prin
postarea pe youtube a inregistrărilor cu Aspazia Oțel Petrescu, sau cu fosta
stareță de la Vladimirești, înregistrări completate de apariția la edituri din
provincie a unor volume despre Părintele Arsenie Boca.
După cum își amintise într-un
interviu de la sfârșitul anilor optzeci, vremea celui de-al doilea război
mondial (si a ocupației germane a Parisului) a reprezentat pentru Emil Cioran
perioada în care a învățat „două lucruri: engleza și româna. Am citit în acea
perioadă –spunea Cioran – tot ce puteam găsi în românește, în special Biblia,
pentru a mă perfecționa în limba română…, ca apoi s-o abandonez în favoarea
francezei” (6). Pe lângă Biblie, fiul de protopop
citise atunci în volumul întâi al Filocaliei despre existența
împielițatului care, spre deosebire de toți ceilalți draci care „fac sufletul
iubitor de plăceri…nu primește să facă aceasta, ci el taie și usucă prin
întristare orice plăcere a sufletului…Simbolul acestui drac este năpârca al
cărei venin copleșește veninul celorlalte animale” (Evagrie în Filocalia,
1946, ediția a doua). Iată cum a recepționat Cioran noutatea găsită la
asceticul Evagrie Ponticul: „În a roade măduva vieții, există un vierme mai
necruțător decât toți viermii, mai insinuant decât târâtoarele, mai harnic
decât moliile și mai crud ca râmele văzute și nevăzute, este iadul vârât în
tine, este Tristețea” (Cioran, Razne, Ed. Humanitas, 2012, p. 25).
În capitala Franței bursierul
Cioran ajunsese în 1937, cam la o lună după ce un tipograf comunist îi tipărise
Lacrimi si sfinți, volum de „auto-biografie mascată” (Cioran),
mărturisind mai mult decât o sensibilitate nativă față de problemele religioase
(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran, un mistic în lumea filozofiei,
URL http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CioranMistic15.htm
). Fiindcă în acei ani, 1936-1937, profesorul de filozofie Cioran avusese o
adevărată „criză religioasă” (cf. E. Cioran în conversație cu Ion Deaconescu).
După opinia eseistului ajuns pe culmile gloriei, Lacrimi si sfinți ar
reprezenta o carte de „adnotări pentru și împotriva religiei” scrisă de un
tânăr „înclinat spre exces” care un an întreg își împărțise lecturile între
mistici și vieți de sfinți. Întâmplarea face ca din anul 1937 să dateze si
manuscrisul românesc al Filocaliei pregătit la Muntele Athos pentru
tipar și adus de acolo în vara anului 1939 de Părintele Arsenie Boca.
La maturitate, Cioran prețuia în
mod special cartea Lacrimi si sfinți, pentru că fusese scrisă „în
afara istoriei de atunci” (E. Cioran), într-un moment când a trăit „o adevărată
luptă” cu sine însuși. Credea că „e cea mai bună scrisă în românește” (ibid.) ,
deși aproape toți prietenii săi români n-au înțeles-o, atacându-l după apariția
ei. De fapt Cioran – mare admirator al gânditorului religios care a fost
profesorul Nae Ionescu pe care-l însoțea la curs fără să-i fie asistent –
devenise la rândul său convins că „religia merge mult mai în adâncime” (E. C.)
decât orice altă cale de cunoaștere.
„Cufundat în lectura misticilor,
credeam că-i înțeleg”, va spune el amintindu-și de „tentația misticismului” de
la 26 de ani: „Am trăit clipe când te afli dincolo de aparențe. O înfiorare
năvalnică te surprinde pe neașteptate. Te simți cuprins de o plenitudine
extraordinară…Cele câteva momente de iluminare trăite de mine m-au condus la
înțelegerea fericirii supreme de care vorbesc misticii. În afara fericirii
supreme la care suntem chemați în mod cu totul excepțional și numai pentru
scurt timp, nimic nu mai posedă adevărată existență. Trăim în regatul umbrelor.
Oricum, din Paradis (ca și din Infern) nu te mai întorci niciodată același care
ai fost” (Cioran, http://fr.scribd.com/doc/70857079/Caiet-2-Cioran
). După propriile-i mărturisiri, Cioran experimentează pentru trei zile viața
mănăstirească, reușind a-și convinge fratele să renunțe la gândul călugăririi.
Ecoul „întoarcerii din Paradis” (pe care o anume conjunctură l-a păstrat
neîntinat de nici o răzvrătire a lucidității, aroganței și cinismului său
obișnuit, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ideas- A Variable Background in
Cioran’s Writings, URL http://isabelavs.go.ro/Discip/CAP8.html
), transpare doar într-o scrisoare către părinți, când fratele și sora lui
Cioran au ajuns în gulagul comunist în care mercenarii ocupantului sovietic au
decimat printr-un regim de exterminare sute de mii de români (7).
„Nu trebuie să vă lăsați copleșiți –le-a scris atunci Cioran. Din moment ce
aveți credință în Dumnezeu, adică singura mângâiere valabilă care există sub
soare, mi se pare că sînteți destul de înarmați pentru a suporta orice
suferință”. Amintindu-și durerea pricinuită de întemnițarea fără de vină a
Virginiei și a lui Aurel, Cioran recunoaște peste ani că atunci „ar fi trecut
de partea lui Dumnezeu”. În scrisoarea către ai săi are și revelația falsei
sale necredințe: „poate nu sunt în fond atât de necredincios pe cât par”.
În cripto-comunismul de după
nouăzeci s-a început re-editarea primelor patru volume ale Filocaliei (în
1992, la Editura Harisma din București) fără retipărirea prefeţelor ediției
sibiene, ca nu cumva să fie mediatizat numele „ctitorului de frunte al Filocaliei
românești” (vezi prefața volumului II scrisă de Stăniloae) de la a cărui moarte
martirică (din 28 noiembrie 1989) abia trecuseră trei ani (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, în rev. „Acolada”,
Satu Mare, nr. 9/2014, p 18, URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/
). Lipsa prefețelor scrise de Stăniloae înainte de 1948 a ascuns istoria
traducerii Filocaliei, aşa cum apărea ea povestită de rectorul
Academiei Andreiene. Dacă prefețele din anii patruzeci au putut fi cu ușurință
îndepărtate, mai greu ar fi fost de îndepărtat urmele activității legate de
ctitorirea Filocaliei românești de la Biserica din Drăgănescu unde
Părintele Arsenie Boca i-a reprezentat pe mulți dintre scriitorii mistici
pomeniti în Filocalie: Sfântul Dionisie Areopagitul, Sf. Grigore de
Nissa, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Scărariul,
Sfântul Efrem Sirul, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigore de
Nazianz, Macarie Egipteanul, Sf. Antonie cel Mare, etc. Poate nu numai
unicității ficturii, ci și datorită acestui fapt, Biserica de la Drăganescu
supranumită „Capela Sixtină a Ortodoxiei” nu are indicații care să ghideze
automobiliștii din șoseaua națională până la ea (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul
Bisericii de la Drăgănescu și o profeție a Părintelui Arsenie Boca, URL, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/
sau o variantă la http://www.romanianstudies.org/content/2011/03/miracolul-bisericii-de-la-draganescu-si-o-profetie-a-parintelui-arsenie-boca/
).
După decembrie1989, profesorul D.
Stăniloae și-a amintit cu prilejul unui interviu că Părintele Arsenie Boca (ale
cărui predici le asculta bucuros la Sâmbăta de Sus, venit chiar de la
București, cum s-a întâmplat de Sfânta sărbătoare a Pastilor din mai 1948)
stătea cu el la Sibiu, “luni de zile” ca să traducă împreună textele filocalice
necuprise în manuscrisul românesc adus de la Muntele Athos. Starețul Mănăstirii
Brâncoveanu (pe care în primăvara anului 1944 îl găsise în casa profesorului
Stăniloae și maica Veronica de la Vladimirești) fusese cel care a scris
transpunerea în românește necesitând pe alocuri (ca orice traducere din indifereant
ce limbă străină) îmbunătățiri stilistice ulterioare.
Primele patru volume ale Filocaliei
au putut să apară datorită „stăruinței întăritoare” a Părintelui Arsenie „care
– scrie Stăniloae – a stat lângă mine [începând din iarna anului 1943-1944] tot
timpul traducerii, scriind întreg textul românesc în prima formă pe care am
reușit să i-o dau” consemnează pr. Stăniloae pe 6 ian. 1948 în prefaţa
volumului III (8). Profesorul Stăniloae mai precizase că în
volumele Filocaliei tipărite la Sibiu au fost folosite si
pagini gata traduse în românește si copiate de Părintele Arsenie Boca într-un
caiet cu care s-a întors de la Muntele Athos. Este posibil ca din
compararea acestor pagini copiate la Sfântul Munte cu textul introdus în
volumele tipărite ale Filocaliei unii să-și imagineze că posedă
„dovada” scrierii „după dictatul” traducătorului Stăniloae, fără a se gândi la
contribuția elenistei Zorica Lațcu (traducătoare și ea) sau la înbunătățirile
stilistice operate atât de Nichifor Crainic cât și de poeta Zorica Lațcu.
După opinia unui autor interesat
de „atenția poliției politice” (Ed. Partener, Galați, 2009), Nichifor Crainic
nu s-ar fi ocupat în prima iarnă de ocupație sovietică la Mânăstirea
Brâncoveanu cu stilizarea traducerii Filocaliei, cum a spus el însuși
la una din anchetele din 1955. Marele poet Nichifor Crainic ar fi făcut la
Sâmbăta de Sus doar o „verificare a traducerilor din primul volum al Filocaliei”
(Părintele Arsenie Boca în atenția poliției politice, 2009, p.62).
Vreme de trei ani de zile „pribeag
în țara sa”, academicianul Nichifor Crainic a hotărât în 1947 (știindu-se
nevinovat) să se predea. Manuscrisul memoriilor sale (9)
se pare că a ajuns (prin preotul Sămărghițan) la faimosului stareț de la
Sâmbăta. Acesta, fiind mutat de mitropolitul Bălan în noiembrie 1948 la
Mănăstirea Prislop, a ascuns memoriile lui Crainic la o rudă de-a sa. Datorită
ajutorului pe care i l-a dat la nevoie teologului profesor Nichifor Crainic,
părintele Arsenie Boca a fost invitat de octogenarul Crainic în decembrie 1969
la Restaurantul Bucur, după cum a reieșit din arhivele organelor represive ale
regimului polițienesc comunist (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr
despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu, URL
https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/
).
Ieșit cu viață din temnița
politică, Stăniloae (ascuns după pseudonimul „Văleanu Ion”) n-a putut scrie în
1965 despre Părintele Arsenie Boca decât că „impresiona prin priviri fixe” cu
toate că avea și calitatea reală a unei prompte serviabilități, în 1946
producându-se „o apropiere între Arsenie Boca și prințesa Ileana” (29 iunie
1965, în vol. III, Părintele Arsenie Boca în arhivele Securității, Ed.
Agnos, Sibiu, 2016, p. 367). După 1990 profesorul Stăniloae si-a putut aminti
mai relaxat de puternica personalitate a fostului stareț de la Sâmbăta care a
“reînviat cu viaţa şi cu propăvăduirea sa duhul Filocaliei în viaţa
religioasă a poporului nostru” (D. Stăniloae, “Cuvânt înainte” în Filocalia,
vol. III, Sibiu, 1948). O fosta deținută potitic arestată fără motiv când era
studentă la litere povestea următoarele amănunte legate de vizita ei la
Mănăstirea Brâncoveanu în mai 1948: „Acolo la Sâmbăta l-am întâlnit și pe
părintele Stăniloae, care avea să devină apoi unul dintre cei mai mari
dogmaticieni ai timpului, și pe Părintele Mladin. Ei mergeau la Sâmbăta cu
regularitate” spunea Aspazia Oțel-Petrescu (Un popas la Sâmbăta de Sus cu Părintele
Arsenie Boca, în rev. „Gândirea”, Sibiu, nr.6-7/ 2003, pp.25-31).
La vremea războiului pentru
redobândirea Basarabiei și Bucovinei de Nord (smulse de Stalin în vara
„apocaliptică” 1940, redobândite prin luptă de români și după 23 august 1944
luate iarăși de Stalin) Părintele Arsenie (la vârsta de 25 de ani, traducător
din limba greacă a lui Ion Scăraru, autor cuprins după deceniul opt într-unul
din volumele Filocaliei) i-ar fi dat profesorului Dumitru Stăniloae
necontenit ajutor și „imbold” să traducă primele patru volume. În interviul din
1990, remarcabilul dogmatician l-a descris pe „Sfântul Ardealului” ca pe un om
care “avea ceva atractiv, puternic”, și care impresiona “prin forma hotărâtă a
lui de a fi. Era un dar al lui. Parcă era o piatră, o stâncă” (pr. D.
Stăniloae).
Profesorul de mistică Nichifor
Crainic (1889-1972) al cărui curs îl continuase pentru un an (vezi profesorii
Facultății de Teologie din București enumărați pe 28 sept. 1955 de maica
Zamfira arestată de la Prislop împreună cu Părintele Arsenie Boca pe 20 sept.
1955, în vol. II, Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securității, Ed.
Agnos, Sibiu, 2014, p.597) este prezentat în interviul din 1990 de bătrânul
Stăniloae ca un om “foarte deschis, comunicativ” (ibid.) prin opoziţie cu faimosul
duhovnic Arsenie Boca de la Mânăstirea Brâncoveanu. Apropierea dintre cei doi
i-a venit în minte probabil chiar din perioada iernii anului 1944 și a
primăverii din 1945 când starețul Arsenie Boca îl ascunsese pe directorul
prestigioasei reviste „Gândirea” în vila mitropolitului Nicolae Bălan din
incinta mânăstirii.
Printre amintirile sale deformate
de trecerea anilor, Lidia Stăniloae (născută în 1933) inserează un pasaj
(privitor la traducerea Filocaliei ) dintr-o scrisoare a lui Emil
Cioran. Iată fragmentul difuzat de ea prin intermediul propriului ei volum de
(foarte cețoase) amintiri scos în două ediții (2007 si 2010) de fosta Editură
„Politică”: “Doamne, ce limbă curat românească! E o încântare. Ce plastic sună
această limbă a ceasloavelor şi a rugăciunilor. Ca zugrăveala de pe pereţii
bisericilor, plină de culoare şi de forţă de expresie! Părinte Stăniloae, ai
ales exact limbajul care trebuia pentru asemenea lucrare”(v. scrisoarea lui E.
Cioran în vol.: Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina
cuvântului. Împreună cu tatăl meu, Ed. Humanitas, Bucureşti, ed. II-a
revăzută, 2010, p.318).
Desigur că Emil Cioran, care
petrecuse la Sibiu în iarna anului 1940 ultimele sărbători în familie, nu avea
de unde să afle că frumoasa limbă românească a volumelor Filocaliei
apărute între 1945 şi 1948 – datorită “stăruinţei Părintelui Arsenie” (pr. D.
Stăniloae, “Cuvânt înainte” în Filocalia, vol. III, Sibiu, 1948) -,
fusese în fapt opera a doi mari poeţi, din care pe unul (pe Nichifor Crainic)
îl știa foarte bine. În cea mai mare parte, stilizarea traducerii se datora
poetei și elenistei Zorica Laţcu (fiică de avocat devenită maica Teodosia de la
Mânăstirea Vladimirești de lângă Tecuci), eminentă elevă a profesorului Stefan
Bezdechi de la universitatea clujană (9). Poeziile Zoricăi
Lațcu fuseseră apreciate de Nichifor Crainic care le-a publicat începând din
anul 1941 în paginile prestigioasei sale reviste. Spre a se ocupa în tihnă de
traducerea și stilizarea Filocaliei, Zorica Laţcu (1917- 8 aug. 1990)
primise de la starețul Arsenie Boca o chilie care să-i fie birou de lucru la
M-rea Brâncoveanu (vezi mărturiile Aspaziei Oţel Petrescu despre prima sa
întâlnire cu Părintele Arsenie Boca în ian. 1948 publicate în rev. „Gândirea”,
Sibiu, nr. 6-7/2003, pp. 25-31, sau on-line: “Parcă l-aş fi întâlnit pe Iisus”,
https://melidoniumm.wordpress.com/?s=Aspazia+Otel+Petrescu
).
Din octombrie 1987 există o
inregistrare din Italia postată pe youtube în 2012 (https://www.youtube.com/watch?v=wGjben1KWOk
) în care fosta stareță de la Vladimirești povestește cum Zorica Lațcu îi dădea
lui Stăniloae paginile traduse din Filocalie fără a primi nici un ban
pe munca ei care îi ocupa nu numai zilele libere din săptămână, dar si orele de
după serviciu, si cum s-a întristat că nici măcar numele nu-i fusese trecut pe
volumele traduse. În 26 iunie 1965 când amintirile îi erau (comparativ) mai
recente, maica Veronica scrisese într-o declarație către Securitate că a stat
în 1947 trei săptămâni la Sâmbăta de Sus când starețul ținea prelegeri unei
mulțimi de studenți veniți la mănăstire și când acolo se găsea și Zorica Lațcu
traducând în chilia ei din textele filocalice (în vol. III, Părintele
Arsenie Boca în Arhivele Securității, Ed. Agnos, Sibiu, 2016, p.365).
Dar o importantă contribuţie la
“limba curat românească, plină de culoare şi forţă de expresie” avusese vreme
de trei luni însuși marele poet religios Nichifor Crainic ascuns de Părintele
Arsenie Boca la Mânăstirea Brâncoveanu (11) . Intr-una dintre
declarațiile din 1955, după arestarea măicuțelor de la Mânăstirea Vladimirești,
Nichifor Crainic menționează în treacăt efortul depus de el la stilizarea Filocaliei
în vremea când a fost găzduit în vila Mitropolitului Ardealului de la
Mânăstirea Brâncoveanu. La rândul ei, Maica Teodosia (poeta Zorica Laţcu)
povestea că “în perioada în care Părintele Arsenie Boca împreună cu părintele
D. Stăniloae traducea Filocalia, dânsa ajuta la traducere, stilizând
textul” (12).
Aceasta este adevărata istorie a
traducerii Filocaliei într-o limbă românească atât de frumoasă încât a
trezit admirația remarcabilului scriitor Cioran a cărui ultimă tentativă de
a-și îmbunătați stilistica scrierilor românești a implicat o atentă citire a Bibliei
din 1936 tradusă de Gala Galaction, precum și o parcurgere a Filocaliei
sibiene, „ctitorită” de renumitul stareț de la Sâmbăta de Sus.
In încheiere vom recopia pasajul
despre moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, întrucât acest fragment
înregistrat în 2007 este cu îndârjire îndepărtat în toate cărțile ce apar ca
ciupercile după ploaie spre a menționa „mărturia” (trunchiată în această
parte!) călugărului Pantelimon Munteanu de la Ghighiu privitoare la martiriul
faimosului duhovnic Arsenie Boca: “În 1989 părintele Arsenie spunea celor
apropiaţi: ‘nu mă mai vedeţi în curând că aştia mă termină’. (..).
Ultimele momente şi le-a petrecut la Sinaia. Trebuie neapărat să scrieţi asta.
Am fost la el împreună cu parintele Dometie care a fost ţinut acolo cam o
săptămână si nu i-au dat voie să vorbească cu el. Maica de acolo ne spunea că e
la Drăgănescu. Părintele Arsenie avea însă un căţel mic, flocos, negru. Unde
era părintele, acolo era şi căţelul. Când am văzut căţelul, mi-am dat seama că
este acolo. În cele din urmă ni s-a spus că este bolnav şi că nu poate vedea pe
nimeni. I se poate trimite doar un pomelnic sau o scrisoare… După trei zile ni
s-a spus că a murit părintele. L-au adus şi era aşa cum era: TORTURAT şi
CHINUIT. /…/ Nu mi-e frică să spun adevărul, chiar dacă unii mai vor să ascundă
acest lucru. Puteţi fi şi un om trimis de cei care l-au torturat şi acum vor cu
orice preţ să ascundă adevărul. Eu spun adevărul pe faţă, pentru că mulţi îl ştiu,
dar nu îl spun” (Părintele Pantelimon de la M-rea Ghighiu, înregistrare din
toamna anului 2007). După difuzarea pe internet a acestui pasaj, bătrânul
părinte Pantelimon a fost mutat de la M-rea Ghighiu la Mănăstirea Turnu, iar
internetul a fost “curăţat” de respectivul pasaj pe care, dintr-un bun obicei,
l-am transcris într-un caiet şi l-am citat într-un articol publicat de rev.
“Arges” în oct. 2010 (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului
Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Mânăstirea
Brâncoveanu; URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/
). Există în zilele noastre o meserie bine plătită pentru “aranjarea”, după
comanda plătitorilor, a unor informaţii care circulă pe internetul de limbă
românească.
Marele duhovnic
Arsenie Boca îl văzuse pe 27 oct. 1989 pe preotul Simion Todoran (căruia maica
Zamfira i-a anunţat telefonic moartea Părintelui pe 28 noiembrie). Atunci, cu o
lună înainte de plecarea lui la Domnul, i-a spus că este “ultima dată când ne
vedem”(S. Tudoran în vol. Mărturii din Tara Făgăraşului despre părintele
Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004, p.113). Unii au povestit că
Părintele a fost scos din mașina cu care venea de la București si introdus în
mașina securiștilor care l-au schingiuit. Locuind la Sinaia, Părintele Arsenie
Boca (pensionat pe 1 iunie 1967) se dusese probabil pe 21 nov. 1989 la
Bucureşti să-si ridice pensia. Intr-o notă pentru Securitate este consemnată
intenţia sa de a-şi muta pensia la Sinaia. După relatarea preotului N. Boboia
din Porumbacu de Sus, Părintele Arsenie Boca s-a întors cu o masină care a fost
somată de doi securisti să oprească. Soferul n-a vrut, dar Părintele Arsenie
Boca i-a zis că-i rămân cei doi copii pe drumuri fiindcă securiştii îl vor
împuşca daca nu opreşte. Din maşina oprită Părintele Arsenie Boca a fost scos
cu brutalitate şi apoi bătut cu sălbăticie. E foarte probabil că apoi a fost
transportat la așezământul monahal de la Sinaia și lăsat în grija maicilor de
acolo, înspăimântate de Securitate să nu sufle nici o vorbă de cele întâmplate.
Probabil că părintele Pantelimon împreună cu părintele Dometie au presimtit ceva
fiindcă aveau mare evlavie la Părintele Arsenie. De aceea s-au dus la Sinaia
unde au rămas cam o săptămână, cât a durat agonia şi maicile înspăimântate nu
i-au lăsat să-l vadă pe cel torturat.
Despre Părintele Arsenie Boca,
preotul din Porumbacu de Sus mai spunea că “ar trebui să fie folosit la
facultăţile de teologie, la seminarii, la mânăstiri, în toată ţara. Nu să fie
ţinut ascuns” (Pr. Nicolae Boboia, în vol. Mărturii din Ţara Făgăraşului
despre Părintele Arsenie Boca, Făgăraş, Ed. Agaton, 2004, p.26).
Note și considerații
marginale:
vezi Caietele Academiei
Internaționale „Mihai Eminescu”, Caietul nr.2, Emil Cioran, Craiova,
2007, p.39, editat de Consantin Barbu, on-line la http://fr.scribd.com/doc/70857079/Caiet-2-Cioran
; vezi și referatul Isabelei Vasiliu-Scraba, Cioran, un mistic în lumea
filozofiei, pentru Colocviul Internațional „Cioran”, mai 2014, organizat
de Univ. „L. Blaga” din Sibiu, publicat de rev. „Conta”, Piatra Neamț, nr.14/2014,
http://fr.scribd.com/doc/201531861/IsabelaVasiliuScrabaCioranSibiu2014Colocviu
, precum înregistrarea https://www.youtube.com/watch?v=2BHknoJPFpg
și textul prezentat la Centenarul „Cioran (1911-1995)”, mai 2011 organizat de
Universitatea „L. Blaga” din Sibiu si de Primăria din Rășinari, http://fr.scribd.com/doc/187765196/IsabelaVScrabaCioranSibiu2011Prophete
). Profesorul de metafizică Nae Ionescu, „mentorul generației sale”, cum l-a
desemnat Cioran în 1987, frecventa Biserica Albă. In textele lor scrise pe calapodul
înverșunat ateu al culturii comuniste, mulți dintre cei care s-au iluzionat
după 1990 că-și fac un nume pe seama lui Cioran (prin simpla tricotare a unei
biografii „oficializate”) au preferat să continue interdicția menționării
întâiului creator de școală filozofică românească, făcându-se a-l „uita” pe
inițiatorul Școlii trăiriste, neamintind de influența formatoare a profesorului
Nae Ionescu asupra lui Cioran (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ideile, un
decor variabil în eseistica lui Cioran, în volumul IN LABIRINTUL
RĂSFRÂNGERILOR. NAE IONESCU PRIN DISCIPOLII SĂI: Petre Țuțea, Cioran, Noica,
Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, 2000, URL http://isabelavs.go.ro/Discip/CAP8.html
, precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu, sau
Inocularea rușinii de a fi român, URL http://www.romanianstudies.org/content/2011/02/isabela-vasiliu-scraba-cioran-prin-lautarismul-lui-plesu-despre-inocularea-rusinii-de-a-fi-roman/
).
Vrând să informeze teologii
francezi (pe unde radiofonice, cu ocazia unei discuţii cu teologul Oliver
Clement ulterior publicată într-o revistă) despre apariţia în România a
primelor patru volume ale Filocaliei (Sibiu, 1946-1948), Andrei Scrima
(1925-2000) face şi o referire la practica isihastă de la M-rea Antim (L’avenement
philocalique dans l’Orthodoxie roumaine, par un moine de l’Eglise Orthodoxe de
Roumanie, în “Istina”, nr.5/1958, p.235-328 şi 443-474). La mânăstirea
bucureşteană, între 1944 şi 1948, Sandu Tudor (martir al temnițelor comuniste)
organizase (pe modelul conferinţelor Asociaţiei „Criterion” din 1932-1935) o
serie de conferinţe urmate de discuţii pe teme religioase, evenimente culturale
suprimate în 1948 prin comanda politică a „regimului comunist al Anei
Pauker”(Virgil Ierunca). După numele înşirate de Andrei Scrima (ajuns în mod
oficial în 1956 întâi în Elveţia apoi în Franţa), în revista franceză tipărită
în mai 1958, Securitatea a arestat în anul 1958 pe toţi cei pe care memoria
tânărului călugăr Scrima nu i-a lăsat deoparte (cf. Une interview du pere
Dumitru Saniloaie, în vol. Philosophes Roumains, Bucureşti,
Redaction des publications pour l’etranger, f.a., p.212). Alexandru
Nicolschi/Nicolau este menționat de Adriana Georgescu în amintirile ei ca
torționar sadic (vezi In the Beginning Was the End, 1951, Translated
from Romanian by Dr. Dan Golopenția; La început a fost sfârșitul, cu o
prefață de Monica Lovinescu, 2003 -, de Adriana Georgescu, secretara
generalului N. Rădescu). Numele lui Boris Grumberg, alias Nicolschi/Nicolau,
aflat doisprezece ani în structurile de vârf ale Securității, nu apare trecut
în 2007 în Dicționarul de istorie a României (coord. Stan Stoica, Ed.
Meronia, București). În 1958, grupați de Securitate în așa-numitul lot al
„Rugului aprins”, au ajuns după gratii în regim de exterminare şaisprezece
oameni nevinovaţi condamnați pentru o activitate (a „Rugului Aprins”) suprimată
în urmă cu zece ani (apud. Părintele Sofian Boghiu). Ca urmare a detenţiei
politice, doi poeți (Sandu Tudor și Vasile Voiculescu) si-au pierdut viaţa. În
1962 Sandu Tudor a fost omorât cu ranga de către un gardian, în închisoarea din
Aiud, unde e construit un Centru de martirologice pentru studierea victimelor
rasismului hitlerist și a altor victime. La Aiud a murit (printre alte sute de
mii de victime ale regimului de exterminare din temnițele comuniste) filozoful
Mircea Vulcănescu, martirizat prin bătăi repetate si expunere la temperaturi
sub zero grade (v. Titus Bărbulescu, Mircea Vulcănescu, prefaţă la
volumul Războiul pentru întregirea neamului, Ed. Saeculum, Bucuresti,
1999, p.5-17, precum și https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ
). In aşa-numitul lot al “Rugului Aprins” au mai fost cuprinși poetul religios
Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, studentul Serban Mironescu, prof.
univ. Alexandru Mironescu, alături de personalităţi ale bisericii, precum
Benedict Ghiuş, D. Stăniloae, Bartolomeu Anania, Arsenie Papacioc, Sofian
Boghiu, Felix Dubneac, Roman Braga, fraţii Vasile (stareţ la M-rea Antim din 15
martie 1944) şi Haralambie Vasilache, omorât prin regimul de exterminare din
temnița Aiudului (vezi Pr. Sofian Boghiu, Rugul Aprtins în temniţă, în
“Vestitorul ortodoxiei”, 1996). Poetul Vasile Voiculescu (arestat pe 5 august
1958 la 74 de ani) a decedat după eliberarea din temniţă de unde a ieşit pe
patul morţii, într-o agonie ce i-a prelungit durerile şi suferinţa vreme de
aproape un an. Pe 26 aprilie 1963, înainte de a-și da duhul,Vasile Voiculescu a
spus: „Ionică eu mor! M-AU OMORÂT! Ai grijă că sînt mai perverși decât crezi
tu” (vezi Radu Voiculescu, Vasile Voiculescu –anii de detenție, Buzău,
1993, precum și Florentin Popescu, Viața lui Vasile Voiculescu, Ed.
Vestala, București, 2008).
In cazul Zoricăi Lațcu (/maica
Teodosia) calitatea de traducătoare a Filocaliei este atestată de
Aspazia Oțel Petrescu, de Părintele Ioan Iovan (care-i dusese Zoricăi la
Vladimirești textele filocalice aduse în 1939 de Părintele Arsenie de la
muntele Athos) si de maica Veronica, stareța Mănăstirii Vladimirești (prima
desființată în 1956 la comanda Securității si a Ministerului de Interne). In
martie 1944 maica Veronica a venit în postul mare la Sibiu în casa profesorului
Staniloae, „unde a fost primită și găzduită” știind că acolo îl va găsi pe
vestitul predicator Arsenie Boca pe care dorea să-l invite 2-3 săptămâni la
Vladimirești. În 1944 Sfântul Ardealului traducea cu Stăniloae Filocalia,
cum este specificat și în prefața volumului al doilea apărut în 1946. Tânăra
Veronica (de 21 de ani) i-a devenit „fiică duhovnicească”, împreună cu ea
mergând și la Domnița Ileana la Castelul Bran. De Sfintele Pașți a ajuns pentru
prima oară si Zorica Lațcu în 1944 la faimosului stareț supranumit „Sfântul
Ardealului”. Ambele au tot revenit la Mănăstirea Brâncoveanu până în 1948. In
1945 traducătoarea Zorica Lațcu a întâlnit-o prima oară pe măicuța Veronica la
Sâmbăta de Sus.
Pe 2 martie 1964 Părintele
Arsenie Boca (fostul ieromonah văzător cu duhul si stareț de la Sâmbăta si de
la Prislop) îi spusese unui informator („Mușat N.”) venit să-l viziteze la
Schitul Maicilor (în atelierul de pictură) că socialismul ar fi superior
capitalismului căci probabil odată și odată într-un viitor îndepărtat va
desființa banul, „ochiul dracului” si zeitatea supremă a societății
capitaliste. Bănuindu-l turnător, i-a spus că închisoarea l-ar fi scăpat de
zgârcenie pe Dumitru Stăniloae, care urma să dea Securității informații despre
Arsenie Boca în 29 iunie 1965 (vol. III, pp.267-268). Până să ajungă la treapta
iubirii de dușman, i-a mai spus călugărul iconar vizitatorului „Mușat”, românii
trecuți prin „purgatoriul” temnițelor politice „trebuie să se scuture de toate
prejudecățile și mai ales de ură, minciună, lăcomie și toate ce țin de asta”
(Părintele Arsenie Boca, 2 martie 1964, în vol. III,: Părintele Arsenie Boca
în Arhivele Securității, Ed. Agnos, Sibiu, 2016, p.293). Indicația primită
de la Securitate de informator a fost să nu-l mai caute ci să-i vorbească doar
dacă se întâlnesc întâmplător. Ceea ce s-a petrecut doi ani mai târziu. Atunci
Părintele Arsenie Boca (angajat muncitor pictor cu leafa cea mai mică deși avea
trei licențe: Academia Teologică, Institutul de Belle Arte și Academia de
Muzică Religioasă) i-a spus lui „Mușat N,” că nu depinde de el să-și dorească
să redevină călugăr într-o mănăstire si că, dacă acest lucru nu corespunde
vederilor Patriarhului, este bine că el „se simte foarte fericit cu sfinții pe
care îi pictează” (Părintele Arsenie Boca, 13 ianuarie 1966, vol.III, p.387).
vezi vol.: G. Enache și A.N.
Petcu, Monahismul ortodox și puterea comunistă în România anilor cincizeci,
Editura Partener, Galați, 2009, pp. 80-83. Scriind deja un roman pe tema
întemnițărilor abuzive din comunism (Persecutați-l pe Boețius,
sau, Salvarea de ostrogoți ; vezi intervenția Isabelei Vasiliu-Scraba
la Sesiunea de comunicări a Universității „1 decembrie1918” din Alba Iulia http://www.youtube.com/watch?v=w0O_gLroSCk
), Vintilă Horia notase în jurnalul său din 1989 rolul nefast al minorităților
din România la impunerea și menținerea comunismului (Jurnal de sfârșit de
ciclu, Ed. Vremea, București, 2017). Observații similare făcuse și Lucian
Blaga în romanul de sertar: Luntrea lui Caron, publicat în 1990 de
fosta Editură Politică pe hârtie de cea mai proastă calitate. Cam tot prin
1990-1991 noul director al editurii bucureștene își manifesta (față de Radu
Dragomirescu, vezi Jurnal de sfârșit de ciclu, Ed. Vremea, București,
2017, p.616) regretul că numele lui Vintilă Horia nu este trecut „pe lista de
autori de la Humanitas”. De parcă lista ar fi făcut-o altcineva decât
directorul editurii care nici după un sfert de secol de cripto-comunism nu l-a
inclus în listă pe laureatul Premiului Goncourt. În 1991 Vintilă Horia scria că
va trrebui să renunțe „la gândul întoarcerii. Faptul că România a rămas
împănată de comuniști, nu numai în partea ei politico-administrativă, dar și în
cea scriitoricească (editori, ziariști, scriitori, mass media în general) și că
poetaștri angajați până în măduva oaselor cu regimul trecut taie și spânzură
sub cel de azi, îmi face imposibilă iluzia întoarcerii” (Jurnal de sfârșit
de ciclu, 2017, p.545).
Despre unicul premiu („Rivarol”)
acceptat în Franța, Cioran considera că juriul ar fi fost impresionat de
„aroganța și cinismul” Tratatului de descompunere (Paris, 1949). După
1987 – când unii oficiali comuniști (precum Brucan) știau de schimbarea de
regim care urma să aibe loc în 1989, după cum dovedește o înregistrare aflată
la Radio „Europa liberă”, vezi Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea
deconspirării, Ed. Vog, București, 2004)- Cioran îi spunea lui Ion
Deaconescu (ajuns la Paris cu traducerea lui Modest Morariu, foarte apreciată
de Cioran) că devine „un cinic dezlănțuit” atunci când simte nevoia să-l
„dezonoreze pe Dumnezeu ” (vezi Caietele Academiei Internaționale „Mihai
Eminescu”, Caietul nr.2, Emil Cioran, Craiova, 2007, pp. 36-38, caiet
editat de C-tin Barbu; on-line la http://fr.scribd.com/doc/70857079/Caiet-2-Cioran.)
.
Primul scriitor nefrancez laureat
cu cea mai înaltă distincție a literelor franceze observase cu justețe că din
trecutul apropiat nu ne-a rămas „nimic altceva” decât memoria victimelor
comunismului (vezi Vintită Horia, Mai bine mort decât comunist. Sau gânduri
pe marginea unei istorii a viitorului, Ed. Phoenix, 1990, p.39). După cel
de-al doilea război mondial, ocupantul sovietic a împânzit Romania (ciuntită de
Bucovina de Nord, Basarabia și Ținutul Herței) cu 230 închisori politice -fără
sediile de anchetă ale Securităţii înfiintate în 1948 de colonelul sovietic Ana
Pauker- si peste 15 azile psihiatrice folosite în represiunea politică (vezi
Sorin Ilieşiu, Raport pentru condamnarea regimului comunist ca nelegitim şi
criminal, în “Revista 22”, suplimentul “22 plus”, Anul XIII, Nr. 188, 21
martie 2006, p.3; a se vedea și dr. Florian Mătrescu, Holocaustul roșu,
Ed. Irecson, București, 2008, vol. I-III, 1430p.)
vezi pr. D. Stăniloae, “Cuvânt
înainte” în Filocalia, vol. III, Sibiu, 1948. A se vedea si Isabela
Vasiliu-Scraba, Din culisele Filocaliei, http://www.alternativaonline.ca/IVS1408.html
(august 2014).
vezi Nichifor Crainic, Zile
albe – zile negre, vol. I, Casa editorială „Gândirea”, București, 1991;
vol.II, București, Muzeul Literaturii Române, 1997. A a se vedea și revista
„Manuscriptum-100”, nr. 1-4/1995, număr special dedicat lui Nichifor Crainic,
unde au fost publicate prima dată file din dosarele de Securitate obținute în
decembrie 1993 de la S.R.I. „după o lungă campanie publică dusă de Muzeul
Literaturii Române” (apud. Alexandru Condeescu, Cuvânt înainte asupra
ediției, vol.II, pp.19-20). Arestat în 1947 academicianul Nichifor Crainic
a fost eliberat în urma Decretului 283/ 1962 la sfârșitul lunii aprilie 1962,
iar pe 10 mai 1962 îi apare semnătura în „Glasul Patriei”, alături de „alte perle
semnate de Zigu Ornea, Petre Ghelmez și Nedic Lemnaru” (apud. Stefan Baciu).
Revista „care un timp oarecare se tipărea în Berlinul sovietic, fără a circula
în Țară … împroșca cu noroi exilul … si publica evocări despre chiftele, șpriț
și sărmăluțe în foi de viță” (Stefan Baciu, Praful de pe tobă, Ed.
Eminescu, București, 1995). In 1996 soții Magda și Petru Ursache editează
pentru prima oară –după 60 de ani – eseuri ale lui Nichifor Crainic, într-un
volum amplificat preluând titlul si mare parte din volumul Puncte cardinale
în haos (ediția I-a, 1936, ediția II-a, Ed. Timpul, Iași, 1996). Lor li se
datorează și re-editatea faimosului volum Nostalgia Paradisului apărut
inițial în 1940.
Poeta si traducătoarea Zorica
Laţcu (Maica Teodosia de la Mânăstirea Vladimirești, arestată în 1955, când a
fost desființată Mănăstirea de lângă Tecuci) a apucat să-și vadă publicate
următoarele trei volume de versuri: Insula albă (Ed. Dacia Traiană,
Sibiu, 1944, reeditată în 1999); Osana Luminii (Editura Episcopiei
Cluj, 1948) și Poemele Iubirii (Ed. Ramuri, Craiova, 1949). După cei
trei ani de detenție făcută fără nici o vină, Zorica Lațcu a tradus din
scriitorii mistici (Sf. Ioan al Crucii, Origen si Grigore al Nissei). În
manuscris au rămas traducerile din Sf. Ioan al Crucii și imnele și cuvântările
Sf. Simeon Noul Teolog din care a mai citat Părintele Arsenie Boca în scrierile
sale. Ultimele, fiind traduceri în versuri excepționale, ar fi îmbunătățit
semnificativ prozaicul volum al Filocaliei cuprinzând tălmăcirea lui
Stăniloae din Sf. Simion Noul Teolog. In 2008, la Editura
Sophia din București a apărut volumul Poezii, de Zorica Lațcu/ Maica
Teodosia, îngrijit de preotul Cornel Toma care scrie si postfața. Manuscrisele
acestei geniale poete au fost donate Bibliotecii Astra din Sibiu (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Centenar ZORICA LAȚCU (/Maica Teodosia), în rev.
„Acolada”, Satu Mare:, anul XI, nr. 5 (114), mai 2017, p.19; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-zoricateodosia/
).
vezi Nichifor Crainic, Zile
albe – zile negre. Memorii, vol. II, București, Ed. Muzeul Literaturii
Române, 2001, pp. 37-42. Volumul cuprinde la pp. 192 –257 textul de răspuns
scris de Crainic după citirea acuzațiilor care i-au fost aduse.
vezi Maica Adriana de la Schitul
Cornet, în vol. Mărturii din Ţara Făgăraşului despre Părintele Arsenie Boca,
Ed. Agaton, Făgăraş, 2004, p.78.
Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba
Cuvinte cheie: Cioran, Filocalia
românească, Zorica Lațcu, Părintele Arsenie Boca, Biserica Drăgănescu. Isabela
Vasiliu-Scraba, Martiri ai temnițelor comuniste, Nichifor Crainic, Dumitru
Stăniloae, Lotul „Rugul aprins”.
REPERE BIBLIOGRAFICE
Radu Portocală, Emil Cioran –
sfârșitul furat, în „Jurnalul literar”, București, nov. 2001, p. 1 și 21,
sau http://www.scribd.com/doc/187763386/Radu-Portocala-Cioran-Sfarsitul-furat
.
Emil Cioran în conștiința
contemporanilor săi din exil. Crestomație de Gabriel Stănescu, Ed.
Criterion Publishing, Bucuresti, 2007.
Ion Varlam, Pseudo-România.
Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004.
Titus Bărbulescu, Mircea
Vulcănescu, prefață la vol. Războiul pentru întregirea neamului,
Ed. Saeculum I.O., București, 1999, pp. 5-17.
Isabela Vasiliu-Scraba, Nae
Ionescu și Mircea Vulcănescu, în rev. „Viața Românească”, nr. 7-8/2000,
pp.176-181, sau http://www.scribd.com/doc/191641168/isabela-vasiliu-scraba-nae-si-vulcanescu
.
Titus Lateș, Emil Cioran:
lecturile din tinerețe, în volumul (cu un aparat bibliografic alcătuit de
Titus Lateș) Studii de istorie a filozofiei românești, VII, Ed.
Academiei, București, 2011, pp. 88-93.
Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran
prophete de la vraie saintete (a propos de Mircea Vulcănescu) , comunicare
susținută la Colocviul internațional Cioran -vezi înregistrarea http://www.youtube.com/watch?v=2BHknoJPFpg
, Colocviu organizat (în mai 2011 cu ocazia centenarului nașterii lui Cioran)
de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Referatul citit la colocviu a fost
publicat în rev. „Origini. Romanian Roots”, SUA, July-Dec. 2011, pp.22-25,
fiind un document „ascuns” în 2013, împreună cu alte 43 scrieri ale mele, de
paza segmentului românesc al internetului, ca să nu fie parcurs la http://www.scribd.com/doc/187765196/Isabela-Vasiliu-Scraba-Emil-Cioran-prophete-de-la-vraie-saintete
.
Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran,
un mistic în lumea filozofiei, referat pentru Colocviul internațional
Cioran, Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 8-11mai 2014, publicat pe hârtie în rev.
„Vatra veche”, Târgu-Mureș, Anul VI, nr.4/ 64, aprilie 2014, pp. 14-15 și în
nr. 5/ 65, iunie 2014, pp. 16-18, URL http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CioranMistic15.htm
.
Isabela Vasiliu-Scraba, Două
traduceri trădătoare în cărțile lui Cioran, pe hârtie în rev. „Curtea de
la Argeș”; Anul V, Nr. 10/ 47, oct. 2014, p.6, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CioranTraducere4.htm
Isabela Vasiliu-Scraba,
Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev.
„Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50, sau http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm
.
Emil Cioran, Razne,
București, 2012.
Isabela Vasiliu-Scraba, În
labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea,
Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp,
Slobozia, 2000, on-line https://fr.scribd.com/doc/153762785/IsabelaVasiliuScrabaNaeDiscipoli
.
Isabela Vasiliu-Scraba, ”Tăcerea
descriptivă” a lui Nae Ionescu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII,
16-31 ianuarie 2014, nr.273/2014, pp. 15-16-17, sau http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-VulcanNae9-mantuirea.htm
.
Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran
prin lăutărismul lui Pleșu. Despre inocularea rușinii de a fi român, în
rev. „Acolada”, Satu Mare, 1/2011, p.17, sau http://www.scribd.com/doc/167071165/Isabela-Vasiliu-Scraba-Cioran-prin-l%C4%83ut%C4%83rismul-lui-Ple%C5%9Fu-Despre-inocularea-ru%C5%9Finii-de-a-fi-roman
.
Isabela Vasiliu-Scraba, Pasiunile
cerești ale lui Cioran, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15
aprilie 2014, nr.278/2014, p.22-23.
Isabela Vasiliu-Scraba, Scrisoare
deschisă către dl A. Demars, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIV,
1-15 aprilie 2015, nr.302/2015.
Isabela Vasiliu-Scraba, Aiud:
hidra cripto-comunistă contra vetrei monahale de la Râpa Robilor, în rev.
„Origini/ Romanian Roots”, nr. 11-12/ 2009, p.24; http://www.scribd.com/doc/189886227/Isabela-Vasiliu-Scraba-Aiud-Hidra-cripto-comunista-contra-vetrei-monahale-de-la-Rapa-Robilor
, precum și înregistrarea mea despre sfârșitul filozofului Mircea Vulcănescu,
de la Colocviul „Mircea Vulcănescu”, Tecuci, 25 nov. 2012 http://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ
.
Fișa Isabelei Vasiliu-Scraba din
WIKIPEDIA înainte de a fi vandalizată de birocratul MyComp, URL https://fr.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba
.
Isabela Vasiliu-Scraba, O
carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: TIMP și
ETERNITATE (Ed. Paideia, 2000) a lui Virgil Ciomoș, http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CiomosTimpEternitate5.htm
.
Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul
Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Mânăstirea
Brâncoveanu; URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/21.
21.Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul
Bisericii de la Drăgănescu şi o profeţie a Părintelui Arsenie Boca, URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/
; sau o variantă anterioară http://www.romanianstudies.org/content/2011/03/miracolul-bisericii-de-la-draganescu-si-o-profetie-a-parintelui-arsenie-boca/
.
Isabela Vasiliu-Scraba, Olga
Greceanu şi Părintele Arsenie Boca, URL http://www.clipa.com/print_a4876-Isabela-Vasiliu-Scraba-Olga-Greceanu-si-Parintele-Arsenie-Boca.aspx
23.Isabela Vasiliu-Scraba, Legile
Părintelui Arsenie Boca, legile veacului viitor, URL http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVSLegiArsenieBoca7.htm
.
Isabela Vasiliu-Scraba, Vedere
în duh şi viziune filozofică, sau Părintele Arsenie
Boca şi Nae Ionescu, URL http://www.romanianstudies.org/content/2013/01/parintele-arsenie-boca-si-nae-ionescu-vedere-in-duh-si-viziune-filozofica-de-isabela-vasiliu-scraba/
, precum si http://fr.scribd.com/doc/230417806/IsabelaVasiliuScrabaTraduFilocalia
Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii
închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca,
URL http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46
.
Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul
totalității la două personaje ale romanului Noaptea de Sânziene : Călugărul
Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu), în
rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XI, nr. 10 (119) oct. 2017, p.13; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/
.
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea
Vulcănescu şi alţi cărturari martiri ai temniţelor, publicat în rev. „Nord
literar”, Baia Mare, nr. 2 (105), febr. 2012;URL http://www2.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=1155
Isabela Vasiliu-Scraba, Despre
lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării
anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, URLhttp://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa
29.Isabela Vasiliu-Scraba, Paradigma
„Arsenie Boca-Părăian” din seria Eliade-Culian’ și Noica-Liicean’, în rev.
„Acolada”, Satu Mare, nr. 10 (83) oct. 2014, URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-boca3paraian/
.
30.Isabela Vasiliu-Scraba, Centenar
ZORICA LAȚCU (/Maica Teodosia), în rev. „Acolada”, Satu Mare:,
anul XI, nr. 5 (114), mai 2017, p.19; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-zoricateodosia/.
Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA,
vezi fișa scriitoarei înainte de vandalizarea ei de către birocratul Mycomp
care îndepărtează din ro.wikipedia.org informațiile despre studiile ei
post-universitare si din titlurile cărților pe care eseista le-a publicat în
post-comunism:
De luat aminte...
RăspundețiȘtergere