SANSKRIT - ROMANIAN CORRESPONDENCES
George Anca – Dumitru
Drăghicescu – Victor Săhleanu - Katya Kelaru – Raluca Faraon – Luca Nicolae –
Tibi Stoicescu – Ecaterina Petrescu Botoncea – Flori Bălănescu – Constantin
Lincă – Adrian Bucuescu – Daniel Vorona – Gheorghe Apetroae – Corina Doșoveanu
– Anatol Covalli – Jorj Maria – Moș Nelutzu G - Alexia Ema Ema – Gina Zaharia –
Daniel Marian – Olga Alexandra Diaconu – Fintiș Ioan Vintilă Fintiș - Ottilia
Ardeleanu – George Alexe
SANSKRIT - ROMANIAN CORRESPONDENCES
by Dr. George Anca (Romania)
Hindu Dharma for Romanians
The only
leader of revolutions
Ramayana Play
Pan-Indian poetics and subjective Euro-centric modernity
Tagore' s "O fire, my brother"
Indian-Latin Kavya Purusha
Eminescu's asad asin
Abhijnan Sakuntalam
Reading Baudelaire within Sanskrit context
Some Indian Writings and Authors in Romanian
Some Romanian Books on India
Some topical studies
Energetic nonviolence and non-possession
Hindu Dharma for
Romanians
Mihai Eminescu (1850-1889), who “made India immortal in his
country” (Amita Bhose), may be taken as a name of Dharma. On
the path of Eminescu, Romanians climbed subconsciously to Vedas themes fruits of their spirituality. There are Twined
Mantras (Zricha Vaswani):
Odă –
Kathaopanishad;
Glossa – Sutta-Nipata;
Rugăciunea unui dac (Nirvana) – Rig-Veda;
Scrisoarea I – Rig-Veda;
Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita;
Kamadeva – Abhigyan-Shakuntalam; Mortua
est! - Buddha-Karita.
Constantin
Brancusi, Mircea Eliade, Lucian Blaga are among the universal modern creators
of Romania, and also bearers of Romanian-Vedantin message. Brancusi, as chracter in a Eliade's play, speaks in saint
Sanskrit:
Asato
maa sad gamayaa
Tamaso
ma ajyotir gamayaa
Mrityorm
amritam gamayaa
The only leader
of revolutions
Romanian priest Constantin Galeriu
speaks on Mahatma Gandhi as the only leader of revolutions who discovered the
Saviour, through Sermon on the Mountain preaching to love one's enemies. In
Gandhi's words: “I think only evil should be hated not evil-doers even when I
could be the victim”; “Not to admit and to detest your enemies’
mistakes should never rule out compassion”, and even love for them”.
Satyagraha,
ahimsa, aparigraha statements: „I think that the most efficient means to have
justice done is to do justice to my own enemy; I think that each and every
person should give up the desires to possession of as many things as
possible; In my opinion any person who eats the fruits of the earth
without sharing them with the others and who is of no use to the others is a
thief.
A talk in Bucharest by
Deepak Maheshwari, mentioned that degeneration of the Sanskrit language as the
primary spoken language went hand in hand with the rise of the caste system,
over a long period that began before 1,000 B.C. The Vedic scriptures were sealed
off and codified. The common people could no longer read them, and a special
class emerged of those who could still read Sanskrit and therefore recite and
interpret the body of scriptures. The freedom of all individuals to worship God
with songs of praise was replaced by the "ritualization'' of the society
under brahmin control.
Gandhi's war
against untouchability started with his "epic fast'' of Sept. 20-26, 1932.
"We do not want on our register and on our census
untouchables classified as a separate class,'' declared Gandhi in his statement
of protest. I will not bargain away the rights of the Harijans for the kingdom
of the whole world. I cannot possibly tolerate what is in store for Hinduism if
there are two divisions set up in every village.''
What is a Guru? Asked Swami Chidanand
Saraswati, on Guru Purnima A
Guru is one who removes our darkness. In Sanskrit, Gu means “darkness” and ru
is”that which removes.” A Sanskrit sloka says: The Guru is Brahma, the
Guru is Vishnu, the guru is Shiva, the God of gods, / the Guru is verily the
Supreme Brahman. Salutations to the adorable Guru.
Ramayana
Play
Valmiki, Kamban and Tulsidas are
universal revealers of Rama. The joy to re-tell Raamaayana and awakening from a
dream when it is over, made Rajagopalachary to equal in a subliminal way
Raamaayana with Seeta herself:
“When the Prince left the city, he
felt no sorrow; it was only when he lost Seeta that he knew grief. So with me
too. When I had to step down from high office and heavy responsibility, I did
not feel at a loss or wonder what to do next. But now, when I have come to the
end of the tale of the Prince of Ayodhya, the void is like that of a shrine
without a god.” ( C. Rajagopalachari, Ramayana, Bhartya Vidya Bhavan, Mumbay,
1996, p.313).
Srimad Valmiki Ramayana is smriti („
memory”), an epic poem which narrates the journey of Virtue to annihilate vice.
Sri Rama is the Hero and aayana His
journey.
In almost all of North India, the
Tulsidas Ramayana, also known as the Ramcharitmanasa, is the most popular.
Goswami Tulsidas rewrote the Valmiki version in Hindi in about 1574, changing
it somewhat to emphasize Rama as an avatara
(incarnation) of Vishnu. Another notable change was that Sita had a duplicate,
who was kidnapped while Sita remained safe. In the Kamban Ramayana, popular in the state of Tamil Nadu, segments of the story
were changed to better reflect Tamil ideas, including Ravana not being as cruel
to Sita.
The easiest way to attain Lord Rama is
to worship Hanuman: “Tumhare bhajan Ram ko pavae”; “Nothhing exist but God”;
“You are the whole I am a part”; “I see that you are I and I am you”. One can
see firstly an impish young monkey flying to the sun, becoming distracted and
falling, thus earning his name which means “broken chin” (Li Min). Think also
to Sun Wukong’s Journey to the West, and also to Hobbits journey through the
wilderness, into maturity.
The ancient message of the Ramayana
continues to be relevant for the human race. It is not surprising that Mahatama
Gandhi was tremendously influenced by the teachings of the Ramayana. If
Gandhiji is still relevant for the world so is his guidebook – Ramayana.
Tagore'
s "O fire, my brother"
It sounds as Franciscan "il mio fratello sole". Transcribing
into Latin the Buddha's fourth noble truths
- suffering, origin of suffering, cessation
of suffering - the eightfold way leading to
the cessation of suffering: dolor, doloris ortus, doloris interims, octopartita via ad doloris sedationem Dhamapada
-, Artur Schopenhauer has identified
morally the bikkhus and mandicant
order of St. Francisc. Sometime, the
philosopher's disciple, Mihai Eminescu,
took again the way from Latin to Sanskrit,
looking to change, for instance, the name
of one his Romantic character called Mors
(Death) into Nirwana. Significantly enough, Jawaharlal Nehru confessed he didn't know more Sanskrit than Latin.
Indian-Latin
Kavya Purusha
A Latin ecce India
resounds from Catullus' "India's arid land” and Horace's „peace of
mind”. Latin satires, epodes, odes,
epistles, sermons continued into Italian sonetto. French chanson, Spanish
romancero, Romanian doina, Portuguese redondilha. Said Michael Madhu Sudan, „cultivated by men of genius, our sonnet
would in the time rival the Italian”.
With such thought to a Sanskrit-Latin sonnet I published in
my book of poems - „Ardhanariswara" (International Academy 'Mihai
Eminescu', Delhi, 1982) - Lope
de Vega's Cuando el mejor planeta en el diluvio', Baudelaire's
„Correspondances” and Eminescu's 'Venetia', in Sanskrit version done together
with U. R. Trikha, from Spanish, French, Romanian respectively,
'Ganga
Dnnuvyava saha samgachhati'
Lope de Vega
'niseva vidyutiva
rasarupani
dhvanayah
prativadanti parasparam
Baudelaire
'sthiram jivanam vishla venitsyayah'
Eminescu
One
verse by Eugenio Montale,
'cio che non siamo, cio che non
vogliamo'
is
transounded as follows into Sanskrit by Satyavrat Shastri,
'na vayam smo na ca tatha yadvayam
kameyawaho'.
Eminescu's asad asin
Rig Veda
("Hymn of Creation" starts):
nasad asin, no sad asit tadanim
Mihai
Eminescu:
La-nceput,
pe cand fiinta nu era, nici nefiinta
Sanskrit
(re-)version by Rasik Vihari Joshi:
adau sampurnasunye na hi kimapi yada
sattvamasinna casi
Hindi, by Usha Choudhuri :
Pranihina. sattarahita. ajiva
Pranihina. sattarahita. ajiva
Gujarati,
by Mahendra Dave:
Tyare natun ko Sat, na asat
Tyare natun ko Sat, na asat
Punjabi, by Gurbhagat Singh:
Jadon thakian akhan nal main mombati
bujhaunda han
Jadon thakian akhan nal main mombati
bujhaunda han
Malayalam, by O.M. Anujan (Dravidian languages, as Pali, taken with Sanskrit):
Adiyilekku nissunyata nannile
Tamil,byP.Balasubramanian:
MudhanMudhalil.thodakkathil,
Onrumatra verumaiyil
MudhanMudhalil.thodakkathil,
Onrumatra verumaiyil
Abhijnan
Sakuntalam
Kalidasa’s Abhijnan Sakuntalam
- Recognition of Sakuntala” may be the top of recognition itself. Dushyanta
recognizes his deserted wife almost for the sake of their child, successor to
the throne.
Philosophy of recognition in modern times includes
patterns drawn by Hegel, Pascal or Lacan. An anthropology of recognition would
record also discrimination between cultures and their representatives to the
extend of cultural cannibalism, colonialism-globalism,
localism, etc.
Two poems of different ages reveal the
devotion-recognition to Goddess or simply Woman. Shankaracharya’s Saundaryalahari and Dylan Thomas The Ballad of Long Legged Bite are
almost at the antipodes one from the other, yet they may meet either in Shakta
cult or in surrealistic mysticism of woman. Sanskrit worshipper makes a cosmic
prayer to the Divine Mother on the whole and part by part, while the Welsh
balladist thinks of woman in pieces thorn apart by sharks and lovers.
The feminine rhyme of the Ganges in Romance poetry
recalls an endless flowing creation over the human phalanges . Gongora's (and many other poets') "el
Ganges/falanges" sending to the nritti sequence Ganga springing from the
head of Shiva. Rhyme cosmic dance in Camōes : "Eu sou o illustro
Ganges, que na terra /Celeste tenho o berço verdadeiro". Al. Philipide
still baroque "picioroange falange". Giambattista Marino: "De la
vene de Gange il fabro scelse / Il piu pregiato et lucido metallo". Virgil in Georgica: "usque coloratis
amnis deuxus ab Indus./ et uiridem Aegyptum nigra fecundant harena" (the
river flowing down from the colored Indians / and fertilizes green Egypt with
its black sand - tr. David West). Sanskrit-Portuguese rhyming in Mariano
Garcias: "Terra de Sabios, e imortaes poetas / Philosophos, videntes e
ascotas./Valmiki. Somadeva, e Kalidasa, / Budha, Manu, Panini e Vynssa /
Durgavati. Maytreyi e Kalinatha Dvantari e Soma e Aryabratha /. Kaverajah.
Jayadeva o Vedanta, E tanto genio, tanta gloria, tanta. Surréaliste natya rhyme in Apollinaire : "L'époux royal
de Sacontale / Las de vaincre se rejouit / Quand il la retrouva plus pâle / D'attente et d'amour pâlie/ Caressant sa
gazelle mâle".
Reading Baudelaire within Sanskrit context
Beyond the poet as voyant in the temple of
clouds, the correspondences are to be felt individually from both Indian and
Latin carmen-kavya through the ancient epos, Camoens' epic India,
Eminescu's rig-vedic romanticism, even if it is said, for instance, about
Edwin Arnold's translation of 'Gitagovinda' that is "so
unrecognizable baudlerized".
In
Kalidasa's comparison of poetry to Ardhanariswara (the symbolic image of
Siva representing one half of his body as Parvati) the
goddess Parvati is Vak or Jalva (parole) and god Paramesvara is Artha
(logos/conventum), their union as Ardhanariswara signifying, as V.Raghavan
reminds it, the greatest ideal of poetry variously emphasized as
sahitya, sammitatva, etc. For Baudelaire, the
poetry - this fruit of the sensitivity of imagination - is absolutely true
only into another world. But the poet himself, in and out of the two halves for
two persons of symbolon or the Lohengrin's secret of Graal, comes self
devouringly to another world as Heautontimorumenon, that
Greek-Latin comic character bantered by Goethe as
anologen of poetes from his age, of a
tragic irony after Baudelaire.
The
union of kavyapurusha with sahityaviya in vaidarbhi riti could be for a modern
poetical mind the correspondence of heaven with earth. Diabolical or
paradisaical, the poetic correspondences - rasa-dhvaniah - reveal through the
prayoga of the poet, a self poetry as rasavāda ad sarasvatyasattvam, an alchemy
of grief and verb. In Kalkdasa's comparison of poetry to Ardhanariswara, the
goddess Pārvati is vāk or śabda and god Parumeśvara is artha, their union as
Ardhanarishvara signifying, as V. Raghavan reminds it, the greatest ideal of
poetry variously emphasized as sāhilya, sammitatva etc.
Notes
Some
Indian Writings and Authors into Romanian (apud
Latinitas, No 2, October 1982, Delhi):
Vedas (Rig-, Atharva,
hymns), Mahabharata (Savitri, and Damayanti, Bhagavad Gita, Bhima, Dasharatas,
Tilotama, Urvashi), Ramayana, Upanishads (Kata, Mundaka), Manava Dharma
Shastra, Tirukurral, Panchatantra, Hitopadesha, Vetalapanchashatika,
Shakuntala, Gitanjali, Discovery of India, Amaru, Sri Aurobindo, Ageya, Mulk
Raj Anand, O.M. Anujan, Muhamad Alvi, Manik Banerji, Baren Basu, Vasant Bapat,
M.A.Bhagavan, Bhabani Bhatacharya, Lokenath Bhattacharya, Shukanta
Bhattacharya, Sisir Bhattacharya, Amita Bhose (Ray), Prem Chand, Margaret
Chatterjee, Nirendranath Chakravarti, Rani Chanda, Krishna Chandar, Kamala Das,
Nilima Das, Sisir Kumar Das, Prabhu Vidyasagar Dyal, Anita Desai, Maitreye Devi
(Sen), Rajlakshmi Devi, Nissim Ezekiel, Nida Faazli, Mahatma Gandhi, Sarath
Kumar Gosh, Bimal Chandra Gosh, Ibrahim Gialis, Muhammad Iqbal, Jayadeva, Ali
Sardar Jafri, Kalidasa, Humayun Kabir, Prabhjot Kaur, Krishna Kripalani, Jiddu
Krishnamurti, Ananda Kumarasvami, P. Lal, Prabhakar Machwe, Rupendra Guha
Majumdar, Keshav Malik, Pari Makalir, Kamala Markandeya, Arvind Krishna
Mehrotra, Kansal Mishra, Anna Sujata Modayl, Sitakant Mohapatra, Dhan Gopal
Mukherjee, Jawaharlal Nehru, R. K. Narayan, Pritish Nandi, Kedar Nath, Amrita
Pritam, Palagummi Padmaraju, Anvayiar Ayappa Panikar, Induprakash Pandey, K. M.
Pannikar, Deva P. Patnaik, N. Pichamurti, Phanishvaranath Renu, Z. Zahher
Sajjad, Vinod Seth, Satya Vrat Shastri, Madan Gopal Sinhal, Shahryar, Harbhajan
Singh, Navtej Singh, Anant Gopal Shorey, Pillai Thakazhi Sivasankara,
Tiruvalluvar, Rabindranath Tagore, Valmiki, Vyassa, Narayana Menon, Valathol,
Mahadevi Varma, Srikanta Varma, Kapila Vatsyayan, T.S.Venugopala, Martin Vikramasinghe,
Syed Sajjad Zaheer.
Some
Romanian Books on India (apud Indoeminescology,
1994, Bucharest):
Sergiu Al-George:
Indian Philosophy in Texts. Bhagavad Gita, Samkhyakarika, Tarka-Samgraha, 1971;
Language and thought in Indian Culture, 1976; Archaic and Universal, 1981
George Anca: Indian
ApoKALIpse, I-VII, 1997-2003, Indo-Eminescology, 1994; The Buddha, 1994; Mamma
Trinidad, 2001; Manuscripts from the Living Sea1996; Sanskritikon, 2002
Tancred Banateanu: Life
and Work of Rabindranat Tagore, 1961
Amita Bhose: Eminescu
and India, 1978; Bengali Proverbs and Thoughts, 1975
Ion Budai-Deleanu:
Tziganiada, 1800
Ion
Campineanu-Cantemir: Sati or Pikes of Love, 1928
Al. N. Constantinescu:
The Buddhism and the Christianism, 1928
George Cosbuc: Sanskrit
Anthology. Fragments from Rig-Veda, Mahabharata, Ramayana. Lyrical Poems and
Proverbs, 1897; Kalidasa – Sacontala, 1897
Mircea Eliade: India,
1935; Workshop, 1935;Maitreyi, 6th edition 1946; Asian Alchemy. Chinese and
Indian Alchemy, 1935; The Myth of Reintegration, 1939; Yoga, 1936; Patanjali et
le Yoga, 1962
Irineu Mihalcescu: The
Cosmogonies of Indians, 1907; Bhagavad Gita, 1932
Cezar Papacostea: The
Ancient Philosophy in Mihai Eminescu’s Works, 1932
Cicerone Poghirc:
Origins of a Civilization: The Ancient India, 1972;
Theofil Simenschy: The
Grammar of Sanskrit Language, 1959; KathaUpanisad, 1937, Mundaka-Upanisad,
1939; Bhagavad Gita, 1944; Story of Nala. Episode from Mahabharata, 1937;
Panciatantra, 1931/1969
Iuliu Valaori: Elements
of Indo-European Linguistics (1924); Main Indo-European languages, 1929
Some
topical studies
Le mythe de l’atman;
the semiosis of zero, la fonction révélatrice des consonnes;l’Inde antique et
les origines du structuralisme; Brancusi et l’Inde (Sergiu Al-George); Tagore –
a Skeleton Poem (Tudor Arghezi); le naga dans les mythes populaires roumains
(Tancred Banateanu); new contributions on a ‘proto-Indian’ language (Vlad
Banateanu); Rabindranath Tagore in Europe; Mahatma Gandhi as I knew him (Lucian
Blaga); classical Indian literature in poetry of Eminescu; classical Indian
literature in poetry of George Cosbuc (Sergiu Demetrian); carols and Vedic
hymns (Aron Densusianu); influence of ancient Indian culture on Romanian
contemporary literature (Ion Dimitriu); Indian demonology and a Romanian
legend; bi-unite et totalite dans la pensée indienne; la concezione della
liberta nel pensiero indiano; contributions to the philosophy of yoga; cosmic
homology and yoga ; Durga-Puja; Duryodhana and the Walking Dream; pre-Aryan
elements in Hinduism; mystic erotic in Bengal; woman and love; philology and
culture; introduction in Samkhya philosophy; introduction en tantrisme; magic
and métapsychique; la mandragore et les mythes de la naissance miraculeuse; the
metaphysic of the upanishads; religious motives in upanishads; mudra;
symbolisme aquatique; il problema del male e della liberazione nella filosofia
Samkhya Yoga; erotic rituals; il rituale hindu e la vita interiore; sapta
padani kramati; les sept pas de Bouddha; the symbolism of sacred tree; symbolisme
indien de l’abolition du temps; Indian humanism; secret languages; vernamala;
Bhagavad-Gita in Romanian (Mircea Eliade); Purusa-Gayomard-Anthropos; Greek
skepticism and Indian philosophy; la theorie du sommeil d’apres les Upanisad et
la Yoga; wherever there is smoke there is fire (A.Frenkian); a Romanian
exorcism and an Indian exorcism from Veda; Die philosophischen und religiosen
Anschauungen in ihrer Entwicklung; (B.P.Hasdeu); reflection on India in
Romanian Popular Literature Sixteenth to Eighteenth Centuries (Keith Hitchins);
divinites indo-européennes aux populations de l’Asie Antérieure et de la
Mediterrannee; the formation of Vedic Pantheon; errors in the analysis of
phonetic sequences of primitive Indo-European (G.Ivanescu); Veda, the oldest Indo-European
text (Henri Jacquier); due pessimisti romantici sotto l’influssi del pensiero
indiano antico; influsso del pensiero indiano antico sull concetto di uomo in
Mihai Eminescu; influsso del pensiero indiano sull concetto di donna di Mihai
Eminescu (D.Marin); Eminescu and Indian philosophy (Cezar Papacostea); lat.
Nubo-nubes et le mythe d’Indra; the morals of Nirvana (Ion Petrovici);
Indo-Traco-Dacica; sur les traces du transylvain Martin Honigberger, médicin et
voyageur en Inde; Constantin Georgian, the founder of Romanian Indology (Arion
Rosu); the origin of universe in the conception of Indians and Greeks; supreme
being in Hindu mystic (Theofil Simenschy); researches of Indo-Aryan
linguistics; actualité de la Grammaire de Panini; Indo-romanica estruturas
sintacticas an contacto (Laurentiu Theban); Romania me hindi; puridhan ka
phalahari baba; Romaniya ka yayavar Aleku Ghika (N.Zberea)
Energetic nonviolence and non-possession - main themes of the master course in psychology-sociology (by
George Anca);
Exploring
social violence. Motivation of violent behavior (protection, „fight or flight”,
groups and identity). Conflict prevention – systemic (globalization,
international crime), structural (predatory states, horizontal inequities),
operational (accelerators and detonators of conflict – e.g. Poverty of sources,
affluence of small guns, elections).
Anthropology
of nonviolence: Jain ahimsa and aparigraha. Buddhist karuna. Christian pity.
Gandhian nonviolence. Principles of anekanta (relativity).
Ancient Mahavira has
classified people in three categories: having many desires (Mahechha), having
few desires (Alpechha), having no desires (Ichhajayi). The economy of
nonviolence, along with poverty eradication, applies also Mhavira's concept of
vrati (dedicated) society. He gave three directions regarding production: not
to be manufacturated weapons of violence (ahimsappyane), not to be assembled
weapons (asanjutahikarne), not to be made instruction for sinful and violent
work (apavkammovades). Following anekanta, the philosophy of Mahavira
synthesizes personal fate and initiative.
George
Anca
PSIHANALIZA
COSMICĂ A LUI VICTOR SĂHLEANU
Cei
siguri că ne vom reîntâlni cu părinţii, cu străpărinţii, cumva cu
boema-prieteni, încrezători mai mult în nemurire decât în psihanaliză,
unii/unele ani-luminându-se mental printre coroanele creaţiei, vultureşti, dacă
nu, bătrâneşte, în sunetele, chiar big-bang, din Rig Veda – Rugăciunea unui dac
– Doctrina secretă, vor fi practicând o psihanaliză cosmică, malgre ils memes
(lipsă semne diacritice la mine, nici net-ul nu merge după asasinarea
doctorului poet Nicolae Neagu sau lansarea de ieri a romanului - ţoapele în
piese şi show-uri de-ale sale - lui Puşi Dinulescu Gaşca şi diavolul).
Avataruri – savante sau poetice – ne urmăresc de sub uitare, interdicţie, ne
înţelegere. Poate consolator, să recitim (let us) Cosmos uman de
Victor Săhleanu, Pelerin, Bucureşti, 2009, selecţie, note şi îngrijire ediţie
de Elena Liliana Popescu şi Adrian George Săhlean.
Poezie?
Poesis? Intenţie de mesaj şi claritate. (Avertisment).
Îmbrăţişez
de-a valma omenirea / şi totuşi nimeni nu-i la pieptul meu. (“Poem pentru
Petrarca”1960).
Astăzi
sunt poezie pentru noi / mai multe lucruri ca altădată.
Luna
trece printre vârfuri de brazi / În variantă eminesciană a peisajului.
Vor
fi întotdeauna necesare şi alte versuri / pentru dragostea mereu aceeaşi şi
alta.
Există
cuvinte şi silabe / şi, pe de altă parte, obiecte şi emoţii. Versurile sunt
potrivirea silabelor şi cuvintelor / semnalizând realitatea profundă, /
ritmurile şi rimele corespund, de fapt, / periodicităţilor ascunse sub aparenţă
– eternelor reîntâlniri şi eternului mers în spirală. / Lumea e o infinitate de
corespondenţe / şi descoperirea lor e poezie./Lumea e o infinitate de
corespondenţe, de simboluri, de metafore şi de semne.
Rima
este poezie pentru că este cosmos uman, / ordonare reuşită a eterogenului /
într-o unitate superioară vie. Rima este rigoare acceptată liber / care se cere
transcensă de frumuseţe / şi totodată este o încercare / a valorii poetice a
ideii: / o strofă este o întâlnire ingenioasă / a regulilor gramaticii,
gândirii şi versificaţiei - / o triplă rigoare însuşită voit / pentru a
vehicula mai convingător poezia
Noi
semnalăm poezia din lucruri / celor ce o au în ei.
Există
poeme care, ca şi muzica,/ relevă inepuizabilitatea miraculoasă a lumii.
În noi
aşteaptă vibraţia latentă / şi ne cutremurăm auzind cele patru sunete / ale
simfoniei a cincea.
Trecem
grăbiţi printr-o lume de simboluri / şi privirea noastră şterge luciul
obiectelor.
Să fim
pregătiţi pentru orele / latitudinii şi longitudinii noastre. / Totul
poate fi surpriză / pentru cel ce s-a pregătit.
Să-l
recitim pe Robinson Crusoe.
Versurile
ne dezvăluie poezia de detaliu a universului.
Elementul
de bază este cel infinitezimal.
Există
o demnitate şi o mândrie pur vegetale.
Iată,
sunt medic / şi dincolo de ceea ce cercetez şi scriu / vin în contact cu
suferinţa umană.
Dar în
faţa mea stă un om / a cărui libertate este dureros limitată; / el nu se mai
poate exprima în trăiri / aderenţa sa la ore este tragică.
Iată
sunt medic / şi niciodată nu voi abandona poezia.
Iată,
poezia / este mai densă decât orice ştiinţă. / Drumul meu duce la realitate /
prin poezie, înapoi către ea.
(“Artă
poetică ”,I 1971)
Dar
tu? Ce te vei face, când nu vei mai avea
pe
cine să rechemi din zilnicul apus?
Ce
îţi va face mâna când nu va mângâia?
Ce
îţi va face gândul, când clipele de-acu
Nu
vor mai fi simboluri a tot ce nu ţi-am spus?
Eu - nu voi fi cu tine. Dar tu? Vei mai fi tu?
Elegie
(I), 1961
Între
noi doi – gratii
şi
nu ştim care dintre noi este înapoia lor.
Şi
nu ştim dacă sunt gratii de cuşcă (cine e fiara?)
de
colivie (cine are aripi?)
sau
de închisoare (cine e temnicerul?)
Mai
are sens să vorbim de “afară”?
Spaţiul
acesta nu are decât înlăuntruri
dincolo
este un alt dincoace
şi
ni se pare numai – că putem ieşi
păşind
printre nori...
Gratii,
1970
Cu
inima prea mică pentru ce-am vrut să ştiu
alcătuit
din spaime, din farsă şi regrete
m-am
înfrăţit cu trupul un secol prea târziu?
O,
iedera-ndoielii... nelămurită sete,
cum
îmi întoarse calea întru CUVÂNT şi VIU!
Încheiere
autobiografică, 1963
“Necesare
şi alte versuri”, cu poetica lor – pe care Victor Săhleanu o expune
“didactic” silabă – cuvânt – rimă –
vers – strofă – poem. Altfel, însă, cu siguranţă, decât la “şcoala de
literatură”, deja revolută când, la mijlocul vieţii, prins probabil în
atmosfera literară post-obseda(n)t proletcultistă se apucă de poezie,
renascentist, de sonetul lui Petrarca, de mâna lui Dumnezeu-sculptorul), în
continuitate cu Poetical Principle, al lui Poe şi psihanaliza focului, cu
pădurea-templu a corespondenţelor baudelairiene, cu sahridaya sanscrit
(cititorul cunoscător - la Săhleanu
chiar în previbraţie). Se cere pregătit timpul - “orele latitudinii şi
longitudinii noastre”, prezentul şi trecutul-viitorul. Intră în scenă medicul,
contactant suferinţei, al limitelor libertăţii, al aderenţei tragice, în fapt,
poetul fără abandon, nevermore.
Rime-idei
în citatele de mai sus - avea-mângâia, dar mai ales apus-spus, acu-tu (Elegie)
sau, în “încheiere” - ştiu-târziu-viu, regrete-sete – ţin ariergarda
hexametrilor în terţine (ultima, rămasă distih, ca pentru
final-lacună-wagneriană). “Gratii”, sugerate chiar şi de paranteze, trimit la
supralimitările, infra-extra, ale libertăţii. În “Elegie IV” (1964), rimele
ultimei strofe sunt opoziţii ontologice – mie-veşnicie, carnal-transcendental:
Nici
tu nu ştii. Şi-mi împrumuţi şi mie
cu
focul – când de spirit, când carnal
refuzul
de a fi doar veşnicie
pe
rugul unui eu transcendental.
Când şi
când, amar umor sau paradox:
“dar
eu eram de mult piesă de muzeu
şi
muzeul nu mai era vizitat de nimeni (“Piese de muzeu”, 1970)
“Fiecare
alfabet este o elegie posibilă” (“Poem informaţional”, 1969)
“Să
privim lucrurile cu umor”
Spuse
Oedip, scoţându-şi ochii. (“Antropologie”, 1970)
“O! geografia
de cicatrici!” (“Poem la o cafea neagră”, 1970)
“Nimic
nu se întâmplă
întâmplător
pe lumea asta” (“N-avem alt glob”, 1971)
“Numai
eu ştiu
că
aceasta nu este India visată
pentru
care am semnat contracte
cu
regii şi, mai cu seamă
cu
sufletul meu” (“Cristofor Columb”, 1969)
“în
autobiografie este prea multă istorie
prea
mult bios
prea
multă grafică
prea
mult eu
.......
Extirpă-ţi
laringele
smulge-ţi
limba
pentru
ca exprimarea ta să fie pură.” (“Artă poetică II”, 1970)
“Cred
mult în oameni. Iată de ce caut un om” (“Noul Diogene” 1995)
“Niciodată,
nimeni, nu ne dă ce căutăm, până la capăt:
niciodată
nu vom putea da altora tot ce vor.
Ne
vom mişca fiecare pe cerul celuilalt: tu, până ce scapăt -
eu,
până va veni un nor nou, sau un dor.
Antologatorii – Elena Liliana Popescu
şi Adrian George Săhlean – au selectat poeme din cărţile: Liturghia iubirii Ed.
Viaţa medicală românească, 1995, Poem didactic, Litera, 1970, Eminescu,
1971, Marea şi dragostea, Litera, 1977, Fişe în facsimil, Viaţa
medicală românească, 1995, Poeme într-un vers, Viaţa medicală
românească, 1995. O operă poetică aproape secretă, pierzându-se, aparent,
printre celelalte zeci şi zeci de titluri pe domenii de la antropologie şi
psihanaliză la informatică şi sexologie. De-acum de şi-ar începe cariera, ori
prin poeme să se revină la creaţia fausticului autor ce se numea, însuşi, un
ornitorinc, anume pentru proteismul tentacularelor tentaţii transformate în
cărţi şi papers (măturate devastator de diversiunea-represiune cu numele
“meditaţia transcendentală”). Să se fi confirmat şi proverbul invidia medicorum
pessima?
Şi numai titlurile poemelor, şi
puţinele citate de aici intermediază o invitaţie la meditaţia asupra unui
creator neliniştit şi măsurat, genial şi trist. Cheia s-ar putea afla în vastul
său jurnal, inedit încă (şi încă): “frământări anume (pe care eu le cunosc) din
imensul său jurnal – cu însemnări de la conflicte social-politice şi
profesionale până la dinamicile vieţii intime – au fost transfigurate creator
în meditaţii existenţiale, în elegii, în poeme de dragoste, ş.a.m.d. Pe vremea
compunerii lor, eu nu 'vedeam' în tatăl meu decât pe cel care se scula
întotdeauna mai devreme cu o oră pentru a-şi aduce la zi jurnalul, cu scrisul
lui mărunt, incredibil de ordonat şi lizibil” (“Amintiri despre tatăl meu” de
Adrian George Săhlean, în deschiderea antologiei, p.10)
Am avut onoarea să lansez “liturghia”
şi “fişele”, într-o aură de admiraţie pentru renascentistul autor, deodată
tăcut, până am lansat împreună, “cu participare inernaţională” (americană)
traducerea Luceafărului eminescian datorată “fiului meu” Adrian George
Sahlean, când parcă recita o mantră. Iar de 1 iulie, 2009, recitându-i
rimele-cosmos-uman, în sala oglinzilor, n-avem decât să privim atent, interior,
spre un portret de priviri albastre bucurându-ne.
DUMITRU DRĂGHICESCU
Adevăr și
revelație
...
Ființă
și devenire. - Atâta timp cât noi ne găsim în
acest proces vertiginos de evoluție neîncetată și și de devenire nemăsurată, ni
se pare dificil de a vedea ceea ce va fi reușita stabilă și repausul. Totuși,
speciile zoologice astăzi fixate, și fixate de milioane de ani, traversară, și
ele, o fază de devenire neîncetată și de mobilism ireductibil, în cursul cărora
și prin care ele se constituiră așa cum sunt. Devenirea lor a fost deci
încoronată printr-un repaus în ființă care durează, pentru cele mai multe, de
milioane de ani. Devenirea lor a ajuns realmente la ființă. Nu se poate
întâmpla altfel cu devenirea noastră. Acest provizoriu uman, care durează de
milenii și care se va prelungi fără îndoială încă milenii, trebuie să ajungă
într-o zi la definitiv.
Este cert că, atât de lung timp de când noi ne găsim în turbionul devenirii, suntem puțin preparați să anvizajăm ființa, această etapă finală în care mobilismul și provizoriul nu vor mai avea rațiune, în care omul și activitatea sa spirituală vor fi epuizat forța lor creatoare și vor fi realizat formele împlinite, încheiate, definitive, ale tuturor acțiunilor umane posibile. Deja capodoperele artei, consacrate de secole, sunt lucruri definitive, imuabile. Arta și știința, în ceea ce ele au dat cu siguranță incontestabil și desăvârșit, au creat și creează definitiv. Capooperele artistice și veritățile științifice au valoarea și stabilitatea speciilor zoologice. De altfel, omul însuși, din punct de vedere morfologic și fiziologic, este fix ca toate celelalte specii. Mobilitatea noastră morală, instabilitatea spirituală, devenirea noastră psihică au la bază o fixitate psihologică aproape absolută.
Dar si devenirea noastră trebuie să ajungă la ființă, dacă trebuie precis, printr-o serie infinită de încercări și forme provizorii, să realizeze formele definitive ale ființei, încă trebuie ca imaginea a ceea ce va fi ființa și definitivul și să-i servească de model. Imaginarul irațional al matematicienilor nu trebuie inserat în real? Or, precis aici este rolul și rațiunea de a fi a religiei, a lui Dumnezeu și a normelor creștine.
Iehova biblic spunea: Eu sunt cel ce sunt. El dă aici veritabila sa definiție, căci Dumnezeu este ființa care trebuie să reușească devenirea umană. El ar fi de asemena fals de a lua devenirea și mobilismul prin care noi trecem ca singuri adevărați și ca veritate defnitivă și absolută, decât să creadă în existența reală și actuală a lui Dumnezeu. A erija devenirea în absolut, înseamnă precis a nega ființa și pe Dumnezeu, care sunt reușita devenirii, ființa pe care devenirea o implică și fără care nu are sens.
Construcția marilor catedrale ale Europei, cea din Milan sau Cologne, de exemplu, cer mai multe secole. Zeci de generații au muncit la ele; cele care i-au pus fundațiile erau, de lung timp, în cenușă, când domul din Milano fu încheiat. Dar ele au muncit la el pentru că au crezut în existența viitoare, transcendentă a acestui edificiu, opera eforturilor și a credinței lor. Timp de trei secole, acest edificiu fu în devenire. Muncitorii, zidarii, arhitecții succesivi ar fi putut crede că el nu va fi niciodată terminat, pentru că desăvârșirea lui, ființa lui transcendea viața lor și viața mai multor generații și eforturile lor ar fi putut să pară imposibile sau inutile. Este aici puțin din atitudinea filosofilor devenirii, care îi văd veritatea, singurul adevăr absolut, și care resping ideea de ființă.
Credincioșii într-un Dumnezeu real, existând actualmente sunt ceea ce ar fi fost uvrierii unei catedrale, care, la un moment dat, ar fi declarat că edificiul fusese terminat, și ar fi încetat să mai muncească la el, deși era foarte departe de a fi gata. Este aproape de ce s-a întâmplat în evul mediu, când credința oarbă într-un Dumnezeu real și actual a contribuit mult la încetinirea, dacă nu la paralizare științei și tehnicii.
Aceasta ține de Dumnezeu și de dogmele esențiale ale creștinismului ca și de catedrala din Milano.Nenumăratele generații umane muncesc pentru a le realiza și a le verifica, prin ceea ce rămâne definitiv și fix prin curgerea și provizoriului acțiunilor lor. Dumnezeu și dogmele sunt ființa, și transcendența însăși, căci ele transcend scurtele limite ale fiecărei generații și a tuturor generațiilor care vor trăi în faza de a deveni realizator. Astfel, aceste generații sunt puțin preparate să înțeleagă ființa, să creadă în Dumnezeu și în dogme. Dar, că ele cred sau nu, ele nu încetează și nu vor înceta să muncească la ele și să fie inchietați, până ce omul, în fine, se repauzează în Dumnezeu. Explicația, sensul devenirii și al evoluției în general, cheia stării noastre actuale și a activității noastre, și a activității tuturor generațiilor prezent și viitoare, care este ființa noastră sub
forma sa definitivă.
Teologia catolică era în profund adevăr postulând deificarea omului și Nietzsche și Dostoievski, împingând acest postulat până la termenul său extrem, puteau pretinde la deitate.
Gândirea lui Nietzsche și a lui Dostoievski, a lui Guesde și a lui Engels nu descind ele în linie dreaptă și printr-o riguroasă logică din cea a lui Ireneus și a Sf. Augustin? (27)
(27) „Dumnezeu şi omul, scrie Aug. SABATIER - împingând până la capăt teza lui Ireneu şi a Sf. Augustin – opuşi unul altuia la originea vieţii conştiente pe terra, se penetrează reciproc până la a atinge unitatea morală a iubirii, în care Dumnezeu devine interior omului, în care omul devine interior lui Dumnezeu şi găseşte în Dumnezeu înflorirea întregii sale fiinţe... Această religie este un germen inepuizabil fecund, inserat ca o grefă în tija vieţii umane, pentru a o ridica la o formă superioară”. (Esquisse d'une Philosophie de la Religion, pp. 185-186). Dumnezeu se dezvoltă deci în tija umană, şi iată de ce Iisus este numit de asemenea Fiul Omului. Dumnezeu este copilul umanităţii; aceasta este adevărata mamă a lui Dumnezeu, Dii Mater, Demeter. Dacă monoteismul pune un abis între Dumnezeu şi om, creştinii umplu abisul şi umanizează pe Dumnezeu, unind omul cu Dumnezeu fără discontinuitate.
Verificarea existenței lui Dumnezeu. - Ideea nouă de Dumnezeu astfel concepută proiectează o lumină destul de vie asupra stării sufletști a umanității moderne și ne face posibil de a o înțelege, de a înțelege tendințele sale, tulburările, devierile și sublimele sale realizări. Noua idee de Dumnezeu ne face egalmente mai facilă comprehensiunea ideiii vechi de Dumnezeu și mai inteligibile geneza sa, originile sale și rolul său în viața umanității și în economia interioară a societăților. Aceasta va fi deja o serioasă justificare a ideii de Dumnezeu, dar nu suficientă pentru a o demonstra și a verifica bine fondată. Dumnezeu trebuie să explice totul, precizamente pentru că el pare inexplicabil și, pentru că el este iraționalul, trebuie să dea rațiunea oricărui lucru. Dar nu trebuie de asemenea să ne dea rațiunea lui însuși?
Dacă noi putem arăta că noua idee de Dumnezeu poate concilia contradicțiile pe care le prezintă ideea tradițională, că ea poate eclera obscuritățile și misterele cu care aceasta se împodobește ca de predilecție și dacă ea dacă ea poate învinge obstacolele și dificultățile care fac penibil accesul la rațiunea existenței lui Dumnezeu tradițional, noi vom fi dat în această absență a contradicției proba cea mai bună a existenței lui Dumnezeu, și de care noi am văzut că matematicienii, în știința lor, se declară satisfăcuți.
Este cert că, atât de lung timp de când noi ne găsim în turbionul devenirii, suntem puțin preparați să anvizajăm ființa, această etapă finală în care mobilismul și provizoriul nu vor mai avea rațiune, în care omul și activitatea sa spirituală vor fi epuizat forța lor creatoare și vor fi realizat formele împlinite, încheiate, definitive, ale tuturor acțiunilor umane posibile. Deja capodoperele artei, consacrate de secole, sunt lucruri definitive, imuabile. Arta și știința, în ceea ce ele au dat cu siguranță incontestabil și desăvârșit, au creat și creează definitiv. Capooperele artistice și veritățile științifice au valoarea și stabilitatea speciilor zoologice. De altfel, omul însuși, din punct de vedere morfologic și fiziologic, este fix ca toate celelalte specii. Mobilitatea noastră morală, instabilitatea spirituală, devenirea noastră psihică au la bază o fixitate psihologică aproape absolută.
Dar si devenirea noastră trebuie să ajungă la ființă, dacă trebuie precis, printr-o serie infinită de încercări și forme provizorii, să realizeze formele definitive ale ființei, încă trebuie ca imaginea a ceea ce va fi ființa și definitivul și să-i servească de model. Imaginarul irațional al matematicienilor nu trebuie inserat în real? Or, precis aici este rolul și rațiunea de a fi a religiei, a lui Dumnezeu și a normelor creștine.
Iehova biblic spunea: Eu sunt cel ce sunt. El dă aici veritabila sa definiție, căci Dumnezeu este ființa care trebuie să reușească devenirea umană. El ar fi de asemena fals de a lua devenirea și mobilismul prin care noi trecem ca singuri adevărați și ca veritate defnitivă și absolută, decât să creadă în existența reală și actuală a lui Dumnezeu. A erija devenirea în absolut, înseamnă precis a nega ființa și pe Dumnezeu, care sunt reușita devenirii, ființa pe care devenirea o implică și fără care nu are sens.
Construcția marilor catedrale ale Europei, cea din Milan sau Cologne, de exemplu, cer mai multe secole. Zeci de generații au muncit la ele; cele care i-au pus fundațiile erau, de lung timp, în cenușă, când domul din Milano fu încheiat. Dar ele au muncit la el pentru că au crezut în existența viitoare, transcendentă a acestui edificiu, opera eforturilor și a credinței lor. Timp de trei secole, acest edificiu fu în devenire. Muncitorii, zidarii, arhitecții succesivi ar fi putut crede că el nu va fi niciodată terminat, pentru că desăvârșirea lui, ființa lui transcendea viața lor și viața mai multor generații și eforturile lor ar fi putut să pară imposibile sau inutile. Este aici puțin din atitudinea filosofilor devenirii, care îi văd veritatea, singurul adevăr absolut, și care resping ideea de ființă.
Credincioșii într-un Dumnezeu real, existând actualmente sunt ceea ce ar fi fost uvrierii unei catedrale, care, la un moment dat, ar fi declarat că edificiul fusese terminat, și ar fi încetat să mai muncească la el, deși era foarte departe de a fi gata. Este aproape de ce s-a întâmplat în evul mediu, când credința oarbă într-un Dumnezeu real și actual a contribuit mult la încetinirea, dacă nu la paralizare științei și tehnicii.
Aceasta ține de Dumnezeu și de dogmele esențiale ale creștinismului ca și de catedrala din Milano.Nenumăratele generații umane muncesc pentru a le realiza și a le verifica, prin ceea ce rămâne definitiv și fix prin curgerea și provizoriului acțiunilor lor. Dumnezeu și dogmele sunt ființa, și transcendența însăși, căci ele transcend scurtele limite ale fiecărei generații și a tuturor generațiilor care vor trăi în faza de a deveni realizator. Astfel, aceste generații sunt puțin preparate să înțeleagă ființa, să creadă în Dumnezeu și în dogme. Dar, că ele cred sau nu, ele nu încetează și nu vor înceta să muncească la ele și să fie inchietați, până ce omul, în fine, se repauzează în Dumnezeu. Explicația, sensul devenirii și al evoluției în general, cheia stării noastre actuale și a activității noastre, și a activității tuturor generațiilor prezent și viitoare, care este ființa noastră sub
forma sa definitivă.
Teologia catolică era în profund adevăr postulând deificarea omului și Nietzsche și Dostoievski, împingând acest postulat până la termenul său extrem, puteau pretinde la deitate.
Gândirea lui Nietzsche și a lui Dostoievski, a lui Guesde și a lui Engels nu descind ele în linie dreaptă și printr-o riguroasă logică din cea a lui Ireneus și a Sf. Augustin? (27)
(27) „Dumnezeu şi omul, scrie Aug. SABATIER - împingând până la capăt teza lui Ireneu şi a Sf. Augustin – opuşi unul altuia la originea vieţii conştiente pe terra, se penetrează reciproc până la a atinge unitatea morală a iubirii, în care Dumnezeu devine interior omului, în care omul devine interior lui Dumnezeu şi găseşte în Dumnezeu înflorirea întregii sale fiinţe... Această religie este un germen inepuizabil fecund, inserat ca o grefă în tija vieţii umane, pentru a o ridica la o formă superioară”. (Esquisse d'une Philosophie de la Religion, pp. 185-186). Dumnezeu se dezvoltă deci în tija umană, şi iată de ce Iisus este numit de asemenea Fiul Omului. Dumnezeu este copilul umanităţii; aceasta este adevărata mamă a lui Dumnezeu, Dii Mater, Demeter. Dacă monoteismul pune un abis între Dumnezeu şi om, creştinii umplu abisul şi umanizează pe Dumnezeu, unind omul cu Dumnezeu fără discontinuitate.
Verificarea existenței lui Dumnezeu. - Ideea nouă de Dumnezeu astfel concepută proiectează o lumină destul de vie asupra stării sufletști a umanității moderne și ne face posibil de a o înțelege, de a înțelege tendințele sale, tulburările, devierile și sublimele sale realizări. Noua idee de Dumnezeu ne face egalmente mai facilă comprehensiunea ideiii vechi de Dumnezeu și mai inteligibile geneza sa, originile sale și rolul său în viața umanității și în economia interioară a societăților. Aceasta va fi deja o serioasă justificare a ideii de Dumnezeu, dar nu suficientă pentru a o demonstra și a verifica bine fondată. Dumnezeu trebuie să explice totul, precizamente pentru că el pare inexplicabil și, pentru că el este iraționalul, trebuie să dea rațiunea oricărui lucru. Dar nu trebuie de asemenea să ne dea rațiunea lui însuși?
Dacă noi putem arăta că noua idee de Dumnezeu poate concilia contradicțiile pe care le prezintă ideea tradițională, că ea poate eclera obscuritățile și misterele cu care aceasta se împodobește ca de predilecție și dacă ea dacă ea poate învinge obstacolele și dificultățile care fac penibil accesul la rațiunea existenței lui Dumnezeu tradițional, noi vom fi dat în această absență a contradicției proba cea mai bună a existenței lui Dumnezeu, și de care noi am văzut că matematicienii, în știința lor, se declară satisfăcuți.
...
Viitorul nu trebuie să excludă ființa. Distincția
pe care M. Brunschwicg o face între unu
al devenirii și ființă este logică; dar este la fel de logic de a nu
nega total ființa. Căci, în fond, devenirea trebuie să ajungă la ființă;
misiunea devenirii, ca să spunem așa, este de a ne procura ființa.
Se
poate deci logic crede într-un Dumnezeu nu certamente real, dar realizabil; la
o existență reală a spiritului și a lui Dumnezeu, dar proiectată la capătul procesului
de creație, al devenirii. Dacă Spiritul și Dumnezeu nu sunt o ființă, aceasta
vrea să spună că ei nu sunt reali, dar aceasta nu exlude ca ei să fie pe calea
realizării, a devenirii; Ei sunt reali fiind realizabili. Aceasta nu exclude,
dimpotrivă, presupune și cere ca Spiritul și Dumnezeu să fie, în fine, reali
într-un interval de timp oarecare. Tot așa, dacă moartea și injustiția domnesc
astăzi, aceasta nu este o probă că imortalitatea, resurecția, justiția cu
sancțiunile finale ar fi imposibile pe totdeauna. M. Brunschwicg ne interzice
el însuși acest pesimism când spune: „Dar omul este spirit; ceea ce este
actualmente nu decide ceea ce va fi... căci viitorul său nu este înscris în
trecutul său...”. Acest optimism, dacă era consecvent, ar fi trebuit să ne dea
legitimitatea credinței și a imortalității, a justiției finale.
Că
evoluția socială, morală și spirituală ar fi în curs, aceasta nu probează că
acest ciclu evolutiv nu va fi niciodată epuizat. În timpul evoluției vieții
biologice, care a creat speciile, s-ar fi putut spune egalmente că ea nu se va
sfârși niciodată. Totuși, devenirea vieții, a formelor vitale, a ajuns
la forma ființei speciilor invariabile, așa cum devenirea materiei a
ajuns la ființa formelor și a legilor fizico-chimice relativ fixe.
Se
poate concepe că doar evoluția socială și spirituală a umanității să facă
excepție și să nu ajungă niciodată la ființe relativ stabile și prin urmare
reale, concrete și materiale?
Incarnarea
principiului spiritual și a unității
sale într-o ființă, presupusă materială, existând real, ca și dogmele, ca
expresie și determinare a lui Dumnezeu, sunt practic indispensabile, cel puțin
ca model de imitat pentru educația și dezvoltarea umanității. Imaginea unui
dumnezeu exterior și material este absolut necesară, precizamente pentru a
trezi progresul intern, ascensiunea, pentru a-l ajuta și, la nevoie, a
determina printr-un sort de constrângere exterioară avântul său. Aceasta nu
este necesar pentru spiritul unui Sinoza, al unui Platon și al lui M. Brunschwicg,
dar acesta este indispensabil pentru spiritul imensei majorități a oamenilor și
de aceasta M. Brunschwicg pare să nu fi ținut cont. Cert, dogmele trebuie să
fie continuu modificate și refăcute, pentru ca ele să nu imobilizeze spiritul
și să nu distrugă acțiunea sa progresivă, ascensiunea sa. Dar, a le contesta și
a le cere să facă proba rațională „virilă” a verității lor, înseamnă a nu fi
înțeles nimic din rațiunea lor de a fi. M. Brunschwicg este ca și Ed. Hartmann
dușman al antropomorfismului, dar fără a ajunge la panteismul acestuia.
Găsim
la acești filosofi opinii deja puse în circulație de J. M. Guyau și de Renan.
Pentru Renan, într-adevăr, Dumnezeu este o realitate care aparține viitorului.
Ideea că omul a creat divinul precum păianjenul își toarce pânza este a lui. El
vede în religie un sort de instinct comparabil celui al cuibăririi, ceva
misterios, o voce a cerului elevându-se în noi. J. M. Guyau scrie aceasta:
„Vom iubi pe Dumnezeu mai mult decât o facem...
Omul evoluției este într-adevăr omul Dumnezeu al Creștinismului”. „Ne-ar plăcea Dumnezeu în om, viitor în
prezent, ideal în real”. (Irréligion de l'Avenir, p. 170). Și ceea ce M. Gentile exprimă de o manieră
abstractă și seacă, spunând că Dumnezeu se generează în noi, Guyau exprimă astfel:
„Dumnezeii noștri sunt ca aceste ființe misterioase care în legende se nasc
dintr-o picătură de sânge generos, dintr-o lacrimă căzută pe pământ. Le hrănim
cu propria noastră substanță” (p. 100). În ultima sa carte deja menționată (Problème
de Dieu), M. Ed. Le Roy scrie aceasta: „Dumnezeu nu este încă dar devine și
devenirea sa este progresul nostru. Noi cunoaștem pe Dumnezeu prin viața sa
chiar în noi, în munca propriei noastre deificări”.
Rezumăm: A afirma pe Dumnezeu ca real înseamnă a-l nega,
pentru că el aparține viitorului; a-l concepe exterior nouă înseamnă încă a-l
nega, căci el nu poate exista decât în noi, pentru că în noi se generează și
noi îl hrănim cu substanța noastră. El este cuvântul nostru suprem, persoana
perfectă absolută. Invențiile și morala sunt cele mai bune mijloace de a
comunia și a comunica cu Dumnezeu.
...
Lupta și concilierea dintre Devenire și
Ființă. - Atâta timp cât noi suntem în devenire, înainte ca ciclul evoluției
sociale și umane să se fi închis, cum să se evite războiul, să se pună în afara
legii, cum să se depășească națiunea și să se nege patriile și cum în fine să
se elimine proprietățile private fără a întrerupe devenirea și, precizamente,
fără a împiedica chiar prin aceasta de a se ajunge la pace, la universalism
internațional și la proprietatea în fine colectivă? Aceste probleme nu sunt
deloc facile: tot tragicul epocii noastre este aici. Socialismul caută soluția
problemei și S. N. pe cea a universalismului internațional și a păcii. În
amândouă cazurile, cum bine a observat M. Bergson, se consideră rezolvată
problema și soluția presupusă este punerea în fața faptelor. Se încearcă a o
adapta faptelor, forțându-se să le plieze, modificându-le în sensul soluției
concepute, singura posibilitate conceptibilă și practică pentru a realiza
idealul. Dacă idealul nu este decât idealizarea progresivă a realului,
realizarea progresivă a idealului nu va fi facilă dar nici imposibilă.
Versiune de George Anca
Katya Kelaro
Între gravura ,,Mâinilor rugătoare” de Albrecht Dűrer și
mâna nenăscutului prunc ce-a mulțumit doctorului Joseph Bruner pentru
naștere-Pilda talanților
Când
Hristos stând în mijlocul mulțimilor, cu ucenicii Săi luând notițe și pregătind
pergamentului memoriei literele din ceară și iubire ale Evangheliei Vieții, a
spus că ,,un om oarecare, plecând departe, și-a chemat slugile și le-a dat pe
mână avuția sa” m-am întrebat: ce stăpân lumesc și-ar împărți averea slugilor
sale? Ce stăpân ar face parte din bucuria sa, din comoara sa, celor pe care-i
plătește și răsplătește pentru munca lor? Hristos n-a spus că le-a plătit și
nici n-a folosit verbul a răsplăti, ci a folosit construcția ,,le-a dat pe mână
avuția sa”, adică moștenirea sa, i-a urcat la rangul de stăpâni, dincolo de
plata pentru slujire, le-a lăsat în grijă și chivernisire cămara sa, vistieria
sa lumească. Stăpânul din pildă dă dovadă de curaj, căci generos fusese prin
iertarea datoriilor. Ce stăpân dă datornicilor săi cămara cu hrană, pământul cu
roadă, cetatea, le încredințează spre înflorire și bunăstare casa, cu toate ale
sale. Când samariteanul ceresc a plecat departe, a lăsat grădina raiului
părintesc robilor săi, drept mângâiere pentru plecarea sa, în alinarea dorului
de a fi departe lăsându-le amintire și talisman, giuvaier, le-a plătit în
avans, știind în adânc că darul va înmuguri în mâinile pricepute și sub
oblăduirea minților pricepute. Evanghelia împărțirii darurilor premerge și pune
început bun împărțirii darurilor în ajun de Sfânt Nicolae, precum și darurilor
primite la Nașterea Domnului, când toți am primit talantul Vieții în Sine.
Chemarea slugilor de către stăpân arată că înainte de despărțire e ospățul
împărțirii razelor moștenirii celui viu plecat între vii și lăsând via spre
bunălucrare slugilor sale, lăsându-le casa și paharul vieții, fereastra
speranței, covorul nuntirii, ajungând la talanții pe care îi lasă nu după
cerință, ci după putere, nu după nevoință, ci după nevoire. Niciodată Dumnezeu
nu dă fără a cunoaște putința omului de a înmulți talantul spre sporirea
cămării cerești și a adevăratei moșteniri veșnice. Împărțind avuția sa îi face
moștenitori, adică îi înfiază. Avuția sa cuprinde și învățătura adunată,
bunurile spirituale, el nu îngroapă averea în cufere, nici n-o ia cu sine, nu o
împarte străinilor, nu o risipește, nu o leagă de fundul mării, nici de
rădăcinile putreziciunii, o dăruiește cu rațiune și iubire celor care l-au
slujit. Plecând departe, stăpânul a dat darul ca o nuntire a trupului cu firea,
cele cinci simțuri, cele cinci virtuți alese, și n-a lăsat poruncă, nici sfat,
nici îndemn, nici sugestie, nu i-a îngreunat cu cuvânt, lăsând fiecăruia
libertatea alegerii în folosirea talanților.
Cel ce a primit cinci talanți primit-a degetele mâinii duhovnicești, lucrătoare în sporirea harului care a dat stăpânului la întoarcere alte cinci suflete, aduse la credință și lucrând via dumnezeiască. Iisus spune că după plecarea stăpânului, cel ce luase cinci talanți ,,a lucrat cu ei” și ,,a câștigat alți cinci”. Mergând pe firul apei evanghelice, ajungem în pridvorul duminicii, la epistola a doua către Corinteni a sfântului Ap. Pavel 6, 1-10 care vestește ,,fiind împreună lucrători cu Hristos , vă îndemn să nu primiți în zadar harul lui Dumnezeu”. Iată cel ce a luat cinci talanți, în numele stăpânului, cu puterea lui înmulțește, sporește, lucrând haric. Cum? ,,Îndată”. El nu așteaptă apropierea revenirii stăpânului, ci găsește bucurie în a sluji înmulțind talantul, cu credință fără a aștepta răsplata, fără teamă, fără zăbavă, el știe că timpul se toarce din caierul vieții, el continuă să slujească de parcă stăpânul ar fi acasă, îl simte în chip nevăzut.
Nikos Kazantzakis spunea că există trei feluri de suflete, trei rugi: ,,1.Doamne, sunt un arc în mâinile Tale, întinde-mă, căci altfel voi putrezi!2.Nu mă întinde prea tare, că mă voi rupe! 3. Întinde-mă cât poți de tare, și dacă mă voi rupe, cu atât mai rău!” dar tot el evocă un haiku ,,I-am zis migdalului:
Frate, vorbește-mi despre Dumnezeu,
și migdalul a înflorit.”
Octavian Paler mărturisea ,,o singură viață am avut, am distrus-o dar nu am risipit-o”. Stăpânul din pilda lui Iisus nu pune în brațele celui slab povara de a înmulți peste puterile lui cei cinci talanți, nici nu-l absolvă de crucea celui mai mare talant pe care-l primește prin nasterea sa orice om: Viața. Celui ce i se pare puțin un talant, vom afla că în vechime un talant care în latină e talentu, iar în greacă înseamnă scară, balanță, echivala cu o amforă plină de apă, având 26kg, intrând în el 6000 de drahme, talantul roman avea 34 kg, cel egiptean 27, iar talantul Noului Testament avea...58,9 kg, iar într-un talant intrau 60 de mine, fiecare mina având 60 șekeli.
Iisus nu spune să fi lăsat stăpânul pe cineva dintre slugi fără talant, chiar și celui neputincios și pruncului ce a trecut sub soare doar un ceas, în drumul dinspre rai spre rai, dar cât a trăit pruncul a luptat pentru fiecare respirație a vieții sale și va fi răsplătit pentru râvna cu care a purtat povara tainică a destinului său, din brațele Creatorului spre brațele milostive ale Fiului și a luptat cu puterea sfântului Duh. De aceea, eutanasia e masca unei lupte împotriva talantului primordial, fundamental, al vieții. A ajuta pe cineva să moară înseamnă a împinge în hăul suferințelor eterne un suflet care ar fi putut purta cununa de mucenic. A eutanasia înseamnă a îngropa talantul vieții, putrezind de vii de o parte și de alta a morții. Spitalul e altar dacă slujește viața, acolo unde moartea zâmbește cu ochi vicleni. De asta, avortul înseamnă a îngropa talantul sinelui și al celui ce ar fi putut să se nască, moștenind zece talanți și nu doar unul. Nu doar pruncul nu e lăsat să devină mugure, floare și rod, ci ucigând, ne îngropăm de vii pe noi înșine.
Pilda talanților ne apropie de facerea lumii: cât a gătit Dumnezeu pământul până a suflat viață peste omul care n-a stat păpușă imobilă într-un univers neterminat, ci la nașterea lui toate ce trebuiau să-i slujească i-au gătit calea. Când a împărțit avuția, stăpânul a dat din belșug unora ca din a lor bogăție să umple, să întregească neputința altora. Talentul e ca și materia, zestrea și moștenirea, dar e și educația, talentul, vocația, harul. Unii au vocație de profesor, alții deprind meseria de zugrav, alții au vocația slujirii celor suferinzi, schiugiuiți de himere și duhuri flămânzi de iubire și sens și rațiune, însetați de lumină, vocația altora e de a coase mahrame pe care Hristos Își odihnește chipul însângerat spre Golgota, alții ne hrănesc cu miezul cald al liniștii din pâinea sufletului lor, ne cumințesc, ne întorc la credință, ne spală ochii de tină, alții au vocația sacrificiului și trăiesc în jurul cuvântului patrie, altele au vocația maternității, într-o lume care disprețuiește familia, unde căminul e talantul pe care îl vor îngropat încât la întoarcere stăpânul să găsească pustiu și întuneric, într-o lume în care maternitatea e abordată ca o pedeapsă dar e de fapt o șansă, când suntem educați că ea e o întâmplare, nu o chemare dumnezeiască, ci un chin, fiind de fapt o vocație, o binecuvântare. În lumea în care stăpânul a lăsat avuția înfiaților ce vor a deveni călăi, talantul maternității adevărate e unul îngeresc, marianic, talantul ce șade la rădăcina arborelui genealogic al unei cetăți, împărății, e colona infinibilă a neamului omenesc, mama cu ale sale două brațe legănând în fiecare din noi un cer de speranțe, și a cărei mână ne-a corectat literele din caietul de teme, în timp ce fierbea mâncarea pe aragaz, pusese rufele la spălat și le-a întins la soare, făcuse curat în casă, citise o filă de acatist și împletea cu ochiuri largi un fular pentru o soră mai mare. Cea mai neînsemnată mamă e un giuvaier, iar Sfântul Ioan Gură de Aur spunea ,,dați-mi o mână de mame bune, adevărate creștine și vom schimba soarta neamului omenesc”, ,,nu este bun mai mare decât a fi prietenul lui Dumnezeu” căci ,,Lui nu-i trebuie potire de aur, ci suflete de aur”. Puțini știu povestea gravurii numite de glasul omenirii ,,Mâini în rugăciune” a lui Albrecht Dűrer 1471-1528, cel ce avea să devină un mare pictor, se născuse într-o familie cu 18 copii, iar el și fratele lui Albert, aveau darul picturii. Săraci, au hotărât să tragă la sorți cine va pleca să studieze pictura la academie și cine va merge patru ani la mină, să întrețină familia. Deși Albert era mai talentat, Albrecht a fost ales de sorți să plece la studii și în scurt timp a devenit un gravor renumit, la finele celor patru ani s-a întors după cum a promis, cu bani și onoare, în familie și și-a chemat fratele spre a-l trimite la studii, luându-i locul la mină. Dar Albert îi arată mâinile zdrobite de târnăcop și de pietrele care-i căzuseră peste mâini, dar și de artrita care îi atacase mâinile din cauza umezelii, nemaireușind să țină pensonul în mână. Și-a ridicat mâinile ca niște porumbei răniți, prinși de lava unui îngheț prematur, și care nu puteau să mai zboare decât în rugăciune, iar Albrecht a zugrăvit pentru eternitate talantul care i-a salvat talentul. În lumina ochilor noștri cele două mâini se înalță, asemeni unui cor de guri sărmane, cu grație și inocență, cu desenul silfid și marmorat al degetelor încă de copil. Imaginea nu surprinde tremurul, dar ne arată suferința și relieful îngroșat al venelor peste trestioara falangelor tinere, încât cele zece degete sunt lumânări care au ars pentru ca talentul să nu fie îngropat de sărăcie. Iată talantul generozității, al sacrificiului, iubirii, cât de atenți trebuie să fim cu cei care se jertfesc pentru ca noi să scoatem capul la lumină.
O altă icoană a mâinii a fost surprinsă într-o sală de nașteri când, la o cezariană medicul a scos uterul cu tot cu copilul nenăscut, de 21 de săptămâni și, făcând o incizie pentru a-l scoate, fotograful a surprins momentul în care mâna pruncului nenăscut a ieșit din uter prinzând de deget cu putere mâna chirurgului care, pentru o clipă, a înghețat de emoție. Întâmplare? Hazard? Miracol! Fotografia mâinii care strange degetul doctorului Joseph Bruner a fost numită ,,Mâna speranței”.
Iată, ne spune evanghelia, cum cel ce a primit un talant, adică un mal, un talaz de înfruntat valurile vieții a săpat o groapă și a ascuns argintul stăpânului său. Din talant a rămas talaș, irosind lemnul anilor spre rumegușul irosirii, devenind tarat, însemnându-se cu semnul neputinței dobândite.
Dialogul dintre cel nerecunoscător și stăpân e cutremurător. Cu îndrăzneală adamică, încearcă a da vina pe stăpân precum odinioară pe șarpe, neasumându-și, nerecunoscându-și vina: ,,Doamne, te-am știut că ești om aspru, care seceri de unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat.” Pentru prima dată, ca și în cazul demonizatului din Ghenizaret, demonul din om recunoaște pe Dumnezeu spunând Doamne, iar apoi deși nu a făcut ascultare, recunoaște frumusețea gândirii dumnezeiești. El spune că aduni de unde nu ai împrăștiat, și nu de unde ai împărțit, recunoscând implicit o irosire a harului în cazul său, o împrăștiere, nu o împărțire. Iată că și cel ce nu ascultă și nu face voia Domnului e silit a recunoaște întru adevăr puterea Lui; e Cel ce împarte, dar nu Cel ce risipește, Cel ce nu împrăștie. În finalul evangheliei lui Matei 25, 35-36 Iisus își desface brațele ,,Veniți, binecuvântații Tatălui Meu”, iar evanghelia e relatată și de Luca 19, 1-11 aflând că Hristos a spus această pildă în casa vameșului Zaheu, în Ierihon, iar talantul e înlocuit de mina, altă unitate de măsură.,,Un om de neam mare s-a dus într-o țară depărtată ca să-și ia domnie și să se întoarcă. Iar stăpânul a chemat zece slugi și le-a dat câte o mină” iar unul a înzecit mina, altul a sporit de cinci ori mina, altul a învelit-o în ștergar, adică în giulgiu, pregătind-o de îngropare, apostolii au răspândit cuvântul viu lumii, iar poporul evreu i-a gătit giulgiul de îngropare. Dar, dacă omul plin de talent care își omoară menirea aduce cu moartea fără înviere, cel ce a lucrat haric vestind evanghelia va împărăți în veci. Cât despre cel ce primise doi talanți, primise talanții vederii cărora le-a mai adăugat un ochi, al conștiinței, ochiul duhovnicesc al păzirii lucrurilor sfinte acum și în veacul veacului.
Cel ce a primit cinci talanți primit-a degetele mâinii duhovnicești, lucrătoare în sporirea harului care a dat stăpânului la întoarcere alte cinci suflete, aduse la credință și lucrând via dumnezeiască. Iisus spune că după plecarea stăpânului, cel ce luase cinci talanți ,,a lucrat cu ei” și ,,a câștigat alți cinci”. Mergând pe firul apei evanghelice, ajungem în pridvorul duminicii, la epistola a doua către Corinteni a sfântului Ap. Pavel 6, 1-10 care vestește ,,fiind împreună lucrători cu Hristos , vă îndemn să nu primiți în zadar harul lui Dumnezeu”. Iată cel ce a luat cinci talanți, în numele stăpânului, cu puterea lui înmulțește, sporește, lucrând haric. Cum? ,,Îndată”. El nu așteaptă apropierea revenirii stăpânului, ci găsește bucurie în a sluji înmulțind talantul, cu credință fără a aștepta răsplata, fără teamă, fără zăbavă, el știe că timpul se toarce din caierul vieții, el continuă să slujească de parcă stăpânul ar fi acasă, îl simte în chip nevăzut.
Nikos Kazantzakis spunea că există trei feluri de suflete, trei rugi: ,,1.Doamne, sunt un arc în mâinile Tale, întinde-mă, căci altfel voi putrezi!2.Nu mă întinde prea tare, că mă voi rupe! 3. Întinde-mă cât poți de tare, și dacă mă voi rupe, cu atât mai rău!” dar tot el evocă un haiku ,,I-am zis migdalului:
Frate, vorbește-mi despre Dumnezeu,
și migdalul a înflorit.”
Octavian Paler mărturisea ,,o singură viață am avut, am distrus-o dar nu am risipit-o”. Stăpânul din pilda lui Iisus nu pune în brațele celui slab povara de a înmulți peste puterile lui cei cinci talanți, nici nu-l absolvă de crucea celui mai mare talant pe care-l primește prin nasterea sa orice om: Viața. Celui ce i se pare puțin un talant, vom afla că în vechime un talant care în latină e talentu, iar în greacă înseamnă scară, balanță, echivala cu o amforă plină de apă, având 26kg, intrând în el 6000 de drahme, talantul roman avea 34 kg, cel egiptean 27, iar talantul Noului Testament avea...58,9 kg, iar într-un talant intrau 60 de mine, fiecare mina având 60 șekeli.
Iisus nu spune să fi lăsat stăpânul pe cineva dintre slugi fără talant, chiar și celui neputincios și pruncului ce a trecut sub soare doar un ceas, în drumul dinspre rai spre rai, dar cât a trăit pruncul a luptat pentru fiecare respirație a vieții sale și va fi răsplătit pentru râvna cu care a purtat povara tainică a destinului său, din brațele Creatorului spre brațele milostive ale Fiului și a luptat cu puterea sfântului Duh. De aceea, eutanasia e masca unei lupte împotriva talantului primordial, fundamental, al vieții. A ajuta pe cineva să moară înseamnă a împinge în hăul suferințelor eterne un suflet care ar fi putut purta cununa de mucenic. A eutanasia înseamnă a îngropa talantul vieții, putrezind de vii de o parte și de alta a morții. Spitalul e altar dacă slujește viața, acolo unde moartea zâmbește cu ochi vicleni. De asta, avortul înseamnă a îngropa talantul sinelui și al celui ce ar fi putut să se nască, moștenind zece talanți și nu doar unul. Nu doar pruncul nu e lăsat să devină mugure, floare și rod, ci ucigând, ne îngropăm de vii pe noi înșine.
Pilda talanților ne apropie de facerea lumii: cât a gătit Dumnezeu pământul până a suflat viață peste omul care n-a stat păpușă imobilă într-un univers neterminat, ci la nașterea lui toate ce trebuiau să-i slujească i-au gătit calea. Când a împărțit avuția, stăpânul a dat din belșug unora ca din a lor bogăție să umple, să întregească neputința altora. Talentul e ca și materia, zestrea și moștenirea, dar e și educația, talentul, vocația, harul. Unii au vocație de profesor, alții deprind meseria de zugrav, alții au vocația slujirii celor suferinzi, schiugiuiți de himere și duhuri flămânzi de iubire și sens și rațiune, însetați de lumină, vocația altora e de a coase mahrame pe care Hristos Își odihnește chipul însângerat spre Golgota, alții ne hrănesc cu miezul cald al liniștii din pâinea sufletului lor, ne cumințesc, ne întorc la credință, ne spală ochii de tină, alții au vocația sacrificiului și trăiesc în jurul cuvântului patrie, altele au vocația maternității, într-o lume care disprețuiește familia, unde căminul e talantul pe care îl vor îngropat încât la întoarcere stăpânul să găsească pustiu și întuneric, într-o lume în care maternitatea e abordată ca o pedeapsă dar e de fapt o șansă, când suntem educați că ea e o întâmplare, nu o chemare dumnezeiască, ci un chin, fiind de fapt o vocație, o binecuvântare. În lumea în care stăpânul a lăsat avuția înfiaților ce vor a deveni călăi, talantul maternității adevărate e unul îngeresc, marianic, talantul ce șade la rădăcina arborelui genealogic al unei cetăți, împărății, e colona infinibilă a neamului omenesc, mama cu ale sale două brațe legănând în fiecare din noi un cer de speranțe, și a cărei mână ne-a corectat literele din caietul de teme, în timp ce fierbea mâncarea pe aragaz, pusese rufele la spălat și le-a întins la soare, făcuse curat în casă, citise o filă de acatist și împletea cu ochiuri largi un fular pentru o soră mai mare. Cea mai neînsemnată mamă e un giuvaier, iar Sfântul Ioan Gură de Aur spunea ,,dați-mi o mână de mame bune, adevărate creștine și vom schimba soarta neamului omenesc”, ,,nu este bun mai mare decât a fi prietenul lui Dumnezeu” căci ,,Lui nu-i trebuie potire de aur, ci suflete de aur”. Puțini știu povestea gravurii numite de glasul omenirii ,,Mâini în rugăciune” a lui Albrecht Dűrer 1471-1528, cel ce avea să devină un mare pictor, se născuse într-o familie cu 18 copii, iar el și fratele lui Albert, aveau darul picturii. Săraci, au hotărât să tragă la sorți cine va pleca să studieze pictura la academie și cine va merge patru ani la mină, să întrețină familia. Deși Albert era mai talentat, Albrecht a fost ales de sorți să plece la studii și în scurt timp a devenit un gravor renumit, la finele celor patru ani s-a întors după cum a promis, cu bani și onoare, în familie și și-a chemat fratele spre a-l trimite la studii, luându-i locul la mină. Dar Albert îi arată mâinile zdrobite de târnăcop și de pietrele care-i căzuseră peste mâini, dar și de artrita care îi atacase mâinile din cauza umezelii, nemaireușind să țină pensonul în mână. Și-a ridicat mâinile ca niște porumbei răniți, prinși de lava unui îngheț prematur, și care nu puteau să mai zboare decât în rugăciune, iar Albrecht a zugrăvit pentru eternitate talantul care i-a salvat talentul. În lumina ochilor noștri cele două mâini se înalță, asemeni unui cor de guri sărmane, cu grație și inocență, cu desenul silfid și marmorat al degetelor încă de copil. Imaginea nu surprinde tremurul, dar ne arată suferința și relieful îngroșat al venelor peste trestioara falangelor tinere, încât cele zece degete sunt lumânări care au ars pentru ca talentul să nu fie îngropat de sărăcie. Iată talantul generozității, al sacrificiului, iubirii, cât de atenți trebuie să fim cu cei care se jertfesc pentru ca noi să scoatem capul la lumină.
O altă icoană a mâinii a fost surprinsă într-o sală de nașteri când, la o cezariană medicul a scos uterul cu tot cu copilul nenăscut, de 21 de săptămâni și, făcând o incizie pentru a-l scoate, fotograful a surprins momentul în care mâna pruncului nenăscut a ieșit din uter prinzând de deget cu putere mâna chirurgului care, pentru o clipă, a înghețat de emoție. Întâmplare? Hazard? Miracol! Fotografia mâinii care strange degetul doctorului Joseph Bruner a fost numită ,,Mâna speranței”.
Iată, ne spune evanghelia, cum cel ce a primit un talant, adică un mal, un talaz de înfruntat valurile vieții a săpat o groapă și a ascuns argintul stăpânului său. Din talant a rămas talaș, irosind lemnul anilor spre rumegușul irosirii, devenind tarat, însemnându-se cu semnul neputinței dobândite.
Dialogul dintre cel nerecunoscător și stăpân e cutremurător. Cu îndrăzneală adamică, încearcă a da vina pe stăpân precum odinioară pe șarpe, neasumându-și, nerecunoscându-și vina: ,,Doamne, te-am știut că ești om aspru, care seceri de unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat.” Pentru prima dată, ca și în cazul demonizatului din Ghenizaret, demonul din om recunoaște pe Dumnezeu spunând Doamne, iar apoi deși nu a făcut ascultare, recunoaște frumusețea gândirii dumnezeiești. El spune că aduni de unde nu ai împrăștiat, și nu de unde ai împărțit, recunoscând implicit o irosire a harului în cazul său, o împrăștiere, nu o împărțire. Iată că și cel ce nu ascultă și nu face voia Domnului e silit a recunoaște întru adevăr puterea Lui; e Cel ce împarte, dar nu Cel ce risipește, Cel ce nu împrăștie. În finalul evangheliei lui Matei 25, 35-36 Iisus își desface brațele ,,Veniți, binecuvântații Tatălui Meu”, iar evanghelia e relatată și de Luca 19, 1-11 aflând că Hristos a spus această pildă în casa vameșului Zaheu, în Ierihon, iar talantul e înlocuit de mina, altă unitate de măsură.,,Un om de neam mare s-a dus într-o țară depărtată ca să-și ia domnie și să se întoarcă. Iar stăpânul a chemat zece slugi și le-a dat câte o mină” iar unul a înzecit mina, altul a sporit de cinci ori mina, altul a învelit-o în ștergar, adică în giulgiu, pregătind-o de îngropare, apostolii au răspândit cuvântul viu lumii, iar poporul evreu i-a gătit giulgiul de îngropare. Dar, dacă omul plin de talent care își omoară menirea aduce cu moartea fără înviere, cel ce a lucrat haric vestind evanghelia va împărăți în veci. Cât despre cel ce primise doi talanți, primise talanții vederii cărora le-a mai adăugat un ochi, al conștiinței, ochiul duhovnicesc al păzirii lucrurilor sfinte acum și în veacul veacului.
2. Pianul (1993)
Regizor: Jane Campion
Scenariu: Jane Campion
Muzica: Michael Nyman
Imagine: Stuart Dryburgh
Cu: Holly Hunter, Harvey Keitel, Sam Neill, Anna Paquin
Regizor: Jane Campion
Scenariu: Jane Campion
Muzica: Michael Nyman
Imagine: Stuart Dryburgh
Cu: Holly Hunter, Harvey Keitel, Sam Neill, Anna Paquin
Nu știu cum aș putea să scriu despre
acest film uluitor fără să îmi greșesc mie. L-am văzut pe o casetă video nu la
mult timp după apariție, la o colegă care organizase un fel de
"cinema" la ea acasă. M-a marcat iremediabil. Povestea, muzica,
peisajele, dar mai ales ea. Personajul Adei jucat cutremurător de Holly Hunter,
cu care mă identific misterios. Am avut tot timpul impresia că e varianta mea
ideală.
Filme cu personajul principal cântând
la pian s-au tot făcut, îmi vin rapid în minte "Pianista" cu o altă
preferată, Isabelle Huppert, "Pianistul" cu Adrien Brody,
"Shine", cu excepționalul Geoffrey Rush, "Five Easy Pieces"
cu Jack Nicholson, "Pădurea de mesteceni" al lui Wajda etc. Dar Holly
e tulburătoare! În primul rând, e pianistă consacrată și a cântat autentic
(muzica a fost creată special pentru talentul ei), iar pianul în acest film e
un personaj în sine, chiar "vocea" ei materializată sublim, pentru că
eroina e mută. Povestea în sine e o critică neagresivă și chiar cu umor, pe
alocuri, a moralei victoriene, dar și un elogiu al feminității: mister, voință
puternică, senzualitate, posibilitatea de a schimba realmente comportamentul
masculin, nu numai prin atracție erotică, dar, mai ales, prin personalitatea
uimitoare.
Ada, care avea o fetiță nelegitimă,
se mărită cu un neo-zeelandez mai în vârstă (fără să îl cunoască și fără să îl
iubească). Pentru că până la casa lui de unde a debarcat e un drum periculos, pianul
(viața ei, de fapt) va fi lăsat pe malul oceanului. George (un englez atașat
atât de tare de băștinași încât și-a tatuat pe față semne ca și ei) îl cumpără
de la soțul Adei și o cheamă să îi ofere lecții de pian. De fapt, fac o
înțelegere mai puțin obișnuită: îi oferă posibilitatea să își răscumpere pianul
(clapă cu clapă) dacă, în timp ce cântă, îl lasă să o atingă. Emoționant și
insidios gestul lui Baines de a-i atinge pielea printr-o crăpătură destul de
comică a ciorapului; senzuală și intensă toată lupta dintre încăpățânarea Adei
de a nu ceda și pasiunea lui George care nu ține cont de nicio pudoare. Mult
timp crezi că pianul e atât de important încât va face sacrificii mari pt a-l
avea înapoi (inclusiv să se așeze goală lângă el în pat - o grozăvie pt care îi
va cere zece clape!). De fapt, se îndrăgostește iremediabil și nu poate accepta
faptul că George îi returnează pianul înainte ca înțelegerea să se finalizeze.
Motivul? "Înțelegerea asta te transformă într-o târfă, iar pe mine mă face
nefericit." Pianul îi leagă, e materializarea tuturor dorințelor
neîmplinite (George îl șterge de praf gol fiind, ca și cum ar face dragoste cu
ea), iar interpretările ei sunt în funcție de ce simte (cum ar fi, la început,
să îi îndepărteze mângâierile insistente schimbând ritmul cu o melodie teribil
de ritmată). Scena când cântă la pian fericită pe malul oceanului, cea în care
cântă la un pian improvizat în masa de bucătărie, când își strecoară mâna
înghețată prin apărătoarea de lemn doar ca să atingă clapele dovedesc că vocea
ei pe care a pierdut-o la șase ani a devenit muzică și un limbaj mult mai
coerent decât al oamenilor obișnuiți care, după cum o citează fiica ei,
"în majoritatea cazurilor spun numai prostii". În realitate, deși
mulți o privesc cu duioșia cu care Dumnezeu se uită la necuvântătoare, e foarte
"vocală", transmite exact ce vrea să spună, straniu, intens, dar
convingător: spărgând veselă, trăgând de rufe când e mânioasă că soțul i-a
vândut pianul fără să o întrebe, prin scris, prin fiica ei (care îi transmite
emoțiile ca o actriță, nu doar că traduce limbajul semnelor), prin muzică, prin
tăceri, prin nemaipomenita coregrafie a mâinilor și torsului, dar mai ales prin
ochi. Doar Al Pacino în filmele de până în anii '90 mai juca atât de intens și
complex din priviri precum Holly Hunter. Nu pot uita demnitatea care se
transmite din ochi când i se taie degetul pt că i-a scris lui Baines că inima
ei îi aparține și aceasta poate cumva să contracareze brutalitatea geloziei
soțului ei. Tot ochii îi spun lui Stuart să o lase să plece cu George, atât de
viu, încât acesta îi aude realmente cuvintele clar în minte.
Limbajul semnelor ei este unic, l-a
particularizat cu un specialist, e voluntar și expresiv. Doar în "Children
of a Lesser God" acest limbaj e mai spectaculos și mai intens, dar acolo
ambii îndrăgostiți îl folosesc.
Peisajele sunt extraordinare, există în filmul acesta o armonie imagine, text, sunet cum rar se întâmplă.
Peisajele sunt extraordinare, există în filmul acesta o armonie imagine, text, sunet cum rar se întâmplă.
Și
pt că ascultam Nirvana când am văzut prima oară filmul, adaug că a fost ultimul
film văzut de Kurt Cobain înainte de a muri.
Luca Nicolae
Luca Nicolae
In Lapponia
puoi dormire in un Igloo di Vetro
Tutto quello che devi sapere per dormire al
Kakslauttanen Arctic Resort
In Finlandia c'è un posto da fiaba. Si
chiama Kakslauttanen Arctic Resort ma noi lo conosciamo meglio come
il villaggio degli Igloo di Vetro. Dormire in questo luogo meraviglioso,
immerso nella natura più selvaggia ed incontaminata è sicuramente una delle
esperienze che vorremmo fare almeno una volta nella vita.
Dal soffitto di vetro della struttura
potrete ammirare lo spettacolo dell'aurora boreale comodamente distesi sul letto.
Il villaggio si trova a 5 km dal parco nazionale Urho Kekkonen. In
questo articolo vi spieghiamo come arrivare e vi diamo le informazioni su
prezzi e soggiorni.
Il Kakslauttanen
Arctic Resort si trova a 250 km oltre il circolo polare artico, nella
zona di Saariselkä Fell della Lapponia Finlandese. È stato realizzato nel 1999
dal suo proprietario Jussi Eiramo e ben presto è diventato uno dei posti da non
perdere in Finlandia.
Dal caldo della vostra abitazione potrete ammirare
il cielo stellato e la magia dell'aurora boreale, visibile per ben otto mesi
all'anno; gli igloo infatti sono prenotabili durante tutto il periodo delle
aurore boreali, dal 22 agosto fino alla fine di aprile. Se volete assolutamente
soggiornare qui, vi consigliamo di prenotare con largo anticipo vista la grande
richiesta. Nel villaggio ci sono circa 20 igloo per 2 o 4 parsone.
Gli Small Glass Igloo dispongono di 2 letti, WC e
lavabo. Le docce e le saune sono disponibili in edifici adiacenti. La
temperatura dell'ambiente è di circa 21° mentre gli Igloo per quattro persone
sono dotati di docce e bagni privati.
Gli Igloo di vetro sono stati realizzati con uno
speciale vetro termico anti - appannamento in grado di mantenere la temperatura
interna alta anche quando la temperatura scende precipitosamente molto oltre lo
0.
Se non riuscite a trovare posto negli igloo,
potrete scegliere di dormire negli altri alloggi dell'Artic Resort: le baite e
gli chalet. Da qui potrete organizzare escursioni in slitta con gli con gli
husky, con le renne o in motoslitta, potrete praticare sci o prendere lezioni.
Nel villaggio troverete anche un Ice Bar.
În timpul unei vizite oficiale în Anglia, Iohannis
e invitat la un ceai de către Majestatea sa, Regina.
Și Iohannis o întreabă:
- Mi-ați putea răspunde la o întrebare?
- Desigur.
- Aveți o experiență lungă în fruntea unei țări. Care este secretul unei bune conduceri?
Cu un zâmbet suav, regina răspunse:
- În opinia mea, filosofia minimală a conducerii cere să fii înconjurat de oameni inteligenți.
- Și cum îți dai seama cine este inteligent și cine nu? insistă Iohannis.
- Foarte simplu, spuse regina, permiteți-mi să vă arăt...
O sună pe Theresa May, pune telefonul pe speaker și spune:
- Doamnă prim-ministru, vă rog să aveți amabilitatea de a-mi răspunde la o întrebare: mama dvs. are un copil, tatăl dvs. are un copil, iar acest copil nu este nici fratele, nici sora dvs. Cine este el?
Theresa May răspunse fără ezitare:
- Sunt exact eu, Majestate.
- Corect, spuse regina. Mulțumesc și la revedere.
Apoi, privindu-l pe Iohannis:
- Ați înțeles, domnule președinte?
- Da, majestate! Foarte interesant! Fiți sigură că o să folosesc această lecție!
Odată întors la București, Iohannis se hotărăște să o supună la test pe Viorica Dăncilă. Convocată, aceasta vine la Cotroceni.
- Doamnă, mă întreb dacă ați fi capabilă să-mi răspundeți la o întrebare.
- Desigur, dle președinte.
- Ei bine, mama dvs are un copil, tatăl dvs are un copil, copilul ăsta nu este nici fratele, nici sora dvs. Cine este el?
Viorica își rotește câteva clipe ochii între tavan și podea și în final îl întreabă pe președinte dacă i-ar putea acorda un răgaz de gândire. Intoarsă la Guvern, convoacă miniștrii alături de care zăbovește câteva ore asupra problemei, fără să ajungă la o soluție. Pradă disperării, îl sună pe Dragnea:
- Ascultă, zi-mi și mie: maică-ta are un copil, taică-tau are un copil și acest copil nu este nici frate-tău, nici soră-ta. Cine este el?
Dragnea răspunde pe loc:
- E simplu, sunt eu.
Viorica fuge glonț înapoi la Cotroceni și intră gâfâind in biroul lui Iohannis:
- Știu răspunsul, domnule! Știu cine este blestematul ăsta de personaj! E Dragnea! ... La care Iohannis, cu o nedismulată grimasă de dezaprobare, îi zice:
- Sun-teți în-tr-o ma-re e-roa-re, doam-nă! E The-re-sa May!
Și Iohannis o întreabă:
- Mi-ați putea răspunde la o întrebare?
- Desigur.
- Aveți o experiență lungă în fruntea unei țări. Care este secretul unei bune conduceri?
Cu un zâmbet suav, regina răspunse:
- În opinia mea, filosofia minimală a conducerii cere să fii înconjurat de oameni inteligenți.
- Și cum îți dai seama cine este inteligent și cine nu? insistă Iohannis.
- Foarte simplu, spuse regina, permiteți-mi să vă arăt...
O sună pe Theresa May, pune telefonul pe speaker și spune:
- Doamnă prim-ministru, vă rog să aveți amabilitatea de a-mi răspunde la o întrebare: mama dvs. are un copil, tatăl dvs. are un copil, iar acest copil nu este nici fratele, nici sora dvs. Cine este el?
Theresa May răspunse fără ezitare:
- Sunt exact eu, Majestate.
- Corect, spuse regina. Mulțumesc și la revedere.
Apoi, privindu-l pe Iohannis:
- Ați înțeles, domnule președinte?
- Da, majestate! Foarte interesant! Fiți sigură că o să folosesc această lecție!
Odată întors la București, Iohannis se hotărăște să o supună la test pe Viorica Dăncilă. Convocată, aceasta vine la Cotroceni.
- Doamnă, mă întreb dacă ați fi capabilă să-mi răspundeți la o întrebare.
- Desigur, dle președinte.
- Ei bine, mama dvs are un copil, tatăl dvs are un copil, copilul ăsta nu este nici fratele, nici sora dvs. Cine este el?
Viorica își rotește câteva clipe ochii între tavan și podea și în final îl întreabă pe președinte dacă i-ar putea acorda un răgaz de gândire. Intoarsă la Guvern, convoacă miniștrii alături de care zăbovește câteva ore asupra problemei, fără să ajungă la o soluție. Pradă disperării, îl sună pe Dragnea:
- Ascultă, zi-mi și mie: maică-ta are un copil, taică-tau are un copil și acest copil nu este nici frate-tău, nici soră-ta. Cine este el?
Dragnea răspunde pe loc:
- E simplu, sunt eu.
Viorica fuge glonț înapoi la Cotroceni și intră gâfâind in biroul lui Iohannis:
- Știu răspunsul, domnule! Știu cine este blestematul ăsta de personaj! E Dragnea! ... La care Iohannis, cu o nedismulată grimasă de dezaprobare, îi zice:
- Sun-teți în-tr-o ma-re e-roa-re, doam-nă! E The-re-sa May!
La Consiliul de Coroană, de dinaintea întrării
României în Primul Război Mondial, Regele Ferdinand îi răspunde ironicului
germanofil Petre Carp :
Domnule Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuință, eu am ajuns la convingerea, adâncă și nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului... Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați făcut-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o”. Acestea sunt vorbe și fapte ale unui mare om de stat român, demne de memoria colectivă și demne de urmat și astăzi.
Domnule Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuință, eu am ajuns la convingerea, adâncă și nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului... Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați făcut-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o”. Acestea sunt vorbe și fapte ale unui mare om de stat român, demne de memoria colectivă și demne de urmat și astăzi.
Or mai fi asemenea oameni! Pentru o mare parte a
românilor, astăzi, ubi bene ibi patria! Poate, totuși, printr-o alchimie a
sufletului, și prin schimbări majore, vor reveni toți la Patria Mamă!
Aceasta va fi încă o mare unire pe care o vom înfăptui!
Aceasta va fi încă o mare unire pe care o vom înfăptui!
*
Dacă ei ar înțelege...dacă ei ar înțelege... că
ești o ființă nespus de frumoasă și de vie, cu simțuri, trăiri, idealuri...dacă
ei ar înțelege că nu ești o simplă delimitare în spațiu, ci o supremă zeitate,
o fabuloasă conștiință, un suflet al Universului, și că inima ta pulsează
aidoma oamenilor, cu precordialgii, spasme, extrasistole...și fiecare
fărădelege petrecută în cuprinsul tău e un cui bătut de ei în ființa ta...o
durere imensă, o apoplexie, un infarct...o răstignire, dar ei nu știu ce fac,
sunt bolnavi, grav bolnavi, din codul lor de oameni lipsește
esențialul...umanitatea! Altfel ar fi atenți la fiecare cuvânt pe care îl spun,
la fiecare gest, la fiecare vibrație pe care o trimit în lume, și tot ce
elaborează ar trebui să însemne echitate, decență, înțelepciune și
loialitatea...Verbul a avea le-a sucit mințile, cu verbul a stăpâni au cotropit
sufletul tău, verbul a fi, adică a simți, a te emoționa și a trăi pentru un
bine comun, a fost șters din vocabular!
La mulți ani, trista mea mamă,
LA MULȚI ANI, ROMANIA!
LA MULȚI ANI, ROMÂNI BUNI!
La mulți ani, trista mea mamă,
LA MULȚI ANI, ROMANIA!
LA MULȚI ANI, ROMÂNI BUNI!
1 Decembrie
2019
*
Te întrebi cine sunt,
m-am născut în zodia bucuriei, într-un calendar pe stil vechi, în timp ce mama pregătea aluatul de lut, într-o copaie de lemn de frasin,
din eter săgeata arcașului a străpuns coca crudă pentru totdeuna, și de acolo au țâșnit toate mirodeniile, dulceața și drojdia cu care m-am făcut mare,
Jupiter râdea de râsul meu fericit, și dându-mi săgețile rămase pe cer, am pornit în călătoria neființei în ființă și a cremenei străsfinților sfinților mei în văpaie,
privește-mi mâinile, sunt pline de îmbrățișarea cerului, pașii mi-i port din nori în nori privind în rariștea câmpiei cum joacă zânele lunatice înainte de adormirea pruncilor,
prin scorburi stau pitici încălțați în ciuboțica cucului, iar eu, desculță, doar cu himerele mele și cu râsul meu care îți hohotește mereu la fereastră...sunt iarba de sub zăpezi!
m-am născut în zodia bucuriei, într-un calendar pe stil vechi, în timp ce mama pregătea aluatul de lut, într-o copaie de lemn de frasin,
din eter săgeata arcașului a străpuns coca crudă pentru totdeuna, și de acolo au țâșnit toate mirodeniile, dulceața și drojdia cu care m-am făcut mare,
Jupiter râdea de râsul meu fericit, și dându-mi săgețile rămase pe cer, am pornit în călătoria neființei în ființă și a cremenei străsfinților sfinților mei în văpaie,
privește-mi mâinile, sunt pline de îmbrățișarea cerului, pașii mi-i port din nori în nori privind în rariștea câmpiei cum joacă zânele lunatice înainte de adormirea pruncilor,
prin scorburi stau pitici încălțați în ciuboțica cucului, iar eu, desculță, doar cu himerele mele și cu râsul meu care îți hohotește mereu la fereastră...sunt iarba de sub zăpezi!
EPB
Mulțumesc
pentru toate urările frumoase! Mă simt copleșită! O ființă cu sute de brațe
care îmbrățișează alte sute de brațe deschise spre bucurie!
Defilarea de azi (mie mi-a plăcut să o privesc, nu
dau curs la false gâlcevi pe tema asta) mi-a amintit de lunile de „armată
pentru studente”, de pașii de defilare cu care ne bătea la cap locotenenta
noastră din Panduri, acolo unde făceam pregătirea militară, dar cu adevărat
insuportabil era drumul de la cămin, din Grozăvești, până acolo... nu din cauza
transportului greoi (a rămas așa, ca pe vremea celui mai iubit împușcat al
țării), ci din cauza militarilor, cu precădere ofițeri, întâlniți pe traseu.
Mulți dintre ei erau niște scârboși, oricât i-ai fi salutat (locotenenta ne
avertizase de la primul curs: „aveți grijă, fetelor, salutați de câte ori
vedeți o uniformă, habar n-aveți voi cât de răi pot fi bărbații, mai ales când
vă sunt superiori! paza bună trece primejdia rea!!”) Doamne, câtă dreptate
avea! Ea ştia din interior... Ce „iepurași de câmp” fragezi și supuși
pericolului la tot pasul eram noi, studentele de la arma infanterie, frumoase
și distinse în uniformele noastre (și ce plăcere i-a făcut comandantului -
bărbat!, desigur - la primul careu, să ne smulgă petlițele, „incorect” situate)
A venit „loviluția” și ne-a scutit de armată, ceea ce n-a fost neapărat mai
bine. Nu cred că introducerea armatei profesioniste ne-a făcut un popor mai
bun, mai grav, mai serios cu soarta lui. Tatăl meu a făcut armata la grăniceri,
trei ani, cu prima permisie după un an și două luni, și, oricât de grea ar fi
fost, vorbea cu respect despre armată, din perspectiva ocaziei pe care o aveau
băieții să devină bărbați. Am împărtășit mereu părerea lui că un individ care
nu face armata nu e bărbat adevărat. Sigur, în condițiile de azi, când face
armata doar cine vrea... e greu de spus ce mai înseamnă. E o viziune prea
romantică, știu Să fiu iertată!
Uite aşa, la defilarea de anul ăsta, mi-am amintit și de romanul (altul!) abandonat, căruia-i spusesem provizoriu „Locotenenta Alma”, pe care am trimis-o pe front, în al Doilea Război, am obligat-o să comande un batalion de bărbați, am aruncat-o în pușcărie și în domiciliu forțat, am lăsat-o să se îndrăgostească fără speranță, într-o lume căreia-i fuseseră ucise toate candorile.
Uite aşa, la defilarea de anul ăsta, mi-am amintit și de romanul (altul!) abandonat, căruia-i spusesem provizoriu „Locotenenta Alma”, pe care am trimis-o pe front, în al Doilea Război, am obligat-o să comande un batalion de bărbați, am aruncat-o în pușcărie și în domiciliu forțat, am lăsat-o să se îndrăgostească fără speranță, într-o lume căreia-i fuseseră ucise toate candorile.
Constantin Ciuca
FEMEI CARE NU POT FI NICIODATĂ FERICITE
Am o atracție fatală către femeile pe
fața cărora văd că nu pot fi fericite.
Și nu mă refer la femei care NU sunt
fericite într-un moment sau altul al vieții lor, pentru că au o supărare sau
alta. Eu vorbesc despre femei care NU POT FI NICIODATĂ fericite.
Nu am cerut asta, dar pe mine m-a
lăsat Dumnezeu cu priceperea firească de a mă uita la oameni și de a înțelege
ce gândesc și ce simt doar după felul în care le arată fețele.
Am adică o inclinație naturală de a
descifra caracterele oamenilor după ce văd atunci când ma uit la ei și citesc
în cutele, în umbrele, în umflăturile și în scobiturile fețelor lor. Le citesc
fețele ca pe niște cărți de istorie personală, ca pe niște certificate de
naștere sau ca pe niște diplome de absolvire pe care le-au primit, sau nu, de-a
lungul vieții.
Femeile care NU POT FI NICIODATĂ fericite sunt un grup
restrâns de femei pe care specia le-a izolat dintr-un capriciu sau dintr-o
neatenție evoluționistă și care pe mine mă emoționează foarte tare și foarte
repede.
Femeile acestea sunt femei care își
încep fericirea, dar pe care nu o pot și nu o știu niciodată duce până la
capăt.
Nici zâmbetul nu și-l duc niciodată
până la capăt. Adică încep să zâmbească și, ajunse la mijlocul zâmbetului, simt
cum, dintr-o dată, nu mai au motiv să zâmbească mai departe.
Și la fel încep toate celelalte lucruri
normale pe care apoi le abandonează la jumătate pentru că li se par, busc,
anormale.
Ele nu contrazic cu voce tare pe
nimeni. Se opresc la jumătatea argumentației și renunță, lăsând impresia că își
dau seama că au greșit, deși ele renunță tocmai pentru că știu că au dreptate.
Și, deși pot fi chinuitor de
frumoase, ele nu se coafează cum trebuie, nu se machiază cum trebuie și nu se
îmbracă în așa fel încât să strălucească printre ceilalți doar pentru că,
dintr-o nefericire fundamentală, ele nu suportă să deranjeze cu frumusețea lor
pe cei din jurul lor.
Printr-o lege a compensației care
însă, paradoxal, în cazul lor devine o lege crudă și nedreaptă, femeile aestea
sunt de cel mai multe ori orbitor de frumoase și au un trup dumnezeiesc de
armonios. Nu frumoase în sesul frumuseților consacrate de copertile a tot felul
de reviste de cosmetice, blonde și stupide ca și hârtia pe care sunt desenate.
Femeile care NU POT FI NICIODATĂ
fericite au o frumusețe a lor, care nici măcar nu le apare mereu pe chip. Sunt
elegante și tăcute, sunt educate, sunt dureros de sensibile și, dacă te uiți la
ele fără să te pricepi, ai spune că sunt la fel de fericite sau nefericite ca
toate celelalte femei. Doar ele știu însă că sunt născute cu o incapacitate
definitivă a fericirii.
La fel cum bărbații se nasc cu o
incapacitate definitivă a divinității.
În rest, nu se deosebesc foarte mult
de celelalte.
Ar vrea și ele să fie fericite, ar
vrea și ele să facă exact ce fac toate celelalte femei, ar vrea și ele să poată
să se bucure de toate lucrurile mărunte ale vieții de zi cu zi, și pentru asta
ajung de multe ori să facă gesturi nesăbuite. Sau infracțiuni. Sau riscă să
pară nebune.
Eu le recunosc imediat.
Nu le caut și în ultimă instanță, nici nu mi le doresc,
pentru că știu ce efecte pot avea asupra mea, dar adevărul meu intim este că
atunci când văd o femeie despre care știu că nu poate fi niciodată fericită,
simt în piept o tresărire dureroasă și amplă, continuă, ca atunci când primesc
vestea că cineva cunoscut îmi e pe moarte.
Nu știu de ce rezonez așa. Nu știu de
ce mă tulbur așa de tare și așa de adânc când văd un astfel de chip de femeie.
Și mai ales, nu știu de ce femeile acelea îmi devin deodată necesare și, mai
ales, de neuitat.
Dar partea cea mai chinuitoare și
directă a legăturii pe care o simt cu o astfel de femeie, este că ea mă
activează ca bărbat foarte rapid. Într-un fel în care niciun alt tip de femeie
nu poate să o facă.
Foarte rapid, într-o anumită ordine.
Încep adică să o imaginez în tot
felul de ipostaze și să o doresc intens și metodic, într-o secventialitate care
are ordinea ei.
Mai înainte de toate aș vrea să o pot
atinge.
Apoi să o pot mângâia.
Adică să îmi prelungesc atingerea în lungul trupului ei.
Apoi să o pot strange la piept.
Să mă lipesc cu trupul de trupul ei.
Apoi să o pot mângâia.
Adică să îmi prelungesc atingerea în lungul trupului ei.
Apoi să o pot strange la piept.
Să mă lipesc cu trupul de trupul ei.
Și
în cele din urmă, sa mă împreun îndelung, intr-un fel sau altul, cu nefericirea
ei fundamentală într-o apă curgătoare.
Adrian Bucurescu
Crăiasa Zăpezilor și Copacul Dalb
Într-o inscripție descoperită în Dacia, se află și numele feminin autohton AURELIA EF TEPIR, care se tălmăcește prin ”Strălucitoare Zăpezii; Strălucitoare ca Neaua; Crăiasa Zăpezilor”; cf. OROLES - rege dac, învingător al Bastarnilor; rom. aurar; Oralia, Uralia - obiceiul aprinderii focurilor în seara de Lăsata Secului; Aurel, Aurelia (n.); latin. aureolus ”de (din) aur; aurit; împodobit cu aur; încântător; frumos; monedă de aur”; germ. Jarl, engl. earl ”conte; senior feudal”; lat. ab ”de la”; engl. of ”de”; alban. debore ”zăpadă; ninsoare”.
Tot prin ”Strălucirea Zăpezii; Strălucitoare ca Neaua; Crăiasa Zăpezilor” se traduce și denumirea unei plante medicinale dacice, AR I ZOFAT; cf. rom. aur; har: alban. ar ”aur”; latin. era, hera ”stăpână; doamnă; suverană”; Hera - Zeița Supremă, soție a lui Jupiter; rom. zăpadă. Acest nume era comun florilor timpurii, adică toporașilor, ghioceilor, brândușelor de primăvară etc.
În mitologia română, Crăiasa Zăpezilor este aceeași cu Zâna Iernii. Însă cu numele de Crăiasa Zăpezilor, zâna apare numai în câteva sate din lunca Ialomiței - Sărățeni, Copuzu, Crăsani, Piteșteanu, Balaciu - fără a mai fi întâlnită în alte locuri din țară.
Se povestește că, demult-demult, pe pământ nu erau toamnă și iarnă, ci numai primăvară și vară, cu câmpuri pline de flori și pomi plini de fructe. Pe atunci, zânele erau toate binevoitoare oamenilor, mai ales copiilor, și nu numai că nu se ascundeau de ei, ci chiar aveau și ele case și gospodării, unde reveneau din drumurile lor.
Minunata stare a durat până când un tânăr străjer, pus să ferească lumea de duhurile rele, care tot se zbăteau să scape din Temnița Groazei, venind o ploaie, s-a adăpostit într-o colibă prin încheieturile căreia pătrunseseră și niște fire de somnoroasă.
Într-o inscripție descoperită în Dacia, se află și numele feminin autohton AURELIA EF TEPIR, care se tălmăcește prin ”Strălucitoare Zăpezii; Strălucitoare ca Neaua; Crăiasa Zăpezilor”; cf. OROLES - rege dac, învingător al Bastarnilor; rom. aurar; Oralia, Uralia - obiceiul aprinderii focurilor în seara de Lăsata Secului; Aurel, Aurelia (n.); latin. aureolus ”de (din) aur; aurit; împodobit cu aur; încântător; frumos; monedă de aur”; germ. Jarl, engl. earl ”conte; senior feudal”; lat. ab ”de la”; engl. of ”de”; alban. debore ”zăpadă; ninsoare”.
Tot prin ”Strălucirea Zăpezii; Strălucitoare ca Neaua; Crăiasa Zăpezilor” se traduce și denumirea unei plante medicinale dacice, AR I ZOFAT; cf. rom. aur; har: alban. ar ”aur”; latin. era, hera ”stăpână; doamnă; suverană”; Hera - Zeița Supremă, soție a lui Jupiter; rom. zăpadă. Acest nume era comun florilor timpurii, adică toporașilor, ghioceilor, brândușelor de primăvară etc.
În mitologia română, Crăiasa Zăpezilor este aceeași cu Zâna Iernii. Însă cu numele de Crăiasa Zăpezilor, zâna apare numai în câteva sate din lunca Ialomiței - Sărățeni, Copuzu, Crăsani, Piteșteanu, Balaciu - fără a mai fi întâlnită în alte locuri din țară.
Se povestește că, demult-demult, pe pământ nu erau toamnă și iarnă, ci numai primăvară și vară, cu câmpuri pline de flori și pomi plini de fructe. Pe atunci, zânele erau toate binevoitoare oamenilor, mai ales copiilor, și nu numai că nu se ascundeau de ei, ci chiar aveau și ele case și gospodării, unde reveneau din drumurile lor.
Minunata stare a durat până când un tânăr străjer, pus să ferească lumea de duhurile rele, care tot se zbăteau să scape din Temnița Groazei, venind o ploaie, s-a adăpostit într-o colibă prin încheieturile căreia pătrunseseră și niște fire de somnoroasă.
Această mică plantă ierboasă crește prin livezi, pe coline expuse Soarelui și pe marginea semănăturilor. Despre ea se spune că aduce somn celui care o rupe și o pune sub cap.
Ploaia de vară a trecut repede, dar flăcăul a dormit vreme de o săptămână. Estimp, duhurile rele au izbutit să scape, năvălind prin pădurile întunecoase, prin prăpăstii, prin smârcuri, prin locuri pustii, prin cimitire, prin case părăsite, prin scorburi, prin toate ascunzișurile pământului. Ultima vrăjitoare, cea mai rea, care a părăsit temnița, i-a descântat astfel celui adormit:
Tu, străjer
Cu coif de fier,
Cu zale de argint,
Cu pinteni de oțel,
Cu arc aurit,
Cu săgeți de venin,
Cu sabie de foc,
Să n-ai noroc
Până nu ne-oi aduce
Iarăși în ăst loc -
În temnița grea,
În mlaștina rea!
Mireasa să nu-ți găsești
Nici pe pământ,
Nici sus în vânt,
Nici în vâlcele,
Nici în stele,
Nici între Iele!
Numai când o da Dumnezeu
Pace pe pământ,
Pace sus în vânt,
Să te faci iar om sfânt!
Vrăjitoarea l-a prefăcut pe tânărul străjer în Copac Dalb. Acest copac trebuie să fie Plopul, căruia Tracii îi spuneau PHI LIPPOS ”Care (se) bate; Cel Sălbatic; Care se zbate; Care foșnește; Cel Răcoros; Cel Plăcut; Cel Curat; Cel Strălucitor; Cel Minunat; Cel Fermecat”; cf. rom. a fi; a (se) lovi; leapșa; lipa-lipa; lup; Labiș (n.); vulpe; a fâlfâi; a plivi; plav (despre boi) ”care are părul de culoare albă sau albă-gălbuie”; Filipii - n. mai multor sărbători populare; Vâlvă ”duh; zână; știmă; vâlvătaie”; Filip, Filipaș, Filipoiu (n.
Plop este numele dat mai multor specii de arbori înalți, cu ramuri subțiri, îndreptate în sus, cu scoarța netedă, alb-cenușie și cu frunzele oval-labeolate, argintii pe partea inferioară. Plopul cel Alb sau Argintiu este o specie rezistentă la ger și secetă, care crește în zona de câmpie și dealuri joase, în special în luncile râurilor și Lunca Dunării. Așadar, Copacul Dalb se întâlnește și în Lunca Ialomiței, de unde am cules legenda. Plopul foșnește tot timpul, după cum remarcă și un cântec popular:
Care frunză bate,
Vântul când nu bate?
Frunza plopului
Și cu-a dorului.
Astă frunză bate,
Vântul când nu bate.
Logodnica voinicului prefăcut în Copacul Dalb era fată de împărat. Și atât l-a plâns și l-a așteptat pe iubitul ei încât, de jale, i-au albit cosițele, iar zânele, înduioșate, au trecut-o în rândul lor, dăruindu-i și aripi. Și, fiindcă fata apucase să se îmbrace în mireasă, aceleași veșminte le poartă mereu. Ea este Crăiasa Zăpezilor sau Zâna Iernii, și locuiește în văzduh, deasupra norilor, într-un palat cu totul și cu totul de cleștar. Având părul alb, uneori i se spune și... Baba Iarna. La ea vin fetele și flăcăii morți înainte de căsătorie. Acolo, le cresc și lor aripi. În curtea palatului se află o uriașă Biserică de Gheață, unde se fac slujbe și se înalță rugăciuni către Dumnezeu, ca să aducă pacea veșnică pe pământ. Toți tinerii găzduiți în Palatul Crăiesei Zăpezilor încep din noaptea Sfântului Andrei un bal care ține până primăvara. Când ei dănțuiesc, din aripi le cad fulgi care se aștern pe pământ sub formă de zăpadă. Numai Crăiasa Albă plutește din când în când spre pământ, căutându-și mirele printre Copacii Dalbi... Însă răul are încă mare putere asupra lumii, așa că voinicul încă nu a fost mântuit de blestem.
În legendă, Zâna Iernii este descrisă ca într-un descântec:
Are ochi de ceață
Și gene de gheață.
De atâta pătimit
Pletele i s-au albit,
Inima i s-a-mpietrit.
Iar din lacrimile ei
Se face polei
Și toți pomii, ca să-i placă,
În chiciură se îmbracă.
Apele se fac oglindă,
Chipul ca să-i prindă.
Din aripi să-i cadă
Fulgi mari de zăpadă,
Pământul să se odihnească,
Grânele să crească,
Lumea să se primenească!
Daniel Vorona
totul e pierdut mă întorc în pădure nici trup nu
mai am dacă rămân singur
rămân om singur --- de ziua națională furnicile mi-au mâncat un prieten ---
rămân om singur --- de ziua națională furnicile mi-au mâncat un prieten ---
ascultă :----: poeții ludici sună ca
niște clopoței
mă spăl pe picioare cu
sârmă ghimpată și cu ei poporul uită repede
în costum de hârtie nu
latru într-un scaun n-adorm încălțat ---- ascultă
mă spăl pe picioare cu
sârmă ghimpată și cu ei poporul uită repede
în costum de hârtie nu
latru într-un scaun n-adorm încălțat ---- ascultă
am sentimente contradictorii în ultima zi
am fugit în cerc îmi era rușine să te ucid
.
am strâns șurubul
până s-a răsturnat
.
cu lumânarea în mână m-am ascuns în eu cu cele trei umbre ale mele cu
un porumbel decolorat pe umăr tu vii și mă obligi să ne rătăcim împreună
am fugit în cerc îmi era rușine să te ucid
.
am strâns șurubul
până s-a răsturnat
.
cu lumânarea în mână m-am ascuns în eu cu cele trei umbre ale mele cu
un porumbel decolorat pe umăr tu vii și mă obligi să ne rătăcim împreună
*
:nu suntem proști -- lucrurile rele vor trăi mai
mult decât oamenii buni suntem
victime -- fără somn cu barba sură și cu țâța în gură nu
întotdeauna
dunăre pupați-mi mâna cu care am
coborât pe lună -- nimic nu este întâmplător nimic nu este minimalist
dunăre pupați-mi mâna cu care am
coborât pe lună -- nimic nu este întâmplător nimic nu este minimalist
și asta mă deprimă până la margini --
fără margini de restul cumpăr confucius
.
îmi era urât să mor singur am refuzat să cobor în fântână după ce am
terminat de spălat podeaua am recitat Tatăl nostru
și i-am prezentat
scuze că nu sunt
schilod ca să nu mă uite am întins-o pe un ziar i-am
băgat mâna sub fustă criminala mi-a smuls capul și l-a aruncat în sus
.
m-au năpădit furnicile nu te mai văd ți-am adus echinocțiul meu trandafiriu ca
o rufă ca două rufe ca trei
rufe murdare
puse într-un coș de nuiele
un vapor de hârtie plin cu eschimoși din berceni de la piața sudului ți-am adus
.
păsările fac sex oral dacă
nu le recunoaștem
adevărurile până la capăt
.
îmi era urât să mor singur am refuzat să cobor în fântână după ce am
terminat de spălat podeaua am recitat Tatăl nostru
și i-am prezentat
scuze că nu sunt
schilod ca să nu mă uite am întins-o pe un ziar i-am
băgat mâna sub fustă criminala mi-a smuls capul și l-a aruncat în sus
.
m-au năpădit furnicile nu te mai văd ți-am adus echinocțiul meu trandafiriu ca
o rufă ca două rufe ca trei
rufe murdare
puse într-un coș de nuiele
un vapor de hârtie plin cu eschimoși din berceni de la piața sudului ți-am adus
.
păsările fac sex oral dacă
nu le recunoaștem
adevărurile până la capăt
ps
sunt inutil ca un calculator la fereastra ta doarme în
pielea goală un judecător
Gheorghe
Apetroae
to
|
|
|
to
|
|
|
GLASUL ŢI-L DREGEA CERUL...
Când mama îți murmura liturgic, de sabat,
spânzurând de candele sfințitele cetini
și de icoane un văl realgar de
brocart,
te cucereau zăpezile de hiacint în crisal -
pe copilul mag ce colindai cu steaua satul...
Arcul razelor pure din tremole lumini
le întindeai zilei lințoliu de ger în albastru
și cu priviri arcuite și cu triluri în glas
cântai priceasne, cum anahoretul sihastru,
în notele corului Iernani, de Verdi....
Ascultai în crug izvoarele cum curg în eter
prelinse ca o rouă pe obraji-ți de topal,
livizi de blestem, cum ai unui mirean
cu lacrimi de „stea” în visul-nevis sideral
la muzica trecerii în arcul noului an...
Pe„Totul” îl îngrămădeai în irişii înrouraţi
de un râs feciorelnic prin magii de mister,
glasul ţi-l dregea voința ființei cerului tău,
oferindu-i rozele feții îngerie de ger -
ofrandă a nelimitei din neînceputul rebel....
Purtai prin munți de zăpezi în troiene, prin ger,
"steaua” magului iubitor de criste vestiri
și cântai liber cu glasul dres de cer,
spânzurându-ți de astre apolinica vrere
în steaua ce-nflăcăra sărbătorile iernii!....
apoi dintr-un când
în alt când
apare fericirea aceea,
inexplicabilă
în dicționarul meu instinctual,
un fel de fantomă
a înfăptuirii mele
care își revendică mișcarea
în lungimea și femininul aerului.
în alt când
apare fericirea aceea,
inexplicabilă
în dicționarul meu instinctual,
un fel de fantomă
a înfăptuirii mele
care își revendică mișcarea
în lungimea și femininul aerului.
vine întâi o vultură volbură,
pentru că mi se înfășoară pe prezență,
îmi scoate un ochi,
în locul lui îmi pune un ou
și îmi spune -
"acesta este un ou văzător,
habar nu am ce va ieși din el,
el hotărăște
conectat la nervul tău optic
care îl va hrăni.
ai grijă ce vezi
sau nu,
are o foame abstractă,
între gura și foamea lui e situat,
în general,
gândul".
pentru că mi se înfășoară pe prezență,
îmi scoate un ochi,
în locul lui îmi pune un ou
și îmi spune -
"acesta este un ou văzător,
habar nu am ce va ieși din el,
el hotărăște
conectat la nervul tău optic
care îl va hrăni.
ai grijă ce vezi
sau nu,
are o foame abstractă,
între gura și foamea lui e situat,
în general,
gândul".
nici nu știu ce a fost
mai înainte,
fericirea sau oul,
dar știu că pot suspenda timpul
în coada ochiului,
pentru că e frumoasă
cumințenia acestei priviri
care iese din coajă,
în timp ce fericirea, în durerile facerii,
suferă alb.
mai înainte,
fericirea sau oul,
dar știu că pot suspenda timpul
în coada ochiului,
pentru că e frumoasă
cumințenia acestei priviri
care iese din coajă,
în timp ce fericirea, în durerile facerii,
suferă alb.
Pasărea aceasta - Gazel -
Pasărea aceasta cu cioc de pământ
cu-ale cărei pene lacrimile-mi zvânt
cu-ale cărei pene lacrimile-mi zvânt
mi-a cântat aseară
despre primăvară
despre primăvară
şi acum grădină-nmiresmată sînt.
Cine te trimise
ca să-mi scurmi în vise
ca să-mi scurmi în vise
să-mi aduci aminte că de fapt sunt cânt,
pasăre măiastră,
pasăre albastră
pasăre albastră
care porţi în àripi cerul tot răsfrânt?
Trilurile tale
diamanticale
diamanticale
mi-au pătruns în suflet şi-n orice cuvânt
şi-ale tale-arìpe
în tristele-mi clipe
în tristele-mi clipe
sunt doar adiere, nicodată vânt.
Pasărea pătrunse-n
mine şi-mi răspunse,
mine şi-mi răspunse,
dar n-am auzit-o de prea mult frământ.
undeva memoria
are un capăt
totul trece într-o stare
nedefinită
între timp iată-ne
în noaptea adâncă
unde nu mai suntem
canceroși
unde nu se mai fac
recomandări subtile
în spatele nostru
undeva memoria
are un capăt
de-acolo privim neclintiți
paradisul
acolo nu există
o patrie ca a noastră
de-o frumusețe ireală
nu există răzvrătiți
suntem aleși
suntem blânzi și apatrizi
ce înseamnă vocile
culorile cuvintele
peste care se lasă
frigul
m-am obișnuit cu fețele
întoarse
sunt negre și inexpresive
uite o femeie
ca oricare alta
într-o cameră
în pântecul unui bloc
de cartier
de periferie
uite o umbră
o dâră tremurătoare
pașii ei fictivi
se aud.
Care dileme?!
Vedeţi
bine, lumea se schimbă din mers,
poeţii, de-ar rămâne cum cei dinainte au fost
nu şi-ar mai avea nici un rost.
De aceea, mă văd obligat
ca, în loc să-mi pierd vremea cu versuri,
să-ndop tonomatul de la bufet
cu seminţe prăjite
şi-ascult, tolănit, un pamflet.
poeţii, de-ar rămâne cum cei dinainte au fost
nu şi-ar mai avea nici un rost.
De aceea, mă văd obligat
ca, în loc să-mi pierd vremea cu versuri,
să-ndop tonomatul de la bufet
cu seminţe prăjite
şi-ascult, tolănit, un pamflet.
Las
deoparte suspine, visuri, curcubee
accept să nu mai fiu eu, şi bărbat şi femee.
Mă voi plimba prin oraş fără rost,
voi admira betoane, rufe-n balcoane,
ghene de gunoi, nopţi sub neoane.
Voi admira cum în bătrânele Hale
America musteşte în cartofi,
pepeni şi piersici miros a turci.
În prăvălii din panouri, filosofi la tejghele,
vânzătorii-producători, toţi tuciurii
vând sfere, himere, iluzii necoapte,
din zori până-n noapte.
accept să nu mai fiu eu, şi bărbat şi femee.
Mă voi plimba prin oraş fără rost,
voi admira betoane, rufe-n balcoane,
ghene de gunoi, nopţi sub neoane.
Voi admira cum în bătrânele Hale
America musteşte în cartofi,
pepeni şi piersici miros a turci.
În prăvălii din panouri, filosofi la tejghele,
vânzătorii-producători, toţi tuciurii
vând sfere, himere, iluzii necoapte,
din zori până-n noapte.
Prin
oraşul muşcat de câini comunitari
curg şiroaie pe rigole, poeme la zi
spulberând dileme.
curg şiroaie pe rigole, poeme la zi
spulberând dileme.
Alexia Ema Ema
to
|
|
|
to
|
|
|
te uram
pentru că trăiești în locul lui
ai încercat să-i furi viaţa și femeia
i-ai purtat geaca fără să știi de câte ori am strâns-o la piept când îmi era dor de mirosul lui
câte amintiri sunt imprimate în pielea ei
pentru că trăiești în locul lui
ai încercat să-i furi viaţa și femeia
i-ai purtat geaca fără să știi de câte ori am strâns-o la piept când îmi era dor de mirosul lui
câte amintiri sunt imprimate în pielea ei
te uram când mă doreai
vedeam cum îmi priveai gura când îi rosteam numele
în lipsa lui i-ai furat copilul
așteptam să sune telefonul și cineva să mă anunţe că ai avut un accident
aș fi vrut să am puterea să te ucid
cu cât mă iubeai mai mult îi simțeam absenţa
ca pe un continent pe care trebuie să-l străbat pe jos fără să știu dacă-l mai întâlnesc la celălalt capăt
vedeam cum îmi priveai gura când îi rosteam numele
în lipsa lui i-ai furat copilul
așteptam să sune telefonul și cineva să mă anunţe că ai avut un accident
aș fi vrut să am puterea să te ucid
cu cât mă iubeai mai mult îi simțeam absenţa
ca pe un continent pe care trebuie să-l străbat pe jos fără să știu dacă-l mai întâlnesc la celălalt capăt
dar cel mai mult am urât
pântecul din care v-aţi născut
amândoi
pântecul din care v-aţi născut
amândoi
teiul din sufletul meu
.
zăpada scârțâia sub șoaptele mele sigur înțelegeai că putem construi un iglu
în care să ne încuiem timpul să-i fixăm roțile pe pereți și să-l adormim cu un cântec de dragoste
tu-mi spuneai să-mi fac haină de lup măcar un buzunar pentru țurțuri
eu hrăneam pescărușii cu amintiri de mai
lângă noi înghețaseră valurile în rochii diafane
am fi putut să le coasem dorințe pe umeri să se trezească în țările calde
ori într-o sală de marmură cu ecouri albastre
.
orașul nopților aplauda fiecare sosire și nota într-un jurnal ceva despre aeroporturile părăsite
ne-am prefăcut că nu avem cheie că porțile lui sunt pline de praf și am sărit gardul
într-un vis de catifea
mai bine să se uite după noi decât să ne invite la cine știe ce etaj
cu oglinzi deformate
zău așa
cum ți-aș mai fi citit în ochi
notele de subsol de la fereastra închisorilor
și aș fi șters virgulele de la colțul străzilor să nu se împiedice oamenii de zăpadă
în marșul lor prin nămeți
.
când vrei să asculți Chopin așază-te lângă teiul din sufletul meu
vei învăța cum se schimbă gărzile de iarnă nu vei duce lipsă de nimic
acolo sunt case și viori
câteva serpentine și o foame de aur
dar m-am luat cu vorba și drumul nostru alb s-a oprit într-un vulcan
lasă-l
poate ne va împleti potecile oarbe
.
zăpada scârțâia sub șoaptele mele sigur înțelegeai că putem construi un iglu
în care să ne încuiem timpul să-i fixăm roțile pe pereți și să-l adormim cu un cântec de dragoste
tu-mi spuneai să-mi fac haină de lup măcar un buzunar pentru țurțuri
eu hrăneam pescărușii cu amintiri de mai
lângă noi înghețaseră valurile în rochii diafane
am fi putut să le coasem dorințe pe umeri să se trezească în țările calde
ori într-o sală de marmură cu ecouri albastre
.
orașul nopților aplauda fiecare sosire și nota într-un jurnal ceva despre aeroporturile părăsite
ne-am prefăcut că nu avem cheie că porțile lui sunt pline de praf și am sărit gardul
într-un vis de catifea
mai bine să se uite după noi decât să ne invite la cine știe ce etaj
cu oglinzi deformate
zău așa
cum ți-aș mai fi citit în ochi
notele de subsol de la fereastra închisorilor
și aș fi șters virgulele de la colțul străzilor să nu se împiedice oamenii de zăpadă
în marșul lor prin nămeți
.
când vrei să asculți Chopin așază-te lângă teiul din sufletul meu
vei învăța cum se schimbă gărzile de iarnă nu vei duce lipsă de nimic
acolo sunt case și viori
câteva serpentine și o foame de aur
dar m-am luat cu vorba și drumul nostru alb s-a oprit într-un vulcan
lasă-l
poate ne va împleti potecile oarbe
ai curaj şi crede în minuni
tânăr ca o problemă de matematică
imbecilă deci nerezolvată nici
cu ecuaţii şi cu slujbe
una chiar şi fără pi să fie
dar tot imbecilă
deci aşa de tânăr încât uimesc
când nici măcar nu latru
mă scutur de nori şi m-apuc
de plouat şi de nins – îţi aduc
picăturile de rouă pe care le aştepţi
am timp destul îţi dau şi ţie
să fumăm împreună nişte timp
să bem şi să bucurăm
nişte timp cu noi – azi e duminică
una continuă festivă fără alt rost
decât a fi înainte de luni – va veni
şi joi nu avea nicio grijă pentru
inevitabila joi dinainte
de o vineri din nebăgare în seamă
şi dacă mai sunt nişte zile încă
neanunţate poate întârziate
le aflăm pe după cântecul
cocoşului care se va naşte
dintr-o maimuţă de iarnă
acuma nu-ţi fă probleme că la noi
e obştească primăvară
imbecilă deci nerezolvată nici
cu ecuaţii şi cu slujbe
una chiar şi fără pi să fie
dar tot imbecilă
deci aşa de tânăr încât uimesc
când nici măcar nu latru
mă scutur de nori şi m-apuc
de plouat şi de nins – îţi aduc
picăturile de rouă pe care le aştepţi
am timp destul îţi dau şi ţie
să fumăm împreună nişte timp
să bem şi să bucurăm
nişte timp cu noi – azi e duminică
una continuă festivă fără alt rost
decât a fi înainte de luni – va veni
şi joi nu avea nicio grijă pentru
inevitabila joi dinainte
de o vineri din nebăgare în seamă
şi dacă mai sunt nişte zile încă
neanunţate poate întârziate
le aflăm pe după cântecul
cocoşului care se va naşte
dintr-o maimuţă de iarnă
acuma nu-ţi fă probleme că la noi
e obştească primăvară
EU ŞI LUMEA
Înfiorată
mă pierd în lume:
toate scăldate în soare
şi renăscute îmi par
când le privesc
Toate par să mă vadă
şi să mă simtă
cu ochiul lor ceresc
mă pierd în lume:
toate scăldate în soare
şi renăscute îmi par
când le privesc
Toate par să mă vadă
şi să mă simtă
cu ochiul lor ceresc
- Să ne amestecăm lumile
să le facem să râdă –
doar avem acelaşi ochi –
să ne amestecăm lumile:
eu să devin plantă
şi planta – om
O pasăre să-mi încerce
rezistenţa tulpinii
venind din zbor
un copil să-mi culeagă
floarea şi spinii
să pot să mor
să le facem să râdă –
doar avem acelaşi ochi –
să ne amestecăm lumile:
eu să devin plantă
şi planta – om
O pasăre să-mi încerce
rezistenţa tulpinii
venind din zbor
un copil să-mi culeagă
floarea şi spinii
să pot să mor
Dar nimeni nu m-aude –
fiecare cu lumea lui –
nimeni nu mă cheamă
nimeni nu râde
Plantele au acum
un verde mai închis
oamenii au uitat
că avem toţi acelaşi ochi
aceeaşi lume cu râsete
aceeaşi dorinţă de a fi
plantă cu aripi
fiecare cu lumea lui –
nimeni nu mă cheamă
nimeni nu râde
Plantele au acum
un verde mai închis
oamenii au uitat
că avem toţi acelaşi ochi
aceeaşi lume cu râsete
aceeaşi dorinţă de a fi
plantă cu aripi
Ei merg
preocupaţi şi grăbiţi
să adune toate grijile
toate spaimele acestui secol
să nu cumva să dispară de pe Pământ
preocupaţi şi grăbiţi
să adune toate grijile
toate spaimele acestui secol
să nu cumva să dispară de pe Pământ
Dacă se vor naşte din nou
şi vor fi fericiţi?…
şi vor fi fericiţi?…
*
Au început deodată să cadă
Oamenii triști și de zăpadă
Tocmai din aureola boreală
Pe scena goală ireală
Oamenii triști și de zăpadă
Tocmai din aureola boreală
Pe scena goală ireală
Treceau fanfare triste prin oraș
Parcul adormise pe tâmpla ta
Prin cartierele de catifea
Parcă ningea și nu ningea
Parcul adormise pe tâmpla ta
Prin cartierele de catifea
Parcă ningea și nu ningea
Cu păsări pe care le visasem
Într-un copac sau într-o piatră
La sânul maicii mele duse
Cînd laptele încă mai latră
Într-un copac sau într-o piatră
La sânul maicii mele duse
Cînd laptele încă mai latră
iluzie
optică
de-ai
zice că viața e răsturna
norii tăi sunt case de țară mici și dese
pășuni împânzite de oi
drumuri prăfuite
chipuri de bunici cu ochi triști
căruțe doldora de roade
păsări și turle și o liniște de se crapă cerul
norii tăi sunt case de țară mici și dese
pășuni împânzite de oi
drumuri prăfuite
chipuri de bunici cu ochi triști
căruțe doldora de roade
păsări și turle și o liniște de se crapă cerul
de-ai zice că viața e răsturnată
și toate acestea se-oglindesc într-o apă clară
pe care adie coroane de copaci înalți
și luna cu stelele agățate de gât
și liniștea aceea mare de se cutremură pământul
și toate acestea se-oglindesc într-o apă clară
pe care adie coroane de copaci înalți
și luna cu stelele agățate de gât
și liniștea aceea mare de se cutremură pământul
George Alexe
Misterul actualităţii eminesciene
La 15 Ianuarie 1850 vedea lumina zilei în satul
Ipoteşti, de lângă Botoşanii Părintelui Theodor Damian, cel mai mare poet al
Neamului nostru Mihai Eminescu.
S’au scurs de atunci 158 de ani, pe care îi
aniversăm astăzi 12 Ianuarie 2008, şi prezenţa lui spirituală ne copleşeşte
încă, strălucind cu tărie, de dincolo de vreme, într’o aură de sfinţenie
naţională. Mai ales, în ultimul timp, se vorbeşte tot mai insistent de ”cultul
lui Eminescu”. Credem că nu este vorba de o simplă exagerare, dacă ţinem seama
şi de unele temeiuri literare în această privinţă şi mai ales de misterul
nemuritor al actualităţii eminesciene. Să fie oare acest mister un miracol
creat de harul eminescian întru veşnica lui pomenire? Oricum, suntem tot mai
mult convinşi că acest miracol al misterului actualităţii eminesciene este unul
şi acelaşi cu miracolul misterului existenţial al Neamului românesc,
întruchipate amândouă de harul eminescian în opera lui nemuritoare.
Desigur, sunt întrebări permanente ale destinului
nostru fiinţial şi naţional, cărora Mihai Eminescu le-a răspuns înfiorat cu
jertfa supremă a vieţii sale, lăsându-le moştenire, nouă celor de astăzi, întru
apărarea credinţei noastre ortodoxe strămoşeşti şi întru apărarea Neamului
nostru şi a hotarelor strămoşeşti care, în vremea noastră, nu mai corespund cu
fruntariile dorului naţional şi ale doinei eminesciene.
Aniversând 158 de ani dela naşterea lui Mihai
Eminescu, ne apropiem de el cu sfială, ca de un altar al poeziei româneşti. ”A
vorbi despre poet, mărturisea Tudor Arghezi, este ca şi cum ai striga într’o
peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el fără să-i supere tăcerea.
Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene slava lui
singuratică şi delicată”.
În câmpia literelor române, Mihai Eminescu este
un munte fără cărări spre vârful lui, este un ”Everest al lirismului”, cum îl
numeşte Perpessicius, ”pe care generaţii după generaţii îl vor urca, fără ca
vreodată să ajungă până la creştetul încununat de soare şi de ninsori. De
aceea, Eminescu e greu de pătruns pe cărări obişnuite”.
Există o cale totuşi. O cale miraculoasă care
poate pătrunde până şi misterul creaţiei poetice. Se ştie că orice act poetic
de creaţie, dacă este autentic, se înscrie ca o mare experienţă trăită.
Prezenţa artistului este atât de puternică în opera lui, încât te îndoieşti
dacă, născându-se, el a murit vreodată. Fiinţa lui spirituală a rămas întreagă
în fiinţa operei lui literare, în versurile lui nemuritoare, unde se
întruchipează aevea de fiecare dată când îl citeşti.
Ca să-l descoperim pe Eminescu cel autentic,
trebuie să mergem direct la opera lui, pentru a intra în legătură, prin
comuniune şi contemplaţie, cu prezenţa fiinţei lui spirituale. Dar orice
contemplaţie presupune participare, acţiune. Şi noi ştim că fiinţa, teologic
vorbind, nu se revelează decât în actul participării. Comuniune fără
participare prin iubire nu există. Limbajul omenesc este prea sărac şi nu poate
să redea fidel efortul nostru de participare, care se împlineşte doar apoteozat
în momentul sublim al extazului, când atingem transfiguraţi fiinţa operei de
artă în esenţa ei inefabilă. Pentru că, actul de creaţie, prin care fiinţa unei
opere de artă este adusă la existenţă, este, la fel ca şi opera în sine, un act
de dragoste, adică de comuniune.
Considerând deci că orice act de creaţie este
dragoste, că fiinţa unei opere de artă este în intimitatea ei dragoste,
înseamnă că numai prin iubire putem să participăm, adică putem să intrăm în
legătură cu fiinţa tainică a operei de artă, putem să atingem cu sufletul
nostru fiinţa spirituală a artistului, prezentă peste vreme, în adevărata lui
operă de artă.
Astfel, dragostea noastră de viaţă, de iubire şi
de frumuseţe, de oameni şi de firea înconjurătoare, se va întâlni, în versurile
sale nemuritoare, cu dragostea lui Eminescu pentru viaţă, pentru frumuseţe şi
iubire neţărmurită pentru neamul şi Ţara noastră, dar mai ales pentru noi cei
de astăzi. În această întâlnire a dragostei noastre cu dragostea lui Eminescu,
în această tainică logodnă spirituală, vom sesiza adâncul operei eminesciene şi
vom rămâne extaziaţi de misterul prezenţei lui spirituale, de fiinţialitatea
comuniunii noastre sufleteşti cu el, prin revelarea eminesciană a sensurilor
teandrice ale omeniei sale româneşti, pe care le contemplăm în opera sa
nemuritoare.
Mergând pe această cale a comuniunii noastre
sufleteşti cu el, vom descoperi pe marele nostru poet în toată autenticitatea
existenţei lui neprefăcute de biografi sau de comentatori. Dialogul nostru
sufletesc cu el va fi cu atât mai însufleţitor şi cu atât mai luminos, cu cât
aspiraţiile lui vor da avânt creator aspiraţiilor noastre naţionale către
lumină şi libertate, către cultură şi spiritualitate, în duhul teandric al
tradiţiilor noastre strămoşeşti.
Camil Petrescu vorbea despre ”cultul lui
Eminescu”, ca despre o realitate căreia nu i se mai poate sustrage nimenea, iar
Academicianul Alexandru Rosetti afirma despre acelaşi cult ”că a devenit un bun
al poporului”. Acest cult trădează legăturile noastre sufleteşti, fiinţiale, cu
poetul îndrăgit şi venerat de noi, dovedind cu evidenţa însăşi cât de mult
Mihai Eminescu a intrat în conştiinţa neamului nostru.
Părintele Gala Galaction spunea cândva că ”ceea
ce ne impresionează şi ne impune mai mult este imensul său patriotism. În
privinţa aceasta, Eminescu trebuie pus alături cu cei mai mari, cu cei mai
sfinţi patrioţi ai noştri”.
Îngenunchindu-şi cugetul în faţa lui Mihai
Eminescu, şi Tudor Arghezi declara despre Luceafărul poeziei româneşti că este
”Sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui
s’a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec
peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu este
universal…”
Apelul la sfinţenie, în sensul unei categorisiri
supreme a poetului în cea mai înaltă zonă spirituală a desăvârşirii omeneşti,
ni se pare vrednic de reţinut şi de adâncit. Dealtfel, adevărata creaţie
poetică nu este altceva decât o permanentă stare de sfinţenie, adică de
contemplaţie spirituală.
Evocând personalitatea lui Eminescu, marele
nostru Caragiale, cu intuiţiile sale profunde asupra sufletului omenesc,
spunea, de asemenea, că ilustrul geniu al poeziei noastre naţionale avea ”aerul
unui sfânt tânăr coborît dintr’o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe
chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”. Cu ochii minţii parcă
întrezărim în spusele lui Caragiale o adevărată imagine iconografică de erminie
bizantină.
În acest sens şi mărturia lui Vlahuţă poate fi o
dovadă. În ”Amintirile” sale despre Eminescu, făcea următoarea evocare: ”Mi se
părea un zeu tânăr, frumos şi blând, cu părul negru, ondulat, de sub care se
dezvălea o frunte mare, palid la faţă, cu ochii duşi, osteniţi de gânduri,
mustaţa tunsă puţin, gura mică şi’n toate o expresie de-o nespusă bunătate şi melancolie.
Avea glas profund, muzical, umbrit într’o surdină dulce, misterioasă, care
dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca şi cum veneau de departe, dintr’o
lume necunoscută nouă”.
Viaţa lui Eminescu a fost o nesfârşită, cumplită
suferinţă şi o jertfă. Apariţia lui este unică. ”Rar se întâmplă ca un poet,
arăta George Călinescu, să ilustreze prin el însuşi bucuriile şi durerile
existenţei şi, de aceea, multă vreme, dacă nu pentru totdeauna, Mihai Eminescu
va rămâne în poezia noastră nepereche”.
Unul dintre cei mai competenţi exegeţi ai operei
eminesciene, regretatul Tudor Vianu, afirma: ”Toate popoarele îşi aleg printre
gloriile panteonului lor naţional pe acelea care le reprezintă mai bine:
italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, francezii pe Voltaire, germanii pe
Goethe, ruşii pe Puşkin. Românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i
reprezenta în faţa lumii întregi, fiindcă ei înşişi au dobândit în opera lui
conştiinţa însufleţitoare a trecutului şi a năzuinţelor lor şi le-a inspirit
încrederea deplină în puterea lor de a îmbogăţi prin creaţie originală cultura
universală”. Şi pe bună dreptate.
Dar calea ‘’sfinţeniei”, ”cea strâmptă şi cu
chinuri”, cum scrie şi la Sfânta Carte, pe care, în viaţă fiind, a trebuit s’o
urce şi Mihai Eminescu, spre a atinge acel vârf al lirismului românesc în
universalitatea poetică mondială, ne îndepărtează, sau ne apropie şi mai mult
de Mihai Eminescu?
Răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Numai cine
se încumetă să facă această ascensiune spirituală, poetică, a sfinţeniei
creatoare, va descoperi adevărata cale spre Eminescu şi va intra în comuniune
cu el.
Numai atunci va înţelege, cucerindu-se pe sine,
că Mihai Eminescu este sinteza spiritului nostru naţional, visul şi aspiraţia
noastră etnică, plenitudinea ideală a unui neam creştin ortodox, care a trecut
înţelept prin istorie şi s’a dovedit erou creator în cultură. Numai atunci,
pătruns de misterul etern al actualităţii eminesciene, va înţelege adevărul
dreptăţii noastre naţionale pentru care şi-a jertfit viaţa Mihai Eminescu.
Iată de ce, actualitatea lui Mihai Eminescu este
şi va rămâne, totdeauna permanentă în sufletul comuniunii româneşti celei de
taină, şi iată de ce, în fiecare an, la 15 Ianuarie, şi mai ales acum, când
aniversăm 158 de ani dela naşterea marelui nostru Poet Naţional, simţim cum
adie peste întreaga suflare românească de pretutindenea un har eminescian al
românismului integral, care transcende barierile şi ideologiile de tot felul,
literare, culturale, artistice sau politice, unindu-ne în aceeaşi aniversare
naţională a naşterii marelui nostru poet fără de moarte în spiritualitatea
neamului nostru.
Desigur, aniversarea a 158 de ani dela naşterea
lui Mihai Eminescu premerge simbolic 24 Ianuarie, ziua naşterii României
moderne sub alt sfânt al comuniunii româneşti, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Dar şi naşterea lui Mihai Eminescu şi Unirea Principatelor Române, adică
naşterea României moderne, se înscriu ca două evenimente cruciale, de-a pururi
actuale, ale căror împliniri, în vreme şi peste vreme, s’au dovedit
providenţiale în dobândirea independenţei spirituale şi naţionale a României
Mari.
Astfel, prin puterea harului său de poet naţional
şi creştin ortodox, Mihai Eminescu este adevăratul dezrobitor al sufletelor
româneşti şi făuritorul spiritual al României Mari, unită poetic în aceeaşi
limbă naţională, românească, transfigurată, dela Nistru pân’ la Tisa, de geniul
eminescian.
Aşadar, în încheere, cuvine-se cu adevărat ca, în
fiecare an, la 15 Ianuarie, sufletele noastre, învăpăiate de dorul şi de misterul
actualităţii eminesciene, să se cuminece cu harul poeziei sale, întru
purificarea de taină a fiinţei noastre naţionale, şi, mai ales, întru creşterea
ei spirituală după chipul şi asemănarea Sfântului nostru Mare Poet Naţional,
Mihai Eminescu Românul!
Vă mulţumesc!
( New York, Institutul Român de Teologie şi
Spiritualitate Ortodoxă,
Simpozionul Aniversar: 158 de ani dela naşterea
lui ”Mihai Eminescu’)
Colindele Basarabiei, în
vitregia vremurilor de ieri şi azi
ianuarie
8, 2008 — ARP
Istoria sufletului românesc
este scrisă în colinde, această vistierie spirituală a neamului, moştenire
sacră şi directă din străbuni, păstrată şi transmisă de copii din generaţie în
generaţie. E un întreg fiinţial, cu duh de taină, rotunjit în hotarele dorului
românesc în care ne mişcăm, viem şi suntem, pe orice meridian al lumii ne-ar
bate soarta.
Colindele sunt un miracol,
încă nepătruns, al existenţei creştine româneşti. La căldura lor, ghiaţa lui
Moş Gerilă se topeşte şi în locul lui apare, peste secole şi milenii, chipul
luminos de har şi de adevăr al lui Moş Crăciun cel Românesc, de totdeauna, al
copiilor şi al neamului nostru.
Colindele sunt sfinte şi de
ele se pot apropia doar sufletele curate ale copiilor, cu sfială şi dor
îngeresc, preamărind pe Iisus Hristos “Domn al tuturor / Şi al Românilor…”,
cum ne încredinţează ei, colindând în noaptea sfântă pe la casele oamenilor.
Mi-au fost dragi totdeauna
colindele şi de ele sunt legat sufleteşte pe toată viaţa. Dar niciodată
colindele nu mi s’au părut mai sfinte şi mai româneşti , mai pline de duh
profetic şi de simţire naţională, ca în vitregia vremurilor de ieri şi de
azi, indurate de Neamul nostru de pretutindenea, dar mai ales din Basarabia şi
din Transnistria.
Citindu-le cu inima, vezi cu
ochii minţii cum din ele se încheagă o viziune românească de imagini
dumnezeieşti şi trăiri adânci, de simboluri străbune şi creştine, ale unei lumi
de demult, care a fost şi este a noastră, şi numai a noastră.
România Mare este Ţara
dorului şi a colindelor. Acolo unde e colindă şi dor, acolo e şi pământ şi
suflet românesc, e Ţară Românească. Dorul ne leagă de pământul străbun, colinda
de cerul care oglindeşte pământul străbun. Între colindă şi dor se desfăşoară
şi viaţa robită a neamului românesc dela Prut peste Nistru, până la Bug şi mai
departe, şi tot între colindă şi dor se petrece şi viaţa noastră pe pământul
american şi canadian.
Am în faţă colecţia de
colinde a regretatului George Breazul, tipărită la “Scrisul Românesc” din
Craiova, în anul 1938, şi admirabil ilustrată “cu desene de Demian”. Este cea
mai bogată antologie a colindelor româneşti, grupate după criterii menite să
înfăţişeze în toată splendoarea ei datina colindatului la Români. Dar ce
senzaţie stranie îţi dă alternanţa ritmică a colindelor din “Cuprinsul”
antologiei! Ardeal, Muntenia, Basarabia; Muntenia, Bucovina, Moldova; Banat,
Bucovina, Basarabia; Basarabia, Bucovina, Dobrogea; Oltenia, Moldova, Dobrogea;
şi iar: Ardeal, Muntenia, Basarabia…
S’ar părea că autorul
colecţiei, poate fără să-şi dea seama, s’a lăsat prins în această horă a
colindelor care se adună spre centru sau se depărtează spre fruntarii, cuprinse
de aceeaşi vibraţie a sufletului românesc. Şi mai cutremurătoare mi s’a părut
gruparea treimică pe provincii, cu Basarabia în centru, ca şi cum toate
provinciile româneşti s’ar întrece să îmbrăţişeze şi să apere pe sora lor
vitregită de istorie. Şi poate că în această alternanţă treimică se ascunde un
sens existenţial pe care colindele îl dau unităţii noastre naţionale. Este o
adevărată obsesie a Basarabiei, revelată de colinde, atunci când urmărind cuprinsul
antologiei suntem furaţi de prezenţa simbolică şi mustrătoare a Basarabiei în
centrul spiritual al colindelor celorlalte provincii surori: Ardeal, Basarabia,
Muntenia; Bucovina, Basarabia, Moldova; Moldova, Basarabia, Ardeal; Dobrogea,
Basarabia, Muntenia; Banat, Basarabia, Muntenia; Oltenia, Basarabia, Muntenia;
Muntenia, Basarabia, Moldova. Sau în altă ordine treimică, la fel de
semnificativă: Basarabia, Transilvania, Muntenia; Basarabia, Dobrogea,
Muntenia; Basarabia, Bucovina, Dobrogea; Basarabia, Basarabia, Basarabia… Mereu
Basarabia pe care colindele o cunosc şi o recunosc din străvechime şi până azi,
aceleaşi sfinte colinde româneşti de pretutindenea, cele dintâi şi cele mai
adevărate documente istorice ale sufletului şi pământului românesc, despre care
Lazarev şi alţii ca Lazarev nici n’au auzit de ele.
Am recitit colindele
Basarabiei din colecţia Breazu. Universul lor spiritual şi istoric e acelaşi cu
al tuturor Românilor, dar fiecare colind basarabean mi-a săgetat inima de
durere. În noaptea de Crăciun schingiuită de comuniştii sovietici, gazdele
basarabene nu mai aşteaptă decât tainic“oaspeţi rari”, colindătorii, să
le-aducă pe Dumnezeu “ca să-i mântuie de rău”. În casele lor, în noaptea
sfântă, nu mai scapără “piatra nestemată” ce cuprinde lumea toată şi nu
se mai aude chemarea: “Sculaţi, sculaţi, boieri mari” şi sculaţi şi
slugile… (acum Românii Basarabeni nu mai sunt boieri în înţelesul colindelor,
ci slugi la Ruşi şi Ucrainieni). Îndemnul rămâne mut. La Basarabeni (şi poate
că şi în alte părţi din România) nu mai vin colindători, “pe la miez de
cântători”, iar versul ştiut: “Nu vă vin cu nici un rău / Ci
v’aduc pe Dumnezeu”, răsună trist în amintirea satelor fără colinde sau cu
colindele furate şi răstălmăcite, adică “actualizate”. Colinde vechi, colinde
istorice basarabene, cu boieri pământeni strânşi la vorbă la “curtea lui
Ştefan Vodă”, sunt uitate într’un somn de moarte. Prin satele basarabene
copiii nu mai colindă “Nu-i vreme de dormire”, pentrucă la biserică nu
mai e vestire că-i “vreme de’mpodobire”, că azi Domnul S’a născut…
Aproape că nu-ţi vine să
crezi că în Basarabia, ca şi în toată România, răsună aceleaşi colinde de Moş
Ajun şi Moş Crăciun, religioase şi lumeşti, aceleaşi cântece de stea, de
Vicleim şi de Anul Nou, de pluguşor, de sorcovă, de vasilcă, aceleaşi colinde
de Bobotează, de Florii şi chiar de Sfintele Paşti. Aceeaşi trăire şi simţire
românească, aceleaşi colinde cu ecouri dela Daci şi dela Romani. Ţi se rupe
inima de durere de colindele cântând hărnicia fetelor care, în Basarabia, “Nu
ştiu coase ori descoase / Lăcrămioare ştiu că varsă…”, sau vitejia
tinerilor care trec Prutul înotând pe spate “Până’n ceea parte /
Cine’n spate late / Cine’n palme dalbe…, desigur în Basarabia, ca să nu mai
vorbim de colindele, aproape unice, care cântă vrednicia preoţilor basarabeni “Dar
părinte Constantine…”
Mă doare bocetul lui Adam
dintr’o colindă basarabeană, care mi se pare că prefigurează parcă tainic
durerea Basarabenilor rupţi cu pământ cu tot din trupul României Mari. Cine a
greşit oare? Colinda e cântată stins cu “glas de jale / Pentru a lui
Adam greşale…”
Şi iată, de încheiere, un
colind basarabean cântând la Crăciun patimile Domnului după pravila
Geto-Dacilor din vechime, care la naşterea pruncului plângeau de cele ce i se
vor întâmpla în viaţă noului născut. Şi oare nu se împlineşte în acest colind,
intitulat “O Isuse lume dulce”, un destin basarabean asemănător
chemării hristice? Oare nu toţi Românii, dar mai ales cei din Basarabia şi
Transnistria, suntem născuţi spre durere, spre pătimire şi spre Înviere,
asemenea Domnului nostru Iisus Hristos? Şi oare n’a fost totdeauna salvarea pe
crucea răstignirii noastre naţionale? De ce să ne mai plângem când ne cunoaştem
destinul? Nu ştim, dela strămoşi, că totdeauna vom învia? “O, Isuse, lume
dulce, / Te-ai spăşit pe Sfânta Cruce! / Şi Te-ai dat în chip de rob, / Şi
ne-ai scos pe noi din foc. / Şi Te-ai dat în chip de slugă, / Şi ne-ai scos pe
noi din muncă. / Şi Te-ai dat în chip de-argat, / Şi ne-ai scos pe noi din
iad…”
Ne oprim aici. Colindele, în
frunte cu cele basarabene şi din Transnistria, sunt dovada cea mai vie, adusă
de tradiţie şi de copiii neamului, despre unitatea spirituală şi teritorială a
României Mari. Este cea mai sublimă lecţie de istorie naţională pe care
Crăciunul ne-o aduce în fiecare an, prin colindele şi datinele sfinte
strămoşeşti. La mulţi ani!
Luminile etnice
şi istorice ale harului şi dacismului eminescian
(15 iunie - 2009)
Spre uimirea noastră postmodernă,
aniversările eminesciene actuale, au darul, şi nu numai festiv, de a rămâne
mereu deschise tuturor perspectivelor noi de cercetare literară, sau
abordărilor viitoare de aprofundare spirituală, revelatorii, oferindu-ne
poetic, de fiecare dată, fie descifrarea unor sensuri poetice necunoscute încă,
fie transfigurarea lor existenţială pe baza unor interpretări strălucitoare
aduse la zi şi dedicate marelui nostru poet naţional, Mihai Eminescu, mai ales
acum, în cadrul acestui distins Simpozion evocator, când aniversăm, cu sfântă
evlavie eminesciană, 120 de ani dela naşterea cerească, adică de la trecerea la
cele eterne a Luceafărului poeziei noastre naţionale româneşti.
Este cazul să ne amintim cu acest prilej
aniversar cuvintele unui mare învăţat al Neamului Nostru, Simion
Mehedinţi-Soveja, care în cartea sa intitulată: ’’Creştinismul Românesc –
Adaos la Caracterizarea Etnografică a Poporului Român’’ (Bucureşti,
Cugetarea-Georgescu Delafras), dedicată Moldovenilor care au rămas credincioşi Moldovei
lui Ştefan cel Mare şi, care a fost tipărită cu gândul la refugiaţii din
Basarabia, Bucovina şi Moldova dintre Prut şi Nistru. – Să-şi aducă aminte de
27 Iunie 1940).
Cuvintele lui Simion Mehedinţi au rămas
pilduitoare, dar şi cutremurătoare până şi în zilele noastre, deoarece
ele ard în prezent şi vor arde şi în viitor pe toţi detractorii lui Mihai
Eminescu şi ai Neamului Românesc de atunci, de astăzi şi de totdeauna.
Nu este deci de mirare că toate
Concluziile lui Simion Mehedinţi sunt întemeiate în primul rând pe Mihai
Eminescu. ’’Ceea ce numim azi românism, adică esenţa firii noastre ca
neam, nu-i altceva decât vechiul dacism, peste care s’a altoit
învăţătura mai nouă a Creştinismului (idem, op.cit.p.164).
?n acest sens, afirmă Simion Mehedinţi, ’’Cazul
lui Eminescu este cea mai bună dovadă. El s’a ridicat deasupra tuturor, nu
numai prin facultăţile sale geniale, dar şi prin împrejurarea că a întruchipat
mai mult decât toţi câteva elemente fundamentale: dacismul, limba veche
şi’nţeleaptă şi creştinismul’’ (ibidem, p. 165).
Fără îndoială, identitatea eminesciană: Românism-Dacism, demonstrată, etnic şi istoric de Simion
Mehedinţi, reprezintă peste secole şi milenii specificul
naţional al Neamului nostru şi al Creştinismului Ortodox Românesc.
Acest specific naţional este întemeiat
prin sinteza unică de Dacism, Latinitate şi Ortodoxie şi ne descoperă în
eternitatea ei Sfânta şi Adevărata Lege Românească a dăinuirii noastre
naţionale şi creştine, Ortodoxe.
Iată de ce, în fiecare an, la 15 Iunie,
simţim cum adie peste întreaga intelectualitate românească şi vlaho-românească,
de pretutindenea, acelaşi har eminescian al Românismului şi al Dacismului
integral, care transcende toate barierile şi ideologiile de tot felul,
literare, culturale, artistice sau politice, şi ne uneşte în aceeaşi
sărbătorire naţională a naşterii marelui poet fără de moarte în spiritualitatea
eternă a Neamului nostru.
Este o celebrare luminoasă, etnică şi
istorică fără seamăn, care urmează simbolic Zilei de 24 Ianuarie, Ziua naşterii
României moderne sub alt sfânt al comuniunii româneşti, Domnitorul Alexandru
Ioan Cuza.
Dar şi naşterea lui Mihai Eminescu şi
Unirea Principatelor Române, adică naşterea României moderne, se înscriu în
istorie ca două evenimente cruciale, ale căror împliniri luminoase, etnice şi
istorice, în vreme şi peste vreme, s’au dovedit cu adevărat providenţiale în
dobândirea independenţei spirituale şi naţionale a României Mari, sub semnul
naţional specific, Eminescian, al Românismului şi Dacismului integral.
?n mod firesc, toţi Românii, precum şi
toţi Vlaho-Românii, fără deosebire, citind versurile lui eterne, ne regăsim în
Mihai Eminescu, întăriţi sufleteşte, sau umiliţi, îngenunchiaţi cu mintea în
faţa Sfântului necontestat al poeziei româneşti.
Există o devenire a noastră, spirituală,
în fiinţe româneşti, structurate după chipul şi asemănarea cea din veac a
Neamului nostru, sub adumbrirea deopotrivă a Harului poetic şi al Dacismului
Eminescian.
?n Mihai Eminescu, generaţie după
generaţie, ne mişcăm, viem şi suntem, în harul lui cel sfinţit şi izvorîtor de
viaţă românească, adevărată şi nemuritoare ca şi Neamul care se împărtăşeşte
din limpezimile lui de cuget strămoşesc şi de simţire naţională.
?n Mihai Eminescu suntem trecuţi prin
flacăra vie a credinţei sale strămoşeşti, în care patimile şi urile dintre noi
sunt arse şi transfigurate în marea sa dragoste, eminesciană, pentru poporul
român şi vlaho-român, cel dreptmăritor şi mai ales îndelung răbdător, al
cărui Luceafăr veşnic nu asfinţeşte niciodată.
?n Mihai Eminescu, şi numai în El,
se împlineşte poetic, în aceeaşi limbă creştină, minunea comuniunii româneşti,
ca toţi să fim una în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei naţionale, înfrăţiţi cu
strămoşii, ale căror idealuri sfinte de multe ori le-am uitat şi ale căror
morminte uneori le-am trădat, niciodată însă definitiv, lăsându-le, când am
fost biruiţi, să fie călcate în picioare şi batjocorite, pe însăşi vatra
noastră strămoşească dela Burebista şi Decebal.
Şi tot în Mihai Eminescu, este restaurată
sufleteşte etnicitatea, demnitatea şi autenticitatea firii româneşti în
dacismul ei original şi ridicată la înălţimea geniului său creator, adică pe
planul universalităţii, aşezându-ne ca Ţară Latină în rândul surorilor noastre
de aceeaşi gintă şi al marilor popoare civilizate din lume.
Credem că nimeni nu mai poate nega
miracolul eminescian al culturii româneşti din Ţară şi de peste hotare. Toţi
cei ce suntem de un sânge şi de o credinţă cu Mihai Eminescu, descoperim uimiţi
în El chipul din veac al fiinţării noastre în această lume minunată şi de
minune a lui Dumnezeu, felul nostru original şi thracic, daco-roman, de a
exista şi de a fiinţa etnic şi istoric prin suferinţă creatoare, îndulcită cu
dorul de moarte eminescian, şi înfruntând româneşte vitregia unor vremuri potrivnice
dăinuirii noastre naţionale şi creştine.
Pentrucă numai în Mihai Eminescu şi prin
El doineşte durerea, bucuria şi eroismul unui popor întreg oropsit de soartă,
dar blând şi credincios, iubitor de pace şi de omenie, care totdeauna şi-a
apărat moşia şi legea lui strămoşească în sfânta dreptate naţională şi cu
preţul vieţii sale, dar niciodată nu şi-a ridicat sabia împotriva altor neamuri
decât spre a-şi apăra sufletul şi hotarele sfinte, strămoşeşti , ale dacismului
său eminescian.
?n ceasurile noastre de cumpănă sau de
cumplită deznădejde, ne reîntoarcem cu tragică încredere la Mihai Eminescu, la
Sfântul, Marele Mihai Eminescu Românul, deoarece numai în El sufletele noastre
se regăsesc în aceeaşi comuniune şi vibrează dureros la acelaşi unison naţional,
şi numai în văpaia iubirii lui de Ţară şi de Neam, ele se înduioşează,
cuminecându-se cu harul dacismului eminescian, care le dă conştiinţă naţională,
încredere şi tărie în viitor.
La 120 de ani dela naşterea sa cerească -
adică de la trecerea Sa la cele eterne, înţelegem, cutremurându-ne, că Mihai
Eminescu şi-a crucificat de bunăvoie propria sa viaţă, cu moartea pre moarte
călcând, pentru învierea noastră naţională din somnul cel de moarte,
eliberându-ne din lanţurile unei ruşinoase înrobiri spirituale, streină de
firea creştină ortodoxă, de tradiţiile şi de datinele sfinte româneşti, dar pe
care ’’monstruoasa coaliţie’’ a păturei suprapuse de pe vremea lui încerca să o
perpetueze împotriva poporului român.
Sunt concluzii care se impun dela sine.
Prin puterea harului şi a dacismului său, de poet naţional creştin ortodox,
Mihai Eminescu este adevăratul dezrobitor al sufletelor româneşti şi făuritorul
spiritual al României Mari, unită poetic în aceaşi limbă naţională sfântă,
transfigurată de geniul eminescian.
Aşadar, încheind aceste smerite gânduri
omagiale şi aniversare, cuvine-se cu adevărat ca, în fiecare an, la 15 Iunie,
sufletele noastre să se cuminece cu harul creştin ortodox, izbăvitor, şi
transfigurat cu dacismul poeziei eminesciene, întru sfnţenia cea de taină a
fiinţei noastre naţionale, şi mai ales, întru creşterea ei duhovnicească
după chipul şi asemănarea nemuritoare a Sfântului nostru Mare Poet
Naţional, Mihai Eminescu Românul.
Vă mulţumesc! Aşa să ne ajute
Dumnezeu!
Orizont cunostere teme esentiale fapte de istorie literara -necunoscute...Bravo,George Anca
RăspundețiȘtergereAm semnat,Lucia Negoita
RăspundețiȘtergere