luni, 23 decembrie 2019

PĂGUBOȘI O DATĂ

PĂGUBOȘI  O DATĂ



George Anca – Petrișor Peiu – Dan Alexe – Adrian Bucurescu – Ramona Muller – Mihai Vokulovski – Moș Nelutzu G – Octavian Soviany – Emanuel Patrasciu – Corina Dașoveanu – Costel Stancu – Lora Levițchi -
Mihaela Gudană – George Adrian Popescu – Doina Mihaela Boriceanu



George Anca

            (Afilie) Prima călătorie, pe jos, în Delhi (poate 20 de kilometri) – labirintul viezuresc al vechiului bazar  încleștat de moschee și Fort, departe, în contrast, Connaught Place, librării, telegramă Rodicăi (ghidat, pe 5 rupii, de un student din Bombay). Azi am completat acte la șeful facultății, dus acasă de șoferul lui.
          Aseară am adormit, spre ziuă, Mitică Pricop manevra macheta unui bloc, îi spun să nu se mai legene, el insistă, blocul se răstoarnă, dar, manevrat cu fală, își revine, iar Mitică nu-și mai încăpea în piele, nu se potolește, se bușește din nou, mă gândesc că, fiind în vis, să se întâmple dimpotrivă. Sorin Stratilat s-a ivit și el oniric, pe stradă, cu Virgil Mazilescu.
          Un bătrân sikhit îmi arăta semnele de pe față în care îmi poate ghici, acum aștept ceva prea exact și n-am nevoie de viitor, altădată, m-am scuzat. Eram la Jantar Mantar (zilele-ferestre, ceasul solar, turnul lunii, 76 trepte), trecându-mi prin minte cum, pentru publicitate, cineva s-ar arunca de sus, și uite că, mai târziu, m-am împiedicat de am umflată laba piciorului drept, clătinându-mă ca Mitică.
          Am reușit să țin my class, dar în jurul prânzului era o grevă a personalului. Le-am arătat studenților fotografii de scriitori români editate de Muzeul Literaturii, ei asemuindu-i pe Gherea cu guru-ul Indirei Gandhi, pe Sadoveanu cu actualul ministru de externe al lor, pe Cocea cu mine (dar eu n-am chelie). Pronunțând Liviu Rebreanu, unul a scris numele mic Leave you sau Live you. Data trecută le aproximasem și eu numele unora cu Văduva, Aurora, sau Vina (Miss. Mistake).
          Lectorul german predă, împreună cu 3 colegi indieni, la 200 de studenți. Ardouin, născut francez, naturalizat indian de 25 de ani, apare oarecum bănuitor. De la italiană, Aluwalia, de 62 de ani, cu turban roz și mustață albă, vede posibilă invitarea lui Mircea Eliade, mai ales la o universitate religioasă.
          Scontând antropologic pe inteligența celuilalt (?), lectorul polonez găsește că locurile românești au nume minunate, de exemplu, Valea Florilor. Apoi și-a depănat o lungă teorie după care oamenii de la munte – din România, Punjab ori Himalaia – sunt închiși, neprieteni, brutali până la crimă nu o dată. Ne înfierbântasem, am plecat cu polonezul, care mă invitase dinainte să-i văd casa. Avea să se întoarcă peste 6 săptămâni în Polonia.
          Ne-am întâlnit pe drum cu o doamnă din Australia, sociolog – n-avea o părere grozavă despre Stirling -, soțul ei indian este tot sociolog, marele Oberoy, au trei copii. A auzit de Eliade și Brâncuși. Polonezul: Eliade, în cărțile lui, îl citează pe Levy-Strauss, dar Levy-Strauss nu-l citează pe Eliade. Nici australiancei nu-i plăcea Strauss.   
          Cărți citite: A Phulkari from Bhatinda – Harjett Singh Gull, Patialla, 1977; R. K. Narayan: Lawley Road and other Stories, Delhi, s. d.; Diwan Jarmani / Rakesh Bhan Dass: Maharani, Delhi, 1973: Northern Lights. Fairy Tales of the Peoples of the North, 1976; Delhi văzut din automobil (dodie?)
                   Mă voi înscrie la sanscrită. Am fost ieri pus în încurcătură nu de scrisoarea primită de la visi (Vice-Chancellor), ci de sugestia lui Mukarjee de a propune eu aceluia să amâne întâlnirea românească, pe motiv că el va fi la Moscova în perioada respectivă (Mi-am amintit de poetul Beniuc, în august 1968, când l-am sunat din radiodifuziune să dea o declarație și mi-a răspuns că trebuie să meargă la ambasada sovietică).
          Diplomatul de Gâdea își dăduse întâlnire cu pro-vice- cancelarul, matematician, dar am scos eu fonction-ul din foc. Primindu-mă, provisiul m-a întrebat dacă între cărțile românești sunt și de matematică, apoi a pronunțat numele lui Foiaș, la care am adăugat pe Onicescu, Malița, congres de cibernetică și futurologie.  
          Taică-meu îmi spunea de o rudă a Jenicăi care se mărita, apoi mi-a repetat, în ciudatul vis, că nu-și dorește altceva decât să ajungă să vadă cum fiica mea o să se mărite fără să mă întrebe un cuvânt.  
          Am recitit seara Shakuntala de Vasile Voiculescu, după ce, dimineață, sfârșisem Ramayana, traducerea românească a versiunii repovestite în englezește de Rajagopalachari. Nuvela românului e un original plin de mister heraldic. Cheia eminesciană din Luceafărul psihanalizează ortodoxist consacrarea persoanei sau cunoașterea apofatică. Vervă poetică, pastă de culori cerebrale, ragas din disimulate orchestrații.
          Vorbisem despre Sita ca destin sfânt prin Rama, sacrificiu. Shakuntala românului Voiculescu este destinul însuși (dinspre infinitul împărăției spre pierdutul din viața pasională). Sita concretizase absolutul, Shakuntala-Rada absolutizase realul existenței. În locul ursitei purității, puritatea ursitei. Un imn iubirii mai puțin, prin parodia de sine dandist-bacoviană. Persoana-Dumnezeu se realizează în stadii brahmanice, poate și kierkegaardiene, strălucește în iluzia Shakuntalei-Maya, Dulcineea-Shakuntala.
          Gala Galaction recrease o imagine bucureștean-constănțeană a Mariei Magdalena, care, fără hermeneutica autorului, ar friza melodrama romantică (am citit romanul cu plăcere și ciudă, la Mangalia, cu Nansi; dar aici notez, în schiță, argumente pentru studiul Shakuntalei în România). Ea se mântuie prin credință, sloganând și emanciparea femeii, dacă nu mizandria.
         Voiculescu s-a emancipat, în aparență, de morala evanghelică. Păcatul Shakuntalei nu există. Ea incarnează frumusețea indiscutabilă, ca o religie în sine. Este tot atât iluzie, halucinație sau reminiscență, cât și sens al regenerării, eroismului și îndumnezeirii. Nu discursiv, nici constructivist – mai degrabă limbajul se derealizează, tablourile se interpun spre a ascunde pasiunea misterului revelat înapoia cuvintelor.
         Dar povestea aceasta, fără a fi cuvânt, n-ar fi fost, în lipsa limbajului, a tăcerii post-oraculare. Numele personajului lui Kalidasa, dar și al replicii lui carpatine, se întrevede drept rațiune a revelației și, astfel, a retrăirii. Dyonis ar fi fost Hyperion, dacă nu însuși Eminescu – doar că prezența lui spirituală, amestecat creștină și pan-indiană, se datorează unei patimi mitomane.
          El iubește în locul femeii iubite și este nevoie de un alter-ego bărbat care să se îndrăgostească de aceea. Este nevoie de realitatea ei absolută, ca și de cea pământească – dispariția la propriu a bărbatului, ca un zeu târziu, a scenei feerice  din atmosfera anglo-sanskrită a unei lecturi donquijotești (în cheia Ciulendrei lui Rebreanu), singura moarte (sinucidere) a Kivei, la răscrucea între adevărul mizer și posibilitatea viselor imperiale – dar sunt numeroase elemente de construcție, susținute de discursuri ca atare, asupra cunoașterii apofatice.
          Povestirea este reminiscența unui nume, a dramei iscate de reincarnarea (avatarul) acelui nume. După douăzeci de ani, relatarea se va preface într-o proză convențională, cu îngrijite pregătiri pentru efectul literar; un început de jurnal de boală și convalescență, un elogiu munților patriarhali conservând rânduieli de părăginită curte boierească, de stână și șatră (curțile se cern spre înălțimi, într-o arhitectură a peisajului românesc însuși, nu lipsit de corespondențe în arhitectonica cerurilor).
          Ca să izbucnească, asemeni unui fenomen natural, dar nu al unei persoane – ci, tocmai, al unui dublu -, iubirea pentru o tânără frumusețe, și mit etern totodată, coborât din poezia sanskrită. Și totul să se spulbere mai puțin surprinzător decât apăruse. Intransmutabilitate. Soluția s-ar putea afla în esența limbajului povestirii – un nume disparent, ca o sinucidere.
          Persoana întâi a povestirii este aproape ironică, simulând timpul ca atare al existenței, într-un spațiu simbolic-deschis-iluzoriu. Nuvela se autosacrifică, Sakuntala a fost și nu mai este. Un refuz al ei? Numai Chiva, sinucigașa bătrână, mai frământă gânduri de ibovnicie.           
          În Alkyon sau diavolul alb, de Voiculescu, Murad, calul unui rus e furat de un român, râvnit de un ungur și recâștigat de stăpânul său. Un alt român, popă, împreună cu grecul Yani, vrusese să-l fure lui Amoașei, rămânând pe-a stăpânului din stepă sau din munte. 
          Comparative Literature Studies, vol XIV. No 2, June 1977, Published by the University of Illinois press at Urbana /.../ The Case of Rumania François Jost (177-179) / ... / Rumanian comparativism finds its point of departure in the study of mutual influences, Rumania being most of the either  the terminus a quo or the terminus ad quem. /.../ Nearly all comparatists in the West are familiar with the names of Basil Munteano and Alexandru Cioranescu. /.../ Goethe thinking of living culture rather than dead tradition, could have said  „Rümänien, du hast es besser”.          
          Audiență la Consul, piesa în trei acte publicată de Ion Brad în Teatrul, nr. 11/1977 (p. 74-93), mai puțin teatru decât transcriere ardelenească a vieții cătunului-ambasadă, cu o creștinească înțelegere pentru o ființă ce nu-și poate permite să se cheme Maria Magdalena, că nici consulul... (o prostituată dintr-un port dunărean, la o ambasadă, cedându-și gemenii, spre a putea călători cu soțul ei, marinar, traficant de stupefiante; viceprimarul cu care i-ar fi conceput este epurat, în actul II, după cum aflăm în actul ultim). Tânăr în vremea realismului socialist, autorul aduce un naturalism politic, un zolism al birocraticului, cu excitația purtată diplomatic. Femeia Disperată sau Soțul Internațional, cu ironizarea în grotesc a drepturilor omului, la umbra secretarelor în pârgă, contrapunând cereri de locuință sau de copii cu jocuri de-a „marea călătorie spre închisoare, aici... ori întoarcerea acasă” (spune, spre sfârșit, ambasadorul, ca să încheie piesa cu schimbarea de sens a 
”călătoriei în întoarcere”): „după părerea mea, abia acum ar putea să înceapă marea și adevărata ei călătorie”.
          Copiii lui Afilie s-au născut aici, Ion și Diana. A locuit în patru case, pe rând regretate. A avut telefon și, închiriat, și televizor, s-a avut bine, oarecum din vedere, cu tipicul corespondent al nostru, singurul, se pare, dintre toți ziariștii, fără mașină. Se numără printre oamenii neproblematici, custode a 6000 de tractoare românești în India. Ne-a mai pus și în temă. Sunt mai prost plătit decât un șofer de ambasadă, nebeneficiind de indemnizațiile pentru copil și nevastă, de dotările celorlalți pentru a rezista condițiilor de climă, hrană etc. Situația mea e cam fără ieșire. Neliniștea-mi va trece odată cu străvechea mea răbdare mascată de isterie, artificii și tirade.
          Să-i scriu lui Șora, iar în plicul trimis lui, o scrisoare lui Maco despre familia mea halucinată de un mod străin. Magistre, sacrificiul propriei liniști de dragul sanscritei să zicem că mă privește pe mine, cât din partea nevestei și a copilului, mult mai bine să nu fi venit și, dacă s-ar putea, să ne întoarcem. Unde sunt kefirele noastre? Lumea neindiană așteaptă cu spaimă vara. Citesc și scriu, dar mă și arunc în afirmații, smulse din logica iute ce vi se datorează, predau o limbă inedită unor oameni nu mai puțin noi.

          (Voltaire) Pe la patru din noapte, fulgere și tunete, ca acum două zile după ce-mi aruncasem ochii peste gardul unui cimitir creștin. Aseară, seară românească la Federația indiană pentru ONU. Federația română de handbal a pierdut campionatul mondial (Flacăra – Tis ar vrea interdicția de a se trimite out această revistă). Ploaia se întețește, va fi iar noroi la School of Economics. Tis mi-a luat cărțile, să mi le citească, să vadă cât de nebun.
          Il e vechi, nu nou, ca Tis. A mai fost în 6 locuri. Are două fete, una studentă. Nana se bucură să se întâlnească cu copii români, ca și noi. Filmul România, țara mea, altă Explozia informațională. Un păcat e sigur: nefolosirea în exterior a personalităților. Broșura din 15 ianuarie atinge, ca la yoga, și organele interioare.
          Mateescu îmi scrie neciteț, nu-i răspund cu interpretare de personaj. Or nu e vorba despre niciun personaj în cazul nostru, doar o aceeași acțiune de a nu fi noi ci personajele, riscând uneori să părem. Care e poza, care e copilul de țăran? Care e proza? Respect cauzat de o recentă cunoștință, ce se va învechi cum va putea, ducându-ne și pe noi mai la adânc, în fum de lemn, să ne îmbătăm cu horincă pe o altă ploaie fără leac.
          Donația, la 4 pm, la 3.30, ploaie cu găleata. Invitat pe la 1, de G., să scriem speach-ul. Un student se interesează de Brâncuși, un profesor de engleză de la Universitatea Guru Nanak, de Călinescu (cum ar putea să aibă Studies in poetics...)
          Suntem foarte bucuroși să vă avem... (Mrs. N) în mijocul nostru... Y: oaspeți... Puțină lume (I.B.)... să-i fi pus în fiecare zi să repete (Mrs. N)... în România, când vine Brejnev, e mai ușor să strângi lume, de pe stradă (C. M.)... Cafea n-ai? (C. G)... Ce înseamnă homosexual, că are două sexe? (Mrs. G)... Nu m-am așteptat să nu fi organizat și ei sala (Mrs. G)... Vorbești bine italiană, domnu (M. Ist.)... Ce faceți, mă, Columna (filmul meu despre ruda lui) frumos film (mai multe cunoștințe indiene)... Frumos textul (dacă rom.)... Ceaiul dintre function, dinainte de film... de a da un parti (Parasnis)... (Ge a vorbit cu Gi: doi nerușinați cu viitor impotent, unul în șt., altul în polit)... Mai ai nevoie de bani acum? (A. P.)... E foarte romantic... Cum cer băutură, nu sunt studenți?
          O profesoară de rusă care nu mă cunoștea. O neplăcută stinghereală. Am iubit-o pe Nansi, care m-a ajutat și ședea bine, chiar dacă mi-a acutizat alergia la tutun (nu știu de ce mi-am amintit ceaiul de la Oxford, cu urcat și coborât scări până la locul respectiv. Protocol (sub)universal. Columna, vorbit în englezește, primul film pe ecran mare văzut de Nana.
          De dimineață, clasă obișnuită, fără comentarii, altele decât în treacăt, asupra zilei de ieri, cu întâmplările, întrebări și răspunsuri în românește, cuvinte-cheie: bine-înțeles, deocamdată, tocmai. Nici în departament decât puține aluzii. Probabil voi preda și la Nehru din iulie, asigurându-mi-se taxi. M-am dus după lucrare, la A, unde am fost rece și eu și ei, lăsându-le adresa (păcat că unul mi-a oprit și două cărți ale mele, exact când a fost cazul).
          M-am întors să ajung la Târgul mondial al cărții, trecând prin fața Trienalei tocmai închisă la ora 1 pm, apoi pe dinaintea restaurantului în care știam că se ține reuniunea națională a scriitorilor indieni. Îndreptându-mă spre intrare, m-a întâmpinat cineva cu întrebarea dacă sunt de la ambasada rusă, nu, sunt român, poet, lector, bun, bine-am venit și mă așez în fund, în pauză sunt prezentat la prezidiu secretarului general al scriitorilor, aveam să primesc ceva publicații, raportul anului 1977, în special.
          O scriitoare pentru copii îmi arată cartea ei, când mă întorc după pauză cu profesorul de franceză Trilochan Das, exeget indian al lui Voltaire, care l-a scandalizat pe prședintele Academiei Sahitya cu comparația Voltaire – Vivekananda. Vorbisem tot timpul în franceză, atrăgând atenția. Luasem împreună chula și dosa. A scris un articol și despre Baudelaire și chiar despre Tristan Tzara.
          Mai cunosc o scriitoare din Bengal. Ascult discuțiile. În pauza următoare, un tânăr (Vinod Seth) vrea să mă cunoască, îmi face o fotografie cu profesorul de franceză și-l instruiește cum să ne facă una și nouă. Când intrăm, îmi propune – sugerase o poetă din Assam – să recit o poezie românească de-a mea, el s-o traducă. Îi scriu Parinior și o variantă în engleză. Convenim titlul Paradise și accepțiile. În pauză, lucrăm, apoi mai cunosc doi poeți, din Calcutta, ce-mi oferă cărțile, și unul din Punjab, medic ayurveda, care vrea s-o vadă pe Nana. Și alții.
          A urmat șezătoarea de poezie, prezidată de fostul ministru Karan Singh, tânăr și bine dispus. Al patrulea sau al cincilea am fost strigat eu, de el, întrebându-mă care e numele meu – după ce-l spusese foarte corect – eu nerăspunzându-i. M-au impresionat sonoritățile poeziei malayalam și tamil, bengali și urdu, punjabi și hindi. Malayalam mi-a creat euforii. Mare interes pentru engleză, la poeți. Teme religioase și politice. Poezie a demității – vezi nepalezul, sau a aspirației antisepratiste -vezi Kashmir. Geometria vieții nu e cercul ci totdeauna parabola (poet din Bengal).
          Karan Singh a cântat în final un poem propriu, apoi unul englezesc, Who, ceea ce a încheiat întâlnirea poeților, fără a fi rămas timp pentru lectura în francerză a imnului ridicat lui Voltaire de către Trilochan.
          Pe 16 la YMCA Tourist Hotel, cu studenții (nu se stingea lumina, să se proiecteze filmul). Pe 17, în Vivekananda Hall (după function și ceai, mai era lumină naturală și au trebuit acoperite geamurile: n-am venit pentru Brâncuși? Iată că numai pentru el ați venit). Pe 18, Parinior.
          Aflu acum că, ieri, după ce, poate nevrând să-mi dea peste cap expoziția, venise să-i ajut să scrie discursul, că el nu știe, că de 3 ani aici, a scris treburi politice, mi-a luat, cu neluatele în seamă proteste ale lui Nansi, dosarul cu toate operele mele inedite. Pas de le mai vezi, dacă ți le mai dă înapoi.
          Măcar în Italia am pierdut (?) caietul italian, aici îmi este luat de un sinistru analfabet totul – chiar dacă mi-l înapoiază, văd că nu e de glumă și, cât din prostie, cât din îngâmfare, cât din stil și sistem, din oboseală agresivă și neînțelegeri regretabile, refulări de haită și spasme grandomane, scleroză și teamă de tot și de moarte – nu mă pot exclude vai, dar nici nu pot avea inițiativa, sunt singur, s-ar putea să devin pur.
          Cine să-i dea porcăria de drept de a-mi lua munca de recunoscut ermetism, rafinament și puritate – de-aia mânjită și așa de boicoturi – cine dacă nu eu, dacă nu noi? Pentru că vechea gardă e la putere?
          Nana a desenat un copil ținându-se de sfoara unui zmeu cu două capete. Spune că vrea să-l pună-n expoziție. Cred că da – yes, Mrs. Jafa? Doctorul i-a luat Nanei pulsul și va citi în cărți, îl va întreba pe tatăl său și-mi va scrie ce crede despre vechea poveste; ne întorsesem acasă la mine – el sugerase – în pauza reuniunii de azi. Poeți mi-au scris în caiet poeme în malayalam, sindhi, nepaleză, bengali, hindi, punjabi, assameză.
          Triluchandas mi-a zis, mehenghi, Verlaine roumain, răsfoindu-mi Invocațiile, sugerându-mi să le traduc în franceză. Am dat Once upon a time, de Nana, unora care, văzând-o, mi-au cerut-o; am mai arătat albumul Brâncuși (sunt picturile d-stră?). De-abia că n-am răspuns lui Mateescu, nici universității din Chandigarh. O aud pe Nana povestind cum Charanjit ne-a invitat la Veena.
          De dimineață, îi cerusem lui Mulk Raj Anand un interviu, el mi-a dat întâlnire după amiază, a venit spre sfârșit (fusese anunțat A. B. Bajpaye, de câteva zile, dar a trebuit să meargă în Maharastra). Un poet din Madras m-a întrebat dacă o cunosc pe Ana Blandiana, iar o profesoară și scriitoare din Poona s-a interesat dacă Mircea Eliade e român.
          Am trecut, apoi, după încheierea celei de-a patra convenții naturale a autorilor indieni, prin World Fair Books, împreună cu doctorul, care avusese impresia că văzuse numele României – confundase cu Cehoslovacia, Bulgaria – și de care m-am despărțit curând.
          O înghesuială precipitată m-a făcut să cred că s-a furat vreo carte. Ce se întâmplă? zic. Primul ministru al Indiei, primesc răspunsul, și curând îl văd. Peregrinând prin Târg, văd un Edgar Poe ilustrat, ca Dante, o față  niciodată senină, Germanii despre India, carte alcătuită de departamentul cultural al RFG, Artă Indiană.
          Clasă complicată de furia de acasă a Veenei pentru că nu am vizitat-o (mâine, cu Nansi și Nana, în drum spre scriitorul...) Propoziții pe tablă, nu ca descrierea Indiei după model Bogza. Chattopadyai se însoară vineri-duminică, ne-a invitat, ne vom duce, înainte de a pleca în Punjab trei zile. Lux, ca la Indore?
          Urinalele din Delhi, cele mai multe, nu sunt înconjurate decât de corpul celor ce urinează. Au apărut pepenii cu semințe rotunde. Bananele s-au rărit. O fanfară se zbate de sâmbătă până luni în ditirambice perioduri. Cu viteză de vizită politică, un grup răsfirat urmează un cadavru înfășurat în pânză și frânghii, aruncându-i flori galbene din mers, nebăgat în seamă, așteptat doar la locul arderii de alți indiferenți.
          Vesel, îmi întâlnesc, la puțin, compatrioți, chiar mă întrețin cu unul de la care recuperasem dosarul cu munca mea – de la o doamnă, cărțile mele împrumutate tocmai când aș fi putut să le arăt scriitorimii indiene zilele trecute -, vorbim oficial despre soția mea, bursieră pentru arta indiană, bună idee, ne împăcăm, deodată, ca și cum, gata, se ține cineva de cuvânt.
          Mă lasă la Târgul de cărți, unde petrec șase ore, copleșit de număr, nu și  de calitatea cărților indiologice, impresionat de industria editorială americană, engleză sau germană (reprezentate, se pare, totuși, mai mult simbolic, cu titluri de toată mâna, atât de comerciale). Virginia Woolf pare în vogă. Psihologie, medicină, tehnică. Tehnologia americană – expoziția de alături – se încheie cu cea mai vizitată secțiune – Viitorul, accentuat cosmic și catastrofic.
          În afară de Vedantologie, am răsfoit catalogul muzeului muenchenez de artă, al regizorilor americani, al icoanelor medievale (fără România, dar anunțând o carte despre icoanele pe sticlă de Cornel Irimie și Marcela Focșa), de glume, inclusiv internaționale, inclusiv una românească (despre regele Carol II), de elefanți indieni, de cinematografie. Moravia pare să bată recordul romanelor de buzunar, cu coperți semipornografice, concurat de nume obscure pentru mine. Shakespeare apare rar, ca Iisus Hristos. Sunt cărți despre Gandhi, câteva, mii despre India, e loc de scris un: De pe Tilak Bridge.
          România în istoriile Europei, istoria literaturii române lipsă dintr-un tratat englez asupra literaturii mondiale, din anii 60, prezența prin accident a latinității – Cicero, printre marii gânditori politici antologați, începând cu Platon și Aristot, de Gaulle opus, ca figură și timbru propagandei hitleriste și mussoliniene, un portret jovial pe o copertă risipită, în aer liber pe maldărul unei tarabe, la cărți cu preț redus, semnată de Stan N.
          Vânătoare de imagini excitante, disimulată formal. Vagi întâlniri într-o înghesuială memorabilă. Muzică, de la stand la stand mai puțin indiană. Telegramă românească: din lipsă de fonduri... Cumpărători de timbre blond-slavi. Voiajori din alte părți. Apsaras. Paul Klee printre cărțile vârstelor mici. Micile cărți japoneze despre țări, imensele despre Karate. Zgomot al facerii și nu al genezei.
          Pădure scuturată în structurile de beton confident de la Pragati Maidan, imprimând, mai departe, entropia din nervuri, în visul suferințelor omenești. Pe câte undeva, Poe, Coleridge, Novalis – nu Eminescu, doar Baudelaire. Zare-segment, cărturar-privitor, lume-voință, Sat-cid-ekam Brahma. Reduceri până la 75%. 
          Towards the Sculpture – străine Pogany și Prințesa X, alăturate de comentator. O sărbătoare mahomedană  a întrerupt grădinița, dar și universitatea. Studenții m-au vizitat. Mai încolo am mers împreună după ceva cumpărături, iar la întoarcere am intrat în Templul lui Hanuman, cu poarta blocată  de puștime cerșetoare, cu mame și frați mai mari.
          Am sunat clopotul, ne-am recules în fața zeilor – Rama, Sita, Lakshman, Krishna și Radha, Durga, Șiva, Hanuman – desene și statui smulgând rugăciuni, prosternări, bani. Fumul, ca la noi în casă, înmirezmează modestul locaș. În Linga lui Șiva – Ganesh din piatră.
          Charanjit, care sikh fiind, singur îmi închipui că nu intră, susține că un lucrător de la fabrica lor ar fi ridicat acel templu. Întrebându-i pe el și pe Satendra, a cui este, ce fel este lumea de astăzi, sikh-ul s-a pronunțat că drumul omenirii merge spre spiritualitate, acceptând că aceasta este cea mai bună dintre lumi, în care este loc și pentru limba română, și pentru studii economice, pentru tot.
          Am răsfoit și eu mai multe cărți engleze despre criticism. Acum consum aproape o oră pentru o pagină din Tribuna citind jurnalul englez – 5-6, 8-9 iunie – al lui Adrian Marino (v. și Z. D. Bușulenga, din aceeași călătorie, în România literară). Debutul lui Petru Romoșan este așezat în descendența lui Pound. Ulici recenzează ironic rubricist patru debuturi la Litera. Plus apologia marinistă a lui Manolescu la Bălăiță.

          (Mulk) Dă-mi, boierule, țiganca – și Vasile Văduva nu și-a publicat poemul ăsta, și noi înnebuneam la tinerețe să-l auzim, amintindu-ne de el, de Stărulești, de Țiganiada și avatarul românesc al Shakuntalei la Voiculescu, pe care prietenul nostru îl iubea în lunga-i agonie, citind din Vivekananda, și noi revelații, asupra originii indiene a țiganilor, Romany – pe sanscrită, pe urdu...

Cine am fost în clipa trecută -
necunoscut fără părinți
mortul meu frate?
Cine aveam să fiu
de-am fost fiul
părinților eterni
îndurerați în veac?

          Recitesc Maitreyi ca pe un reportaj, jurnal, apologie, mărturisire a păcatelor atribuite. Straniu sentiment al încetinelii timpului, dar și anglo-mitul coloniilor. E-mail uitat.
          Kumaril Dev m-a vizitat, dându-mi încă o carte de vizită (novelist), sfătuindu-mă să citesc  National Herald, ziar al Indirei Gandhi, și Illustrated Magazine of India. R.K. Narayan n-a participat la Convenția scriitorilor, am înțeles, pentru că Mulk Raj Anand era în poziție-cheie. Numai 300 de membri scriitori.
          Mai înainte trecuse să mă vadă Esauloff, care m-a consolat pe tema convenției, diplomelor, sau înjurăturilor. Bănuiește că între Dostoievski și Șolohov, subiectul doctoratului propus al lui G.K., nu e nicio legătură. Din grupa mea de studenți, unul ar fi informator; oricare merge la ambasadă face raport la guvern despre ce s-a discutat. Alcool se găsește pe toate drumurile.
          Aseară, cu Faruqi, David Matew la Shankar Sad-Sad Memorial, Indo-Pak Mushaira. Ne-am întors acasă la două noaptea, înainte ca mushaira să se fi terminat. La dineul copios oferit înainte de Faruqi și Netty Bossert, vorbisem  în italiană cu londonezul David, ca și mine foarte vorbăreț, el inclusiv în urdu, în somptuosul memorial – ore de recitare în urdu, ah-uri ale miilor de spectatori participând total, păstrând doar rezerva intelectuală care să-i deosebească de cenaclul Flacăra, gustând, printre gazelurile mistico-erotice, și satire precum cea despre urina lui Moraji D.
          Faruqi, e vorba, astă-seară, să ne viziteze – vreau să-i vorbesc și de Sistemul sau întocmirea religiei muhamedane de Dimitrie Cantemir, prea l-am impresionat cu ișlicul lui Conachi. Ce  poate fi dialectician (diplomat) – Cândea comentând filoturcismul cantemiresc (oricum arusesc) în pofida polemicii pe limba apologeticii creștine? Și atâta filologism, din atâtea epoci medii, cu un subtextual cazuism istoric.
          Mai poate fi discuția mea cu Faruqi despre islamism în România, primit cu atâta dedublare, cu ura neîmpăcată a lui Baiazid însuși. Găsesc în Eminescu (ziaristică) sursa celei de-a doua dialectici, după Cantemir. (Cantemir, Eminescu, Barbu – treptele trecerii de la cunoaștere la accepție poetic spirituală a ... islamâkului – Islam-Isarlâk?) Faruqi nu numai că infirmă arderea bibliotecii din Alexandria ca operă islamică, dar ea ar aparține lui Iulius Caesar. Fraternitatea și egalitatea între oameni le vede ca mesaj islamic. Își va face monogram pentru scrisorile sale o inscripție circulară din Coran din volumul ce i-l recomand: Musulmanii în România.
          Am încheiat primul an academic de română în India cu bine. Sunt înaintea examenului. Cel mai inteligent student al meu are cancer în gât. Citim tot timpul ziare și sanscrită, iar Nansi, artă, budhism, hinduism, pentru doctorat. Locuința din București e în pericol, neavand de unde plăti ratele, tot sper să se publice cât mai repede Gramatica fanteziei, să se poată acoperi din ele. Măcar de nu s-or pierde  cărțile, pentru când ne-om întoarce în căutare de altă casă.
          Nicio confirmare că vreuna din corespondențe s-ar fi publicat – și-am trimis destule – mă mir de Păunescu, nu de Ivașcu, Dragoș, V. Nicolescu, mă mai mir de D.R. Popescu și de D. Fruntelată. În fond, am trimis unicate, pe ton prob. Cărți sunt la Mircea Ciobanu și Val. R..La ce speranțe să se publice?  După scrisoarea ta, la două zile, o alta de la Grigore Popa. Nana se interesează ce mai face Douăzeciul din Pipa ta?
          Încheiat lectura la Gypsies, forgotten children of India, colajul conjunctural al lui Chaman Lal. România, infamată de doi unguri, citată obiectiv de Kokhanovski (rudă cu traducătorul polonez al paslmilor?), regăsită în Suedia sau în America, niciodată în propria-i geografie – de ce oare?
          Am scris multe corespondențe literare și ziaristice la România literară, Contemporanul, Flacăra, Tribuna, Luceafărul, Familia, Scânteia tineretului, dar mi se pare că nu s-a publicat nimic (mi-ar părea bine să mă înșel). De altfel, publicarea unei traduceri din italiană, la EDP – Gramatica fanteziei, aflată în planul pe anul acesta, este singura mea speranță să-mi pot plăti din ratele la apartamentul din București; am informat conducerea Ministerului Educației, știi cumva care e regula, anume dacă, în condițiile detașării mele, CEC-ul  îmi acceptă o întrerupere a plății datoriei pe perioada respectivă și să o reiau la sosire? Că mai avem un an...
           Am răsfoit și eu mai multe cărți engleze despre criticism. Acum consum aproape o oră pentru o pagină din Tribuna citind jurnalul englez – 5-6, 8-9 iunie – al lui Adrian Marino (v. și Z. D. Bușulenga, din aceeași călătorie, în România literară). Debutul lui Petru Romoșan este așezat în descendența lui Pound. Ulici recenzează ironic rubricist patru debuturi la Litera. Plus apologia marinistă a lui Manolescu la Bălăiță.
          În presa românească, e la modă jurnalul (refulat!), în care Marino se convertește, Paler e mexican (mexicanii stau la pândă / să vâneze un curcan), Blandiana la Napoli, iar pe verso Adina Darian în Avoriaz (avortatul titlu în ultima pagină a revistei lui Ivașcu & Gașcu). Citesc presa română în timpul zilei. Aproape nu dorm noaptea, spre a citi, înaintea zorilor, ziarul indian.
          Caraghiaosă linearitate a jurnalelor, narcisismul lui Manolescu în sudorile lui Simion: inși care au știut ceva înainte de a mai fi fost nevoie de vreo știință reală – oricum, vremea lui Iorgulescu e mai borâtă, ca și umbrosul meu coleg de grupă, 556. Suntem urâți, asta ne e șansa. N-avem jurnal, nimic publicabil. O idee trasă de păr, o violă pomădată până la ochi, un filosemitism cu semnul minus, agresiv bloc intern în care înfloresc licheni.
          Noile compromisuri nu au loc de forța celor vechi. Cum ar răzbate ideile noi prin mucegaiul rubricilor cuvântătoare? Noblețe că Philippide  clamează apariția Istoriei călinesciene? Contrabanda călinescianistă a deșălat, oricum, falansterul prepotent unghenist, a despărțit într-o universală fără-frecvență tinerimea de guru. Slavă domnului că l-am auzit și văzut, am la mine poza în care arăt cel mai țăran, în afară de magistru.
          Cei mai abjecți confecționeri sunt „călinescieni”, ultimii bețivi cumpărători sau vânzători de teze, dușmani de cuvânt, prieteni de ambiguități-prăpăstii, aventurieri ai puterii înțelese ca o presiune a altora mai puțin puternici în numele cititorilor. Cinstit, Ion Vlad reia, de la Ralea, numele cititorului – criticul, cine altul, la ce? Eu tocmai am citit și am devenit critic – ireverențios și poate responsabil.
          Firme ruginite de idealuri trădează amarnică neparticipare. Un steag ridicat în groapa culturii adaugă un zid nou de sticlă. Se va schimba ceva odată? De nu s-ar schimba totul. Fiecare avem grija nu a noastră, a cuvântului social. Nu cunosc viitorul, mi-e frică de el; mă îngrozesc de un trecut pe care îl cunosc, nu mi-a fost potrivnic, m-a anulat însă, dacă aș fi fost să exist, mi-a dat un tată, mi-a luat o mamă, am auzit un tren și a și pornit, fără gând de întoarceri – ce plecare să fi fost? Să traduci un român în românește, apoi să violezi.
          Echilibru: un cuvânt din revista Familia. Cine (mai) are organul? Trenul s-a învățat cu drumul și călătorii, manierist sorescu, iorgu cântă alexandru, ulici pe spânu. Țara e mirifică prin suportarea braconierilor. Buni euro-români se lasă, se delasă  la campania de fosilizare. Stelică dă soare la cal și călăreț.
          Călinescu? De Maiorescu s-a auzit vorbindu-se în somn după lectura lui și a lui Teilhard. În locul  idealului de seiozitate, carieră de ideal, plină de biorăzbunări (cazul meu?). Încifrare în zero, jurnal-lăsat-de-sec, zilele trec     .
          Mondrian și Eliade – americani, Marino englez, Simion francez, Anca indian. Numai în România trăiește Blaga și moare Eminescu. 
          De-aia Al. Rosetti cf. Românul – își poate permite să fie arbitrul temperamentelor culturale.
          Mi-aș dactilografia jurnalul și l-aș trimite lui Andrițoiu.

          (Kama-ex)  Ștefan Kama, 35 de ani. Nansi, soția lui. Copii și studenți, în teatrul nostru, transformat în loc de întâlnire și de examen. Zei, întruchipați de artiști. Demoni, reprezentați birocratic, sau prin măști și replici rele. (Distribuția completă, la sfârșitul scrierii piesei și a fiecărei rescrieri și lecturi sau montări, păstrând o sugestie că viața este suportabilă, ca și moartea, iubirea).
          Nana: Suntem egali – roșu, galben și albatru – amândoi. Ai văzut cioara cum se mai spală? Ca să fie curată când zboară. Eu sunt în galben, merg cu oul pe mine.
          Cine: Cine bea palincă? Cine vrea să o aibă pe doamna cu ochi albaștri? Cine nu se oferă să-l viziteze pe șef la spate? Cine nu reprezintă? Cine nu vinde mașină? Cine cere să  fie respectat? Cine, cine, cine? Ăla eu, ăla eu.
          Kama: Se zbat, se bat. Sunt înfuriați că au fost prinși copiind răspunsuri bune. Cât de bune? Ce legătură este între piață și inimă, întreabă un bătrân. Inima goală a târgului, nu piața inimii, fii sigur, bătrâne democrat – oare în înțelepciunea ta, să fii cel mai bun dintre sutele de traducători ai pieței inimii? Diadele se fac triade, trei B, trei M, trei S, ce înseamnă? Nici doi S n-ar ști, iar unul... la ce bun credința în traducerea puterii? Cu puterea se întâmplă invers – la traducere, ea se vrea numai original, piața culorii pieții, sineutronii – dar noi vorbim fără substrat -  mergi la GTR? - unde? - 15 paisa – poate 15 rupii – poate 100 – ești nebun? cu o sută ai o maharani.
          Și mi s-a întâmplat iar să nu vreau să mă exprim, să-mi arăt starea de spirit traductibilă, onomatopeică – și repede m-a furat altă limbă din intraductibilul forței, mi-am adus aminte de mine răcnind – e un adevăr prea sus de mine oare că puterile se contrează pe lungi câmpuri de pace și bătaie, pe care tresalt neadormit în bătăile valurilor mele, ale tale?
(2 aprilie) (Prolog)
          Sunt în scenă. Cum să fii în scenă? Știi de unde? Până unde? Se vine din text. Acolo suntem, dacă suntem, pe o pagină, despărțiți în silabe, fără să ne dăm seama când sfârșește ori începe paragraful. Ce context? Pretext, maestre. Învățătură de minte la fiecare rol, de un rând-două... Eroul care a dispărut în lupta ce l-a făcut erou – și dacă se întoarce? Fostul jucător de hokey sinucis în 27 martie, a doua zi după înfrângerea echipei sale naționale, cu 7 goluri – o să-mi fac echipa mea, zice, în ziua înfrângerii. Poate? Ca legendă, ca text. Ori, la putere e contextul. În toate insulele, peninsulele.
          Asta, pe scenă, e a doua viață a mea, pe care n-o trăiesc, nu obișnuiesc să văd piesele mele – pentru că nu se joacă – pentru că nu le-am scris. Povestea lui Kama nu e a mea. - Dar examenul? - Mai nimic. - Eroul și sinucigașul tău. - Doar că ei nu vin din sufletul meu, pot sosi în el. Povestea examenului  e a mamei, care poate a murit, a limbii mamei, care nu poate să moară, ba poate s-o învie și pe mama. - Stafiile sunt greu de pus. - Nu de presupus – Și mai greu. - Nu fi numai tu, nu eu îți prescriu o stafie – dar câte milioane de oameni în lume trăiesc în ambianța stafiilor, oare aceia nu-mi îndreptățesc o șansă de a-mi revedea mama? - Mama dumitale? - Mama noastră. - Nu suntem în occident să jucăm în pielea goală. - Dar nu jucăm pe Shakespeare, împrumutăm din Kalidasa. Mai puțină rușine înseamnă mai multă pudoare. - Pudici sau nu vom fi noi, nici eterni, nici moderni. - La ce bun, atunci o nouă lumină consumându-se? - Ne mai trece timpul. Și-așa suntem cu un an mai bătrâni decât prietenul nostru mort, el ne va apărea mereu tânăr Kama. - Fost. - Dar în examene? - Îl cântam pe Kama pe vremea unor examene. - De ce te-ai îmbolnăvit? - De abdomen. - Cu nervii? - Prost. - Familia? - Plictisită. - Iar piesa aceasta? - Colac peste pupăză. S-ar putea să scot ceva din ea. Povestea mea începe astfel după ce s-a sfârșit. – Nu se sfârșește niciodată. - Te-ai prăpădit și tu? Morților le e dor de prieteni? E bine că suntem vii, iartă-mă, care suntem, dar și care-am fost, cum spuneai tu, prietene. Mișcă încet cortina  a semn, iar eu mă voi gândi la niște flori. Cortina se mișcă a roman, primul capitol l-am consumat prostește, autodistribuindu-mă, mulți nu suportă asta, nici eu nu mă suport, dar îmi sunt amic, după cortină, reapărând din vocea de prieten, prolog? Welcome? Fiți fără grijă, o să auziți replici bine jucate, o să vedeți chipuri și sugestii din lumea largă. Nu e un teatru de călătorie, doriți conferințe? Vă țin una despre repertoriu, reclama, separat, veți pleca după o mică durere de fericire.
          (Descrierea decorului) E liniște. O explozie. O, explozia aceea perfectă, ultimă, oceanică, doamne, doamne, cosmică și toate cele. Apune soarele orbindu-și ultimii credincioși.
          Stăteam acasă, aveam banii mei, nu mă rugam de tine pentru un ac. Ieri am îmbrăcat cămașa roșie, mâine pe cea albastră. Mi-o dai azi pe cea galbenă? - Am dat-o la spălat. - Dar n-o îmbrăcasem – A venit omul și n-aveam ce-i da... Te costă o rupie pentru spălat o cămașă curată, așa ne înfometezi. - Mi-ai mai făcut scandal și pentru un ac de munkfali. Dar am și eu personalitatea mea, îmi pare rău că sunt aici, că suntem așa, acum te descopăr, că ești avar, sunt banii tăi, eu n-am nimic, nu mai pot, cumpără tu, fii tu administrator, ține tu banii, nu mă înnebuni pe mine, te pot face de râs, să vezi tu odată și odată, ești rău și prefăcut, asta ești, îți bați joc de nervii mei, ești scârbos... - Sunt bestie. - Nu-mi spune bestie și-mi închide mie ușa-n nas, nu-mi întoarce mie spatele. (Intră într-un dulap și geme. O toacă, dobe funerare, cântec de mireasă. Descrierea schimbării actor. Câțiva ascultând, la fel Petre).
         Tabloul se schimbă; trei M ori trei S, absurd; alți Marx, Mao, Marcuse – Mao între doi evrei; alți Budha – iubind ori în meditație? Budha din piață, capul lui Budha, nu capul mișcării. Alții – o limbă poate prilejui schimbări mai spirituale decât puterea insinuată în adjective moarte, dar nu de propaganda puterii vorbim, de textele pentru retroversiune, de examene – aici să fie nealinierea – adică. Petre – tu ești viața mea. Nansi – Viața ta mâncată, știu eu ce sunt. Ce găsești de râs? O să rămâi singur. - Te iubesc. - Nu te cred. - Să nu ținem cuvântul rău. - De ce să nu ne ținem de cuvânt? - Nu la furie. - De ce să mă aduci pe mine în pragul nebuniei, ce ce? - Căldura mai tare ca în țară ne iuțește nervii. Să ne iubim oricum.
          Peronaje: Jean, 35 de ani/ Radha, soția lui / Actori (studenți). (Aici, d. Anca a trad Chrishna-Radha sau Chrishnanattam, nu Rig-Veda, ori împreună cu First Epistle – chiar ca leitmotiv obsedant labirintic). Mai bine Nava-Rasa, cu accent pe Kama – enumer. din Kama-Sutra. Povestire (actor).
          Sic – Sir Jean, pot să-i dau traducerea mea lui Vic, în hol? Jean – ai înnebunit? Ți-ai depus lucrarea, n-ai ce mai căuta, nu te mai poți întoarce, este interzis. - La toaletă, Sir, Vic o să iasă. - Pierzi examenul. Vic îl va câștiga.
          Sic aleargă împungând aerul cu turbanul verde, ca al lordului Krishna în versiunea Manipuri. La puțin, pe ușa holului, ca o statuie de stafie, iese Vic spre culoarul ce duce spre toaletă. Jean se retrăsese în hol și lasă capul pe bancă. La puțin de la întoarcerea lui Vic, Sic vrea să iasă din holurile examenului, dar, intimidat, bâjbâie și o apucă în sensul care urcă, trecând prin toate holurile populate de învățăcei într-o limbă vie ca o carne, și trece prin fața unor necunoscuți și dă să strige, mai înaintează în urcuș, spre suprafață, ca toți acei necunoscuți, care învață limba aceea dedesubtul pământului dar  lor nu le trebuie să urce, se descurcă deocamdată mai ușor, chiar în întâlnirile sikhimburile de la toalete, Singh le observă. I se slăbește turbanul și-l scapă, prins de plafoane lăsate, ca-ntr-o galerie de mină, începe să fugă și să scoată sunete, părul netăiat niciodată i se face măciucă (imagine/voce). Jean – Ce voiai să-mi spui, ce mă amestecai pe mine în povestea lui Vic? Nu-ți dai seama câți ochi sunt pe mine?
Sic: Credeam că o să mă ajutați.
Vic: Sir Jean, asta e traducerea lui Sic, vreau distincție, Sir.
Jean: O s-o ai, dacă dispari imediat pe aici, nu înspre toaletă.
(Vezi dialoguri în caietul roșu.)
Aru: Eu nu vorbesc, m-a mușcat câinele meu.
Jean: Colț Alb?
Aru: Alb...
Radha: Nu alsacian?
Jean: Acum te numeri printre favorizați. Un candidat mușcat de câine turbat reprezintă mai mult decât un canceros și o oloagă. Ce e România pentru tine?
Aru: Draga mea.
Jean: Ce visezi?
Aru: E doamna aici.
Jean: Ce poet știi?
Aru: Peste vârfuri...
Jean: Krishna era profesor de română.
Aru: Crișul și Dumnezeu.
Jean: Crișan a fost un răsculat.
Aru: Lord Krishna a fost un îndrăgostit. Eu sunt pur indian, sunt român, ce să-i scriu dragei mele?
Jean: De despărțire. Când iubesc și te iubesc. Voi iubi cum am iubit? Când iubeam și cum iubesc? De ce te iubeam în cântec? De ce te cântam iubind...
Aru: Asta să o cântați soției, este Kama-Sutra.
         
          (înțepături de timp) Am pornit o lucrare unică – traducerea Scrisorii I de Eminescu în limbi indiene. Spune și tu, până acum, poetul național este tradus în 30 de limbi. Peste câteva luni, se va putea, deodată, spune, pe drept, că e tradus în 45 de limbi. Și serios, de poeți și universitari câștigați pentru idee. Proiecte și pentru traducerea unor clasici indieni în română  - auzi nume: Tiruvalluvar (tamilă), Tulsidas (hindi), Ghalib (urdu).
          Albumul Țuculescu trece din mână în mână. Îmi văd viitorii studenți, din iulie. Azi am sporit numărul de asanas, insistând pe pranayam, iar rugăciunea, la îndemnul cam autoritar al lui Pant către Om Prakash, a început, normal, cu Rudra Mantra, toată fiind: Șhanti Mantram. Mantrele, în românește, le vor spune cei doi împreună, cu diferențe antifonice. Plus studiul Yoga în România (inclusiv yoga românească, de origine carpatică isihastă).
          Ție Ochi Întreit ne rugăm... 24 aprilie 1938 s-a născut prietenul meu Vasile Văduva, al cărui scris frumos caligrafiat îl imitam azi la piesa Radha. Construcția din Călin și poemul Vasile (cu înviere). Am recitit din jurnal – în general nud, alb, sec, fără profunzimi – nici reale, nici inventate, nici de observație – înțepături de timp.
          Mai întâi lăsați-mă a vă mărturisi că, în primăvara lui 1973, la Milano, acum cinci ani, primindu-mă pentru o convorbire, Eugenio Montale s-a interesat de modul poemelor eminesciene – sunt lungi? Și un american i-a împărțit creația în poeme lungi și poeme scurte. Și biografia poetului o fi intraductibilă – una obiectivă, alta de recepție, alta pe cultul poeților.
          Eminescu național al lui Călinescu nu poate fi înțeles decât în românește și în Eminescu, dar și în destinul complicat de ciroză al profesorului pe care cei mai tineri îl vedeam singur deși îl înconjurau, ca mănușile, discipolii de conjunctură, îl auzeam spunând ca pe mantre strofe totuși eminesciene – căci nu părea să coboare dincolo de strofă, în disecții și asociații, rebarbative-i. Dante, vârful de comparație și disjuncție îmi justifică un Eminescu indian ca Dante neeminescian și Eminescu nedantesc; teorema indianismului, asiatismului, în contextul viziunilor eminesciene o articulează sonor, chiar retoric.
          Vizită la International Academy for Indian Culture, discuție cu Lokesh Chandra, fiul întemeietorul academiei, Raghu Vir, și continuatorul acestuia. Tatăl său a fost în România la invitația lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a microfilmat studii sanscritologice românești și a cules folclor țigan din România. Interlocutorul meu e membru al Parlamentului indian. Îmi cere un articol despre cultura indiană în România și-mi sugerează scrierea unei cărți pe tema relațiilor dintre cele două culturi, în legătură cu publicarea căreia el se pronunță că ar susține-o în fața ministrului de externe.
          Practicând yoga, făcând să se traducă în limbi indiene Yoga I de Mihai Eminescu, învârtind 1000 de titluri românești despre India și dodiile lui Tiruvalluvar, obișnuiesc să meditez la opera Dumneavoastră. Primul nume neindian este al D-stră, înaintea lui Tucci, între dedicațiile lui Nik Douglas, Tantra Yoga.
          Mă visez traducător al kuralelor, pe care, infamându-le, le voi numi dodii întru Brâncuși. Am prins la radio emisiunea Monicăi Lovinescu depre caietul Lernei dedicat D-stră. Cred că vă voi interpreta mai în sinea d-stră  față de excesele analogiste de genul celor de acolo (pe cel mai tânăr semnatar îl cunoscusem și eu la Roma, găsindu-l atât de răvășit în neclintirea deciziilor lui).
          Am trimis scrisori lui M. Eliade, G. Alexe, S. Stratilat, G. Ivașcu (Succes, Radha), A. Păunescu. Toată ziua am citit reeditarea lui Al. Piru „de la origini până la 1830”, părându-mi-se când sportivă, când ambițioasă, când improvizată, când polemică (prea polemică în subtext?) cu o tonalitate generală angajată chiar dacă discursiv, sentențios și încă destul, superficial didactic, cu discrepanță între marii și micii autori, între istoric și istorie, între povestitor și literatură.
          Studiul lui Vlad Bănățeanu despre influența indiană în Româmia, publicat în Vishva Bharati Quaterly, în 1962, omite pe Mircea Eliade ori numele lui Nichifor Crainic – nu pe ale celor din „noua generație”, ori al fiului său, Tancred. Indianistica apare când ca o datorie, când ca o favoare, mai deloc drept afinitate. Pe noi-studenți ne isteriza citirea Gitei lui Coșbuc, cu nemțeștile ditirambe asupra unicității cântării. Tagore, iarăși, obișnuință. Mult Eliade, chiar și Frenkian, cu fumul lui fără fum. Italia și India merg împreună, Eminescu și Pârvan, Brâncuși și Eliade.

          Rudra Mantra -
          Om Troian rugăm așa mai / de savai de ochi treime / dă-ne mâine sugând moartea / din jivina pustiime // Om să vrea și-o fi avutul / vrere-și om eu firea-și am / Mângâie-l aminte veșnic / agatir de aur neam// și-ar fi fără chin avântul / și-ar fi sfânt în ramuri tată / și-ar fi din bătrâni pășirea / peste zid de duh agată //  Din nesat în sate du-mă / din rămas în nori de nea / din mormânt în hora trează / nitam tânga să mă ia // Am a da cât Asia dar / nu doar dacii nat mă vor / Om tu șoptitorul-orul / Șoptitorul-orul dor

          Mantrița Miorița -
Om Troian român
pe trei ochi stăpân
moartea ia-mi dă-mi trai
plaiului meu rai

Și-ar fi tot un fir
fir de trandafir
mângâie-l să-l am
agatârul neam

Și-ar fi fără chin
și fără suspin
și-ar fi din bătrâni
zid de duh de mâni

Din nesat în sat
curat luminat
la zorii de nea
snaga să ne ia

Am și n-am a da
de aici colea
omul șoptitor
șoptitorul dor

          Csomo, Honigberger, Eliade – himalaiții, Eminescu – modern, Budai – contemporan spiritului indian. Alter-ego-uri romanticilor visând libertatea. Mă voi sinucide vreodată? La țigănci de M. Eliade, Dă-mi boierule țiganca de V. Văduva. Pasiunea indianistă este a vârstei tinere. „Poporul indian crede în mod sincer că dorințele și scopurile majore ale omenirii sunt, pretutindeni, aceleași, indiferent de ideologii și sistemul social” (Ashok Kumar Ray, ambasadorul Indiei, la prezentarea scrisorilor de acreditare către președ. N. Ceaușescu în 27 aprilie  78).
          Am tresărit  ieslea isihiei (, doamnă Ray). Ejaculație în sens unic. Moralul o gradație de barometru, clătinată de orice coadă – de cometă, de mâță. Nesimțindu-mă știință, practicându-mă așa cum sunt, cred în binefacerea morții. O capodoperă, adică o dovadă a neantului. Orbecăiala numită cer, religia poreclei și-a pierderii de sânge umoristic. Nu ies din mediocra mea trezie, am o gâlcă în mormânt. O să încremenesc pe malul mâl. Căci nici muzica nu mi-ar fi pocnit setea. Probabil mă presează omenirea. De ce mă simt de secol 19 și nu vreau să mă simt de nimic?


Petrișor Peiu

Lecțiile neînvățate

Noiembrie - două lecții pe care încă nu le-am înțeles cu totul
de Petrisor Peiu, analist - Sâmbătă, 23 Noi. 2019/ Ziare.com
"Comemorăm, în această săptămână, două momente îngrozitoare din istoria noastră recentă, momente care ar trebui să ne ajute să înțelegem dramatismul ultimilor zeci de ani și care ar fi trebuit să ne facă să reflectăm serios asupra uriașelor greșeli pe care le facem astăzi.
Acum 77 de ani s-a produs cea mai mare catastrofă din perioada României moderne. Floarea armatei române a fost spulberată în numai câteva zile de către cel mai mare și mai puternic inamic cu care ne-am confruntat vreodată, iar parcursul României a fost prestabilit atunci pentru următorii 47 de ani: ocupație străină și apoi trimiterea întregii națiuni în prizonierat, în lagarul socialist.
În fâșia îngustă de teren dintre cotul Donului și Volga, în jurul Stalingradului, s-a consumat în mai puțin de 80 de ore drama a aproape 150.000 de români, de fapt a întregii țări: de la 19 noiembrie 1942, ora 7,30, atunci când sovieticii au declanșat operațiunea Uranus, trimițând asupra Armatei a 3-a române trei armate (a 5-a de tancuri, a 21-a și a 65-a) și până în seara zilei de 22 noiembrie 1942, când s-au lichidat ultimele pungi de rezistență ale Armatei a 4-a române, noi am pierdut aproximativ 150.000 oameni (istoricul Stephen Wash indica peste 158.000 în lucrarea "Stalingrad 1942-1943: The Infernal Cauldron", iar germanul Karl-Heinz Frieserindica 140.000, dintre care jumătate dispăruți și prizonieri, în lucrarea "German Conduct of the War after Stalingrad". The Eastern Front, 1943-1944: The War in the East and on the Neighboring Fronts).
Motivele dezastrului de la cotul Donului din frigurosul noiembrie 1942 sunt arhicunoscute: de la participarea la un război care, dincolo de Nistru, nu mai era al nostru, pentru sprijinirea unei Germanii care se afla în război cu aliații noștri naturali (Marea Britanie și Franța, atunci ocupată), un război pe care îl duceam împotriva unei țări de 10 ori mai mare decât România, în teritoriul inamic, într-o climă ostilă, până la insuficienta sau precara echipare a trupelor, a dotării slabe cu armament modern ș până la incredibilele erori tactice ale conducătorilor militari, precum răsfirarea câtorva zeci de mii de oameni pe fronturi de sute de kilometri, cu linii de aprovizionare prea lungi și ineficiente.
De fapt, nenorocirea petrecută în capcana dintre Volga și Don are o singură mare explicație: încrederea oarbă într-o putere străină, pe seama căreia conducătorii noștri au lăsat totul; deși eram aliați cu germanii de numai doi ani, România a crezut orbește în steaua și priceperea la război a acestora. Deși alianța cu Germania era inedită și nenaturală, pentru ea țara noastră a intrat în război formal cu primele doua economii ale globului (SUA și Imperiul Britanic), a intrat în război concret împotriva celei de-a cincea economii a lumii (URSS), a început bătălii crâncene fără să aibă armament, mașini de luptă, muniție sau haine de iarnă, s-a supus unor decizii tactice și strategice evident fanteziste și eronate. Practic, după 1940, România a încetat să mai ia decizii proprii, supunându-se oricărei prostii savante sau aventuriere decretate la Berlin.
După numai 47 de ani de la dezastrul de la Stalingrad, națiunea noastră avea să trăiască o altă cumpănă majoră, un moment în care am fost foarte aproape de o dramă ireversibilă, Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român, din 20-24 noiembrie 1989. Atunci, România s-a decis să se rupă de logica istoriei și să aibă un parcurs diferit de celelalte țări foste comuniste.
La 24 august 1989, 50 de ani după odiosul pact Ribbentrop-Molotov, la Varșovia se instaura primul guvern necomunist, cel condus de către Tadeusz Mazowiecki. Pe 18 septembrie 1989 se convenea schimbarea constituției maghiare, iar la congresul din 20-24 octombrie același an, partidul de guvernamant de la Budapesta se transforma în partid socialist, renunțând la comunism. Pe 9 noiembrie 1989 a căzut zidul Berlinului, iar pe 24 noiembrie a demisionat întreaga conducere a partidului comunist din Cehoslovacia.
Ei bine, în acest context, Bucureștiul decide, la cel de-al XIV-lea Congres al PCR să își mențină parcursul comunist autoritar și să îl reconfirme ca lider pe Nicolae Ceaușescu. Acest imens pas greșit trebuie înțeles în raport cu ceea ce se întâmpla în restul lagărului socialist: în vreme ce actualele membre ale Grupului de la Vișegrad își deschideau porțile pentru capitalism și pentru Occident, noi le închideam cu zgomot ușa în nas și economiei de piață, și Vestului. Lipsa de adecvare din acel noiembrie 1989 a făcut posibilă baia de sânge de peste o lună, din decembrie 1989, precum și înlocuirea regimului Ceaușescu nu cu exponenții democrației liberale, ci cu o altă grupare comunistă, dependentă de legăturile cu Moscova, dar la fel de violentă și de primitivă. Gruparea Iliescu a acaparat puterea în sunetele de ciomege ale detașamentelor deghizate în muncitori și sub lumina lămpașelor minerești, aruncând România departe de Occident, în spatele "liniei Huntington".
Lecțiile pe care ar fi trebuit să le învățăm din aceste două mari nenorociri de noiembrie încă nu le-am descifrat și nu le-am asimilat cu totul.
Ca și în 1942, România stăruie în a-și ignora datoria de a-și plănui propriul viitor și se bazează pe bunele intenții ale unor capitale străine. În ministerele de la București s-a uitat cu desăvârșire deprinderea de a conduce cu onestitate țara și se așteaptă deciziile minune care să vina de la Berlin sau Bruxelles să ne lumineze drumul. Iar așteptatele decizii nu vin sau vin incomplete, traduse incoerent în limba româna și cu fraze întregi pătate de cerneală. Ocupanții birourilor călduroase, placate cu marmură și păzite de secretare decorative, își petrec ziua așteptând emailul de la Bruxelles, înlocuitorul Berlinului din anii 40.
Nu producem suficientă energie electrică? Ce rost ar avea să ne apucăm să facem câteva centrale pe gaze? Hai mai bine să vedem dacă nu "dă" Comisia Europeana vreo directivă, amendată printr-un amendament și cuprinsă într-un raport de fază, care să ne spună negru pe alb unde să construim, cu ce bani și mai ales cu ce firme! Nu vede nimeni oare că mult-invocata Comisie nu e prea dornică să facă lucrul acesta? Sau nu știe cum să-l facă? Sau nu o interesează, că se ocupă cu "schimbările climatice", fosta "încălzire globală"?
Soluția comodă pe care au găsit-o guvernanții noștri nu prea funcționează: au predat cheile de la rezervele de gaze și petrol austriecilor de la OMV, sperând că aceștia vor ști ce să facă pentru noi. Numai că austriecii aceștia, școliți la școala verișorilor lor de la Gazprom, s-au speriat de ce primiseră și s-au hotarât să închidă jumătate din capacitatea de rafinare și întrega petrochimie, de am ajuns astăzi să fim depășiți de 7 (șapte) ori de unguri la cifra de afaceri din industria chimică. Am predat trei sferturi din Electrica italienilor de la Enel, cehilor de la CEZ și nemților de la EON și nici ăștia nu se grăbesc să facă vreo centrală. Iar miticul Bruxelles tace, e preocupat de pistele de biciclete și de asomarea porcilor de prin curțile gospodarilor.
Avem, în Marea Neagră, un colos țâfnos, impredictibil și violent care, pe deasupra este și a doua putere militara a lumii și ne temem de el. Dar și aici ne bazăm tot pe alții, că de-aia ne-am făcut parteneri strategici cu ei. În loc să încercăm să dăm armatei sistemele de armament de care are nevoie, noi ne facem că îndeplinim cerințele NATO, aruncând cu generozitate în bugetul de 2% din PIB (care ar trebui numit corect "bugetul de aproape 2% din PIB") și spitale regionale și pensii și stadioane. Avem nevoie de corvete? Da, dar dacă se poate să le aleagă alții. Avem nevoie de rachete? Da, dar bine ar fi să le primim întregi, nu să fim nevoiți, Doamne ferește! să producem și noi vreun cui, vreun șurub ceva. Avem nevoie de avioane? Da, dar și aici să vină unele gata de luptă la care să nu cumva să avem ceva de făcut, că ne tulburăm somnul de frumusețe. Și putem continua cu transportoare blindate, elicoptere, baterii de coasta...( fără a uita că majoritatea sunt fizic bătrâne, chiar depășite...tehnic!)
Dar dacă aș mai putea crede că este greu să faci industrie militară, ca este greu să construiești centrale sau autostrăzi, cum să cred că este la fel de greu să crești porci? Oameni buni, voi, cei conduși de către receptorii de fax-uri și email-uri de la Bruxelles, poate nu știați ca România a înregistrat în primele opt luni ale acestui an un deficit de 1,14 miliarde de euro în comerțul cu produse agroalimentare, în creștere cu 24% față de aceeași perioadă a anului trecut.
Să vă traduc: "România este cel mai mare exportator de materii prime agricole din Uniunea Europeana, România a livrat cea mai mare cantitate de grâu, porumb, floarea soarelui, boabe de soia până în data de 3 noiembrie, adică în primele 17 săptămâni din anul comercial și ocupa locul al doilea la vânzările de orz. Cu peste 2,3 milioane tone de grâu vândute pe piețele extraeuropene, aproape un sfert din producția autohtonă, România surclasează Franța, care are o recoltă de patru ori mai mare. Cu peste 860.000 de tone de porumb livrate pe piețele non-UE, România acoperă 73% din exporturile întregii Uniuni și vinde de patru ori mai mult decât al doilea exportator comunitar, Bulgaria. 63% din exporturile Uniunii, de floarea soarelui provin din România și aproape 80% din vânzarile de boabe de soia" (sursa: AICI).
Dar, în perioada 1 ianuarie-31 august au fost importate 179.079 tone de carne de porc, pentru care s-au cheltuit 362,39 milioane de euro. De asemenea, s-au majorat și importurile de produse de brutărie, patiserie și biscuiți, de la 93.816 tone, în valoare de 194,98 milioane de euro, în primele opt luni din 2018, la 102.851 tone și 221,07 milioane de euro cheltuiți pe aceste produse în ianuarie-august 2019. (Sursa:AICI). Și noi tot așteptăm să vină niște nemți sau francezi sau olandezi să ne învețe să creștem porci, vaci și oi!
Credința nezdruncinată ca alții vor găsi pentru noi soluțiile cele mai bune se dovedește o mistică auto-devoratoare, dar nouă nu ne pasă. Europa sigur le știe pe toate și sigur se va ocupa și de noi, cumva. În loc să înțelegem logica funcționării Uniunii Europene, noi ne afundăm și mai comod între pernele moi ale lui "lasă că vine comisarul european și le rezolvă el pe toate". În loc să înțelegem că Bruxelles-ul îți alocă niște bani pe care tu trebuie să știi să îi folosești la ce ai nevoie, noi așteptăm ceva nedefinit, în ton cu mentalitatea "Dar muieții sunt posmagii?"
Înțelegeți, oameni buni: așa cum germanii erau incapabili să conducă războiul cu URSS sau să asculte măcar problemele Bucureștiului în 1942, la fel este și cu Germania/Uniunea Europeana de astăzi; nu sunt în stare să reducă decalajele de dezvoltare din Italia de 68 de ani, nu sunt capabile să-i țină pe englezi înauntru, nu pot să facă fața expansiunii rusești, s-au trezit cu milioane de migranți cu care nu știu ce să facă, dar au un plan pentru dezvoltarea României? Hai să fim serioși...
Ei, poate măcar am învățat cea de-a doua lecție din noiembrie: să fim sincroni cu tendințele regionale, să nu-i lăsăm pe cehi, unguri sau polonezi să intre pe vreo ușă pe care noi să nu încăpem! Ți-ai găsit! Am să prezint un tabel simplu, care indică, sintetic, cam cât de sincroni suntem noi cu cei din liga noastră, Liga Vișegrad:
Sursa:AICI
Tabelul de mai sus indică un fapt demult știut: pentru o națiune nu există decât o singură cale de succes, dar există o infinitate de căi de a provoca eșecul.
Avem, carevasăzică, un deficit bugetar dublu față de următorii de pe listă (ungurii), un deficit comercial de patru ori mai mare decât al următorilor (ungurii) și un deficit de cont curent de patru ori mai mare decât al urmatorilor (tot ungurii). Acum înțelegeți de ce sunt ei în OECD și în Schengen și noi pe dinafară? Păi, frate, ce să le zică birocrația bruxelleză sau berlineză liberalilor, când ei respectă toate regulile jocului?
Mai reiau o dată, poate veți înțelege, conducători ai României: Niciodată, dar niciodată, n-ar trebui să mai existe o ușă pe care să se strecoare ungurii, cehii și polonezii și pe care noi să nu încăpem!
În anii 2010-2013, România a plătit, prin sărăcire și lipsuri prostiile unor conducători inepți, care au sacrificat țara în favoarea propriilor partide. Acum, țara pare fericită, cu mall-urile asaltate de mașini de sute de mii de euro dar, în spatele veseliei unor cheltuieli prea mari, pândește pericolul unei crize la fel de mari precum în 2010, datorate aceluiași blestemat populism și aceleiași blestemate incompetențe.
Pentru a încheia pe un ton mai amar decât cel cu care am început, să vă mai spun un lucru: dacă la Stalingrad am pierdut 150.000 de militari, în razboiul din ultimii 12 ani am pierdut între 4 și 5 milioane de români și un PIB potențial de peste 100 miliarde de euro anual. Dintre aceștia, Peste 37.000 de profesioniști IT au plecat din România în ultimii 20 de ani, în timp ce deficitul anual al angajaților din industria de profil este de aproape 15.500...."

Dan Alexe


Acesta este sinistrul și obscenul Gelu Voican Voiculescu, nerușinatul criminal plin de sine care tocmai a luat un băț în cap în Piața Universității...
El este obsedatul de ocultism rău asimilat, puitor în scenă al mascaradei asasinării lui Ceaușescu, care în perioada mineriadei în 1990 era ministru cu sarcini peste serviciile secrete.
Am mai scris despre el, la prima inculpare pentru crimă: om fără nici un talent, turnător al lui Bivolaru la Securitate, profitor etern, închis în vremea lui Ceaușescu pentru fals și escrocherie, pătruns de proastă literatură ocultistă și ajuns ambasador al lui Iliescu, Voican Voiculescu și-a văzut flatat ego-ul josnic, după ce i s-au încredințat omorârea lui Ceaușescu și participarea la aducerea minerilor.
Un gunoi uman, o acritură dușmănoasă, care s-ar fi visat un soi de Evola sau René Guénon, dar care n-a produs niciodată nimic afară de a ocupa abuziv o vilă în București în care, șef al Institutului Revoluţiei Române (!), și-a plimbat, în decor de sihăstrie kitsch, manichiura și barba îngrijită obscen.



Adrian Bucurescu
Calea Laptelui

     
Lumina Ochilor

    
În ruinele cetății Drobeta, a fost descoperit un altar de marmură, pe care este inscripționată, cu litere latine, această  poezie în graiul geto-dacic:

AURELIUS
MERG URIUS
MILIS CTI SPIC
SA GIT TIN FIG
CINIS
MALGIS
TERS UB ER MILIT
ES UX SI CRIP SIT

    
O tălmăcire: Cel Luminos (Curat) să meargă Sus. Voinicul (Oșteanul)  cel Viteaz (Vrednic) să întâlnească Drumul Strălucitor ca Laptele! Dorința să-i fie împlinită! Fie în Stare să deschidă Ochii!
    
Aici, FIG CINIS MALGIS este ”Drumul Strălucitor ca Laptele; Drumul Plin de Lapte”.
    
Lexic:
    
FIG ”drum; cale; care (se) duce”; cf. rom. făgașfugăa fugi; latin. veho ”a transporta; a purta”; got. weihs, germ. Weg ”drum”;
    
CINIS ”strălucitor; ardent; vrednic; deplin”; cf. rom. cenușăcneaz; Pavel Chinezu - erou și comandant în oastea lui Iancu de Hunedoara; alban. Hene ”Lună”; engl. Queen ”regină”;
    
MALGIS ”de lapte; lăptos”; cf. rom. a mulgemelc; germ. Milch, engl. milk, rus. moloko ”lapte”.
    
E limpede că FIG CINIS MALGIS era denumirea Căii Laptelui la Geto-Daci. Pe drumul acesta sfânt urcau sufletele morților care duseseră o viață exemplară pe pământ sau muriseră în luptă. Prin unele locuri se credea că aceste suflete călătoreau spre cer în care trase de lebede, mai multe asemenea vehicule rituale de bronz fiind descoperite în necropole din Dacia.


     Întru aceasta stă mărturie și numele unui rege odrys, CHERSEBLEPTES, cu varianta KERSEBLEPTES, având tâlcurile de CHERSEB LEP'TES sau KERSEB LEP'TES ”Cel Remarcat în Luptă; Strălucitor ca Laptele; Cel Ridicat de Lebede”; cf. rom. grozavhârzob; rus. krasivîi ”frumos”; luptăa (se) luptalaptelebădă. De aici provine cu siguranță și o enigmatică mărturisire a inițiaților orfici și zalmoxieni: ”Ied am fost, în lapte am căzut”. Sensul inițial trebuie să fi fost ”Vrednic (Iute) am fost, în luptă am căzut”. Omonimia termenului LEP'TES poate fi explicată prin faptul că laptele țâșnește, înțeles și ca ”izbucnește; provocare”; cf. rom. lapțiliftălobdăloptă ”așchie mare desprinsă dintr-un copac tăiat cu securea”.


     În inscripția de la Drobeta i se urează răposatului  ES UX SI CRIP SIT, adică să fie în stare să deschidă ochii. A deschide ochii înseamnă a învia în Cer, a renaște. Așa se explică și misterioșii ochi de pe coifurile luptătorilor, geto-daci, descoperite în România, între care cel mai cunoscut este coiful de la Coțofenești.


     Vehiculul care îl transporta pe răposat la Cer nu era neapărat tras de păsări, ci putea fi și autopropulsat, cum sugerează un superb car ritual de fier, datând de peste două milenii, descoperit nu demult pe șantierul autostrăzii Sibiu-Orăștie.

     Pe Piepturile Noastre scrie: RENAȘTERE

     Mai multe surse antice spun că Geto-Dacii credeau în Reîncarnare, în Renaștere. Mărturia Divină că vom renaște este înscrisă încă de la Crearea Omului, căruia i s-a înscris această nădejde chiar pe trupul lui. Astfel, dacă la femei sunt explicabile mameloanele, nu sunt lămurite la bărbați. Iată câteva stranii nume tracice masculine: MUCA SEN, MUCA SENUS ”Înaintea (în Fața) Sânilor”; cf. rom. moacă ”față; chip”; sân; MUCA SIUS ”Sfinții Ochi; Ochii Mari; Ochii Deschiși; Sacrele Sfârcuri”; cf. rom. Moga (n.); latin. magis ”mai; încă”; magus ”mag; peot; vrăjitor; de magie”; grec. megas ”mare”; rom. șui; alban. sy ”ochi”; sise ”mamelă; țâță”. Din aceste tâlcuri, româna a format măceș, ale cărui fructe, măceșele, seamănă clar cu niște sfârcuri.
Totodată, MUCA SIUS ”Ochii Mari; Ochii Deschiși” însemna și ”Foarte Atent; Foarte Precaut”, și astfel în română a apărut și mocăș ”nevăstuică; veveriță”.
     Într-adevăr, mameloanele înscrise atât pe pieptul femeilor cât și al bărbaților seamănă cu niște ochi.
     Este cea mai limpede dovadă că Zalmoxianismul este Religia Absolută, singura care și-a pus pecetea sacră definitiv pe trupul omului. Nicio altă religie din lume, chiar dacă propovăduiește  Reîncarnările sau Renașterile, nu arată, precum Zalmoxianismul, garanția Zeilor pentru această minune.
     Termenul MUCASIUS a pătruns încă de la începuturile culturii și civilizației ”indo-europene” la toate neamurile Imperiului Atlant, astfel explicându-se și termenul MOKSHA, din sanskrită, care denumește ”eliberarea din ciclul existenței, identificate și ca o stare de cunoaștere, în care lumea fenomenală și obiectele sunt date deoparte, în favoarea unei comuniuni mistice cu temeiul ultim și absolut al tuturor lucrurilor”.

     Drumul Fermecat
     În astronomia populară, Calea Laptelui se mai numește și Drumul LapteluiDrumul RobilorCalea OrbilorBrâul lui DumnezeuBrâul Maicii DomnuluiBrâul CosânzeniiBrâul PopiiCalea lui TroianCalea ȘchiopilorCalea Țiganului și Paiele Țiganului. Unele denumiri sunt mai ciudate, și trebuie să fi avut cândva explicații, fie ele și populare. Actualmente, câteva dintre ele pot fi înțelese numai prin limba tracă, de unde au fost ”traduse” în română. Astfel, este atestată ARAPLUS, o localitate din Tracia. Și acesta era și o denumire a Căii Laptelui, căci A RAP LUS se tălmăcește prin ”De Dureri (Necazuri; Primejdii) Scăpați (Eliberați; Dezlegați)”; cf. rom. a - art. adj.; roba (se) ruperâpăa se duce de râpă; alban. rrufe ”fulger”; rrufe ”guturai”; rom. a lăsa; laz; alban. leshoj ”a lăsa; a lansa; a elibera; a dezlega”. O variantă pentru ARAPLUS poate fi socotit și un nume masculin tracic, AREIBALIS.
     Această credință a strămoșilor noștri că moartea scapă omul de toate necazurile, deci nu ar trebui să fie un motiv de tristețe, și că de fapt nu murim niciodată, este confirmată de Herodot, în ”Istorii”: ”Despre obiceiurile pe care le au Geții, care își închipuie că sunt nemuritor, am vorbit. La Trausi găsim aceleași datini ca și la restul Tracilor - în afara celor legate de naștere și de moarte, când fac ceea ce voi arăta. Rudele stau în jurul nou-născutului și plâng nenorocirile care va trebui să le îndure nou-născutul, odată ce a venit pe lume. Sunt pomenite atunci toate suferințele omenești. Când moare cineva, Trausii îl îngroapă glumind și bucurându-se. Cu acest prilej, se amintesc nenorocirile de care scapă omul și arată cât este el de fericit în toate privințele”. Obiceiul de a se distra la priveghiul răposaților s-a păstrat până nu demult în ținutul Vrancei.
     Întru acestea, A RAP LUS se mai poate înțelege și ca ”A Robilor Eliberare (Salvare)”, de unde și o denumire populară a Căii Lactee, Drumul Robilor, cu legenda aferentă. Astfel, se spune că mai mulți copii de Români au fost luați în robie de către dușmani și duși la capătul lumii. Într-o noapte însă ei s-au strâns toți la un loc și, luându-se după brâul de stele de pe cer, au fugit și au ajuns în țara lor. De atunci ar fi rămas denumirea de Drumul Robilor.
     Dar A RAP LUS ”Salvarea Robilor” trimitea, în Evul Mediu românesc, la Țigani, căci ei erau robi. Așa s-a format în română, din A RAP, și arapharap ”negru”. Și tot de la acest tâlc, Calea Laptelui se mai numește popular și Calea Țiganului și Paiele Țiganului, paiele aprinse având legătură cu lumina și căldura. De aici, Ion Creangă, mare inițiat în Șolomanță, cum se numea Școala Solomonarilor, a creat ”Povestea lui Harap Alb”, unde eroul devine rob al Spânului, și, după ce înfruntă cele mai mari primejdii, scapă de acel ticălos.
     La rându-i, Calea lui Troian vine cu siguranță din teonimul tracic OTHRYONAIUS ”Luminare; Dimineață; Vrednicie”; cf. rom. utrenie. Așa a apărut și eroul Plugușorului, cu vechea denumire de Troian, pe care latinomanii l-au prefăcut în... Traian.
     ARAP LUS și AREIBA LIS aveau și sensul de ”Salvarea din Întuneric; Vindecarea Orbilor”, de unde și varianta ORBELLOS. O spectaculoasă vindecare a unui orb se datorează Gemenilor Divini, pusă apoi de creștini în seama lui Iisus. Locul unde s-a petrecut minunea se numește și astăzi Orboiești, localitatea fiind în imediata apropiere a actualului sat Sărățeni, județul Ialomița, în vatra căruia S-au născut și au viețuit Gemenii Divini, Apollon și Artemis.
     Privită de pe pământ, Calea Laptelui seamănă evident cu un brâu. Astfel se tălmăcește și BREN TO PARA, atestat ca toponim în Tracia: ”Brâul care strălucește”; cf. rom. brânbrână ”brâu”; depară (de foc); teafăr; alban. debore ”zăpadă”. În ținutul tracic Mykale existau un munte și un râu, cu numele de BRAN CUS ”Brâul Minunat”; cf. rom. brânbrână; frumoasă coz; alban. kishe ”biserică”. Este atestată și BRIN DIA, localitate în Dalmația, cu tâlcul de ”Brâul Sfânt (Fermecat)”; cf. rom. brânbrână; latin. Deus, grec. Theos ”Domn; Zeu; Dumnezeu”; alban. dua ”a iubi; a dori; a plăcea”.  Din acestea vin denumiri ale Căii Laptelui, în românește, precum Brâul lui DumnezeuBrâul Maicii DomnuluiBrâul Cosânzenii și Brâul Popii.

     Taine Astrale

     Pe un tablou religios, datat la 1400, aflat la Palazzo Vecchio din Florența, apare un obiect asemănător cu ceea ce astăzi se numește Obiect Zburător Neidentificat, abreviat OZN, în engleză UFO. În josul misteriosului obiect de pe cer se zărește un om care-l privește cu uimire. Chiar și în literatura de specialitate, tabloul este cunoscut mai ales ca Madonna dell'UFO.
     În anul 1710, artistul flamand Aert De Gelder, a pictat și el un tablou cu tematică religioasă, unde pe cer se vede un obiect asemănător cu cel de pe primul tablou.
 Mai sunt și multe alte tablouri medievale unde pe cer apar astfel de obiecte misterioase. Așadar, OZN-urile au apărut pe cer cu mult înainte de epoca modernă. În limba tracă, aceste obiecte astrale se numeau H-YP SIP ILE ””Care se vede ca un Vas Minunat; Care (se) arată ca o Navă Strălucitoare”; cf. rom. caa (se) iviaieveachipșip ”vas de sticlă; flacon”; germ. Schiff  ”galion; corabie”; rom. Ilioi, Ilioaie, Iele (mit.); alban. yll ”stea; astru”. Tracii nu puneau la îndoială existența OZN-urilor. Știau ei ce știau!
     Cu sensul de ”Care se vede ca un Vas Minunat”, H-YP SIP ILE a devenit, în mitologia românească, Bușteanul Ielelor. Se spune că Ielele posedă în unele împrejurări un buștean fermecat, capabil de zbor autopropulsat, a cărui manevrare este secretă. Rareori un erou dibaci izbutește să întrebuințeze vehiculul magic în scopuri proprii. În unele variante, călătorii, încălecând pe Bușteanul Ielelor și dându-i pinteni de trei ori, îl prefac într-o căruță cu 12 cai de foc, iar călătoria se face între două tărâmuri diferite, prin ascensiunea rapidă a Bușteanului Ielelor la Vântul Turbat.


     Adevărate sau calpe, fotografiile arată OZN-urile ca niște farfurii în văzduh, de unde și cunoscuta lor poreclă de ”Farfurii Zburătoare”.
 Nu s-a observat până acum de către cei pasionați de subiect că forma cea mai des văzută a acestor vase aeriene seamănă perfect cu nucleul Căii Lactee. Numai Inițiații Daciei și, după ei, Solomonarii României vedeau foarte bine această minunată asemănare.
     În tracă, HYP SIPILE se înțelegea și ca ”Limanul (Salvarea; Apărarea) Sufletelor”; cf. rom. cuibcoifa sufla; latin. sibilo ”a șuiera; a fluiera”. Înțeles și ca ”Insuflare; Inspirare”, SIPILE a ajuns în greacă și în latină sub forma sibilla ”femeie căreia i se atribuia cunoașterea viitorului și darul prevestirii”. De aici va fi provenit și numele unei prințese trace, Hypsipile, ce va fi fost și ea proorociță.

     Suntem Nemuritori!

     Specific limbii vechi, HYP SIPILE mai avea un tâlc, anume ”Însuflețirea Formelor; Înviorarea Învelișului; Primenirea Vaselor; Revenirea în Trup; Purificarea Corpului; Schimbarea Aspectului”; cf. rom. cuibcoifchiup ”vas mare în formă de amforă”; cofăcupăa încăpeachebăghebă ”manta țărănească lungă, împodobită cu găitane”; a suflaa (se) însufleția (se) spălașovarșuvar ”plantă erbacee; specie de măr pietros”; șperlă ”cenușă încă fierbinte, care acoperă jarul; spuză”; a se zburli; germ. Spiel ”joc”.
     Așadar, Calea Laptelui este lumea noastră, Lumea Albă, cum se mai numește în folclor. Lumea Cealaltă este în nucleul galaxiei, unde se duc sufletele, de unde revin iarăși pe Pământ, într-un fascinant du-te-vino. Conduse de Îngerii Galactici, Navele Extraterestre, din substanță cerească și cu viteze suprafirești, poartă sufletele pământenilor, de la Pământ la Cer și de la Cer la Pământ.
     Acolo, în Nucleul Magic al Galaxiei noastre se află și Raiul și Iadul, unde sufletele poposesc o vreme mai scurtă sau mai lungă. Acolo ne vom reîntâlni cu cei dragi. Moartea nu este altceva decât un somn, din care ne vom trezi, adică vom renaște, revenind mereu pe Pământ, până ce, trecând toate probele Lumii Albe, vom ieși biruitori din Cercul Reîntrupărilor, devenind și noi îngeri.

*
  Soarele

     În legendele româneşti, se spune că, după ce făcuse Pământul, Dumnezeu era foarte bucuros de isprava Lui. Dracul era însă nemulţumit şi bombănea întruna, căci peste tot era întuneric. Desigur, Dumnezeu putea merge pe unde vroia, fiindcă privirile Lui străbăteau toate întunecimile, chiar şi în sufletul Diavolului. Fiindu-i milă de Dracul, Dumnezeu îl trimise să-i aducă, din cele patru părţi ale lumii, cremene, piatră scumpă şi aur. După ce I Le-a adus, le-a pus deoparte şi, pentru că nu vroia să creeze lumina de faţă cu Diavolul, îi spuse să meargă la culcare, că El e ostenit şi de-abia a doua zi se va apuca de lucru. Şi aşa făcură. Se culcară, dar cum simţi că Dracul începe să sforăie, Dumnezeu se sculă binişor şi se apucă să făurească Soarele. Scăpără o dată din cremene cu piatra nestemată, dar nu dădu cu destulă tărie, şi din scânteia ce sări se formă o sabie luminoasă. A scăpărat a doua oară şi s-a făcut o grămăjoară luminoasă, ca un ochi de pisică. În această grămăjoară, Dumnezeu suflă Duh Sfânt şi Soarele a crescut ca un glob mare, tot mai mare, până întrecu Pământul, şi atât de strălucitor încât îţi lua vederile. Cum l-a făcut, Creatorul l-a şi ascuns sub Pământ, ca să nu-l vadă nimeni, şi S-a culcat şi El. Când s-au sculat, oamenii care erau atunci, au rămas uimiţi că încep a vedea locurile şi lucrurile din jurul lor. Deodată, zorile începură a roşi marginile Pământului, întunericul pierea din văzduh, şi o lumină albă începu a desluşi fiecare lucru şi fiinţă de pe Pământ. Abia atunci s-au văzut unul cu altul; toţi erau zgâriaţi pe faţă de crengile copacilor, de care se loviseră în mersul lor. Primele clipe de uimire au trecut şi o bucurie mare îi cuprinse pe toţi. Râdeau, se sărutau, dansau şi lacrimi de bucurie le străbătură faţa. Şi, deodată, într-un loc depărtat, spre marginile Pământului, o strălucire mare îşi arătă geana, deasupra unui dâmb, şi, încetul cu încetul, ceva rotund şi nespus de strălucitor se ridic în văzduh. Era Sfântul Soare. O spaimă grozavă cuprinse oamenii, şi ei căzură la pământ, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Dracul, pe care larma oamenilor îl sculă din somn, fu orbit şi el de strălucirea Soarelui, şi, după ce se frecă bine la ochi, strigă uimit şi supărat: "Phii, dar asta ce mai e?", şi alergă furios la Dumnezeu, ca să-L întrebe ce e cu globul acela de foc. Iar Creatorul a răspuns: "Ţi-am făcut ce mi-ai cerut. Acesta e Soarele, care va lumina Pământul şi întreaga lume". Apoi S-a întors spre oameni şi le-a spus că, atâta vreme cât Îl vor asculta, Soarele îi va lumina şi le va folosi în viaţă. Şi le-a mai spus să nu calce cuvântul Lui, pentru că Soarele este chiar ochiul Lui, şi pe toate le va vedea, bune şi rele. De aceea, omul, în prostia lui, face cele mai multe rele noaptea, închipuindu-şi că atunci nu-l mai vede Domnul Ceresc.
     Ca să poată merge mai bine pe drumurile Cerului, Dumnezeu a făcut din globul acela un car, punându-i roţi şi osie, şi înhămând la el cai năzdrăvani. Iar carul e mânat de Soare, care e un Arhanghel - Sfântul Soare - frumos şi veşnic tânăr, cu faţa atât de strălucitoare încât nu te poţi uita direct la el.
     Soarele locuieşte într-un palat de cleştar, în Cerul cel dintâi. Doar palatele lui Dumnezeu sunt mai frumoase decât al lui. Acolo îşi ţine şi carul cel de aur şi foc, acolo îşi ţine şi caii năzdrăvani, care mănâncă jăratec şi care trag carul în fiecare zi, de la Răsărit la Apus, pe drumurile Cerului. Unii spun că 12 boi îi trag carul dimineaţa, când pleacă de acasă, până ce ajunge în crucea Cerului, la amiază. De aceea, dimineaţa, greu se mai urcă Soarele pe Cer. Din crucea Cerului, boii se întorc singuri acasă, iar Soarele se odihneşte un pic. Apoi înhamă la car şapte iepuri şi, de aceea, la vale vine mai iute. Seara, Soarele mănâncă un colţ de prescură şi bea un pahar de vin. Apoi pleacă înapoi, prin Tărâmul Celălalt, pe dedesubt, înconjurând Pământul pe la margini, până ajunge iar la Răsărit, unde soseşte dimineaţa, şi-şi reia calea din ajun.
     Spun unii că de palatele Soarelui îngrijeşte Însăşi Mama lui, Fecioara Maria. Ea îi pregăteşte hrana pe care o ia înainte de a pleca la drum şi merindea pe care o ia cu sine pentru cele două prânzuri: cel mic, de la ora 10, şi cel mare, de la amiază. Tot Ea îi pregăteşte baia de rouă, pe care o ia, ca să se întărească, înainte de a porni la drum.
     Soarele e considerat sfânt, pentru tot binele pe care-l face oamenilor, luminându-le viaţa şi încălzindu-le trupurile. De aceea, e mare păcat să-l vorbeşti de rău sau să arunci cu gunoaie spre el.
     Graţie frumuseţii sale, Soarele este invocat şi în descântecele de dragoste:
Soare, Soare,
Frăţioare, 
Ochii mei, de merloşiţă,
Limba mea, de brânduşiţă,
Limba mea, de glas de cuc!
Soare, Soare,
Frăţioare, 
Să răsari pe munţi, pe codri,
Pe curţi zugrăvite,
Pe movili clădite,
Răsai pe statul meu
Şi fă frumos trupul meu,
Să vadă, să ştie lumea şi norodul!
Să stai în gura mea,
Cum stă lumea şi ascultă cucul,
Când cântă în mijlocul codrului,
Şi telegarii din fundul grajdiului!
Ramona Muller



Vino să întinerești și să zbori!
„– Mă simt ca un vultur căruia i s-au tăiat aripile…
-Cunosc un loc unde puii de vulturi învață să zboare. Hai cu mine acolo! Eu îți voi reda zborul, iar tu îmi vei reda muntele!”
Astfel începe povestea de iubire montană, cu prima drumeție din Munții Siriului, munții județului meu minunat, Buzău. Și poate, ca o binecuvântare sau ca un semn de noroc pentru ceea ce avea să devină un mod de viață, înainte de a pleca pe traseu, spre Lacul Vulturilor de la pensiunea din localitatea Crasna, am primit cel mai frumos curcubeu văzut vreodată. Culorile sale mi-au inundat sufletul cu emoții interminabile. Aveam senzația că îl pot atinge, parcă semicercul rogvaiv pornea din curtea pensiunii, desenând o simfonie cromatică împletită cu efemerul clipei.
Am pornit pe traseul Crasna – Urlătoarea – Poarta Vânturilor – Lacul Vulturilor, într-o dimineață umedă de mai, dar purtând eșarfa curcubeului în rucsac. Pădurile prin care am trecut la acea oră matinală, dese și întunecoase, răsfrângeau ceva din ecourile sadoveniene. Ici-colo, cioturi și tulpini arse de fulgere completau tabloul ”de dincolo de negură”, înspăimântându-mă prin solemnitatea lor. După o pantă destul de abruptă, copacii devin din ce în ce mai rari, semn că golul alpin este aproape. Valuri de ceață coboară înfometate, parcă din alte abisuri carpatice.
Ieșind din pădure, zărim în depărtare o stână de oi. Paznicii blănoși adulmecă prezența noastră, iar eu simt cum inima își accelerează bătăile când aud lătratul lor în urma noastră. Îmi păstrez calmul (ceața deasă îmi prelungește teama) și pășim mai departe. Ajunși la Poarta Vânturilor, admirăm regiunea care este o șa foarte largă între Vârful Bocârnea (1657m) și Culmea Mălâia (1662m). Aici Vântoasele s-au adunat la sfat, aerul circulă din toate părțile într-un dans amețitor.
Priveliștea sălbatică a munților se arată în toată splendoarea ei când soarele se decide să picteze pe șevaletul cerului un albastru spumat, cum rar mi-a fost dat să admir, în care norii odihnesc într-un repaus patriarhal. Uit de teama ce îmi ștrangula orice vocală și mă las pradă feeriei de senin, de aer forestier și verde superlativ. Continuăm să urcăm o pantă, efectele efortului se fac simțite. Uit de toate când, după o muchie, se arată brusc Lacul Vulturilor! Rămân parcă suspendată în timp și spațiu! Senzația pe care o trăiesc mă depășește: îmi aduc aminte de cursurile învățate la facultate despre perioada glaciară, despre aspectele genetice ale lacurilor periglaciare (conturul acestui lac este alcătuit dintr-un strat de gheață) și capitulez! Nimic nu se compară cu realitatea trăită, cu palma ce atinge frenetic oglinda lacului! Mă simt într-o altă lume, de parcă Big-Bang-ul pasiunilor montane explodează în mine, într-o continuă implozie! Liniștea din jur mă readuce la realitate, dar aici la 1420 metri altitudine, la malul Lacului fără fund, uit de toate cele învățate și, într-un fuior afectiv, încerc să torc misterele poveștilor ce își reazemă azurul pe celălalt mal al lacului.
Se spune că denumirea populară Lacul fără fund se datorează unei legende care nu are de a face, așa cum ar fi de închipuit, cu adâncimea lacului (ce nu depășește 2,5 m). În vremurile de odinioară, un cioban plictisit de meseria sa își aruncă bâta în lac, după care își părăsește turma de mioare. După un an de zile, el își regăsește bâta plutind pe Dunăre, (semn că circuitul apei în natură funcționează), moment în care, apăsat de dorul meleagurilor natale, decide să se întoarcă la vechea lui îndeletnicire (românul o fi hărăzit!), căutându-și turma și realizând că oieritul este destinul său legat de natură și de divin.
O altă variantă legată de denumirea Lacului fără Fund se referă la faptul că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, localnicii ar fi construit pe sub lac un drum pentru a păcăli armata germană, iar tancurile nemțești care ar fi intrat în lac nu ar mai fi ieșit niciodată.
Personal abdic în fața legendei lui Alexandru Vlahuță: “aici vin vulturii, primăvara, de beau apa ca să întinerească, aici își învață puii să zboare, deasupra acestei oglinzi fermecate mijesc de somn, cu aripile-ntinse, trufașii regi ai înalțimilor.”
Zăresc în aer silueta inconfundabilă a unei acvile înălțate într-un zbor vertical de cercuri și spirale largi. La câteva secunde, apare și perechea ei, planând elegant și maiestuos; le admir traseul aerian impetuos, gândindu-mă că aceste zburătoare se împerechează pe viață. Pentru câteva minute m-am simțit aidoma vulturilor, ”liberă ca pasărea cerului”, și m-am bucurat de eternitatea sufletului!
CâtVino să întinerești și să zbori!
„– Mă simt ca un vultur căruia i s-au tăiat aripile…
-Cunosc un loc unde puii de vulturi învață să zboare. Hai cu mine acolo! Eu îți voi reda zborul, iar tu îmi vei reda muntele!”
Astfel începe povestea de iubire montană, cu prima drumeție din Munții Siriului, munții județului meu minunat, Buzău. Și poate, ca o binecuvântare sau ca un semn de noroc pentru ceea ce avea să devină un mod de viață, înainte de a pleca pe traseu, spre Lacul Vulturilor de la pensiunea din localitatea Crasna, am primit cel mai frumos curcubeu văzut vreodată. Culorile sale mi-au inundat sufletul cu emoții interminabile. Aveam senzația că îl pot atinge, parcă semicercul rogvaiv pornea din curtea pensiunii, desenând o simfonie cromatică împletită cu efemerul clipei.
Am pornit pe traseul Crasna – Urlătoarea – Poarta Vânturilor – Lacul Vulturilor, într-o dimineață umedă de mai, dar purtând eșarfa curcubeului în rucsac. Pădurile prin care am trecut la acea oră matinală, dese și întunecoase, răsfrângeau ceva din ecourile sadoveniene. Ici-colo, cioturi și tulpini arse de fulgere completau tabloul ”de dincolo de negură”, înspăimântându-mă prin solemnitatea lor. După o pantă destul de abruptă, copacii devin din ce în ce mai rari, semn că golul alpin este aproape. Valuri de ceață coboară înfometate, parcă din alte abisuri carpatice.
Ieșind din pădure, zărim în depărtare o stână de oi. Paznicii blănoși adulmecă prezența noastră, iar eu simt cum inima își accelerează bătăile când aud lătratul lor în urma noastră. Îmi păstrez calmul (ceața deasă îmi prelungește teama) și pășim mai departe. Ajunși la Poarta Vânturilor, admirăm regiunea care este o șa foarte largă între Vârful Bocârnea (1657m) și Culmea Mălâia (1662m). Aici Vântoasele s-au adunat la sfat, aerul circulă din toate părțile într-un dans amețitor.
Priveliștea sălbatică a munților se arată în toată splendoarea ei când soarele se decide să picteze pe șevaletul cerului un albastru spumat, cum rar mi-a fost dat să admir, în care norii odihnesc într-un repaus patriarhal. Uit de teama ce îmi ștrangula orice vocală și mă las pradă feeriei de senin, de aer forestier și verde superlativ. Continuăm să urcăm o pantă, efectele efortului se fac simțite. Uit de toate când, după o muchie, se arată brusc Lacul Vulturilor! Rămân parcă suspendată în timp și spațiu! Senzația pe care o trăiesc mă depășește: îmi aduc aminte de cursurile învățate la facultate despre perioada glaciară, despre aspectele genetice ale lacurilor periglaciare (conturul acestui lac este alcătuit dintr-un strat de gheață) și capitulez! Nimic nu se compară cu realitatea trăită, cu palma ce atinge frenetic oglinda lacului! Mă simt într-o altă lume, de parcă Big-Bang-ul pasiunilor montane explodează în mine, într-o continuă implozie! Liniștea din jur mă readuce la realitate, dar aici la 1420 metri altitudine, la malul Lacului fără fund, uit de toate cele învățate și, într-un fuior afectiv, încerc să torc misterele poveștilor ce își reazemă azurul pe celălalt mal al lacului.
Se spune că denumirea populară Lacul fără fund se datorează unei legende care nu are de a face, așa cum ar fi de închipuit, cu adâncimea lacului (ce nu depășește 2,5 m). În vremurile de odinioară, un cioban plictisit de meseria sa își aruncă bâta în lac, după care își părăsește turma de mioare. După un an de zile, el își regăsește bâta plutind pe Dunăre, (semn că circuitul apei în natură funcționează), moment în care, apăsat de dorul meleagurilor natale, decide să se întoarcă la vechea lui îndeletnicire (românul o fi hărăzit!), căutându-și turma și realizând că oieritul este destinul său legat de natură și de divin.
O altă variantă legată de denumirea Lacului fără Fund se referă la faptul că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, localnicii ar fi construit pe sub lac un drum pentru a păcăli armata germană, iar tancurile nemțești care ar fi intrat în lac nu ar mai fi ieșit niciodată.
Personal abdic în fața legendei lui Alexandru Vlahuță: “aici vin vulturii, primăvara, de beau apa ca să întinerească, aici își învață puii să zboare, deasupra acestei oglinzi fermecate mijesc de somn, cu aripile-ntinse, trufașii regi ai înalțimilor.”
Zăresc în aer silueta inconfundabilă a unei acvile înălțate într-un zbor vertical de cercuri și spirale largi. La câteva secunde, apare și perechea ei, planând elegant și maiestuos; le admir traseul aerian impetuos, gândindu-mă că aceste zburătoare se împerechează pe viață. Pentru câteva minute m-am simțit aidoma vulturilor, ”liberă ca pasărea cerului”, și m-am bucurat de eternitatea sufletului!
Câte comori pot ascunde Carpații noștri? Lumea începe din noi! Nimic nu se compară cu acel sentiment de libertate, de vitalitate și de plinătate… simți că ești liber ca un vultur…
Vino să întinerești în Munții Siriului și să zbori, apoi!
(foto din arhiva personală)
ECHIPĂ e comori pot ascunde Carpații noștri? Lumea începe din noi! Nimic nu se compară cu acel sentiment de libertate, de vitalitate și de plinătate… simți că ești liber ca un vultur…




Prima dată am ieşit din URSS (iarna, 1996) pentru prefaţa cărţii de debut, "Nemuritor în păpuşoi", la Alexandru Muşina, care mi se părea cel mai-cel mai tare (poveşti - în "Tovarăşi de cameră"). I-am dus manuscrisul, la Braşov, unde locuia, apoi am mers cu Dumitru Crudu la Gheorghe Crăciun, care a cerut să citească şi el manuscrisul. "Şi care i-a plăcut cel mai mult lu' Sandu?", a întrebat Crăciun. Aia cu "sperii peştii", i-am zis. "Sandu ăsta", a zis Crăciun.
***
mă ţin cu ambele mîini de uşa de la camera mea
plutesc pe ape străbat în lung rîul iată marea
intru în ocean salut Odiseus întreabă-l pe Joyce
Homer e un orb? n-a existat? Iscodeşte-l pe Borges
Sabato Oedip Polifem nu despre Homer despre orbi
Noe? Iona? Bătrînul? hai cu mine prin cele trei
volume ale lui Dante unde vei dori să rămîi
spune stop şi eu nu-ţi plac latinii nici italienii
dă-l dracului de Zeus la naiba cu Poseidon
să luptăm cu duşmanii lui Prometeu şi ai „Steluţei”
iar a fost ruşinată de patru (la zero) ori de această
dată atleticii de spanioli i-am sfătuit eu să nu se
îmbrace în roşu dar ei tradiţia patronul antrenorul
nu nu fumez nici kent nici marlboro nici belomor kanal
nici astra astra fumează prietenul meu care se crede
Dumnezeu el a venit pe pămînt să fugim să fugim de aici
în cer prietenul meu crede că e Dumnezeu
el crede că e nebun cînd crede că e Dumnezeu
în realitate Dumnezeu sînt Eu
da da nu se poate sînt ocupat
sau nu-s acasă cum doriţi
deci mă ţin cu ambele mîini de uşa de la camera mea
plutesc pe apele oceanului
malul nu se vede
Pămînt!!! da, hai, intră
deschide
nu ţipa
sperii peştii



Soldatul
1.
Soldatul încorporat în cazarma de ticuri
aduna de mult argumente
să iasă din tranşee.
Cârtiţă îmbătrânind
sub asfaltul moscolit de defilări.
Din coşmar se trezea dând asalt.
Soldatul nu mai era soldat.
Fugit din cuvinte, devenise
partizan în tramvaie, la gaura cheii,
la birou cu mânecuţe, opt ore pe zi,
camuflat în ordini de zi, în mesaje,
în chenzine, în zâmbete strâmbe.
Soldatul îmbătrânea din apel în apel
adunând argumente să-şi arunce tunica
îmbibată de teze, directive, programe.
2.
Soldatul în permisii se-ntâlnea pe ascuns
cu memoria. Gări paralele cu el
fugeau de trenuri.
Îl căutau în marmide, în rastele.
Soldatul nu mai era soldat
decât în formaţie
de la stânga la dreapta număraţi,
am înţeles, să trăiţi, ordonaţi,
marş înainte, marş înapoi,
îşi căuta soldatul argumente
să-şi dea la rindea sentimente.
3.
Trăia soldatul ciorapi la uscat,
storcea argumente din flecăreli
pentru ieşiri la raport
de permiteţi să raportez.
Fugea în pe loc repaus fără permis,
se-nhăita cu întorşi de pe front,
cu civile fugite din şcoli de corecţie,
descheiat neregulamentar la cuvinte,
îşi lăsa uniforma cazonă în rând
umblând în ascuns cu trăgaciul
la tâmpla-ndoielii.
4.
Încă neinstruit mărşăluia soldatul
pe roţi dinţate civile, pe şenile de cuvinte
pe şantiere de aeroplane, pe fitile
arse până la degete, pe primul rachiu
vomitat în bodega din gară, pe fata
cu liceu neterminat la seral.
În pas de marş călca întrebări
aşteptând de la asfalt argumente
pentru ieşirea la vatră cu derogare:
„Inapt pentru marş în formaţie!”
5.
Soldatul aduna de mult argumente
în cazarma volantă de ticuri.
Azi, la alarma de iarnă, camarazii
ieşiţi cu cuvintele-n vine pe străzi
îşi schimbaseră între ei, totul:
Felul de a da din cap, dârele de ură
zeama şi sosul de bucurii, părinţii,
istoriile vieţii lor, bolile minţii,
semnul şirei spinării, ciorapii de amintiri,
închisorile, fraţii, surorile, borcanele
de mult începute, suferinţe dosite,
râgâieli de prea mult, nerăbdări...
Toţi trăgeau în memorie
cu tot armamentul din dotare,
încât soldatul răsărit din ruine,
scăpat din cazarma de ticuri
liberat înainte de termen,
a alergat la ghena de gunoi
şi-a vomitat toate argumentele
să nu mai intre în rând
şi să iasă la atac.



verlaine - traducerea mea
Sorii apunând
Zorii de leşie
Varsă peste câmp
O melancolie
De sori apunând.
O melancolie
Parcă legănând
Inima-mi pustie,
Sorii apunând.
Şi-arătări bizare
Ca şi duşii sori,
Dincolo de zare,
Spectri sau bujori,
Trec fără-ncetare,
Asemănători
Cu apuşii sori,
Dincolo de zare.




aprinde marea
c-o vorbă de vată
și brațe
ce nu cunosc umbra
o mărturie a fluturilor
și-a ploilor blocate
în părul tău de vară
vreau ca
nisipul
să-ți rateze
tălpile
în noaptea aceasta
iar cântecele mele
nedevenite încă
ecouri
să se așeze
lipsite de poveste
sub zorii tăi

prefă-mi și astăzi
rănile în mângâieri
învață-mă
să colorez luna



își sprijină în coate indiferența,
ba chiar, din când în când,
scuipă peste balustrada ultimului vagon
așa un dispreț și-o lehamite
de hai, mai dă-o dracului de iubire
cu I mare,
uite, zice,
nu vreau să insiști să o mai scriu
în biblia ăstora doi
neadunați din unu cu unu,
ci scăzuți unu fără unu
de pe toate listele de muritori negăsiți.
e așa o plictiseală la clasa a doua
cu care trenul târăște singurătatea în vagoane,
că-mi sunt indiferente toate gările astea cu gurile căscate
care așteaptă
un semn,
un bilet,
o batistă,
un ceva scos din inimile incognito
pe care ei le-au uitat în plasa de bagaje
înainte de a pierde și trenul ăsta.
asta-i istoria,
îmi spune dumnezeu,
frecându-se-n cot a indiferență,
mai crezi că au o religie
împreună?


18.
Ca prin vis s-aude tropot,
har marie măgdălină,
rece-i dunga de la clopot,
neatinsă de lumină.
Vin călări pe înserate,
har marie măgdălină,
celui împăcat cu toate
calea vieţii să-i aţină.
El le-arată-n ceruri Steaua,
har marie măgdălină,
caii îşi înghit zăbaua
şi întîi i se închină.
Apoi călăreţii lor,
har marie măgdălină,
de pe şei, lin, se cobor
şi-ngenunche în ţărînă.
Iar în loc să îl omoare,
har marie măgdălină,
îi aruncă la picioare
aur, tămîie şi smirnă.
Dimineaţa-i fără tropot,
har marie măgdălină,
cîntă dunga de la clopot
şi se umple de lumină.




ZBOR DE DOR SI TARA
Imi este dor de tine in miez de noapte,
Cand linistea incremeneste~n vraja somnului pe toti.
Te rog sa~mi vii in vise, fereastra voi deschide
Sa intrii fara de zgomot, ca zburatorii hoti,
De inimi de fecioare dar si femei mai coapte,
Date in parg, si ostenite~n viata,
Ce~si lasa agale cosite lungi s~atarne,
Din marame argintate cusute printre soapte.
Strecoara~te in rochii ce tin parfum de smirna la pastrare~n ele,
Saruta~le pe coapse si sale unduitoare,
Descanta~le de dor, de jale si de grele
cazni, la care viata le supune prin soarta scrisa~n soare.
Te~oi astepta si eu cu un stergar pe masa,
Pe care am sa pun ulcica de pamant cu vin,
Am sa te imbii cu painea cea de casa,
Ce aburinda din cuptor te roaga ca sa vii.
M~oi imbraca catana si parul lung mi~oi tunde,
Iti voi deschide cufar in care ferecate,
Stau "armele de lupta" cu care impreuna,
Porniv~am razboi de biruinta, pe viata si pe moarte.
Sunt "un condei si~o calimara", ce am primit in dar,
Cu graiul de pe urma, de genii cu mult har:
Sunt M. Eminescu, I. Creanga, N. Stanescu, M. Sadoveanu,
Sunt G.Toparceanu, P. Ispirescu, L. Blaga si I. B Deleanu,
Sunt D. Zamfirescu, M. Preda, Cosbuc si A Muresanu,
Sunt I. Barbu, M Eliade, N. Iorga si D. Bolintineanu,
Ce au crescut romani de pretutindeni, temerar
Prin scris pecetluit-au destin de tara si al ei hotar.
Te~oi iubi, cum nu ai fost iubit de nimeni,
Ti~oi sterge fruntea de sudoare cand nu vei mai putea sa scrii,
Te~oi duce pe pamant de Stefan, la tuia ce vegheaza
Mormintele de ingeri plecati prea grabnic dintre vii.
Ei vor dreptatea noastra ca fieru~ncins sa arda,
In inimi de romani, batuti acum de soarta,
Sa le grabim trezirea cat mai putem si noi,
Sa inviem o tara, ce plange -n sarbatori!
Strigata de strabunii care vegheaza, sub criptele cu flori.
Si biciuita-n sange de misei politici ce au produs orori.
Sa facem Romania asa cum este ea,
Pamant al fericirii si loc de rugaciune,
Marea si muntele au impletit in stea,
Destine de romani, hoinari prin asta lume.
Hai sa ciocnim din vinul ros pe masa
Si sa imi gusti din pita ce mult am framantat.
O, Zburator cu aripi ferecate in vise de craiasa,
Ce te astepta in fieste seara pe~n serat.
Sa-nvii pe Tepes, ca nu se mai poate,
Sa ne privim tacuti cum tara-n iad se zbate,
Si noi cu ea, lasand pe-ai nostrii prunci ai nimanui
Far de identitate, vanduti chiar orisicui.



Noapte pe umăr
Am o noapte pe umăr
și în cozi de lumină
se opresc ninsorile noastre.
În fața cerului
totul e galben,
de parcă s-au spart
stelele din șirag.
E alb în jos,
atât de alb încât
ninsoarea e galbenă,
dar eu nu te mai văd
și munții se-mpotmolesc
în viscolul de dorințe.
Pe umerii cerului
e noapte și-i ger.



George Adrian Popescu

 
to
 

 


Adormit pe sânge

m-aș lepăda de tine țară
dacă nu m-ai fi plămădit cum sunt
dacă nu mi-ai fi dat viață
dacă nu m-ai fi învățat să vorbesc
dacă nu ai fi înflorit liliecii când m-ai dichisit de iubire
să aflu că exist
m-aș duce în vecernicie pe unde miroase a pustiu
și te-aș părăsi pe tine țară
dacă nu mi-ar striga cimitirele
numele și limba
dacă nu s-ar răscula câmpul
pe degete
dacă s-ar liniști inima în alt fel decât
iubindu-te
și aș fugi în neant
în întuneric
bezmetic și fără ochi să mai privesc
spre meleagurile tale
de nu mi-ar fi umbra îmbufnată să rămână
lipita de iarba nașterii în acest pământ
te-aș părăsi de tot mamă
aș fugi iubită țară în orizont să mă ascund
de vânt
m-aș duce duce
dar mă ucide dorul de neam
și rămân să plâng lângă tălpile tale




la Oceanul Indian
într-o africană gară
Şi-ntr-un an
Tot african
S-a ivit un tren golan,
Numai zdrenţe scările,
Zdrenţe canapelele.
Fără pasageri în viaţă,
Doar ici-colo, aţa zilelor rămasă,
Sfârâind a plâns
Pe-un buchet prelins,
Încropit pentr-o mireasă,
Ce-i chiar ea sau moartea-coasă.
Şi în valuri de regrete,
De aici, dintr-un african apus,
Dintr-un răsărit pe fugă
Stând pe muchii incendiare,
Dintr-o stranie privire
Aplecată să mă cheme,
Dintr-o zi... cândva... ce fuse...
Şi în valuri de regrete
Cade lume peste lume,
Nordul se transformă-n sud,
Sudu-o ia de-a berbeleacul
Şi-mi apare pe-un ecran
Sud-sud-vestul unui an,
Nord-nord-estul zilei noi,
Ceruri ghemuite-n stea
Mânjind unei babe africane
La coliba-i ce n-ar fi-avea
Şi ce-ar să cadă sta, uşa...
„vai mie,
De ar fi uşa chiar în sine,
Ce-oi face cu ea?!”.
Îşi aminteşte vag, dar vezi, o face,
Că pentru pâine tare se rugase
Şi câţiva dinţi – de-ar fi să-i aibă,
Să-i poată vieţii smulge încă
Subţiri tăioase fâşiile de carne.
Se zice prin Oceanul Indian...
Şi, după cum spuneam,
Acum mai bine de un an,
Lumea e superbă!
O bea soldatul rouă-ntr-o gamelă.
Încearcă de-o roteşte
Să-i ajungi toate dimineţile!
Recunosc,
În tumult,
S-au înmulţit cam mult
Gafele, războaiele, ghinioanele
Și ucise africanele,
Deşertului ofrande.
„dacă pieptul meu n-o mai încape
Universurilor smulsă lume?”.
O, dar sunt pete şi în soare...


2 comentarii:


  1. You're a gifted blogger. I have joined your feed and anticipate looking for a greater amount of your awesome post. Additionally, I have shared your site in my informal communities!
    MCAFEE.COM/ACTIVATE
    NORTON.COM/SETUP

    RăspundețiȘtergere
  2. Viața este un mister cu multe întrebări care are nevoie de răspunsuri, cu ce probleme te confrunți pe pământ? Sotul sau sotia ta si-au parasit viata fara nicio explicatie buna care te face sa te confunda si sa-i doresti inapoi in viata ta? Dr. Ajayi este bărbatul potrivit pentru slujbă, este un caster puternic de vrajă binecuvântat de strămoșii săi și acceptat de zei ca piesa lor de pe pământ, Dr. Ajayi mă ajută să-mi salvez locuința spartă, aducându-mi înapoi soțul meu cu vraja sa puternică . Eu și soțul meu am fost separați 9 luni fără comunicare, dar cu vraja aruncată de Dr. Ajayi, el se întoarce și suntem din nou o familie fericită. Contactați dr. Ajayi rola de vrăji dacă vă confruntați cu orice fel de probleme de viață și aveți nevoie de o soluție rapidă. Viber sau Whatsup: +2347084887094 sau e-mail: drajayi1990@gmail.com

    RăspundețiȘtergere