George Anca: SINAPSE III

SINAPSE III

George Anca – Flori Bălănescu – Altur Silvestri – Silvian Floarea – Arun Cotruș – Liliana Popa – Daniel Vorona - Moș Nelutzu G – Anatol Cavalli – Doina Boriceanu – Adriana Dandu – Isabela Nicoară – Daniela Ene – Toma George Maiorescu – Corneliu Leu – Zoltan Terner – Sinapse III

George Anca

AVENTURILE LUI SÂRBIŢĂ

Sârbiţă (dulce la guriţă)

Regina reginelor (şi mama albinelor)

Vultur (Flutur)

Copii, un roi (îi cheamă ca pe voi)

CRAINIC

(tainic)

Cine-i vultur?

Cine flutur?

Cine

vine?

Uf,

Pui de puf.

MUSCULIŢE

(ferfeniţe)

ZZZ

SSS

SÂRBIŢĂ

Am aprins un licurici

printre arici printre furnici -

cine e pe aici?

Unu, doi, trei, patru, cinci

şi cu mine

şi albine

peste flori

în zori de zori

POVESTEA

Hai, Sârbiţă,

la portiţă

SÂRBIŢĂ

Cine eşti

din ce poveşti?

POVESTEA

Fără veste

sunt Poveste

SÂRBIŢĂ

Pleci sau vii

între copii?

POVESTEA

Ssst, abia îi adormii,

unul doar mi se trezi.

Hai de-aici, dar nu departe,

că ne caută în carte,

ne găseşte, cine ştie,

ne facem de băcănie

SÂRBIŢĂ

Nu-ţi dai drumul

nu-i nici unul

nici tu focul

nici tu fumul

Mă joc

şi vă pun pe foc

până mâine poimîine

vă faceţi pâine,

vă pun în traistă

sui pe coastă

dau de albine

le iau cu mine

Pe vale mă duc

şi pe deal mă-ntorc

nu mai ştiu să cânt

dar mai pot să joc

Dansul mi-l sun

până să-l spun

apoi îl tac

să îl desfac

cu braţele zbor

bat din picior

văd prin pulbere

vultur fluture

îl cos cu mireasmă

să ştiu cum îl cheamă

dacă alerg după vultur

îl împuşc cu umbra de flutur

GHIOC

(pentru cojoc)

Vezi, acum dacă mai poţi

să alergi după noi toţi

GHIOC

(la joc)

Şi bunicii poate vor

să dea drumul la televizor

SÂRBIŢĂ

Regina albinelor,

ce le spun copiilor?

să le spun “copiilor”,

să le spun “albinelor”?

REGINA REGINELOR

Cine se plimbă prin grădină

şi parcă n-ar fi albină?

De mai e un alt copil

după floare, prinde-mi-l

SÂRBIŢĂ

Aş fugi dup-o albină,

nu mai am loc în grădină,

m-aş fi prins lângă oricine

să mă duc după albine,

dar ăi mici – în nici un joc

şi ăi mari, cuminţi deloc.

Aş face din mângâiere

miere,

din papară,

ceară

să mă îmbrac

în bondar cu frac

din flori să-mi culeg

costumul întreg

CRAI NIC

(uite, uite)

Albina s-a dus

prin aer în sus

prin mireasmă-n jos

şi iar dus-întors

SÂRBIŢÂ

Albinele

binele

mă înţeapă

într-o ţeapă.

M-aş ascunde

nu ştiu unde

peste crânguri

cad pe gânduri

frunzei cânt

de drag în vânt

zbor acuşi

cu Brâncuşi

GLASUL

Ce zi

o fi?

Cine o să spună

ce lună?

Cip, cirip, în ce ţară

soarele azi o să răsară?

Mama o să alinte

pe cine e rău, pe cine e cuminte?

Care te prinzi

să intrăm în oglinzi?

Ţi-e frică

de-o furnică?

Spune-mi tu, copile Til,

vrei să fiu, să fii copil?

Tu cu gândul la păpuşi

vrei să fiu un spiriduş?

REGINA REGINELOR

(Zboară, şi roiul zboară,

tace, şi roiul face,

joacă, de roi se dezbracă

până sus mai la apus

pân' la nor cu voiajor,

cu băiatul săritor

peste flori

până la nori

peste frunţi

până la munţi)

Prinde-mă fluture

lângă un mugure

SÂRBIŢĂ

Eu mă întorc

pe pământul tot.

M-am urcat

încălţat -

un picior cu un roi,

alt picior – buduroi,

şi-am văzut ce n-am văzut

şi nu mi-a mai fost urât

VULTURUL

Sârrr

SÂRBIŢÂ

Ba.

Pe vale mă duc

şi pe deal mă-ntorc

nu mai ştiu să cânt

dar mai pot să joc

VULTURUL

Stânca o ciugul

când mi-e belciugul

GHIOC

Zumzetul

umbletul

zburatul

înaltul.

S-a dus în grădină

după o albină

floarea se usucă

mierea o hurducă

până în neant

abracadabrant

SPIRIDUŞ

Lunca doarme iepureşte

brotăcelul înverzeşte

până-n frunzele de bozi

berzele târăsc de plozi,

dulce şi călare

Făt-Frumos în zare,

apele să-l pieptene

vântul să mi-l depene,

Luncă, să te lupţi

cu dealuri, cu munţi,

eu văzusem paltini

cum în sus îi clatini

şi văzusem brazi

şi Munţii Carpaţi

LUNCA

Luncă de când sunt

şi nu ştiu să cânt

GLAS

Cine cântă noaptea

îmi deschide cartea.

Umbra vântului

pe faţa pământului.

Doarme între flori

şi visează ciori.

Va mânca bătaie

lunca de la ploaie.

Pădurea e oaste

întinsă pe creastă,

de-o să vină-n vale

nu dormim pe moale

Lunca bate cu vânt

şi rândunici din pământ,

pădurea zboară lemne

ascuţite de semne,

cârtiţa în zăvoi

a înălţat muşuroi,

peştii sar

pe afar'

lupii urlă

la lemne-n surlă,

fulgere de gulere

taie nori la rupere

CRAI NIC

Dintr-o ceată de copii

care se jucau pe-aci,

cel mai blând şi mai amic

sta buzat şi-ntr-un târlic,

zgribulit de-o adiere

cu mirosul chiar de miere.

Cu o zi mai înalţi

decât el, ceilalţi -

o să se suie-n pod,

o să călătorească la antipod,

noaptea acolo e zi

şi, înapoi, cu ea mai mare va fi

SÂRBIŢĂ

Era bine

prin albine,

este rău

în pârău

prin nisip

cu polip.

Voi pătrunde

pe sub unde

prin izvor

ca prin nor

sub pământ

să descânt

din al zborului

al izvorului

din al vântului

al pământului

Sunt viteaz

doar până azi

pentru mâine

mănânc pâine

şi iar vă voi povesti

din viaţa mea o zi

Flori Bălănescu

Mulți dintre noi sunt părinți, unii știm câte ceva despre învățământ, dar nu e neapărat nevoie, în definitiv, noi nu cerem profilor să se implice în munca noastră - a devenit obositoare tragerea de urechi a părinților că nu se implică „în procesul de învățare”, și mai ce? eu, chiar dacă m-aș pricepe la istorie, la română, poate și la unele discipline din zona acestora... sunt prea obosită, nu apuc să-mi fac nici treburile mele, dacă îmi cere copilul să îi explic ceva o fac, dacă nu, nu stau cu gura pe el să aducă manualul și să citim împreună teorie literară sau fragmente de opere. Responsabilitatea demersului didactic e, totuși, în seama școlii. Trimitem copiii la școală, ce se întâmplă acolo, Dumnezeu cu mila, după o vreme aflăm că au prea multe absențe. Dacă profii nu au chef să fie „dascăli” - cum le place unora să-și spună -, exact asta le transmit copiilor.
Să mă scutească „părinții-model”, aceia care sunt gardieni cu ambiții de performanță, care vor să devină copiii lor ceea ce ei înșiși nici n-au visat. Să mă scutească și profesorii/directorii cărora le-ar plăcea numai „învățământ de elită”, să facă performanță la olimpiade internaționale cu elevii lor, ca să dea bine în statistici. Să mă scutească și profii care lipsesc în neștire: pentru că li se suprapun orele din cauză că lucrează în mai multe licee, pentru că intră în concedii maternale și direcțiunea nu caută înlocuitori, pentru că pleacă săptămâni în șir cu diverse programe de pregătire a elevilor în străinătate, unii chiar pentru că li se pune pata pe câte-o clasă și refuză să mai intre la ore, pentru că sunt inspectori și au alte treburi (și venituri în plus), pentru că fac parte din diverse comitete și comiții. Of, câte sunt de spus. Dar astea sunt aspecte pe care le mușamalizează conducerea școlilor și inspectoratele, așa încât totul să dea bine-n hârtii.
Suntem o țară de oameni evadați din realitate. De 30 de ani ne tot dedăm la „libertăți” care ne-au stricat puținul discernământ pe care-l mai aveam. Că n-avem oameni politici adevărați? Dar câți dintre noi sunt „adevărați”? Câți dintre noi trăim și ne comportăm așa cum „propovăduim”?
Îmi bat gura uneori pe facebook, din naivitate, altfel nu pot să-i zic. Dintr-o speranță care nu vrea încă să se pună la colț și să decedeze, că poate citesc unii dintre vizitatorii mei și se trezește ceva în ei.
Ce se întâmplă în Învățământ nu este diferit de ce se întâmplă cu noi toți, în general.
În definitiv, nici militarii, nici cercetătorii, nici multe alte categorii nu au salarii mari, sunt chiar mai mici (pe anumite paliere: mult mai mici) decât în învățământ. Nu cuantumul salariului face din cineva profesionist. Dovadă că, deși li s-au majorat salariile, profesorii nu s-au transformat peste noapte în profesioniști, sunt aceiași, iar învățarea începe să sune a înjurătură.
Poate că mai avem nevoie de încă 30 de ani ca să ne dumirim că e nevoie de sacrificiu (ce cuvânt blamat!), de sacrificiul fiecăruia, altfel degeaba ceri, dacă nu dai nimic. Mai e nevoie de vocație și de respectul pentru ea. Și de profesori, de modele de la care să înveți despre aceste lucruri. De profesori-conștiință (nu profesori-doar-sindicaliști). Știu, ce vorbe mari...

Adrian Bucurescu

               Îngerii

    Istoricul antic Jordanes scrie că, în limba Geţilor, semizeii se numeau ANSES. Într-un dicţionar român-latin, din volumul "De regno Dalmatiae et Croatiae", apărut la Amsterdam, în 1666, scris de Ioannes Lucius, ansul  înseamnă "înger", ceea ce sugerează că lexemul getic a fost moştenit de română. Pe de altă parte, un izvor antic ne informează că, după prima victorie de anvergură asupra Romanilor, Decebal şi ceilalţi conducători ai oastei Dacilor au fost trecuţi în rândul semizeilor. Din toate acestea, tragem concluzia că, în religia strămoşilor noştri, cei mai viteji şi mai curaţi pământeni ajungeau semizei, adică îngeri.
     În mitologia românească, se spune că, după ce Dumnezeu a creat Lumea, S-a dus să se spele pe mâini. Din stropii care au sărit atunci din mâinile Lui au apărut îngerii.
     Îngerul e descris de Români ca un adolescent foarte frumos, cu părul bălai, cu ochii albaştri, cu aripi şi înveşmântat în straie albe. Îngerii stau de obicei în Rai, slăvindu-L pe Dumnezeu şi gata să-I îndeplinească poruncile. Când pogoară pe pământ, îngerii sunt nevăzuţi. Dumnezeu îi preface în îngeri pe oamenii cei mai curaţi la suflet. Chiar dacă pe pământ au ajuns la vârsta bătrâneţii, oamenii redevin tineri în cer şi intră în oastea divină, pregătiţi să se lupte cu diavolii. Comandantul oştirii îngereşti este Arhanghelul Mihail.
     Când pe pământ e noapte, îngerii bat toaca în cer şi trag clopotele, şi poartă făclii pe cărările Raiului. La miezul nopţii mătură lumea de duhuri necurate. Din ceasul acela, încep a cânta cocoşii, şi atunci toate duhurile rele şi dracii fug să se ascundă în Iad ori în grote, scorburi, smârcuri sau biserici ruinate. În toate zilele, îngerii se împărtăşesc cu o rouă sfântă, care le e singura lor hrană. În noaptea de Bobotează, Dumnezeu îi cheamă la sine, şi mulţumindu-le pentru slujba de peste an, îi învoieşte, spunându-le: "Noaptea asta e a voastră, faceţi-vă şi voi cheful!" Şi atunci, îngerii se joacă şi se zbenguiesc, aşa cum făceau pe pământ când erau copii.
     După ce a creat Pământul, Dumnezeu i-a lăsat patru îngeri de strajă, care îl ţin să nu se depărteze prea mult de Soare şi îl păzesc de răutăţile cele mari ale diavolilor.
     Dumnezeu i-a dat fiecărui om câte un om păzitor, care să-l conducă pe drumul vieţii. Diavolul, care întotdeauna încearcă să-L imite pe Cel-de-Sus, i-a dat şi el fiecărui om câte un drăcuşor, care să-l împingă la rele. Îngerul stă de-a dreapta, iar dracul de-a stânga. Omul e mereu între poveţele lor. Când ascultă de sfaturile din stânga, îngerul plânge, iar când omul e dedat numai la rele, îl părăseşte. Când omul e în mare impas, îngerul intervine pentru el la însuşi Domnul Ceresc. Mai ales călugărilor nu le dă dracul pace şi îi urmăreşte până în pragul bisericiii, încercând să-i facă să păcătuiască. Uneori le aduce vise cu bogăţii, plăceri lumeşti, chiar şi cu femei despuiate. De aceea, lupta călugărilor cu Ucigă-l-Toaca este mai înverşunată.
     La naşterea unui copil e bine să se aprindă noaptea o lumânare, până se botează pruncul, ca să nu vină dracul să-l schimbe.Oamenii se feresc atunci să pomenească de diavol, ca să nu vină să ia copilul. Îngerul de pază vine numai după ce copilul a fost botezat.
     Când omul îşi face cruce, diavolul fuge; dacă omul intră într-o cârciumă, îngerul se opreşte la poartă şi îl aşteaptă. Ca să-l prevină pe om că se apropie necuratul, îngerul sună dintr-un clopoţel de cleştar, şi omului îi ţiuie urechea. Celor ce au un înger neînfricat şi ascultă de el nu le e teamă de nimic. Cei cu înger slab au dracul tare. Îngerul păzitor caută câteodată să-l prevină pe om, arătându-i viitorul prin prevestiri. Dacă omul are vreo dorinţă, e bine s-o împărtăşească printr-o rugăciune şi îngerului de pază, şi, pe cât se poate, acesta îl ajută. Când omul moare, îngerul îi însoţeşte sufletul, arătându-i calea spre Rai. Dacă însă omul a fost rău, îl lasă diavolului.
     Într-o legendă, se spune că unii îngeri s-au îndrăgostit de fete pământene, şi atunci Dumnezeu i-a prefăcut în stele. Dar, pentru că nici aşa nu se astâmpărau şi clipeau mereu, i-a luat Arhanghelul Gavril şi i-a azvârlit pe pământ, de s-au făcut praf. Din acest praf au ieşit florile acelea mici numite scânteiuţe.

                                                                                                             Adrian Bucurescu

George Anca

ARTUR SILVESTRI, DE DOUĂ ORI OCULT(AT)

Ocultul literar are, sub comunismul târziu, un “cuptor alchimistic” în scriitura lui Artur Silvestri, republicat, în multe cărţi, după 1989, la Carpathia Press, cu minime addenda, dublat şi de proza imobiliarului, un jurnalism literar arborat în avangarda tranziţiei prelungite. Clăditul parcă nu se putea să nu se prelungească în publicaţii virtuale, reconciliind, odată în plus, vechea “zicere de coduri” cu “eseismul” noii scriituri specializate, amintindu-i scriitorului şi afaceristului/bussinesman (“eu nu câştig din cărţi ci din afacere”) de Vlădica Antonie Plămădeală, “socotit de biserică prea literat şi de literaţi prea bisericesc”.

De o parte, arhetipul călugărilor sciţi, originismul, renaşterea isihastă, brâncovenismul literar, reconquista profetică etc., de altă parte, retrocedarea secolului, România în anul 2010, exerciţii de exorcism social, ţara consultanţilor cu pistolul la brâu, şase blocuri de 40 de etaje în Herăstrău, în locul Muzeului Satului etc. Rămânem, poate, între cele două istorii – a ocupantului, a autohtonului -, fluturându-ne “înfăţişasrea Caesarului ocult, a protectorului tainic din vremea de dincolo de istorie”, dar ne şi retrocedăm, dintre “incendiatorii semidocţi”, retroculturii, “tradiţie a blestemului antropologic”, sau “românitate de Ahasver”. Ne va fi unind “patologia neîncrederii”. “Suntem în spaţiul fenomenului horal”, în Cucuteni, cu Mircea Vulcănescu şi Romulus Vulcănescu (acesta răspunzând, la îndemnul lui Gusti, spaţiului mioritic al lui Blaga cu fenomenul horal). Şi cu Petrus Diaconus, “personalitate enigmatică”, şi cu Petre Diaconu, de la Păcui-Vicina.

În fapt, adevărata literatură a lui Artur Silvestri este cea din ocultul imobiliar (altoit pe anteriorul esoterism medievist-matein): “Toate otrepele ce trebuiau să-şi afle locul în 'Curtea miracolelor' dau tonul azi şi instituie o cenzură fără precedent prin efectele răsturnării aproape complete de proporţii naturale. Ucigaşi, demolatori şi paricizi, vânzători de iluzii şi născocitori de teme false, tăinuitori şi uneltitori mărunţi, de un lăutărism şocant prin chiar lipsa de talent în cântatul după ureche, toată această pegră de şcoală nouă constituie o viermuială de saturnalie contemporană şi de lupanar, unde pare că lipsesc numai vrăjitoarele călărind pe mătură spre a avea pictura de extracţie infernală” (Prostologhikon. Vremea clownilor: cum se fabrică suprarealitatea de ziar, 2008, p.4). “Puţini înţeleg, însă, că preţul secret al pârjolului de la noi nu este o temă ce priveşte banii ci însăşi viaţa noastră istorică, sacrificată cu cinism de mâinile apucătoare ale căror unghii vor trebui tăiate într-o zi, alături de mâna toată care a apucat” (ibidem, p. 83).

Şi totuşi, în volumul Loc şi persoană. Eseuri despre geografia tainică, “Utopia etnografică” (1988) succede afinitar eseului “Duhul locurilor” (1990), înapoi, de la Marin Preda la Brâncoveanu, via casa, “Reşedinţa de la Băneasa a Mareşalului Ion Antonescu s-a înălţat în 1936 prin osârdia arhitectului G.M. Cantacuzino şi datorită gândului pătrunzător al acestui intelectual a cărui redescoperire integrală rămâne de împlinit. Privită mai de departe, casa mărturiseşte urme ce o situează în prelungirea stilului brâncovenesc, reprodus simbolic după sute de ani: pridvorul, ca un foişor de culă oltenească, masivitatea austeră şi totuşi somptuoasă, simetriile ce amintesc o voinţă valahă de clasicitate ca şi ornamentaţiile în stucaturi aurite ce dau chenarului unei ferestre dinspre răsărit o singularitate neîntâmplătoare – acestea aparţin mai puţin lumii moderne şi mai mult începutului de secol XVIII încă românesc. Un bazin de formă dreptunghiulară, cu ape moarte şi invadate de nuferi şi de păpuriş, aminteşte de parcul de la Mogoşoaia şi, în totul, pluteşte – peste ape, ierburi şi pietre – un duh al vremurilor brâncoveneşti ce îngăduie asemuiri mai profunde decât simpla examinare arhitecturală”. (Loc şi persoană, p.18-19).

Specularea patetică a dimensiunii brâncoveneşti a modelului românesc - “De fapt, amândoi sunt martirii unei Biserici ce nu s-a întemeiat” - fusese precedată, în alt registru, ocultat tot “în două limbi”, de utopie: “În definitiv, civilizaţia este în Deliorman o desfăşurare de coduri şi este de la sine înţeles că omul vieţuieşte într-o lume de semne care adeseori spun repede şi pe căi nediscursive mai mult decât ajung să priceapă neiniţiaţii. Acestea nu-s doar parimiile de preste an şi nu au cu necesitate conţinut creştin, sunt o amestecare de structuri ritualice între care nu puţine sunt arhaice şi păgâne şi, de aceea, cu osebire vechi. Colindul, pluguşorul, 'Steaua mascată', 'clopotele', însă şi 'Iordănitul' de pe 7 ianuarie, 'Gurbanul' de pe 1 februarie, acestea pun să vieţuiască invocaţii şi retrăiri de drame cu substrucţie metafizică de vârste din cele mai diferite şi înfăptuiesc, în fond, o sinteză a componentelor succesive în etnogeneză. Paparudele şi Caloianul stau alături aci de Lăsata- secului de câşlegi, când se strigă fetele peste sat, şi cu Sânzienele din ziua de Drăgaică, cu Lăzăriţa şi cu Căluşul jucat de Rusalii, ca formă de teatru mitic acesta.” (ibid. p.31).

Acest autor nu are nevoie de Tabula Smaragdina, fie şi în traducerea lui Newton, pentru a-şi ermetiza propria recepţie cosmică, românească, în dantelărie de concepte-arcane “acuzabile” de ficţionism protocronist, iar, la urma urmei - “Gânduri de noapte; 'case'; tabuuri; copaci; şi un joc de domino (pagini răzleţe dintr-un jurnal intermitent” : “ Există deci o realitate de gesturi, ritualuri şi dispozitive peste care poate trece orice fel de vreme căci tot degeaba va fi; acestea nu se includ în memoria individuală ci stau depuse mult mai adânc, acolo unde nu există timp” (ibid. p. 39)/.../”De fapt, ştergerea casei de pe Pământ m-a preocupat în aceste săptămâni, mai ales atunci când, apropiindu-se încheierea 'clăditului' şi casa nouă devenind o realitate, nu mai exista scăpare. Există o enigmă a acestor momente, despre care oamenii se feresc să vorbească de parcă ar fi totuna cu moartea. Ei nu pronunţă 'numele clipei aceleia' ci o desemnează prin perifrază ('când o fi să fie') ori prin cuvinte cu aspect simbolic însă fără un conţinut lămuritor ('la moment', 'la mutare', 'când n-o mai fi nevoie'). Înţelese mai bine, acestea arată un final, un 'sfârşit de timp'. Însă într-un fel este şi un 'sfârşit al timpului colectiv' ori, mai bine spus, al 'timpului ce priveşte un trib”

Artur Silvestri îşi autoocultează timpul în formă de viaţă şi spaţiul în formă de casă.

Silvian Floarea

3 hrs ·

Am copiat cîteva paragrafedintr-un articol care se găsește pe https://republica.ro/cum-se-poate-vindeca-scoala-in-tara-in….
Cum vi se par?

Cum se poate vindeca școala în țara în care 98,5% dintre profesori se consideră buni și foarte buni, iar 40% dintre elevi sunt analfabeți funcțional. Interviu cu Măriuca Talpeș
2017-05-24 06:52:00

Măriuca Talpeș, CEO Intuitext și inițiatoarea proiectului Merito, care îi premiază pe profesorii valoroși din România, vorbește, cu cifre, despre situația învățământului românesc. Sunt procente care ocupă spații infime pe hârtie, dar care înseamnă de fapt că zeci de mii de elevi și absolvenți se află astăzi într-o poziție vulnerabilă, într-un loc rău și pentru ei, dar și pentru România. Un număr uriaș de copii, care și-au imaginat cândva, la începutul clasei I că ar putea avea un viitor frumos, riscă să se transforme în șomeri de lungă durată. Iar acest lucru se întâmplă la fiecare generație.

„Noi păcălim copiii ani de zile cu note umflate”

Potrivit testelor PISA, administrate de OECD, 40% din copiii români de 15 ani nu au abilități minime care să le permită să înțeleagă un text sau să facă un raționament matematic ori științific elementar. „Dacă comparăm aceste rezultate cu rezultatele de la Evaluarea Națională de sfârșitul clasei a VIII-a, vedem că regăsim acest procent de 40% în procentul celor care iau note sub 6. Evaluarea Națională e un test modest, făcut să aibă notă de trecere 6”, crede Măriuca Talpeș. În opinia ei, standardul de notare la clasă este viciat.

„Noi păcălim copiii ani de zile cu note umflate. Îi trecem clasa, dar ei nu pot să înțeleagă un text sau să facă un raționament. 26% dintre ei au note mai mari cu între 3 și 5 puncte la clasă față de Evaluarea Națională, iar în mediul rural procentul este de 40%”, spune ea.
Elevii care iau note mici la Evaluarea Națională și care se întâmplă uneori să nu știe nici măcar să scrie și să citească ajung mai apoi la liceele tehnologice. „Sunt licee unde se intră cu nota 1. Întrebarea este: Mai poți face ceva pentru ei în următorii patru ani sau în următorii doi ani de învățământ obligatoriu? Răspunsul este: Nu. Cu mari eforturi poți duce, la acea vârstă, un elev de la 4-5 la 6-7. Dar de la nota 1 niciodată”, spune ea. Intervenția trebuie făcută în clasele mici când copiii care se confruntă cu dificultăți ar trebui să aibă parte de ajutor pentru a recupera din decalaj. Atunci mulți ar putea ajunge cu adevărat să-și merite notele de trecere. Ce se întâmplă însă acum este că ei sunt trecuți de multe ori clasa pentru a nu afecta imaginea profesorului sau a școlii, fără să se preocupe cineva de problemele lor.

„O școală rigidă, bazată pe penalizare. Ești bun sau prost”

„Fiecare din clasa mea este un mic diamant. Eu doar trebuie să îl șlefuiesc și să îi dau aripi. Așa trebuie să gândească un profesor. În 2012, s-a făcut un studiu în care au fost întrebați cât de motivați sunt să meargă la școală. Copiilor români nu le place la școală, e o școală rigidă, care îi pune să memoreze, e bazată pe penalizare, ești bun sau ești prost. Trebuie să stai în bancă nemișcat, iar singurul lucru pe care îl faci este să asculți profesorul și atât. Apoi te duci acasă să te antrenezi pe modele pe care le-ai primit, nu trebuie să fii creativ, nu trebuie să pui întrebări, nu trebuie să faci nimic cu mânuța ta. Trebuie să fii nemișcat, cuminte în bancă și să memorezi”, vorbește Măriuca Talpeș despre doar unul dintre motivele care îi îndepărtează pe copii de școală.

98,5% dintre profesori se consideră bine și foarte bine pregătiți din punct de vedere pedagogic

Ea citează rezultatele unui alt studiu internațional care se află în contrast puternic cu felul în care școala este trăită de elevi. Potrivit Teaching and Learning International Survey (TALIS), realizat de OECD în anul 2013, 98,5% dintre profesorii români se consideră bine și foarte bine pregătiți în ceea ce privește pedagogia disciplinei predate, în timp ce 99,8% dintre profesori se simt bine și foarte bine pregătiți în ceea ce privește conținutul disciplinei predate. Acest lucru este alarmant, spune Măriuca Talpeș, pentru că dacă te crezi atât de bine pregătit nu mai ai de ce să înveți.

La polul opus în studiul TALIS s-au aflat țări precum Japonia și Finlanda - în Finlanda, de pildă, doar 64% dintre cadrele didactice se consideră bine sau foarte bine pregătite din punct de vedere pedagogic.

„Cred că mulți dintre profesori nu își iubesc meseria deloc și nu iubesc copiii”

Cheia unei educații de bună calitate se află la profesori. De ei depinde, în opinia experților OECD, viitorul copiilor, iar de viitorul copiilor depinde mai departe viitorul țării. Din acest motiv, nu ar trebui să ajungă să predea decât cei care iubesc copiii.

„Cred că mulți dintre profesori nu își iubesc meseria deloc și nu iubesc copiii. Sunt convinsă că mulți dintre ei au ajuns chiar din greșeala acolo și sunt nefericiți că sunt la catedră. Mulți sunt înspăimântați de dimineață în legătură cu ce-i așteaptă cu „nebunii ăsta de copii de la școală”. Dacă te duci încărcat, nu ai cum să-i deschizi pe copii, să-i faci dornici să învețe”, povestește CEO-ul Intuitext

Acei profesori operează cu etichete, iar o etichetă pusă unui copil poate să îl frângă. Când îi spui că e prost, că nu e în stare, că nu îl duce capul, că e pramatie nu arunci doar o vorbă în vânt, ci creezi realitate. „E foarte greu să repari ce i-ai făcut atunci. dacă are încredere în puterea lui, dacă are încredere că poate să învețe, va putea să facă ceva, poate să fie un bun meseriaș. Altfel este condamnat să fie șomer pe viață. Acești copii care sunt analfabeți funcționali, nu mai pot spera a un job cu valoare adăugată. Pot spera doar la meserii care în curând vor dispărea prin automatizări. Noi condamnăm jumătate dintr-o generație să nu facă parte din economia viitorului”, spune ea.

Creșterea salariului pentru debutanți ar putea fi o soluție pentru a face meseria de profesori mai atractivă, însă nu este singura. „O schimbare care trebuie făcută repede este ca debutantul să nu plece de la un salariu atât de mic, mai ales că poate să fie un profesor foarte bun care iubește copiii. Nu trebuie să îl dezavantajezi total față de cineva care face o altă meserie care necesită o calificare similară. Apoi trebuie să îmbunătățim statutul acestei meserii, trebuie să îi lăudăm și să îi apreciem în fiecare minut pe profesorii buni. Nimeni nu promovează acest job. Meseria de profesor este una dintre cele mai importante din țară. El îi formează pe copiii tăi. Acești copii duc țara mai departe. De felul în care sunt formați depinde dacă vom avea sau nu o economie competitivă. Asta înseamnă să își dezvolte valori, să fie perseverenți, să iubească lucrul în echipă, să fie pasionați, toate astea le învață dacă au un profesor bun”, crede Măriuca Talpeș.
Un alt pas este o selecție mult mai riguroasă a profesorilor, care să includă și un examen practic serios, și pregătirea lor temeinică atât din punct de vedere al conținuturilor, cât și pentru situațiile reale care pot apărea în fiecare zi la clasă.

Însă nicio schimbare de substanță nu poate fi făcută fără o depolitizare completă a școlii. „Cel mai important lucru care ar putea să se facă este să se delimiteze educația de factorul de putere politică. Inspectorii și directorii trebuie totalmente delimitați de puterea locală. Trebuie să ne dorim o educație independentă care să crească, indiferent de interesele oricui. Trebuie o autonomie reală a școlii. Ca să poți să încurajezi un director entuziast și bun să își ia o echipă bună, să-și păstreze doar oamenii buni, să dezvolte școală pentru interesele copiilor”, spune Măriuca Talpeș.

Am copiat și două comentarii:

Teodora
2019-09-05 13:09:10
Articolul e scris în 2017. Discutam despre cele scrise de atunci, detectam solutii, speram sa se schimbe ceva. Dar timpul pare sa se fi oprit în loc în tara asta. Acum, în 2019, suntem exact în același punct ca în 2017. Dacă nu mai jos...
De atunci s-au schimbat miniștri, inspectori, directori, profesori. De fapt nu s-a schimbat nimic. Fiecare nou intrat în sistem își ajustează comportamentul și așteptările încât sa aibă loc în acest pat al lui Procust.
Nu s-a nascut omul care sa ne scoată din mocirla în care ne afundam cu bună știință.

Parerist
2019-09-05 12:45:57
Exista sisteme de invatamant in care copiii dau teste nationale nu pentru a fi ei evaluati (e irelevant sau chiar contraproductiv la varste fragede), ci pentru a fi evaluati profesorii si scolile. Si la no
i se dau evaluari nationale si de vina pentru rezultate sunt copii.

Arun Cotruș

Geamurile sângerii

Ard case, suri, jirezi de fân si paie,
În groaznicul incendiului vezuviu.
Alearga flacarile ca un fluviu
Si-un biet popor de-avuturi îl despoaie.
Alearga flacarile-ngrozitor,
Alearga,
Peste câmpia rosie si larga...
Fug flacarile-ntruna, fara frâu,
Si ard hambare aurii de grâu,
Si-n pocnete, porumbu-n poduri arde.
Si limbi de foc se-ntind peste cladiri,
În zapusala grea, care omoara,
Si ca niste sinistri serpi de para,
Se-ncolacesc pe plopii albi, subtiri,
Si peste cele-nsângerate unde,
În salturi, ca niste pisici bizare,
S-arunca sprinten, cine stie unde,
Iar surile, schimbate-n stâlpi de jar,
În noaptea sângerie par
Schelete de-animale-ngrozitoare,
Din lumi unde nu-i pace, nici visare.

În sat, în case, prin ferestre sparte,
Prin geamurile rosii, de departe,
Se vad fapturi purtate brusc de spaima,
Cum vorbe nentelese, rupte-ngaima,
Cum usile le cata în zadar,
Cum paru-si smulg, cum plâng si tipa-amar,
Cum lesina si pe podele cad,
Ca-n fundul unui iad...
În râu parc-au cazut macabri sori,
Si apele murdare le-au aprins...
În râu parc-au cazut macabri sori
Si-acum plutesc pe apele murdare...

Pe apele aprinse si murdare.
Si focul creste-ntruna-n fata lor...
Cât vezi, întinsu-i rosu, schimbator ocean,
Pe care-alearga focul calator
Si-n care parc-armate crunt învinse
Ori turme mari de oi si capre-aprinse
Alearga-n spaima, fug din loc în loc,
Purtând cu ele baia lor de foc,
Prin fum si prin funingine opaca,
Pe unde cad si-n flacari se îneaca...

Si-mproasca tunurile asta-seara,
Cu flacari din plamânii lor de para...
Împroasca-ntruna, cu putere grea,
Din departari adânci de undeva...

Sinistru ard padurile batrâne
Si vânturile-n drumul lor nomad.
Aduc mirosuri grele, tari, de brad,
Aduc un suflu aspru, violent,
Si boale din bolnavul Orient...
Sinistru ard padurile batrâne
Si doar cenusa fi-vor ele mâne,
Pe-aicea când vor trece-n rosii pasi
Imensele armii de ucigasi...

Sinistru ard padurile batrâne
Iar brazii cu coroanele macabre,
Par uriase, rosii candelabre,
Cu mii si mii de brate arzatoare,
Ce ard la asta groaznica serbare,
La agonia unei lumi de fiare...

Si creste-ntruna rosa învalmaseala,
Mai groaznica, ca-n Roma, când ardea,
Iar colo-n codrii-acum, e noapte grea.
Sta, poate, ca Nerone, cineva,
Privind cu o privire infernala,
La asta monstruoasa-nvalmaseala...

Întruna creste-ngrozitoarea larma,
Iar tunurile groaznice s-aud,
Aproape-aproape, -ntruna mai aproape
Si larma vine de pe rosii ape,
Pornita din plamâna infernala,
A tunurilor grele ce s-aud,
Venind în marsul lor de sânge ud...

Țărani îmbatrâniti fara de vreme,
Cu ochi ca niste placi de întuneric,
Alearga cu obrazul cadaveric...
Ei vin si trec cu fetele de ceara,
Zdrobiti de nedreptatea milenara...
Ei vin, si trec, îsi duc copiii lor,
Tot ce le lasa focu-ucigator...
Copiii tristi sunt tot ce le ramâne,
Copiii lor zdrentosi, dar dragalasi,
Ce-odat’ si-odat’, în vremile de mâne,
Vor fi, poate, asemeni ucigasi...

Si vântu-nalta-ntruna limbi de foc,
Iar flacarile ce se zbat spre cer
Par rosii munti ce nasc si-n urma pier,
Pentru-a renaste mai grozavi apoi...
Fug oamenii – o turma de strigoi –,
Treziti din somn de focu-ngrozitor
Si fugariti din paturile lor...
Si creste focul atâtat mereu,
Iar tunurile durduie din greu,
Lasând pe cele drumuri lacrimând,
Un biet popor, zdrentos, murdar, flamând...

Doar mortii-n urma lor de mai ramân
Si-ostenii unui împarat pagân,
Ce si-or cata – când vor sosi – culcuse
Aici, în muntii-acestia de cenuse...
De spaima va-ngheta atunci oricare
Si nebunia le-o patrunde-n oase,
Când si-or vedea fapturile scârboase,
În geamurile rosii, -ngrozitoare.

Incendiul asta groaznic se îmbata,
Cu flacari infernale se îmbata...
Nu vezi nimic pe strazile pustii...
Decât doar geamuri lucii, sângerii,
Si-n satul asta mândru, care moare,
Ele-s podoabe-atotstapânitoare...

În satul ars, straine, de-i veni,
Stropite-ngrozitor de cineva...
Nici râde n-ai sa poti atunci, nici plânge,
Iar nebunia-n creieri si în sânge
Îti va trezi dorinte si viziuni...
Si rosii fi-vor ochii tai nebuni,
Când vor privi
Cum spectri fac satanice orgii,
În dosul celor geamuri sângerii. În satul ars, straine, de-i veni,
Tu n-ai sa vezi nimic în calea ta
Decât doar geamuri lucii sângerii.

Daniel Vorona

indiferent de anotimp reprezentăm trei puteri ale statului conțopist
dimpreună cu Dumnezeu facem carieră chiar dacă acesta e mort
îl voi desena în blană de miel vom schimba toate fețele oamenilor
-- noi daniel vorona
și El suntem reverie
și suntem mișcare de translație ---- vom răspunde pentru acestea

👑

corul:
👨‍👩‍👧‍👦poezia nu e o femeie care se pisicește și
de care nu avem nevoie poezia
este o mireasă obligată să umble în doliu👨‍👩‍👧‍👦

🤸‍♂️
ecoul:
dacă îți este sete vino cântând
cântarea
cântărilor să ne luăm la trântă

ca o armată de ocupație mă retrag în vechiul testament și în ocară
--- strig sunt aproape
orb până la capăt voi
sta cu fruntea lipită de pragul ușii ---- tu te întinzi pisică după somn

pps

demult nu va fi marți ne vom întoarce ca niște numismați cu sângele
nemătăsos al ministrului sănătății într-o mână ne vom rescrie regula

sap în apă sap în foc sap în aer sap în pământ -- sap în moarte
sap în viață --
sap adânc
şi sap înalt sap abstract în trupul meu ca să dau de Dumnezeu
.
-- pentru un motiv de neînţeles
am
cules vrăbiile oarbe de pe gard --
.
îmi curge
sânge alb
în tulpină
.
întredeschide uşa să îţi arăt omul fără trup și lasă-mă să adorm

:odată pe an o pasăre venea din viitor ca împiedicata intra pe fereastră
se făcea înaltă și frumoasă --- mi-a sărit în cap era să îmi dărâme casa

când eram copil ---- niciodată nu am vrut să fiu
copil ---- visam să
ajung la
jerusalim poate în
africa de sud să îl privesc pe Dumnezeu în ochi

după ce am murit doar împărăteasa cleopatra mi-a rămas credincioasă
după ce am murit doar împărăteasa cleopatra mi-a rămas credincioasă

după
ce am murit --- pentru că
meritam --- doar cu împărăteasa cleopatra m-am iubit ca în tatăl nostru

Liliana Popa

dacă mi-ai mîngîia glezna
aș trece Bosforul în Levant
acolo visele mele se ascund după copaci
hăitași altor himere
ce nu pot trăi fără iubire

dacă mi-ai săruta glezna
aș amesteca culorile
din ochii tăi
ce se dedublau cu fiecare amurg
în nenumărate eu-ri,
și ți-aș picta sărutul

dar visele mele se întorc
pe drumul dintre două lumi
și le găsesc
ghemuite cu zorii la ușă
dimineața

Ecaterina Petrescu Botoncea

Sunt atât de adâncită în timp
de parcă aș fi izvorul
care ține pe umerii lui muntele
înainte de ultima clătinare
mă despletesc în cuvinte
care șipotesc la umbra copacului
adăpost pentru vulpile argintii
din toamna mea
a dispărut rostogolirea de ape repezi
și alunecoase peste lespezile
viitorului învăluit în ceață
de undeva se aude clinchet de zurgălai
un vultur scrutează cu ochii mei
înălțimile
el îmi poartă privirea peste nori
și îmi aduce în ciocul lui,
înzăpezit, orizontul...

Mos Nelutzu G

Sufăr de un început

Sufăr de un început.
Vreau, iar îngeri lăuntrici
Îmi dau târcoale. Uneori
Îmi colindă tăcerea şi
Îmi dictează, pasul nu-l ţin,
Alteori îi aud doar fâlfâirea
Aripilor limpede trecând
Sub cer întrezărit
Cu păsări prea zburătoare.

Sufăr de un început,
Melc visând îngropat în
Frunzele toamnei târzii,
Trezit, urc ciomolugme
Cu aer cât un suspin,
În somnul mutelor pietre
Cu dălţile pipăitorilor ochi
Încet, din ghiocei în zăpezi
Cioplesc chipul
Celui abia început.

Sufăr de un început
La porţi nevăzute cereşti
Când larg se deschid
Suferinţei.

Anatol Covalli

Viaţa asta *** Gazel ***

Viaţa asta blestemată
şi amară totodată

ce apune-n
urâciune

când de-abia este gustată,

viaţa crudă
ce ne-asudă

când ne spintecă pe roată

fără milă,
ca în silă

să ne-arunce dezgustată,

viaţa care
doar apare

şi deja e terminată,

când la urmă,
brusc se curmă,

şi-i cu lacrimi regretată,

viaţa ciuntă,
rea sau cruntă,

este totuşi minunată!

Doina Boriceanu

se rup strunele

se rup strunele viorii

Nerăbdarea stinge strugurii

Și agurida troznește dinții,

Un tigru îmi sfâșie chemării sfinții.

Pe întinsul ierbos verii

Treceau ciudați gunoierii

Să culeagă-dreagă vremii

Stele glodului prăbușite

Dar și clipe nesfințite

Adunate pe dibuite.

Pe mare alunecând speranța,

Noaptea certându-și dimineața,

Mângâi zborul de ceruri cumva.

Prinsă între palme, seara

S-ar pune în priviri de stea.

Fântâna îmbulzită de ape

Stă pe aproape,

La hora vieții știe chiuire

Și apoi trăiește cum vor florile.

Purtate-n văzul lumii de un vânt

Florile se răzbună nevăzut

Și tulbură în parfumuri timp ce-a durut,

Și tu iar pleci, ca un făcut…

Unduirea vremii cade…

Peste vârfuri de copaci, o pasăre,

Dans de ceruri bisericoase

Știinde să ne îngăduie

Și o cruce de-nchinare.

Adu-mi dorul mai aproape,

Lasă-l să-mi cunoască felul,

Nu-l vreau în gemete,

Clipa-n loc trage zăvorul.

În genunchi caut toate,

Și marea, și stepa, și copacii,

Furia se face dând cu furtunoase,

Tu vino zorii să-mi aduci…

Și pe o bancă dinspre cer

Mă pun cu stepa la serbare,

Mânzul zilei fugit de ger

Și în privirea-i, de-un adăpost cătare.

În inimă de trai îmi cade

Cea mai din vară ningere

Și ninge, și lacrima-n înghețare

Iarna-n troienire

Cum să citim copilărie

Și să rupem scrise fugile

Prea îndepărtate și prea obosite.

Eu acum mă mișc în cerc

Stelele le închipui, încerc,

Mâinile le dragului lunec

Peste străvechiul edec.

Marea mă primește iar, iar,

Clipei corăbii apar,

Mă veghează țărmului un felinar,

Zâmbet ții, de nu-l văd nici arar…

Adriana Dandu

VIN NINSORILE,IUBITE!

Vin ninsorile ,iubite,
vine iarna să ne piardă,
să ne-nvingă cu zăpadă,
să ne-nchidă în cuvinte.

Cerul lumii stă să cadă
pe igluul în care dorm,
palid, tu îmi treci prin somn,
ca un înger de zăpadă.

Ger cumplit sub pleoapa ta,
var de stepă siberiană,
parcă se revarsă-a iarnă
smalţul lacrimii din stea.

Va tot ninge între noi
până-n alb se va cuprinde
ochiul care te închide,
cu tot drumul înapoi.

Isabela Nicoara

Globurile de sticlă îmi amintesc uneori copilăria
odăile bătrânești mirosind a gaz
înfierbântatul trup al frunzei
înmiresmând leagănul
când se apropiau sărbătorile
în ochii tuturor ardea o înțelegere nouă
nepămînteană
lumina răpită pe aripi de ființe nevăzute
se ivea târziu din adâncul pădurii
căprioară albă cu creștetul ridicat în ninsoare
am visat să o pot atinge
trupul mamei se micșora pe zi ce trecea
ca un filament captiv într-un glob
un fitil prețios așezat în cochilii de stea
sub icoane

focurile de la case s-au stis
s-au ciobit vitraliile
doar pământul nu a fost strămutat niciunde
am curățat un petic și am sadit bulbi de flori
era aproape înghețat dar m-am culcat pe o dungă să-i iau mireasma
în marea mea tulburare
de-abia așteptam să se trezească mama
să-i spun ce învățasem
am zărit umbrele înainte să cunosc oamenii
lumea din plastic așezată pe buturuga cea neagră
pare că se sfarmă mult prea ușor
și lemnul timpului putrezit e înlocuit de ebonită

Daniela Ene

Din moarte aș vrea
Să gust
Puțin câte puțin, că-i inimă
De piatră
Și apoi am să mă îmbăt
Cu vin,
Din cupa neagră, unsă
De venin!

Somn lin înconjurat de
Limpezi ape,
Pat cald din ruginite
Frunze,
Un vânt ușor mă mângâie
Pe coapse,
Stele luminându-mi chipul
Blând
Și luna să reversă argintiu
Pe rază,
Viață nouă într-un alt
Destin!

Și-am să revin, zburând
Cu roze aripi colorate,
Dansând un vals sublim
Simțind dulce iubire,
Îmbrățișări plăcute, albe,
Ușor plutind pe melodie
Lumină împrăștiind!

SÂNZIENE

TGM

The foal*

Motto: “Wood, little wood

How your life would?”

M. Eminescu

Little chick, you foal,

Welcome with no fall

Horsy tiny foal

Petty fire colt

Of luck feeble foal

Your mother with tongues of breeze

Rises you to paradise

*Postmodern version.

Light colt she foal

Who can now catch you at all?

Dark-bay colt of darkish foal

Running after little troll

You're dizzy and wet you shake

Among hogs like prince's chick

Dark-bay

Chestnut ray

Stunted tassel

Dumpy mussel

Puny yearling

Three year lowing

Are you dun

Or raven-tun

Or who knows you're flax

Or glow-wax

Or plaster dam

With perfume of marjoram

Eyes aloe globes

Wander in frail worlds

You grow for wheel or for saddle

Geld

Ambling or out runner?

Or drudgery

On path of misery?

Or you dream to sled

Foal of dwarfish mad

with dressings from trunk

Ready for parade

Big wedding little bells

And a lot of whelps

Are you Huts-an or twin wild?

Swift-footed or even steed?

Are mustang

Or big-bang?

What are you dreaming chick of mare?

Climbing mountain peak ahead

With magic star on forehead?

You foal tiny colt

Where go with no fault?

Midsummer Holiday

Triumphal arches in green boasting reed

and garlands of honey lotuses collected on mist

the tent stretched up to orchard bottom

and yellowish barley through noon fever

and wedding of brigadier's daughter

in air the stabbed cry of boar

the band covers it ably and subtly

“come with me

dear child

to balance in merry-go-round”

the neighbor (who lived with his mother

till burial)

took out his baldness under sun

at metal-household again inventory

for “resettlement”

(soda? wood? weanling?

at least it is not put a principality up to action

in pond nobody baths

on 24^th June it is bad day for drowning

in forest the schoolchildren compete

avid

“who gathers in casks

more caterpillars?”

Piki (that who has eaten the nose and ears

suckling-brother) competes he as well with thick-lipped Balan

“who breaks more windows at express train”

necessary that international for Ruse

the first call of wedding is from 800 upper!

water doesn't flow

gardens reached lithic state

the mayor with late archaeological passions

unearths a neolithic hearth

only the barley in the field

and otters sleep bluntly

sleep of holiday

the village carries flowers at hat

and in throat towels

“come with me

dear child

to balance in merry-go-round”

Comana 1983

Corneliu Leu (writer):

Inscription to Toma or inscription to a bedside-book.

It is, first of all, a bed-side book for its author, who has polished at it during whole life like the great geometer of Cartesian reason, that nonconformist through religious mysticism of metaphysics. Of the same metaphysics to wose gates, making part from the same stock of idea polishers, also he, author of this, reached: Toma George Maiorescu, poet became philosopher through modern pantheism of ecology and philosopher who ventures the exceeding of literary realism through lessons of materiality, para-reality and even super-reality which are given to us by different angles from which the nature in its ensemble can be seen. Ensemble of biologic nature and of divine nature, at whose interferences the man is posted with his need for truth.

And nobody did demonstrate more minutely this need of truth by polishing it in mind at once with polishing of diamonds in that pure European workshop in Amsterdam which had attracted also Descartes provoking him to develop philosophically the geometry and to make geometrical metaphysical the philosophy. It is the European vein of thinkers arrived in contact and not in conflict with all discoveries which were modern for their time and which they structured in such manner that to be more modern and of foundation for ulterior evolution of European thinking. Continuing and perfecting the soldering between classical Hellenic culture, Roman law and administrative spirit, monotheism of Abrahamic religions, Germanic technical genius, parliamentary ration of Anglo-Saxon islanders, logic of economic progress in the northern worlds of protestantism, all these arriving to melt in a specific European thought which polished in mind of philosophers of this continent such as, practically, Spinoza demonstrate in diamonds polishing.

In such a world I see evolving also Toma George Maiorescu – categorical poet who, while polishing his essential modernism of poetry practiced by him, he thinks to the modern philosophy, necessary and favorable to the world in which he lives. Favorable to the world! This is the need any philosophy of true life has to cover for us, which is not a simple egocentric speculation, but neither a perfidious provocation of man to selfishness. And he, through his ECOSOPHY, aims at something like this. Living satisfactions of disinterested act of offering to people poems, polishing the words in verse until undress them from exterior beauty luster so much searched for by lovers of it, who endeavor laudably to express themselves in pompous metaphors, he sought the heaviest way in which not each is felicitous. Calling himself prince of it, he is shuddered in this polishing of metaphor up to gnawing of exterior beauty which other poets are still beautifying it through own talent. While, by searching daily and anodyne meaning of de-poetry in modern vision – which some call it vanguard-ism without thinking that, having to do with a lyricism of the absurd, they could consider him rather a Ionesco of poetry – satisfied or unsatisfied with his poetical means, his mind trains itself in effort on the other field of preoccupation and gives birth to a modern simplistic philosophy – that of returning to nature.

The logic of this philosophy starts theist from Divine Creation Act itself such as Abrahamic religions see it, but reaching to the most modern conclusions, those of simplifying life through recognition of the natural in the existence. On such basis he builds a humanist fund of practical thought through respect for human person, just in order to enjoy the Divine Person Creation in a pragmatic world of peace, of searching of the natural in anything human being enterprises, of searching of peace spirit between countries and zones of the world, of understanding between social strata and of ecumenism between believers in all what spirituality of mankind enterprises.

This does the philosopher by searching in ecology the non-conventional through which Terra and its inhabitants can be saved by the convention of destroying it which man accepts through conventional logic of his industrial and industrious actions which permit him to be ceaselessly aggressive with the physical nature by exploiting goods which don't return, while man's spirit empties consumerist, being in need of a philosophy which to make him to come back to beliefs which once led him to perfection. Because the contemporary world paradox which became so much wicked in industries polluting physically and morally is to consider a thing or a fact as more conventional as it is artificial, as if the human and inter-human conventions would have to base only on artificiality. In this regard, all the energy produced with artificial means is that conventional, while non-conventional are the energies since ever, those belonging to universe in its nature and in its natural. That is, the explosion of petrol drop obtained artificially through who knows what distillations, crackings and resettling of chemical formulas, and then kindled with sparks from electricity produced in installations of technical invention, it is normal to be called conventional, while the lovely wind which strokes or shutters us since world exists, or light energy coming from the Saint Sun are non-conventional.

Well, likewise, with all his diminutions underlined by critics who would want to integrate him into bureaucracy of currents cataloged by them, Toma George Maiorescu is a non-conventional poet. He chases his verse in order to confess more his intuitions than reasoning, out of a certain conviction that often the reasoning can be more mistaken than intuitions; and in his self , the poet, as he gave also a book title, feels Alone with the Angel. In fact, he is poet with candid humor, who takes seriously the in-conscious and subconscious in their poetic states, not necessarily being a surrealist as some would like to catalog him, but searching here, as well as in his philosophy, the non-conventional. The non-conventional which leads him toward depicting the real, the quotidian, in the metalanguage of some intuitive takeovers from what could exist beyond realism, or on that joking edge where reality plays pranks and amuses with the materiality like in most serious naivete said by children.

When I read him in the youth, I said that poet has idea obsessions which puts him near philosophy. And see how they approached him even at plenary mode of creator of a school: his Work is this ecosophy which should be studied first of all by industrialists and authors of financial engineering in-conscious about crises they produce in their effort of conventionality imposed by economic force, unfortunately, but very conventional today, in their common conviction to destroy as quick as possible what we still have from mankind. The ill-fated chapter of “development policy”, which, unfortunately, doesn't empty only Terra by petrol purses, but also human being of those belonging to soul, is combated by his philosophy which proposes, that beats all, the non-conventional (today) solutions of all what would must be most conventional if the mankind would have evolved with care and wisdom according to its nature given by the Creator.

And, perhaps, such is the unusual fund of solutions reached by his poetry. An appearance of conventionality in the effort to undress the verse of all what lovers of beauty built and charged as exterior sonority, narcissist beautifying and poetic emphasis over words nudity.

Because Toma George Maiorescu doesn't write poetical text but he transcribes poetical ideas; he doesn't ensemble words in metaphors, doesn't express himself like Aesop in metaphors, doesn't sweeten the life with metaphors, but searches for metaphors in life, selects metaphors, deciphers, in fact, metaphors existing in themselves, as an expression of things nature, of worldly paradoxes, of modalities through which the transcendent shows itself to us. He selects them and, only, searches for deciphering their unconventional nature.

The non-conventional, this is the attribute closer to his poetry, to his poetical thinking, even if we feel it transformed fully in verse, or sometimes limps. But even limping is non-conventional, proving the search for something else. Of something which labels in truth his person. And not modernist classifying at any cost, searched for him by bureaucrats of literary industry in their hurry to make catalogs with offers, archiving and classes.

After such affirmations it becomes almost tautological the information that poet's youth was marked by apprenticeship to the school of Lucian Blaga. We neither offer it to the reader if it will be not question today of an entire life in which, even if anything would can said about Toma George Maiorescu, his original personality would be configured, but never any moving off from his master spirit will be find.

TRANSLATOR'S NOTE

The translation was done after the volume Printul metaforei la curtile metafizicii / “The metaphor prince at metaphysics' courts”, Bucharest, Hasefer, 2008, 272 pp, format A4. The original has three sections: POEZII (dincolo de cele sapte rauri) / “POEMS (beyond the seven rivers) (pp. 11 – 144); SINAPSE (sensul vietii e viata insasi) / “SYNAPSES (the meaning of life is life itself”) (pp. 147 – 156); POEME (nostalgia despartirii de tarm) / “POEMS (long) (the nostalgia of detachment from shore)” (pp. 159 – 237). In the end: T.G.M. vazut de / “T.G.M. seen by” (pp. 238 – 265); Fise biobibliografice /”Bio-bibliographic cards” (pp. 265 – 271).

Dealing with a life term poetical work, marked by enough vanguard or otherwise periods, the translation followed the more or less surrealistic dictation in original, retaining as much as possible the rather interior-exterior than exterior-interior atmosphere of desired poetical meaning transmitting. For instance, rhymes are still intended, subsidiary, to evoke also author's not officially accepted option for white / free verse.

Two author's guiding principles of poetical expression universality are to be at work while translating : a) there is no word to have not its place into poetical vocabulary, which, naturally, is founded with toil and inspiration - the poet's duty being the permanent enlargement of poetical language; b) indifferent of currents, tendencies or personalities, the poetical expression is universal, through their inner value the poetical forms transcend the history and the space, one can say even that poetry is also trans-linguistic.

Strong Whitman discursive allusion, stressed by some commentators, was of use, having in mind, for English gamut, also Rabindranath Tagore, Dylan Thomas, Philip Larkin, Robert Creeley.

Short/long and long/short poems tend to complete a personal aesthetic saga beyond time and space, a fluid poetical spirit and principle.

George Anca

On its issue of 15^th July 2010, in the Romanian publication in Tel Aviv „Jurnalul Săptămânii” - The Journal of Week, Zoltan Turner signed the article „A poet-philosopher: Toma George Maiorescu”, from which we quote, as a recent argument for present nomination:

„TGM is solidly anchored in his age, in his natural space, in his Romanianess and Jewishness. The cultural Romanianess of TGM is present through all top value landmarks, from Cantemir to Iorga, from Eminescu to Enescu, Brancusi, Ionesco, Noica, Ralea, Lupasco... Dear student of Blaga, he consacrates to his venerated professor a full chpter. / Faithful equally to his Jewinshess, TGM gives an ample space to Judaism, to Jewish mystique. He makes it programatic, in perfect concordance with his 'ecosophy': 'In the context of ideas of fundamental relation MAN-UNIVERSE, it is natural to stop ourseleves at the relation of man with divinity. We will insist upon some fundamental books of mankind such as rolls of Torah, pages of Bible, Talmud or Cabala (Zohar and Sefer Ietsira). Comments to Cabala of some specialists of noble spiritual source like Alexandru Safran or G.G. Sholem will accompany us in incursions in the paradigm of the first monotheism.' Look at him summarizing in style of philosophical poem, the vision of Cabala over knowledge of God: „God is not a subject one woud discover objectively, without being tied by him subjectively. / He is Beingness. Reality. / He is Essence. Interiority / God can not compare but with Himself .”

Zoltan Terner

A poet-philosopher: Toma George Maiorescu

„Toma George Maiorescu, TGM for the friends – is an extremly prolific author. Editorial debut, as poet, at 19 years. I was in the first high school classes when I met his name and poems of large breathing in „Revista elevilor” (The Journal of pupils). He has published since then over 30 volumes: poetry, prose, reportages, essayes, interviews, travelogues. He was translated in numerous countries of the world. During decades, I read especially his verses. I liked them: they had nerve, pathos, poyichrome vivacity, generous metaphors.

I discoverd his vocation of a philosopher much later, through his most surprising book. A book like an amazing hologram. A kind of postmodern replica to The Poem of Nature of Lucretius Caro. This, of the wise poet, could be named „The Poem of man and his relations with the Whole”. The author prefered a more metaphorical name, with reference to ethics and anthropology: The taming of the beast in man or Ecosophy.

The ecosophy is a discipline invented by TGM himself. It is more than a philosiphy of ecology as it means, in Greek, its denomination. It is a new philosophy of man. It is a „ metadiscipline” about „the five fundamental relations” of man: Man-Man, Man-Society, Man-Nature, Man-Universe, Man and his Self.

Here are the motto and explanation of book's title: „The man has tamed the outside beast but didn't succeed to quiet the beast inside him. The beast is in us. The bloody roller of wars or mourning smoke of crematories are but reflex of the darkness in our spirit”.

The book is subentitled modestly „course notes” (TGM has set up and conducted at Ecological University in Bucharest the chair of „Ecosophy”). What came out is a genuine intellectual bet. The taming of the beast in man or Ecosophy is an ambitious „treaty”, full of courage, crammed with literacy, animated by a superb intellectual-spiritual impetus. Provocative, atypical, unclassifiable. Original and living. Work of an exceptional man of ideas and poet with ample, generous and illuminated vision over human and superhuman world.

Through „disembounding”, a mirific picture is opened: „All at once, the man wakes in a disembounded universe, 'at home' both in his inner space, as well as in the universal one. One by one, the prisons built by himself out of world fragments, walls of limitations, folds of prejudices, of psychic contraction and logic formalism have fallen, the iron laws of habitudes have melted, the bondaries of sacrosanct dichotomies, traditional philosophical dualism, irreconcilable Manichaenism between good and evil, true and false, white and black have been pulverized.”

In the system of „ecosophic thinking” conceived by TGM, a basic principle is „the organic interdependence between the five fundamental relations. When a relation is deteriorated, all the others lose their balance.

Here is an example of interdependence, of plans conexion: „The pollution is but the materialization in noxious acts directed against life, and of spiritual collapse which shakes industrial and postindustrial society.” And yet another expression of the inderdependence of multiple relations of human being: „To the man born on concrete, the industrial and postindustrial society ravished one of essential conquerings of his human becoming: the sentiment of nature”

What poet-philosopher TGM proposes is a project almost foolish through its ideative dimensions: „The ecosophy imposeses itself as a true Weltanschaung. Science of nature. Strategy of sustenable development, Morals, Philosophy, Policy of survival, Transdisciplinarity or Humanism of the IIIrd Millenium? All toghether.”

What gives credibility and power of conviction to this daring program of „safeguarding” of man, or for edification of „homo humanus” is its solid cultural-philosophical foundation. It's enough to throw a sight over 'selective' bibliography at the end of book in order to make an idea over huge work of documentation, elaboration, systematization and construction of this project of philiosophical edifice.

In this philosophical work, it is made right part to the top science, Christian theology, Judaism, Cabala, Judaic mystique. In over 500 pages of this passionate and thrilling book, live together Lao-Tse with Maimonide, Hegel with Einstein, Guenon with Freud, Jesus with Mozes. „Ecosophy” contains an ethics, a sociology, an anthropology, a metaphysics, a theology of universal harmony. Definition itself of ecosophy being, in essence, ' harmony and balance of man with the Whole.” Or, in formulation of the poet Toma George Maiorescu, „The ecosophy is an exciting love-story between Man and Nature. But also a promise.”.

The book proposes a way of salvation. It promises. Warns. Announces. Foresees. Calls. All these give to the book a prophetic dimension. Or, perhaps, rather Utopian. Author himself recognizes it. He is however a lucid dreamer, conscious, perfectly edified over gravity of situation: „The 'personal cosmoses' of our contemporaries embrace, usually, a world of artificial objects and imitations ... This „objectification” leads surely toward a loss of „life sense”, a mechanical existence superposes over „intense livings”, new habitudes of psychic comfort, of impossibility of 'meaning reading' will throw the individual in arms of bulimy, alcohol, drugs, depression and, of course, of suicide, as a crowning of 'meaning deficit”.

TGM is solidly anchored in his age, in his natural space, in his Romanianess and Jewishness. The cultural Romanianess of TGM is present through all top value landmarks, from Cantemir to Iorga, from Eminescu to Enescu, Brancusi, Ionesco, Noica, Ralea, Lupasco... Dear student of Blaga, he consacrates to his venerated professor a full chpter.

Faithful equally to his Jewinshess, TGM gives an ample space to Judaism, to Jewish mystique. He makes it programatic, in perfect concordance with his 'ecosophy': 'In the context of ideas of fundamental relation MAN-UNIVERSE, it is natural to stop ourseleves at the relation of man with divinity. We will insist upon some fundamental books of mankind such as rolls of Torah, pages of Bible, Talmud or Cabala (Zohar and Sefer Ietsira). Comments to Cabala of some specialists of noble spiritual source like Alexandru Safran or G.G. Sholem will accompany us in incursions in the paradigm of the first monotheism.'

Look at him summarizing in style of philosophical poem, the vision of Cabala over knowledge of God: „God is not a subject one woud discover objectively, without being tied by him subjectively. / He is Beingness. Reality. / He is Essence. Interiority / God can not compare but with Himself .”

The thought of essayst-philosopher seems to oscillate between sombre lucidity and optimistic utopianism. Here is an expression of the first hypostasis: „We, the people, it seems, are conceveid in a zodiac of the absurd. A biological accident on the development scale permitted to us to become the only species endowed with conscience of self, capable to appreciate itself. And, paradoxicaly, cyclic, we crumble just this future... Only the man destroys himself, consciously, creating weapons of destruction more and more perfected, capable to reduce to nonbeing not only himself, but also the Nature... The periodical self extermination of the species acting, apparently, like a fatality. It is a drama unknown to other living beings of Terra. This is probably – the paradox of paradoxes – the most tragic contradiction of man as species.”

Look now also the other face of the philosopher, prophetic utpianism, pathetic call addressed on behalf of „Homo humanus”, of the „tridimensional man', having his foundation in Logic-Ethics-Aesthetics, that is Truth-Good-Beautiful: “Our stake must fall on consciousness, on love, on kindness and dignity, on responsibility, tolerance, on rational balance, on moral structures, on dialogue having possible solution, on setting out social and ethnic tensions, on transparency and undisturbed circulation of information, on freedom of option, on permanent instruction and education, on real democracy, on total disarmament.”

Eight years ago, when this generous book appeared, it could still dream thus. Now, it becomes harder and harder. It appeared, in between, an Ahmadinejad, enough demented to light the nuclear arson, dreaming, together with the entire extremist Islam, to cover the civilized world with the dark veil of ultra-dogmatic, bloody and primitive fundamentalism. In between, it came over mankind a grave economic crisis. It supervened in world life some events which quiet impede us to see the future in cheerful colors.

It is a pity that the history doesn't seem disposed to permit fulfillment of noble aspirations expressed in this exceptional book. Paraphrasing its title, we can not abstain to formulate the dramatic question: Would it be possible the taming of beast in man?

Jurnalul Săptămânii, 5 iulie, 2010, Tel Aviv

UNIVERSUL CĂRŢII

Zoltan Terner

Un poet-filozof : Toma George Maiorescu

Toma George Maiorescu, pentru apropiaţi TGM, e un autor deosebit de prolific. Debut editorial, ca poet, la 19 ani. Eram în primele clase de liceu când i-am întâlnit numele şi poemele de largă respiraţie în „Revista elevilor”. A publicat de atunci peste 30 de volume: poezie, proză, reportaje, eseuri, interviuri, literatură de călătorii. A fost tradus în numeroase ţări ale lumii. În decursul deceniilor, îi citeam mai ales versurile. Îmi plăceau: aveau nerv, patos, vivacitate policromă, metafore generoase.

I-am descoperit vocaţia de filozof mult mai târziu, prin cea mai surprinzătoare carte a sa. O carte ca o uluitoare hologramă. Un tratat despre Totul. Un fel de replică postmodernă la Poemul Naturii a lui Lucretius Caro. Aceasta, a poetului înţelept, putându-se numi, „Poemul omului şi al relaţiilor sale cu Totul”. Autorul a preferat un nume metaforic, cu trimitere la etică şi antropologie „Îmblânzirea fiarei din om sau Ecosofia”

The ecosophy is a discipline invented by TGG himself. It is more than a philosiphy of ecology as it means, in Greek, its denomination. It is a new philosophy of man. It is a „ metadisciplene” about „the five fundamental relations” of man: Man-Man, Man-Society, Man-Nature, Man-Universe, Man and his Self.

Ecosofia e o disciplină inventată de însuşi TGM. E mai mult decât filozofia ecologiei aşa cum înseamnă, în elineşte, denumirea sa. E o nouă filozofie a omului . Este o „metadisciplină” despre „cele cinci relaţii fundamentale” ale omului: Om-Om, Om-Societate, Om-Natură, Om-Univers, Om şi Sinele său.

Iată, formulate de poetul-filozof, motto-ul cărţii şi explicitarea titlului ei : „Omul a îmblânzit fiara din lumea de afară dar n-a reuşit să domolească bestia din lăuntrul său. Fiara e în noi. Tăvălugul de sânge al războaielor sau fumul îndoliat al crematoarelor nu sunt decât reflexul tenebrelor din spiritul nostru”

Cartea se subintitulează modest „note de curs” (TGM a înfiinţat şi condus la Universitatea Ecologică din Bucureşti catedra de „Ecosofie”) Ce-a ieşit este un veritabil pariu intelectual . „Îmblânzirea fiarei din om” sau Ecosofia” este un „tratat” ambiţios, plin de curaj, doldora de ştiinţă de carte, animat de un superb elan intelectual-spiritual. Provocator, atipic, inclasabil. Original şi viu. Opera unui excepţional om de idei şi a unui poet cu o amplă, generoasă şi iluminată viziune asupra lumii umane şi supraumane.

University course? It is a hot, lyrical and equally lucid „didactica”, crossed by ideas pathos. It is a pleading, is polemic, is prophecy, an anxious call for respnsability.

Intelligent, passionate, hot, evoking, lyrical, grave, unquiet, even frightened.

An important place in the mental idea-intellectual construction of „ecosophy” is occupied by the mutation that the auther calls it 'the gnoseologic revolution' of postmodern era: „the unification of human knowledge”. Here is, in admirable formulation of TGM, the essence of this revolution in knowledge: 'We leave in the pairless moment in which the conclusions of scientific way identify themselves with essential truths revealed by Oriental mystical doctrines. We arrived to the conscience that both ways of knowledge are but specific modalities of searching for gold vein buried in montains of waste, falling down over reality and over reality from beyond of reality'.

Curs universitar? E o „didactică” fierbinte, lirică şi lucidă de-o potrivă, străbătută de patetismul ideilor. E pledoarie, e polemică, e profeţie, e o chemare îngrijorată la responsabilitate.

Inteligent, pasionat, cald, evocator, nostalgic, grav, neliniştit, chiar înspăimântat.

Un loc important în construcţia ideatic-intelectuală mentală a „ecosofiei” îl ocupă mutaţia pe care autorul o numeşte „revoluţia gnoseologică” a epocii postmoderne: „unificarea cunoaşterii umane”. Iată în admirabila formulare a lui TGM esenţa acestei revoluţii în cunoaştere:

„Trăim momentul nepereche în care concluziile drumului ştiinţific se identifică cu adevărurile esenţiale revelate de doctrinele mistice orientale..Am ajuns la conştiinţa că ambele căi ale cunoaşterii nu sunt decât modalităţi specifice ale căutării filonului de aur îngropat în munţi de steril, prăvăliţi peste realitate şi peste realitatea de dincolo de realitate”

The idea is taken again in a subchapter beautifully entitled „The disbounding of man and the fall of walls”. TGM writes: „For the first time in the history the two ways of knowledge: the rational, objective, scientific, conceptual one, and the intuitive, mystic, metaphorical one – negating, excluding, opposing themselves for time of millenia – bring near in the same conclusions over foundations... The disbounding of man will be, probable, the most important victory of confluence of the two ways of knowledge in globalist doctrine of IIIrd millenium”.

Ideea e reluată şi dezvoltată într-un subcapitol intitulat frumos „Dezmărginirea omului şi căderea zidurilor”. TGM scrie: „Pentru prima oară în istorie cele două drumuri ale cunoaşterii: cel raţional,obiectiv, ştiinţific, conceptual şi cel intuitiv, mistic, metaforic – negându-se, excluzându-se, opunându-se timp de milenii – s-au apropiat în aceleaşi concluzii asupra fundamentelor...Dezmărginirea omului va fi, probabil, cea mai importantă izbândă a confluenţei celor două drumuri ale cunoaşterii în doctrina globalistă a mileniului III”.

Prin „dezmărginirea”se deschide un tabloul mirific: „Dintr-o dată,omul se trezeşte într-un orizont dezmărginit, „acasă” atât în spaţiul său lăuntric, cât şi în cel universal. Au căzut, rând pe rând, temniţele construite de el însuşi din fragmentele lumii, zidurile limitărilor, ţarcurile prejudecăţilor, ale crispării psihice şi ale formalismului logic, s-au topit legile de fier ale habitudinilor, s-au pulverizat graniţele sacrosanctelor dihotomii, dualismul filosofic tradiţional, maniheismul ireconciliabil între bine şi rău, adevărat şi fals, alb şi negru.”

În sistemul de „gândire ecosofică” conceput de TGM, un principiu de bază este „interdependenţa organică dintre cele cinci relaţii fundamentale. Când e deteriorată o relaţie, se dezechilibrează toate celelalte.”

Iată un exemplu de interdependenţă, de conexiune a planurilor: „Poluarea nu este altceva decât materializarea în acte nocive îndreptate împotriva vieţii a colapsului spiritual care zguduie societatea industrială şi postindustrială.” Iată încă o expresie a interdependenţei multiplelor relaţii ale fiinţei umane: „Omului născut pe beton societatea industrială şi postindustrială i-a răpit una din cuceririle esenţiale pe scara devenirii sale umane: sentimentul naturii.”

Ceea ce propune poetul-filozof TGM este un proiect aproape nebunesc prin grandioasele ei dimensiuni ideatice: „Ecosofia se impune ca un adevărat Weltanschaung. Ştiinţă a naturii. Startegie a dezvoltării durabile, Morală, Filosofie, Politică a supravieţuirii, Transdisciplinaritate sau Umanismul Mileniului III? Toate împreună.”

In this philosophical work, it is made right part to the top science, Christian theology, Judaism, Cabala, Judaic mystique. In over 500 pages of this passionate and thrilling book, live together Lao-Tse with Maimonide, Hegel with Einstein, Guenon with Freud, Jesus with Mozes. „Ecosophy” contains an ethic, a sociology, an anthropology, a metaphysics, a theology of universal harmony. Definition itself of ecosophy being, in essence, ' harmony and balance of man with the Whole.” Or, in formulation of the poet Toma George Maiorescu, „The ecosophy is an exciting love-story between Man and Nature. But also a promise.”.

The book proposes a way of salvation. It promises. Warns. Announce. Foresees. Calls. All these give to the book a prophetic dimension. Or, perhaps, rather Utopian. Author himself recognizes it. He is however a lucid dreamer, conscious, perfectly edified over gravity of situation: „The 'personal cosmoses' of our contemporaries embrace, usually, a world of artificial objects and imitations

Ceea ce dă credibilitate şi putere de convingere acestui temerar program de „salvgardare” a omului sau de edificare a lui „homo humanus” este solida lui temelie cultural-filozofică. Ajunge să arunci o privire asupra bibliografiei „selective” de la finele cărţii pentru a-ţi face o idee asupra uriaşei munci de documentare, elaborare, sistematizare şi construcţie a acestui proiect de edificiu filozofic.

În acest op filozoful face parte dreaptă ştiinţei de vârf, teologiei creştine, iudaismului, Cabalei, misticii iudaice. Convieţuiesc armonios în cele peste 500 pagini ale acestei pasionante şi pasionate cărţi, Lao-Tse cu Maimonide, Hegel cu Einstein, Guenon cu Freud, Isus cu Moise.

„Ecosofia” conţine o etică, o sociologie, o antropologie, o metafizică, o teologie a armoniei universale. Definiţia însăşi a ecosofiei fiind, în esenţă, „armonie şi echilibru al omului cu Totul.” Sau, în formularea poetului Toma George Maiorescu „Ecosofia e o tulburătoare poveste de dragoste dintre Om şi Natură. Dar şi un legământ”

... This „objectification” leads surely toward a loss of „life sense”, a mechanical existence superposes over „intense livings”, new habitudes of psychic comfort, of impossibility of 'meaning reading' will throw the individual in arms of bulimy, alcohol, drugs, depression and, of course, of suicide, as a crowning of 'meaning deficit”.

Faithful equally to his Jewiness, TGM gives an ample space to Judaism, to Jewish mystique. He makes it programatic, in perfect concordance with his 'ecosophy': „In the context of ideas of fundamental relation MAN-UNIVERSE, it is natural to stop ourseleves at the relation of man with divinity. We will insist upon some fundamental books of mankind such as rolls of Torah, pages of Bible, Talmud or Cabala (Zohar and Sefer Ietsira). Comments to Cabala of some specialists of noble spiritual source like Alexandru Safran or G.G. Sholem will accompany us in incursions in the paradigm of the first monotheism.”

Look at him summarizing in style of philosophical poem, the vision of Cabala over knowledge of God:

Cartea propune o cale de mântuire. Promite. Avertizează. Anunţă. Prevede. Cheamă. Toate acestea dau cărţii o dimensiune profetică. Sau poate, mai degrabă, utopică. O recunoaşte autorul însuşi. E totuşi un visător lucid, conştient, perfect edificat asupra gravităţii situaţiei: „Cosmosurile personale” ale contemporanilor noştri îmbrăţişează, îndeobşte, o lume de obiecte şi făcături artificiale..Această „obiectualizare” duce neîndoios spre o pierdere a „sensului vieţii”, o existenţă mecanică se suprapune „trăirilor intense”, noi habitudini ale disconfortului psihic, ale imposibilităţii „citirii sensului” vor arunca individul în braţele bulimiei, ale alcoolismului, ale drogurilor, ale depresiunii şi, desigur, ale sinuciderii ca o încoronare a „deficitului de sens.”

TGM este solid ancorat în epoca sa, în spaţiul său natural, în românitatea şi în evreitatea sa.

Românitatea culturală a lui TGM este prezentă prin toate reperele valorice de vârf, de la Cantemir la Iorga, de la Eminescu la Enescu, Brâncuşi, Ionesco, Noica, Ralea, Lupaşco...

Student îndrăgit al lui Blaga, îi consacră veneratului său profesor un capitol întreg.

Credincios în egală măsură evreităţii sale, TGM acordă un spaţiu amplu iudaismului, misticii evreieşti. O face programatic, în perfectă concordanţă cu „ecosofia sa: „În contextul de idei al relaţiei fundamentale OM-UNIVERS, e firesc să ne oprim la raportul omului cu divinitatea..Vom zăbovi asupra unor cărţi fundamentale ale umanităţii cum sunt sulurile Torei, paginile Bibliei, Talmudul sau Cabala ( Zohar şi Sefer Ieţira). Comentariile la Cabala ale unor specialişti de nobilă sorginte spirituală ca Alexandru Şafran sau G.G. Sholem ne vor însoţi în incursiunile în paradigma primului monoteism.”

„God is not a subject one woud discover objectively, without being tied by him subjectively. / He is Beingness. Reality. / He is Essence. Interiority / God can not compare but with Himself .”

The thought of essayst-philosopher seems to oscillate between sombre lucidity and optimistic utopianism. Here is an expression of the first hypostasis: „We, the people, it seems, are conceveid in a zodiac of the absurd. A biological accident on the development scale permited to us to become the only species endowed with conscience of self, capable to appreciate itself. And, paradoxicaly, cyclic, we crumble just this future... Only the man destroys himself, consciously, creating weapons of destruction more and more perfected, capable to reduce to nonbeing not only himself, but also the Nature... The periodical self extermination of the species acting, apparently, like a fatality. It is a drama unknown to other living beings of Terra. This is probably – the paradox of paradoxes – the most tragic contradiction of man as species.”

ată-l rezumând în stil de poem filozofic, viziunea Cabalei asupra cunoaşterii lui Dumnezeu:

„Dumnezeu nu este un subiect pe care îl vei putea descoperi obiectiv, fără să fii legat de el subiectiv./ Dumnezeu nu este un obiect sau un subiect. / El este Fiinţarea. Realitatea. / El este Esenţa. Interioritatea. / Dumnezeu nu se poate compara decât cu El însuşi.”

Gândirea eseistului-filozof pare să oscileze între luciditatea sumbră şi utopismul optimist. Iată o expresie a primei ipostaze: „Noi, oamenii, se pare, suntem concepuţi într-o zodie a absurdului. Un accident biologic pe scara dezvoltării ne-a permis să devenim singura specie înzestrată cu conştiinţa de sine, capabilă să se autoproiecteze. Şi, paradoxal, ciclic, tocmai acest viitor ni-l năruim...Numai omul se autodistruge, conştient, creând arme ale distrugerii din ce în ce mai perfecţionate, în stare să reducă la nefiinţă nu numai pe el însuşi, ci şi Natura..Autoexterminarea periodică a speciei, acţionând, aparent, ca o fatalitate. Este o dramă necunoscută de alte vieţuitoare ale Terrei. Acesta este, probabil – paradoxul paradoxurilor – cea mai tragică contradicţie a omului ca specie.”

“Our stake must fall on consciousness, on love, on kindness and dignity, on responsibility, tolerance, on rational balance, on moral structures, on dialogue having possible solution, on setting out social and ethnic tensions, on transparency and undisturbed circulation of information, on freedom of option, on permanent instruction and education, on real democracy, on total disarmament.”

Iată şi cealaltă faţă a filozofului, utopismul profetic, chemarea patetică adresată în numele lui „Homo humanus”, al „omului tridimensional”, avându-şi temelia în Logică-Etică-Estetică, adică în Adevăr-Bine-Frumos: „Miza noastră trebuie să cadă pe conştiinţă, pe dragoste, pe omenie şi demnitate, pe responsabilitate, pe toleranţă, pe echilibrul raţional, pe structuri morale, pe dialog ca soluţie posibilă, pe dezamorsarea tensiunilor sociale şi etnice, pe transparenţă şi circulaţia nestingherită a informaţiei, pe libertatea de opţiune, pe instrucţie şi educaţie permanentă, pe reală democraţie, pe dezarmare totală.”

Acum opt ani când a apărut această generoasă carte, se mai putea visa astfel. Acum, devine tot mai greu. A apărut, între timp, un Ahmadinejad, destul de dement pentru a aprinde incendiul nuclear, visând, împreună cu întregul Islam extremist, să acopere lumea civilizată cu vălul întunecat al fundamentalismului ultra-dogmatic, sângeros şi primitiv. A venit între timp, peste omenire, o gravă criză economică. Au survenit în viaţa lumii întâmplări care ne cam împiedică să vedem viitorul în culori vesele.

Păcat că istoria nu pare dispusă să permită îndeplinirea nobilelor năzuinţe exprimate în această excepţională carte. Parafrazând titlul ei, nu ne putem abţine să formulăm dramatica întrebare: O fi oare posibilă îmblânzirea fiarei din om?

Sinapse III

It isn't just a damage

If the stress diminishes efficieny of immunitary system in hiding the garbage under carpet it is but just good riddance.

Cannons and towers

At Cluny, the largest abbey in France, the towers of the edifice were thrown down by the guns of French Revolution. Being higher than rest of buildings, they violated, in sight of all, the sacrosanct principle of equality. After more than a century, also in its sovereign name, the urban proprietors and village householders have been „unkulaked” („nationalised”) confisating their properties; they, the citizens taller than admitted media, being brought under guard in Siberias transformed in concentration camps.

Supreme joy

Contemplation - mystical or spiritual meditation – is experience of getting near to truth. The supreme joy: the meeting between human spirit and divine one.

The sin

The sin is sacrilege. (John, 3;4).

The hope

In difference of illusion, figment, striving, mirage, reverie, utopia, apparition, fata morgana, or euphoriant ideology, and making abstraction of these slippery-lying states consciousness capable to dominate wjthin edulcorated halo of cheat a circumscibed time, the only possible evasion from real, without throwing one out of reality, it remains the hope. It is a gift of the limitless time and ha no death.

When the hope ceases, also the one who renounced to belief in immortality disappears.

Contestants

One after-noon in the '80s, at a table in the garden of Writers House, Petre Tsutsea held forth, in the presence of Aurel Dragos Munteanu and of undersigned, on contesting as specific feature of Judaic kin and said: „Do you know who were the first discontented ones with the polytheism? The Jews. And they have invented the Judaism. And who were the first dicontented ones with Judaism? The Jews. And they have invented the Christianity. And who were the first discontended ones with Christianity? The Jews. And they have invented the Marxism. And who were the first discontended ones with Marxism? The Jews. And now we are waiting to see what more are they inventing.

Between Blaga and Maiakovski

I enrolled for Philosophy in order to attend Blaga (in parallels I was doing also the Letters). Still in high school, I was swinging between Blaga (all time on the night stand, idol of my intimacy with a poetry and a philosiphy which moulded on my affective sensitivity and meditative nature inclined toward philosophical speculation), on one side, and Whitman and Maiakovski, who conquered me through their liberty of expression and utopia of more generous world. Blaga was what I was, Maiakovski – what I aspired to be. This swinging between two models lasted until I found my own voice. Blaga was and remained my great spiritual master. He was not only a forerunner of my Ecosophy, but also the Professor who taught me the essence: „In art as well as in philpsophy - the purest expressions of the self -, if you are not yourself, you are nothing”. I wouldn't resume events and ideas from „The last examination with Blaga” (the hazard gave that I was just the last student examinated by Blaga as professor), but I can not abstain to reproduce a few dramatic lines from the letter which he addressed me at 29.XII.1948:

„Do you know that I have no any more a chair at the University? It is said to be nominated to a research institute. And when I think that for years I was overruled by illusion that I was keeping beautiful courses? Do you see how strongly can we deceive ourselves over our activity?! Do write to me as often as possible. I wish you for new year only good, like to a good friend. Lucian Blaga”.

Nightmare! To snatch away Blaga's chair, at 53 years and he to ask wirth candor „ Do you see how strongly can we deceive ourselves over our activity?!” O, God! What else should I add?!

The debut

At an almost six decades retrospective, the first verse booklet was, in fact, a cry of vainglory. Several high schools in Timisoara gave the bacalaureat graduation in that year, 1947, at the Mlitary Lyceum. Welthy pupils crowded to the „meditations” of the future member of bacalaureat commission at Romanian language and literature. I refused to myself these meditations not only because I was from far the best in this matter, but also because I was writing poems and reports and, therefore, I considered myself a „creator of literature”. At examination it felt to me a text from a chronicler which I had to identify and comment. (Later on I was to learn from the „meditated” colleagues that it was Radu Popescu). I felt with brio. Of course, during summer I didn't open any textbook, in exchange I selected a sheaf of poems and a good friend typographer, Carol Trier (with whom I was working to the Page „Resita” of „Luptatorul banatean” (The Banat Fighter), collected in his free hours, letter by letter, the debut volume Lespezi pe un veac apus (Slabs on a faded age). I put on autumn session table, in front of each bacalaureat commission member, the plaquette of the pupil came to reexamination. You ask me how many poems did I retain for „Complete work”. For „Compete work” (if I would have intention to publish it) I would be obliged to publish all poems. The „Definitive work” which I published in five volumes (I Poems, II Proses, II The taming of the beast in man or the Ecosophy, IV Talks in the twilight, V Five ship diaries and the thorn crown), totalizing almost 3, 000 pages supposing a rigurous and exigent value selection, refused to me any republication from this first plaquette.

Contemporanul (The Contemporary weekly)

I think still today that I had the privilege to be part in the „shock team” of George Ivascu, probably, the most talented builder of cultural opinion in the history of our press, started to transform an anodyne, insipid and pseudocultural publication into a prestigious European magazine with a large opening to universality. Ivascu has been a catalyser of Romanian intelligence. On friday morning, the issue of „Contemporanul” (The Contemporary) meant The optimist's chronicle of George Calinescu, tablets by Arghezi, Geo Bogza or Grigore Moisil, chronicles and articles by E. Schileru, P. Comarnescu, Radu Popescu, Ion Frunzetti, Valentin Silvestru, Catrinel Oproiu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Al. Mirodan, Ion Mihaileanu, Ioan Grigorescu, Paul Anghel, etc., etc.

Weekly, upper: dynamic picture of ideas (orientations, tendences, literary currents, fine arts, film, science, education, music, external politics) in general synthesis articles, in the foot: concret phenomenon analysis – theater premieres, cymas, reviews, the edge column: day information on page field. The golden age of „Contemporanul” lasted exactly a decade and half. The epoch of „tightening the screw”, restarted after visit of dictatorial couple in Korea, meant also the gradual demolition of „Contemporanul”. First sign: the suspending of Bogza's tablet. The summaries came back to „Contemporanul” blackened by erasures and additions. The magazine imbues with service texts. The ideological tax becomes unpayable. Ivascu and Roger Campeanu arrive at „Romania literara” (Literay Romania).

Myself, as a deputy chief-editor to a new magazine - „Romania pitoreasca” (The Picutresque Romania), which, I optimistic presupposed, will be not implied in politics, having as principal object the nature and eternal beauties of country.

„Contemporanul” of its golden age remains yet long time a model for signiture quality, jornalistic species diversity, for its graphic look. I thing that even today most talented makers of journals would have something to learn by turning over Ivascu's „Contemporanul”.

The measure

A writer is exactly as great or small as aesthetic value of his work is. In rest, talk. In art, the political problem is, first of all, a problem of artisitic value.

Poet, an inadaptable?

He is and is not so. The poet is perfectly adaptable to any movement which modifies the world in relation with his human ideal. He is, in the same time, an inadaptable to injustice, ugliness, imperfection, immorality, inhumanity, violence.

Tyrtaeus

When Sparte asks help from Athenes – the city rulers instead of expeditng cohorts of strong mail-clad soldiers, they send a lean and lame little man. His name was Tyrtaeus and through his song each man of Sparte transformed into a hero, and the besieged city gained a brilliant victory.

Desideratum

The political game rarely entangles with ethic scruples. We have many politicians, appeared over night, but too few political men.

To live or to exist?

I would like to believe that the equalising chronological age of individuals is one of most stupid interhuman figments. Because the personal age can not be reduced to mechanical sum of some ball-years stringed on abacus.

In difference of verb to exist, state more vegetative than energetical, to live means to assume your life. And how different and differentiated in degree of intensity, nuances, responsabilities, modes and styles is this assumption of spiritual living, of effective life, of pragmatic experience!

The human living is of a infinite complexity just due to palette of unquantifiable complementarities which define the individual specific, the inconfoundable pearless identity of the single conscious being in the known universe.

I believe that at a writer, more than at anybody else, the age doesn't identify with arithmetical equality of years. In general, it is even strange that at the most complex being on Terra be contented that the accountant adds mechanically in each year one more ball instead to apply the infinitesimal calculation or eternity equation.

I would enumerate only some differentials: genetic inheritage, place and hour of birth, water of depth out of which one constituted, archetypes imprinted on cortex, energetics of intellectual life, palette of vital experiences, spiritual matrix and the seven years from home, education and table of affective living, a.s.o.

All these (and yet how many more?) contribute to the impint of uniqueness of individual. Two people of same chronological age have, in fact, different qualities, the state of human being being determined first of all by its spiritual energy.

The offsprings of Cain

The chronological identity has nothing to do with quality of age.

Therefore, I believe that each man has his own age, transmitted through the line of generations from before but also selfmade and modelled according to unevan characteristics.

I don't believe we are born good and the society has corrupted us as J.J. Rousseau affirms.

Abel drowned in a pool of blood.

One of obsessions crossing my books is the question: Could we limit area of Evil-Sin?

And if yes, how?

How put we in place of suspicion, egolatry, violance, crime and hate – the respect for life, sacred in all its hypostases, a style of living in harmony with the society, nature and entire universe? With one word how could we humanize in love, sentiment so much overhelmingly and comprehensively plenary that in presence of love the falsehood, lie, ugliness, hate can not find place?

This interrogative obsession I searched to translate into discipline of the five fundamental relations in the book university-course entitled: Ecosophy or taming the beast in man.

Other way in remaking world spiritual and moral unity could be the religions. The concept of global ecumenism I motivate and argue in the last volume of my pentalogy. The global ecumenism shows to be in this beginning of Millenium yet one hope, yet a possibility of salvation of man, the Judaic-Christian moral gaining a normative, universal meaning.

A condition of survival

An ecosophic vision of the world imposes a harmonious relation between man and his self, self-knowledge but also self-definition of own personality in connection with human community, with the entire space of life. This vision presuposes a harmony between all forces of life which populate the Earth and, finally, a clear relation between man, cosmic being, little part of Universe, with the Universe which integrates him. Such conception of the whole, energetic but also informational flood, like a cosmic circuit does not represent only a philosophical aspiration, but also a condition of survival.

Spiritual pollution

The spiritual pollution, including, naturally, also political one, is as noxious as carbon dioxide; provoking hothouse effect or tearing up ozone stratum it leads in the final to asphyxiationon of man and of planet.

Resistance

The art of totalitarianism is, exclusively, a directed art. It must carry compulsory a message, to be „educative”, that is to promote in spirit the official ideology, to join up its expression, language to the reception level of large masses.

It must be underlined that in spite of stipended pseudo-art, the reference works of age are guarded, in their aesthetic weight, from artifices of method of imposed creation. Dogmatic principles of this have been eluded with talent and intelligence in benefit of Romanian art and literature. Thus, the space of artistic creation could become – even some authors have paid some tax to publicans of power – a territory of resistance through value.

Roots

The pollution, to which roots are searched for in unclean economies, in hurried industrializations and aggressive technologies, is not, in fact, other thing but material manifestation and, probably, most evident and pernicious one, of profound spiritual crisis wich the industrial and post-industrial society crosses. It is question, of course, of prolonged spiritual, moral and cultural collapse, which shaken from foundations, swept off the scaffolding of the five fundamental relations in the world of life / Lebenswelt, as Heidegger called it. The poisoned waters, lands infested by chemicals, garbage belts around cities, atmosphere asphyxiated by noxes – are effects. The selfish lack of respect toward neighbour, society or Nature couldn't be closer to real causes?

The salvation

It was gravely disturbed the world spiritual uinty. Without an alternative style of life, through values and for values, opposed to obtuse consumism, without a radical change of attitude toward nature – not an unexhaustible reservoir of resources, but just the space of genesis -, without an integration into universe as conscious being that we are we will can not save ourselves from the marasmus of generalised pollution.

The poetry

The poetry can not be defined – as it is tried always in dictionaries – it can be only approximated, but its magic language can bring closer, as well as a painting of nature or a music of spheres, the Absolute.

The poetry is built through words, the language belongs to same matter like the stone for sculptor or color for painter, but the poetry is born from the spirit of constructor, from spiritual energy of the poet.

Verb...

Word and truth are twin brothers. Through word the poet-demiurge completes the Universal Creation. For the Buddhists, the poem is temple: contemplation and meditation. For Paul Claudel the poem is unity between divine creation and poetic creation. The verb creates the world through power of enunciation.

The magic wand

I still hope and believe that through love, we can transform anything we touch. As essential dimension of life, the love is sacred, and the sacred consacrates the fusion of man with Universe. The materialism couldn't and can not limit aggressivity, can not ensure happiness because it lacks man of spiritual life, of interior step, of hope, of temptation of Abslute. We must revive through ourselves. Through foundations of world itself: through love.

Otherwise

Any temptation of sacred is of a most intimate origin, a pure personal experience. Thus, the dynamic curiosity of interrogation , mistery of spirit, nearness to Absolute dissolve or petrify themselves in the blind alley of ephemerous certitudes, in sclerosis of doctrinary dogmas or in mechanistic pomp of the ritual.

We mistaken

The ecologism – this house, dreamed of in opression years, oassis and refuge in possible horizon of hope, is the only one, I thought then, which can offer a sure shelter in front of bad weather to those who believe in possibility of a „clean man in a clean country in a clean world”. In reply to old policy of staff, we abolished any temptation toward „files”, toward „black cabinets”. Instead of verification – trust. We mistaken. Mentalities don't change over night. For some, the ecologism became a simple masque for business, of „arrangements”, a spring board of self-seeking, a certificate of „clean man”...

The way from to have to to be

In the context of globalisation, we must point out dimension of cultural component of humanism, the Culture being not only identity card of a people but also passport of good understanding and respect toward other peoples.

The humanism of the III Millenium refuses categorically the „man-means” in favor of Kant's „man-aim”. In the same time, any static conception about man will be foreign to it. The humanity lath of man can not stand stone-still at a certain point. On the contrary, it can be ceaselessly, gradually, rised, the human being being not a finite creation, but a permanent project opened to perfection.

In this horizon of hope, having as objective a perfectible man, during the times syntheses of virtues and spiritual qualities appear. The fundamental pedagogy of different epochs proposes to people models which correspond to the ideal of time. Man himself is modelled after „God face”/ absolute model. Moses is embodyment of lawmaker, of that who imposes the respect to Law. Jesus is synonymous with supreme binder between people, but also of what is beyond them: the love. Aristotle dreams a man with elevated soul. The saint is human ideal of Middle Age. Homo universale is project of Renaissance. The true man – symbol of Taoism. Homo ecologicus, modelled on Plato's triad good, truth, and beauty – a standard of III Millenium.

The way of biological man to spiritual man, full of dangers and traps, including interior ones, can be levelled through conscientisation of the following difficulties, to be surpassed, stage by stage. Because the humanism is also a challenge launched to the human nature for liberation of latent potentialities in perspective of a solidary humanity. It is the vision of a man who confers to human condition an interior motivation and a superior existential sense, passing it from developement of possessivity / to have / to affirmation of conscious self / to be /.

A credible soteriology

The humanism is the trace of unperishable value which homo ecologiucus leaves after him on paths of sacred life. The ecosophic humanism is the chance and challenge of III Millenium to discover to man the sense of his human condition and, building a new paradigm of future, to offer to mankind instead of collectiviste and mutilating ideals of yestearday or of today pragmatic cynicism, a horizon of hope, a credible soteriology.

But...

The universe is an immense energetical field, and human brain is not but singularised receiver and transmitter of this general field. Leonardo da Vinci said that man can be an expansion of universe. But human brain still sleeps. To Einstein belongs the saying according to which, alas, neither a tenth o brain is used.

Change of masks

Rooted mentalities are difficultly dislocated. The behavior yet dissimulate, but what is in depth, in interior, transforms very slowly. Revolutions remain ephemerides if are not accompanied by profound intimate metamorphoses. Revolution in itself doesn't change people. A revolution can replace structures, possibilities of capitalizing iniatives and resources, but it can not but potentialize what exists in man, personal dowry with which this comes from time. The good ones will not become better, but the evil ones, in abscence of any compulsions, will become surely more mean.

We can awake over night with a change of masks, but not with a „Transfiguration”. We are free but the traces of handcuffs are still seen on our ankles.

Freedom stimulates the spirit, it helps valuation of human qualities, but, in the same time, will potentiate tares of character and education to burst out, undisturbed, shamelessly, eliminating even false-chaste necessity of simulation.

Going out of crisis

The anthropocentrism has nothing to search in our relations with the nature. Only through an ecosophic vision, to which is incumbment, in equal measure protection of nature as rationality but also as sentiment, through a complete adhesion of being to the Universe, integrated and integrating, we can arrive to de-alienation of human personality, to a return to roots, to regeneration of natural condition, of immunisation to aggressions, to stress, neuroses and anxieties, to solipsism and isolation, to the ending of macerant spiritual crisis of industrial and post-industrial world.

Don't forget

„The earth we didn't receive as gift from parents, but we have lent it from our children” says an ancient Amerindian proverb.

Gnoseologic revolution

The gnoseologic revolution is the epochal crossroad where the two ways of knowledge met, always separated, but parallel, denying reciprocally with hostility, each with certitude of exhaustive possessor of truth.

On one side the road of science, of research, of objective-subjective observation, of sensorial and rational, linear, systemic investigation, of concept, on other side, road of intuition, of subjective perception, of „enlargement of consciousness states”, extrasensorial, of metaphor and of mistique.

Today the two ways of knowledge met, revealing same essential truths. We are witnesses of that post-Bohr, post-Einstein and post-Heisenberg moment in which complementarity of some theories / quantums, relativity and incertitude relations / which apparently beaten head in head, became axiomatic, configurating new syntheses of a great profoundity and comprehension.

The idea

We live the uneven moment in which conclusions of scientific road identify with essential truths revealed by Oriental mystique doctrines. If the man of science researching mysteries of subatomic structure reached the pure information, the Oriental doctrines crossing the strata more and more subtle and refined of conscious and subconscious, through transcendental meditation, „enlargement of consciousness” and transpersonal methods reached the seventh treshold, Nirvana state, the place where dualism have been annihilated, where matter and spirit, body and soul do not exsist any more, but only information in pure state, the idea.

Complementarity

From such perspective the matter and the spirit will not remain but illusory hypostases of holos/whole detectable or undetectable with traditional or non-formal means of investigation / senses, parapsychologic technics, synchrophasotrones, mathematic reason, transpersonal methods etc. / matter and spirit being but appearances born by the imperfection and limits of observation.

Thus, from the irreconciliable negation we have arrived to flexibility and relativism of enunciations, to necessary consciousness of integration / with Self, with Universe, with Nature, with Absolute etc. /, to open recognition of complementarity of the two ways, with identical values and chances, in search of truth.

Today we are conscious that the pulling out of veils from over mistery, decovering of hiden truths, „wraped up”, are possible in measure in wich we have conscience of relativism of the obtained information, of never definitive truths, and if in the course of gaining information the holist connection of meanings will be taken into account. We arrived to the conscience that both ways of knowledge are but specific modalities, complementary, of searching gold vein buried in mountains of waste, thrown over reality and over reality from beyond reality.

The ecosophic humanism

Renouncing to limits of an anthropocentric humanism attributing megalomaniac to the man an executory right, unlimited, even over nature, divorcing, in last instance, the individual from his essence and thus dragging him into an implacable, irreductible deadlock, the ecosophy opens its horizons towords a biocentrist, integralist humanism, respecting fundamentally all forms of life, approaching the conscious life as a summum of development, as a final point but also as a new starting point of all interconditionings.

In this context, from such an axiologic level, the man, the only being endowed with consciousness, with attribute of producer of culture, can claim responsability but it is imposed to him also the duty to be the moral endorser of life, of conservation and of perpetuance of planetary biodivesrity.

Thus, Ecosophy prefigures itself also as sustenable humanism of Millenium III.

Will we have the power?

Will we have the power and wisdom to replace ecologic utopian voluntarism and falimentary anthropocentric demiurgism with scrupulous study of interactions of a world , of a nature and of an Universe functioning like a living organism? Will we have the power to create the mondial institutions capable to controll catastrophic process of environment degradation, to dam galloping growth of misery and intolerance, to ensure security, peace and solidarity in a violent and violented world, with measured resources, more and more precarious. I don't know, but I hope. Can the man live without hope?

If God has created the man, it is not less true that the man has leavened God.

Seeing the godhead as hierarchic system of creative entities, the divine creation will extend from monocellulary existence or solitary rock crystal to the infinity of Universe. The idea that God is also in us (that is, in our capacity to build / leaven worlds which didn't exist before) becomes ever more soliciting.

The Intellectuals

What happens with a people which sends away its intellectuals? With a society without interrogations, without problems, without alternatives, without solutions? Either it will grope in chaos, or will answer docile to dictate. A society without intellectuals resembles with a village without old people. It is a space out of which the memory was exiled. Where the self-consciousnes volatilized.

Mirror chips

God, I, and the others constitute themselves in a relation implying all of us together and each in part. Interactive oneness and specific difference multiplied at Planet inhabitants number. Each religion searches to offer the imprint of own perception and the image of own repesentation. Religions want to be the spokesmen of divinity, translating into language of people in whose middle they were leavened /formed some chips out of Absolute Idea mirror. As a matter of fact, in the inmost depths of his intimacy each man has his own mode in which individualizes the godlike features, percieves and represent them according to personal cultural-psycho-mental data.

Those who are always right

Avoid the people obstinate to be always right. After having exhausted their arguments, these egotist champions of vainglory will pass to humiliation of the opponent, to his disparagement. From here up to negation of evidence, that is to falshood, lie and untruth, the road becomes compulsory.

I am what I am

A special emphasis has the apparition, still from down of monotheism, of the word-concept YHWH, Iahveh. That is „I am what I am”. Sufficient to self. What a strong resonance can have this concept since thousands of years, when the modern physics, theory of S matrix bases its construction on „selfconsistency”! In the new vision the world of subatomic particles wouldn't be but a dynamic net of phenomena alike with the perpetually changing interior processes in Oriental spiritualist philosophies. „Selfconsistent” is the indivisible universe, consituted from an immense net of interconnected and interdetermining relations. Any process follows a cosmic unitary model through the interior dictate propelled by the proper intimate nature. This interior impulse (in which it is imprinted yhe entire „map” of Universe, „mathematic model”, „plane” or „programme”), impulse which structurates and destructurates, being the „essence” itself of nature laws, has it nothing in commun with what we'd like to call godhead?

Iahveh

I am convinced that the the translation of cosonants included in IAHVEH (in old Hebrew the vowels being aleatory) with „I am what I am” is imperfect. Semantically, faithful to the original, the Hebrew consonants are in consonance, probably, with „I am what it is”. Instead of tautology or a speculative „self-consistency”: holism (totality), omnipresence.

Tao and Christ

At Chineses, Tao is the way, cosmic process, in which the multitude of objects and phenomena evolve in intimate order of everybody's nature, in part, but also of universal nature as a whole. „ I from myself nothing can do” - Jesus says. „Father in me, He is that who makes the work”. The cause of a process will be, also in the Christic doctrine, the active, intimate force, inside of things.

But to accomplish

The entire work of Jesus, the mode in which he behaved with people, the kind in which he was feeling, keeping silent or expresses himself in parables, his psychology and message, universal humanist patrimony, carries the specific seal of Judaic Messianic idealism.

Jesus belonged to the „chosen people” destined to spread the Teaching, in order that removing the accessories of temporality imposed by ephemerous imperatives of historical moment, to develop the Mosaic wisdom of love, to focalise and project the Judaism into another dimension („You don't be angry and don't keep anger on the children of your people. Do love your neighbour as yourself” transcribes Mozes the godhead Order in his IIIrd Book (Leviticus 19.18). Otherwise, Jesus who unbending had believed in Tora has been characterized as „ the most Jew among Jews” before anything else, because he attracted, like nobody other, non-Jews to believe in the One, in the Unique ineffable, indefinable God of Israel. „You do not believe that I came to spoil the Law and the Prophets, He was saying, I came not to spoil, but to accomplish” (Mathew 5:17).

The monopoly of truth

If you are haloed by absurd vaingory of religious intolerance, of sentiment of holder of absolute truth, it will be quiet difficult to motivate in time of some epochal openings, in all fields (from physics to metaphysics, from economical to spiritual globalisation, with care for non alteration of cultural differences, of promotion of an ecumenism as comprehensive as possible) sclerosed positions and spiritual imobility. We meet in this epoch of search for common ways the stubborn persistence of a religious fundamentalism to both some classic cults and some sects. This continuous medieval „hunt of witches” elaborates condemnations and excomunications for important communities which dare to think otherwise and to prospect another perceiving of the divine. Chased by Church, these religious communities are anathematised.

„Eretical” face to what or who, we ask, somehow puzzled. Who didn't mistake once to throw the first the stone – Jesus said – and nobody risen it. How fanatic and absurd, at the same time, you must be, not only to deny the differences, but to condemn them with the sufficiency of that who has conviction that only he holds the monopoly of truth.

A Manichean classification

Freedom of conscience is a fundamental postulate in Charter of rights and liberties of man.

Do not derive from here also equality of cults in front of law?

It does not seems credible to me that it could exist „superior” and „inferior” religions, „official” cults, admitted by state, and others only tolerated. Unfortunately the social and institutional practice confirm the injustice and inequity of this Manichean classification.

Can it exist a human being which can represent at least the measure of God? And if not, where from the vainglory to say what is right and what is not, to quantify criteria of truth? I don't believe that the positive or negative thinking, isolated, denying each other, coud facilitatate the nearness to truth. I believe most in colaboration of the two types of meditation through comparison of balances and search for some solution of compromise, of synthesis...

Reconciliation

I believe that nothing can be more adequate to syncretic dinamism, so generous, on all planes, of our times but a global ecumenism. Unfortunately, this spiritual phenomenon is limited today only to Christian cults. Wouldn't be at least natural a return to roots, to recognition of direct filiation, to refounding, preserving specific of each religion, of the unity between Christianity and Judaism, of monotheist religions? The recognition, in respect of differences, of common origin, of unique Judaic-Christian morals could be a paradigm of humanist reconciliation of spirit.

Three conditions of ecumenism

What can we do today? Of course, no statements. But, the proposal, to all religions, of a vital ecumenism founded on three simple conditions: 1. recognition of God's oneness, 2 . brotherhood of all His sons, and 3. freedom of the individual to perception of divine, of Shape Less One, according to everybody's bio-cultural-psychological data. As each religion has its own spiritual way in search of the Absolute, individualizing its options of representation, and each individual in part has his own mode to perceive God, to „conceive” him, to fix him in his mentalism conformable to odd particularities of his culture and subjectivity.

An Arbor

I nourish the hope that Ioshua – Jesus to represent the living feature of reconsideration, with no resentiments and dogmatic prejudices, of brotherly relation between Judaism and Christianity. The originary monotheism remains, I believe, in history, like a stately arbor with roots thrusted deeply in earth and crown propping up the sky through three strong branches: Judaism, Christianity and Islam.

Religion of love

Ioshua-Jesus replanted on fertile soil of universality the living seed of original monotheism: the love. Therefore, in its conceptual evolution we will have to do, both in classical Judaism as well as in that „reformed” one, the Christianity, with a single God, of love. Ioshua-Jesus was that who, surpassing tribal limits, opened to man from everywhere the horizon of outruning of his moral and spiritual condition enlarging at scale of entire mankind the idea of the Unique God of Israel, inscribing, thus, religion of love in Universality.

The jump from barbarian

If for the human genre the original monotheism brings the first norms of application of a humanist erhics (love you neighbour as yourself; don't kill; don't steal; don't covet to other's woman, to his well-off, etc.) it signifies also the moment of leaving of barbarian dominated by law of the strongest and the entrance in the incipient universe of a new era: of civilization.For history of human genre the Judaic-Christian ethics marks the jump from barbarian empire of unbridled instincts into the limitless horizon of self-perfection, in civilization.

If...

If original sin would not exist, the garden from between the seven rivers, the Eden, or, with other words, Utopia wouldn't have chances to become a generalized reality? Nothing coud impede the adamic man (unsaddled by sin) to live in a general Paradise, in a City of Sun without shadows. In such a situation, he wouldn't have, either for what to pray or need of That who can forgive, or of That who can redeem...

The sacrifice of Jesus has as its motivation the same recognition of sin but on a plane superior to individual: forgiving of world sins which He assumed. The liberation from sin identifies with conscientization of this...

Thus, we could draw the conclusion that the „baptism” doesn't separate Christianity from Judaism, on the contrary, underlines the common origin of spiritual fundaments.

Contaminated by love

You can not arrive to wisdom without growing your sensitivity to surprise, to hear and understand movements of own soul.

As strange would it seem, the wisdom doesn't begin either with the cumulation of information or logic rigour, ordering and systematization of data, but with the first word of the soul, which gives sense and reason to entire existence: the love.

The love is such a concentration of positive energy, that the explosive force of focalisation of joy unchains affective particles diseminating them in the entire universe. So that the one contaminated by love will share one's sentiment to all, searching to cry it to entire world. Otherwise, as much more you give, as much more you receive.

Cleaning from slavery

With the spirit enriched by dimension of freedom, of a freedom gained through terrible sacrifices and sorrows („Your dead bodies will fall in desert”, „Fourty years you will carry the punishment of your ill deeds”) they know that only those who „have not been slaves will can walk on the Land of Promise”. Moses himself, conducting his people upto promised borders, as wouldn't can cross them he climbed on Mountain to end his days.

So that, first of all, they must „clean” themselves from mentality of slavery, and to extiguish it in 40 years of wanderins through desert, a generation of slavery, to generalize the spirit of free man.

The school from Iavne

When between smoking ruins of the Great Temple and omnipresence of Roman broadsword didn't remain any hope of survival, the disciples of a Rabi wraped up their teacher in shroud, put him between the unplaned boards of a coffin and came out with him on shoulders through one of the gates severely watched over by guards, of Jerusalem. Rabi Akiba and his disciples didn't use a trick in order to run in exile, or for organizing somewhere in the mountains a new resistence against imperial invader, or for hiding in silent living lacked of dangers; Rabi Akiba climbed mountain paths with his disciples in order to open a school. In order to learn new generations to read and to write, to read Tora and put questions. The school from Iavne ensured the continuity.

A negative theology

For someones the religious dogmas facilitate the way of represntation of God. For others, the dogmas obturate the same way. These feel the need to undress the sacred of attributes which would deviate/make more difficult a personal, free perception. I insist: the search, intuition and relation with That Without A Name are, probably, the most intimate-personalised processes of mental-intuitive knowledge even if the only definition of God is a minus definition. Or a negative theology. This impotency underlines to us, in fact, just the limit of rational step.

Jerushalaim

Here the man met the Absolute.

With sight lost in the cosmic horizon, breathing in chest rarefied air of heights, or crossing the endlessness of deserts, the man understood that Adonay ehad, Lord One is.

Here the human mind has created the amplest synthesis of all times: the monotheism.

Here the man searched a name for the Absolute.

And he called it Iehova, „What It Is Because It Is”, „Unique”, „Master Of Universe”, „Almighty”, The Name Less”.

Here the man carved in stone his Laws, fruit of his meditations, experiences and revelations. And there were born the decalogue of love for neighbour, the sacrosanct principles through which everybody, part of whole, can become the whole itself.

Patriarchs, Profets and Apostles distributed to world peoples, like some victuals of hope, the spiritual message of Jerusalim and the light of its supreme revelation: the love.

Resurrection of a dead language

The man lived resurrection of language with which he was uttered, first time, the Word creator of worlds, but classified almost unanimously, „dead”. A language carried for millenias only in the soul, in words of Saint Books, dumbfounded in scrolls of Tora, exulting the beauty of psalms of David or wisdom in thoughts of Solomon, living into laws of Moses and in parables of Jesus, in visions of prophets and apostles – sprang as if as from a fountain, erupted on streets, in public places, in university amphitheatres and in aulas of ieshivots, in books of the People of the Book, has exploded, suddenly, in unbounded liberty, in multicolored corollas of the phrase, in an alert and complex communication, with modulations, nuances, sonorities and profoundities never supposed.

Question marks

The history confesses: if you don't put the Evil at infamy pillar, the sin can return, horror can be any time resuscitated.

It is not wrong that who can believe that the eclipse of reason, void of humanity, abdication from human condition, outburst without obstacles of Cain instincts, of killer of brother, sorrow brought up to refusal of supportability, psychic and physical annihilation (through starving, beatings, burning and torture) and, lastly, the smell of burnt meat impregnating the air, skin, objects from around and glued to cortex – can they be ever forgotten? Can be forgiven, but forgotten never.

Are the tears and cold transpiration of memories enough to wash nightmerish images passed through thick smoke of cremation of million of Jews?

Can be forgiven the sin without being recognized?

Golgotha

Both Judaic and Christian theology put a special price on of expiation of sins through their confession, through sacrifice.

If Golgotha of crucification of Ioshua-Jesus projects in human conscience thr road of sorrow and of individual martyrdom, the Holocaust configures into a metphor of synthesis the road of torture and death multiplied at „chosen people”. The Evangile says that the Lamb of God has redeemed through his sacrifice the sins of mankind and of the „chosen people”; would the sacrifice redeem everybody's sins in part?

The message of Golgotha is unique: the memory of sacrifice on behalf of love can purify the human conscience, to save it.

Only through love we can save ourselves from slavery of sin and can hope that we will can leaven the spiritual unity of world.

3. La prima vedere cele doua talmaciri ale idiomului IAHWE par contradictorii-Decodarile de sens ni le prezinta insa

drept complementare.

SUNT CEEACE ESTE _inseamna cu ale cuvinte-umplu cu spiritul meu (substanta primordiala,particula dumnezeeasca,energia pretutindenara,

vibratia initiala,duhul sfant etc.)TOTUL.Si Totul e in mine.SUNT CEEACE ESTE se identifica cu nemarginirea.Cu Totalitatea (Holosul)

IAHWE e in Tot.Totul e in IAHWE.Nimic nu exista in afara Lui.

Aceasta asertiune totalitara se asociaza organic si complementar cu SUNT CEEACE SUNT

Adica autoconsistent.Suficient siesi.Iar daca orice asistenta ^din afara^ e exclusa inseamna ca ^substanta primordiala^(sintagma conventionala

caci nimic nu poate fi primordial in timpi diferentiati coabitind in infnit) poarta in sine germenii autodezvoltarii,aformarii formelor unicat,

a SINGULARIZARII.

Universul cunoscut coexista cu nenumarabile universuri paralele aflate in diferentiate faze ale singularizarii.Explozia cosmica Big Ben sau transformarea mormolocului in broasca sunt procese la scari diferite ale aceleasi singularizari.

Ib concluzie.Decodarea idiomului IAHWE aduce in prim plan unitatea celor doua asertiuni..SUNT CEEA CE ESTE si SUNT CEEA CE SUNT_

IAHWE este totalitatea care se singularizea

3. At first sight the two translations of IAHWE idiom seem contradictory. Yet the meaning decodings present themselves to us as complementary.

I AM WHAT IT IS means, with other words, I fill in with my spirit (primordial substance, divine particle, ubiquous energy, initial vibration, saint ghost, etc.) THE WHOLE. And the Whole is in me. I AM WHAT IT IS identifies with the boundlessness. With Totality (the Holos).

IAHWE is in Whole. The Whole is in IAHWE. Nothing exists outside Him.

This totalitary assertion is associatiated organically and complemetary with I AM WHAT I AM. That is selfconsistent. Sufficient to self. And if any assistance „from outside” is excluded it means that „primordial substance” (conventional syntagme because nothing can be primordial in differentiated times cohabiting in infinity) carries in itself the germs of selfdevelopment, of uniqueness forms formation, of SINGULARISATION.

The known universe coexists with numberless parallel universes found in differentiated phases of singularisation. The cosmic explosion Big Bang or the transformation of tadpole into frog are processes at different scales of same singularisation.

In conclusion. Decoding of idiom IAHWE brings in close-up the unity of the two assertions. I AM WHAT IT IS and I AM WHA I AM.

IAHWE is totality which singularizes itself.

Versiune de George Anca

George Anca

vineri, 6 decembrie 2019

SINAPSE III

Silvian Floarea

Arun Cotruș

Geamurile sângerii

Daniel Vorona

Liliana Popa

Ecaterina Petrescu Botoncea

Mos Nelutzu G

Anatol Covalli

Adriana Dandu

Isabela Nicoara

Un comentariu:

Arhivă blog