BANGALORE

BANGALORE

George Anca – Adrian Bucurescu – Octavian Soviany – Flori Bălănescu -

Ramona Muller – Lora Levițchi – Șerban Foarță – Monika Szentendrei -

Antonio di Gennaro

George Anca

 (Bangalore) Am optat ieri pentru predare la clasă serală (punând în paranteză incorectitudinile din prospect). Persecutorii sunt la fel, dar numai în fața unora să mă pierd, ori mă și autopersecut ? Sper că Nansi va picta săptămâna asta. Tânărul care-mi ține compania crezuse că scriu franțuzește. Este pentru dialogul egal profesor-student. Mathura, Agra, Gwalior, Jhansi, Naghpur, Wardha, Vijayvaia..... Bangalore. Călătorie – mimoză sensibilizându-se la sânge viu.

          Plugarul arghezian, boii lui Grigorescu, steagul izmenelor fluturând peste fecalele obștești. Am 75 de kg, spun totdeauna adevărul dar cu atâta tact încât nu supăr pe nimeni, adaugă oracolul femeiesc de la cântar. Vindhychal, copacul cu frunzele de țigări beedi.

Coșmare scurte de expres schimbând prăpăstiile des

Albul cimitir creștin într-un sud fără închin

          Rase, culori, 2400 km. Atât de în sud orașul științelor. Călătoria face bine lingvisticii române la cursurile din august. De-aș pierde impresia de domiciliu forțat. Citirea în peisaj te vindecă de biblie, de Gita, nu de Miorița. Mulțimea satelor bordeiene mi-a adus aminte singura traducere din Sadoveanu în India.

          Tăcerea familiei tibetane din compartiment, care n-a coborât în B., mi-a atras continuu atenția – oameni, popoare tăcute – cei din munte, din exil, din asceză. Întorcându-mă din Palermo la Roma, un cuplu sicilian a insistat să primesc o portocală imensă. Vorbeau tot timpul, femeia era foarte veselă și de aceea frumoasă și tânără, el era îndrăgostit de nevasta lui. Erau muncitori. Mă gândisem la lumea lui Elio Vittorini, mai mult decât a lui Sciascia, dar îmi păreau altfel. Tibetanca alăpta din când în când copilul, care numai atunci schița gestul cerșirii laptelui, poate și vreun sunet  șoptit numai pentru mamă. Numai sânul femeii abătut dar imens rotund se poate asemăna cu portocala din trenul italian cu gustul iubirii vorbărețe.

          Ahile mă invită cu ei la cămin, dar acești băieți se distrează altfel decât latinii și nu am liniște de distrat. Bătrânul mecanic de avion, cu doi fii aici, i-a revelat unui profesor visiting din Chandigarh că sud-indienii se îngroapă, după moarte, cu excepția brahmanilor, care se incinerează, în timp ce în nord se crematizează toți. Era foarte vesel să dea o informație pe care englezul n-o aflase doi ani de zile. I-am cumpărat-o și eu, dar parcă aș mai fi auzit-o.

          Citirea broșurii de ortodoxie, în engleză, mi l-a adus în minte pe Stăniloae. Comentarii elevate, deși rezumative. Probabil ortodoxia românească se va reafirma în lume prin urmașii Gândirii și ai Telegrafului. The tradition of life Studies supplementary to Sobornost number Romanian essays in spirituality and theology Edited by A. M. Alchin. Fellowship of St. Alban and St. Sergiu, 1971. Saint Callinicus of Cernica (Stăniloae), Liberty and Tradition in Orthodox Monasticism (Antonie), Man's Freedom in the Service of God (Cleopa), Christian Responsability in the World (D. Stăniloae).

          Pe la 8, cu țigări fumate și îmbrăcat în ce am ami bun – puloverul făcut de Nansi, întâi, cât mi-o ține de cald (max 28 gr C, min. 20 gr. C) – iau un scuter și ajung în sud la IIWC (Indian Institute of World Culture), plasat pe strada care poartă numele fondatorului (1945) acestuia, P. B. Wadia.

          La etaj, Mrs. Ten Broeck parcă mă aștepta și am intrat în discuție ca și cum ne cunoscusem (da, prin scrisori). Nu e olandeză, poate neamul, ci americancă din Philadelfia venită aici în 1950 și ținându-se indiană. Îi plac așezările liniștite și mici cum era Bangalore, dar care a crescut enorm (peste 2 milioane). Îmi scrisese că la ei conferințele nu pot dura trei ore, se bucură că n-am luat filmul. Tocmai trebuie să meargă la o școală a ei, azi-dimineață se cântă cântece devoționale – vreau să merg?

          Are ochi buni, e căruntă, blândă și exactă, aproape tăios dinamică. Nu are nicio religie. Nu pare evreică. Din biroul ei se vede sala de lectură, amplă, la parter, egală – cea de conferințe. Conduce mașina puține sute de metri până la The East-West School – curte mare, teren de baschet, două așezăminte din frunzare – foarte frumoase, clădirea zidită a școlii, cu mobile moderne – discutăm și fumăm în biroul directorului, un tânăr bărbos, tăcut – psiholog, d-l Chandrashekar, interesat de Piaget, apoi intrăm în sala cu aproape suta de copii, așezați pe așternuturile de pe podea – 3 clase – băieți și fete îmbrăcați curat și uniform, profesorii se așază pe bănci, se cântă cântece englezești, sanscrite, hindi, kanarra, apoi, în picioare, imnul indian – în față, cel mai mare portret – al lui Christos.

          Continuăm discuția în trei, d-na T. și directorul, care a fost profesor la o școală de fete, sunt pentru clase mixte, educându-i ca pe frați și surori, găsind că abia se ajută unii pe alții. La plecare, sunt prezentat profesoarelor, invit pe toată lumea la conferința mea de marți și primesc asigurări că toți vor veni.

           Mi-am luat bilet la Shatranj Ke Kilari / Jucătorii de Șah  de Satyajit Ray. N-am mâncat de aseară. Cu bănuții din mână voi bea cafea, dulce, spumoasă, albă, cu același gust în toate gâturile și trunchiurile din toate piețele, orașele și bordeiele.

          Shatranj... / Șah... film premiat, lăudat după luni de zile, în Bangalore, pentru frumusețea dialogurilor, ținut de studenții mei de plictisitor, politic, despre un joc al celor ce au timp, face proba adâncimii cinematografiei, a industriei sociale de mari dimensiuni care o intermediază. Doi prieteni bogați au viciul șahului, al confruntării maniace numai în graiul sculpturilor și bătăliei dintre simulacre. În câteva, destule, scene de șah, se mută numai pionii (piata) și, ca excepție, caii (ghora), iar în final se ia regina (vazir) de pe tablă.

          Fastul fumatului, bărbăția neglijării nevestelor, plecarea la luptă, sub flamuri mogule, împotriva nou-veniților englezi, scena morții unui bătrân – nimic fără șah. Jos de luxul lor, pe   „front”, jucând sub cer se ceartă, cel inteligent trage un foc în cel pasional, care, împușcat doar în cămașă, după rodajul morții își cheamă partenerul să mute, să exercite cultul comun. Sultanul e poet, privește în extaz dansatoarea de Kathak, recită când Sahib resident, generalul scund parcă de spleen, îi mai comunică un ultimatum pentru abdicare.

          Când stau față-n față, îi oferă coroana, absent, ca acela să spună turmentat că n-are ce face cu ea. Nu e numai tabla de șah la partida din 1857 a schimbării stăpânilor moguli cu cei englezi în India, nici doar luptele de cocoși ori berbecuți, scene ceremonial simbolice, dar și o compoziție modernă, general umană, o abordare a condiției absurde a individului în fața unor piese eterne, fantastice, decorative, ireconciliabile.

          Atmosferă viscontiană, din Ludwig. Bilingvism hindi-englez, muzică bi-continentală, frenezie urdu. Constructivism psihologic regizoral. Respect pentru textul scriitorului Premchand. Sensul aristocratic al istoriei mogulo-engleze a Indiei. Viziune nemijlocit clasică.

          Lumea vine la acest film, în Bangalore, mai bulucită ca în Delhi. Când ora sfârșitului de spectacole sună și cinematografele își schimbă credincioșii, străzile devin de necirculat. Piața Majestic tresaltă de multe mii de oameni, absorbind orice eleganță și lux infatuat, egalizând sectoarele despărțite prin baraje de lemn, de castă, de proprietate         „dinăuntru”.  

          Cinci ore mi-am paginat însemnările, mă bucur să fie ascultate, pe bandă, Miorița și Meșterul Manole, din antologia lui Tiberiu Alexandru și să se proiecteze imagini de mănăstiri și de orașe. Șase silabe în două orașe: București-Bangalore. ... some values of that Romanian Carpathian-Danubian history and civilisation, its latinity, orthodoxy, perpetual humanism, the philosophy of existence and the spirit of construction, the ecuation of popular mind and universal personalities, the Romanian vocation of synthesis, an axis between Orient and Occident, as single like miraculously preserved Latin Oriental Country, Romanian culture of today, and last but not least India in Romanian culture.

          6 P.M. Public lecture  UNIVERSAL VALUES OH ROMANIAN CULTURE Speaker Dr. Gheorghe Anca. Un afiș pe stâlpul porții, unul din litere decupate în holul Institutului, altul bătut la mașină, totul în familie, între membri, teozofi, jurnaliști.

           Directorul Venkataramayah, bătrân și încet, provine din Mysore, dar e aici de 40 de ani. Are o blândețe aspră. Moșmondește niște hârtii, mă întreabă cum mi se pronunță numele. Mă duc cu bibliotecarul atoatepricepător, care vrea să devină dumnezeu, ceea ce (nu) se poate (în țara mea) numai în India (ai dat lovitura) – vor fi 80. D-na S. T. mă salută. Apare ziaristul, vorbind de război, teozoful cu folosirea telepatiei (de către sovietici) în scopuri războinice și piramida cehoslovacă de ascuțit lame. Dacă pot vorbi cu mama? Visul e important, se poate comunica numai cu morții buni.

          Pornisem cu toții spre sală, coborând. D-l V îmi spune ritos că mă va introduce - vorbesc, cât, un sfert de oră? - o oră, zic – nu am și ilustrații? - Ba da – Programul la noi nu poate depăși o oră. Mă prevenise d-na T că punctualitatea nu e indiană, dar dacă au introdus ceva în Institut e tocmai asta.

          La 6.15 se începe. Încep. Versurile din Blaga au convenit. La comentarii, un bătrân din față a început niște muște spiritualiste, de-am făcut teoria Transilvaniei. Am citit, dar pe deasupra, am sărit, am pus banda cu Miorița, n-am lăsat-o până la sfârșit, mi-ar fi plăcut, dar timpul. Nu exista decât epidiascop și proiectarea diapozitivelor era un chin, dura și nici nu se vedeau imaginile, de-am zis să mergem în România să le vedem pe viu. Am conversat.

          La sfârșit, surpriză, a apărut Ahile (Akhiles Trivedi), cel din tren, cu un prieten al lui și cu cele două femei. După cuvintele directorului pline de emfază stimulatoare, și asta mi-a făcut plăcere. D-na T.mi-a recomandat să nu mai țin capul în piept, că voi avea ceva de spus  – se grăbea, o aștepta mama ei, de 84 de ani, care mă ascultase. Mi-a reînnoit și directorul invitația în octombrie – cine știe?

          Fusesem avertizat de bibliotecarul Somasekhar că obiceiul este să plece lumea, jumătate, d-na T. însăși mă sfătuise să anunț film, căci așa vor rămâne toți. Oricum, n-a plecat nimeni și, dincolo de obosita mea reducție a  unui text prea lung și științific, prea analitic și neexplicativ, inițial, în context, am observat o atenție reală, chiar un interes. Poate sunt un profesor bun. Bibliotecarul vrea să învețe românește. În afară de cuplul tibetan, cu copilul tăcut, și cuplul bătrânului din Kașmir, cu fiii în Bangalore, jumătatea tânără a compartimentului s-a înființat să mă audă și m-a complimentat.

          Nu e vorba de cunoașterea de sine a vorbitorului – înțeleg acum mai bine -, dar de a ști cu cine ai de-a face și în ce privință. E limpede, India este interesată de India (Poate și de America, Rusia, China), de autogândirea țării: au plăcut detaliile și mai ales viziunea  poeticii sanskrito-române, sunt sigur, mi s-a și spus.

          Dr. G.A. este pentru prima oară în Bangalore, în IIWC. Este din Romania. Va vorbi despre valori universale ale culturii românești. Noi credem că o asemenea temă ține de relațiile interculturale, oferindu-ne prilejul să aflăm despre culturi ce pot duce la înțelegere, la universalism. Dr A. este produsul universității din București ... / date bio /... Cum vedem, e un fin reprezentant al tinerei generații, are numai 34 de ani, aducând o nouă viziune și evaluare pe care noi, credincioși valorilor și ideilor, o salutăm cordial.

          La sfârșit, nu după un sfert de oră cum crezuse, dar după o oră și un sfert, și-alea pe repede, mi-a mulțumit pentru outlook-ul asupra civilizației românești, sala aplaudând.

          Literatura e meserie absurdă: o scrii în viață și se recunoaște postum. De-aia lucrez în tren, să vând la coborâre. De n-aș găsi gara goală. Mai bine de un editor de mersul trenurilor sau de o fată de la manuscrisele clasicilor. Călătoria lungindu-se, încep să mă tem oricum. Mă apuc de aforisme ca să nu cad pe terasament.

          (atac) Mă visez întors în România, într-o casă asemeni celei de aici, reparată. Rudele mă privesc, îmi spun câte ceva. Nu puteam ajunge de ieri până azi, nu sunt cu voi, trebuie să visez – niciun răspuns, răceală, Viorica, Jenica, vă spun că nu m-am despărțit de Nana și Nansi – ea tocmai plecase să facă yoga. Guru-ul învață violent românește.

          O boare. Timar Pur, cu Nana. Cumpărăm săpun, ciclete. Plouă. Înaintăm. Acasă toarnă și fulgeră. Nansi ne dă să mâncăm. Curând cădem îmbibați de muson.

          Trebuie să deschid cursurile. Studenții, risipiți printre etaje. O comisie asistă. Câțiva s-au strâns în sală. Îmi spun în minte fraze adânci, de efect. Am deschis cursul. Oare castelul din fundul mării al milionarului va fi fiind la fel de umid? Ai mei vor recita – începutul teatrului de limbă română al Universității din Delhi – Peste vârfuri, La steaua, Facerea rigvedică în română, cor, român, apoi Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Blaga, în engleză, Păunul de Barbu – română, hindi, Shatranj de Sorescu, hindi, Cartea de Anca, punjabi. Cântăreți de sitar și veena. Studenții se înscriu la universitate, plătesc taxa, dar renunță, atingându-și scopul de a obține permise de autobuz.

          William Wordsworth dacuri subcerești Mai supraviețuim Pe columna traiană o zi un mileniu renaștem musonice ploi înotul în timp o cetate renaștem nor de lăcuste Reumatism, tuberculoză. Cutremure, ucideri, rugăciuni ciclon de acte tributare.

         

Pot fi atacat în stradă. This lecturer?

Programul Eminescu. Animație.

Statuia lui Vivekananda se inaugurează astăzi

Speech cu Sangasen Singh (I think that

          Schopenhauer is German) – șeful Deptt.

          Buddhist Studies, despre Eminescu.

                   Salutat de Panka. Warmly.

Afluență de vehicule pe Chhatra Marg.

A răsărit soarele firbinte.

Ieri am privit două veverițe copii.

Rullerul a observat că am scris

          poezii contra unora. Lui?

          „dară pe calea ce-ai deschis

          n-oi merge niciodată”. Apoi al doilea

          ruller, la infinit, aceeași.

Cărticica de conversații va fi în draci.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.

Eu însumi în panjabi.

Muzică de veena la universitate.

Xenofobie cu ușile închise.

Să-i scriu lui Marin Preda, nu lui

          Râpeanu.

Nansi reprezintă România. România o

retrage pe Nansi, India-bursa, mâine-poi-

mâine. Ne vedem infamați de famați

Zahăr, biscuiți, chibrituri. Signal.

Mâncărimi în pizdă.

Coșmare muncitorești, sub dictat.

Alternative înseninării și abisuri.

Degradare metaforică, retorismul

          umilului, scopitului, cumintelui.

Mântuire prin muzică, isterie, murire.

Nu te las, vreme de apoi, să mă aștepți.

Evanghelia după mine ba eu după

          evanghelie.

         

          Predau româna în draci. Redus numărul de țigări din lipsă de bani. Negresele au apărut în sariuri la Gandhi Bhavan. Și iraniencele. Disputa grupurilor. Scrisoarea I este tradusă în punjabi, malayalam și telugu. Au sosit „ambasadorii”, anunță Nana – CR și nea I. Ceva reviste și tachinări, de ce nu mă duc pe acolo. Îi ofer pliante, îmi spune să i le duc țaței Leana – adaugă, de la noi din sat, a, pentru mine doamna Leana, măcar schimb numele-n Maria. Invitații la expoziția de pictură românească – o deschide P.C. Chunder – și la recepția din Imperial Hotel. Vrea să-l vedem acasă, nu plătesc scuter. Șefii mari sunt în concediu, mai așteptăm după bilete. Nansi face greva studiilor.

         Se va tăia strofa din „Diana”, ca și „Păunul”. Își ridică schizofrenia la rang de reprezentativă, nu au alt rost decât să împiedice absolut orice cuvânt autentic în cultura românească. E greu de spus ce-i trage la fund iremediabil, o societate de o inerție dusă la sublim? „Muncim de dimineața până seara, facem și munca portarului”, îi spun că aia nu e muncă și „să faci bine să ajungi cel mai mare diplomat”.

          Nansi are intuiția că mi se vor face insinuări și pentru First Romanian, chiar îmi sugerează să nu mă mai omor pentru carte. Măcar Geza mă acuză că eu sunt cel ce zice că e bine, totul, la noi, că aș fi naționalist, mă iscodește dacă mi-aș permite să să fiu împotriva lui, mărturisind că el m-a lucrat pentru că nu îl rugasem înainte să mă susțină – se pronunță că-l neglijam. Spune bazaconii despre toată lumea, polonezul cumpără înnebunit, terorizat, predecesorul său s-a făcut vinovat de tantra, plus că a mai și crescut în casă de orfani.

         Examenele la care sunt supuși suplimentar față de mine, mă denotă indirect cumva deasupra, într-o sferă proprie. Uneori am impresia că anumiți, înainte de a da cu piatra, aruncă o scuză. Lupta mea e totuși morală. Virulența, dacă bate în retorism de poezie, în melos. N-am idee specială despre divinitate, dar aceasta, se poate crede, îmi ține uneori partea, cât să nu mor de rușinea injectată pe toate filierele în jurul existenței noastre.

          Așa că trogloditismul cinic, în haită, de cocote fără ștampilă în condicuțe, căzute pe chestia asta în abstinență de nevoie, refulată în mâncătorie și copită, n-are decât să-mi pară providențial. A fi împiedicat să trăiști, mai treacă-meargă, ajunge în firea degenerărilor, ceva mai rău, fără nume, ofensator până în rărunchii istoriei, asta dezarmează. Nu e de lăsat pe mâine nici răzbunarea, ce ni se dorește, s-ar spune holera în fiece oră, spre a fi poate lăsați să putrezim nearși, neraportați, neșterși din gelatina de hârtie a ordinii.

          Ajungem  la Spitalul Sf. Ștefan. Lume amabilă. Doctorul foarte tânăr, din Orissa, îmi spune despre Jaganath Puri, eu de Alecu Ghica. Radiograma trebuie citită mâine de un al treilea senior doctor. Târziu, Nansi își amintește că a mai avut amândouă picioarele în ghips când era copil. Pare veche, îmi spune astăzi dr. Joseph despre fisură. E o entorsă, va purta două săptămâni plaster.

          Curând, el se angajase într-o operație. Culoare pline de pacienți, însoțitori, surori subțiri și cumsecade ori importante. Ghipsul pus. Înapoi acasă. Mâncare chino-italo-tibetană, numai cu macaroane și ouă. Fierb apa, laptele dă-n foc. Vremea se schimbă. Nu ne interesează din nou nimic. Nici yoga, nici M.Phil, nici D. Litt., nici porcăria diplomato-antidemocratică și antiumană, nici localnicii cu viața, clevetitorii ori poeții lor.

          Mi-e somn. Nu pot trăda. Țânțarii iau furnica uriașă drept Gulliver. Ratarea se bazează, în ce are sublim, pe sensibilitate, iar în uzanța ei de grup pe agresivitatea nulității, neantul activ proferat de Șora, prima categorie opunându-se tuturor celorlalte. Nu e o criză a individului cât o supremație a vidului. A fi o personalitate înseamnă trăirea în moarte impusă. Și câte precepte buddhiste inoperante.

          Nu știm, adevărat, absolut nimic ce ne așteaptă. Ne obsedează pierderile netipice. Suntem doar pe drumul nostru. Picherii înarmați ne scot din sărite și atât. O umilință cerebrală, creștină. Comerțuri cu neîntrerupte accidente mici, plus ritual – mi-ești surată pân la moarte? - sunt moartă pân la moarte. Nu vom mai avea deodată de arătat decât spre noi înșine.

          Coincidențele îmbogățesc subsolul universului. Moartea ne va fi coincidentă. Horoscoapele nu sunt fără șanse. Intrăm în coșmare mai tasate. Strângem dinții prostește rușinați. Corpurile ne devin expresii disidente. Disperările de împrumut consolează. Ofensatorii inspiră milă – parcă totuși putem să băgăm, la rându-ne, pe toată lumea în pizda mă-sii.

          Ce cârpaci e un ortoped și acoperă un mit. De ce n-am acoperi și noi cârpele în care suntem încercați? Scutecarii n-au stofă. Step de idei accidentat și el. Dezbinul materialist ordinat ne intimidează... Sunt timidă, începe să recunoască și Nana, singurul nostru stăpân și bucurie.

  Socotească internaționalii, în rețeaua de scabroase superstiții, bife de păcate imposibile, ba vom colabora baudelairean dându-le descrierea excitantă a ceea ce ei necunoscând pun în coada unor cuminți, onești și mistici prăpădiți cu artă în nas, fără batistă în buzunarele rupte, cusute, rupte. Vor fi destui să ne amintească atribuindu-ni-le propriile lor pehlivănii, refulări, proletcultisme.

          Ce puteam face decât să-i cred pe alții mai intelectuali gândindu-i pe-ai noștri mai trădători. Le spui ce e cu tine și ți-o taie că au auzit ei de la prieteni ca Orlov așa și așa, îi lași să moară proști, țipi că te dai la fund de zile mari pe care le maimuțăresc abject. Acest sistem de impotență a lăsat satele goale și s-a făcut oficiu diplomatic.

          Că-i ofensează Eminescu, Brâncuși, Blaga, ce tradiție reîncarnează, ce perpetuitate în dedublarea unei societăți pe capul unui popor cântat în trompete neînregistrate? O blândețe de ironie generalizată, o încrucișare turmentată de mâini în fața lărgirii și trecerii timpului, un turism prin viață, istorie și antifapte, o vânjoasă – cotropitoare din rădăcină – tristețe, înnobilată de disperare mioritică.

Literatura e meserie absurdă: o scrii în viață și se recunoaște postum. De-aia lucrez în tren, să vând la coborâre. De n-aș găsi gara goală. Mai bine de un editor de mersul trenurilor sau de o fată de la manuscrisele clasicilor. Călătoria lungindu-se, încep să mă tem oricum. Mă apuc de aforisme ca să nu cad pe terasament.

          Un indian care învață cu obstinație românește, via yoga, aduce revelația universalismului anticomparatist, oricât similitudinile sanscrito-române l-ar stimula. Româna inspiră o forță spirituală și vibratorie nedisimulată de gramatici și fonetici, inaccesibilă diplomatismului alingv și acefal, greu de înțeles de colocutori, colocatari și contemporani.  

          (comitet) O oră așteptând 101. Un loc, mă împinge o baldâră, cedez. Jantar Mantar, cărămidă a universului. Cozi, orbi la autobuz. Imperial Hotel. Ball Room. Românce la bal, soți la costum negru. Mi se zice „domnul autor”, te-am văzut în revistă, ba „te-am făcut autor”, sunt demult, i-am răspuns însărcinatului.

          Speakerul – după trei culori și ritmuri evreiești de Sahia – încheie cu ”Jai Hind”. Eu, lui Lamba – a spus long live Romania, Jai Hind? - numai Jai Hind. Și când începe al nostru, vorbește „englezește”? Costel mă trimite la înghesuială, pe mâncare, că eu n-am, nu ne vizitează, că noi n-avem, ăla e mare („nu ți-am spus?”).

          Articolul meu e serios deși cuminte, ascunde ceva adânc, probabil iubire. L-am omis pe Yogindra Wadwa, topul promoției. S-ar fi vorbit și pentru conferințe la radio pe aceleași subiecte. M-am întors cu Lamba în autobuz. Mi-a spus că Harbajan și Joshi  nu-s, fiecare, nici 10% din Khol. Mi-a aruncat că scrisoarea de confirmare  la congresul Antropo este foarte importantă. Mrs. Shunglu a fost foarte impresionată de lecția mea pentru manual. 

          Clasă, psihologie, articol de afișat. GM, „am avut clasă” (cred că pentru a nu-i fi scris numele am și luat aprobare). Bahtia, secretarul preș. S.A. - mâine V. Mirodan Alexandru, Mitru Alexandru, Preda Marin, Rogoz Adrian, Simion Eugen, Simionescu Mircea Horia, Sântimbreanu Mircea, Ștefănescu Mircea, Velea Nicolae, Zaciu Mircea, Zamfirescu Dan, Zincă Haralamb.

          CR, însoțit  de Marin Falcă (în turneu 21 de zile prin India), mi-a adus scrisori de consolare, una similioficială, congratulându-mă pentru a fi fost făcut terchea-berchea o mie șase sute de lei perechea, cu copilul în afara legii (alocația?) Am comentat academic rahatul. Decentului Falcă i-am sugerat Jantar Mantar, dans, zoo.

          CR vrea să mă bage în comanda de o sticlă și un cartuș. Devin, cu ei, și eu străin de mine. Intru în alertă, ca-n București. Mă simt din șantajat șantajist, out of my balance. Falcă să nu se rușineze de religie – l-am salutat, la plecare, cu mâinile împreunate. CR mi-ar fi dat bani până acasă dacă aș fi acceptat să-i însoțesc la un coniac, l-am refuzat (să-mi împrumute pentru înregistrare n-avea).

          Dr. Gulati ne-a urat creșterea prieteniei româno-indiene de ziua națională. La puțin, a apărut, pe neașteptate, bătrâioara Miss. Dasgupta, șefa de doctorat a lui Nansi. Sugerează pentru Nansi, chiar și pentru mine, înregistrarea la Calcutta. Povestim îndelung episodul Mircea Euclid – Maytreyi Devi. Știe cel puțin cât mine despre aceștia.

          L-o fi iubind pe Eliade? A comandat cândva la Londra, și o are, Șamanismul. Bănuia doar  că el este personajul aclei faimoase cunoștințe, autoare a sufletului nemuritor. Ne povestește despre Stella Karmrish, vechimea univerității din Delhi, colegialitatea ei cu P. C. Chunder. Ne felicită auzind de ziua națională a României.

          Un comitet de urgență se convoacă pe baza a cinci semnături, ceea ce inamicul meu și al tuturor a obținut, minus a mea, dar când s-o depună, amărâtul de comitet fusese deja programat din inițiativa șefului. Nu s-a mai citit nici formal ce urma să se discute, fiindcă memoria ar fi scurtă, degeaba auzisem că și propunerile mele etc.

          La istorie, prezint în 4 septembrie la 10.15, povestea României Mari și a Daciei lui Burebista. Se nimerise și Thusu (cel mic), deștept că nu se poate concepe MA în ceramică, de i-am întors că funcționărimea de la noi, la fel, n-o fi auzit de Krishna și se poate opune.

          D-na R. mi-a recitat din Tiruvalluvar versuri muzicalizate de silaba -kha, urmând să-mi intermedieze o întâlnire cu unchiul ei, mare sanscritist și, probabil, să ne viziteze pentru ce ne-a mai rămas nouă în franțuzește.

          Sunt ecouri la articolul meu, ungurul cerându-mi o copie. Imposibilele aprobări ale forurilor competente-impotente care se referă la reprimarea individuală, se arată cu serioase repercusiuni la nivelul întregii influențe-antiinfluențe, care stopează birocratic, cinic, hoțește, după caz. 

         Scrisori către maeștri (71 – 17 Bombay, 12 Delhi, 5 Madras, Calcutta, Gauhati, 3 Bangalore, 2 Baroda, 1 Trivandrum, Luknow, Srinagar, Calicut, 18 necapitale): K. Singh, A. J. Jafri, D. V. Bharati, Jainendra Kumar, S. D. Saxena, N. Sahgal, A. Valliappa, M. A. Anand, H. Sadarangam, M. Jahveri, K. B. Nair, R.P. Jhabvala, B. P. Mishra, C. P. Saikia, G. G. Patel, A. Pritam, M. C. Bora, S. G. Betai, M. A. Kami, R. D. Dandekar, B. Bharna, P. Goswami, N. Barua, R. S. Mugali, H. Chattopadhyaya, H. Dwiwedi, J. Das, N. K. Pandya, A. S. Ray, M. P. Samasundaran, M. Ray, S. Mukhopadyay, M. D. Malgonkar, M. R. Pancholi, V. D. Tendulkar, K. N. Subramanian, B. K. Bhattacharyya, P. Lal, G. K. Mathur, D. J. Patak, U. J. Joshi, G.H. Bsoker, Kamleswar, K. Das, . Saikia, L. Majumdar, V. G. Gokak, S. H. Vatsyayan, C. Baksi, N. V. Rao, T. P. R. Sundaram,  C. D. Narasimhaiol, A. J. Jussamala, R. K. Narayan, A. Desai, N. Daruwala, P. R. Hirandani, U. N. Ashk,  G. C. Haldar, B. J. Handesara. S. Sen, V. Sitaramiah, Nagendra, N. Ezekiel, M. T. V. Nair, H. R. Bachchan, K. R. S. Nyvengar, V. Raghavan, S. H. Joshi, A. A. Nambudiri, R. Bahnumati. 

          Studenții din Mauritius învață aici pe Marx. Corp la corp, Corb la corb. Clasa mea, metafizică. Nansi o lasă pe-a mea și mă tunde. Îmi taie și din mustață cu foarfeca de pomărit. În cap ne bate vântul, cine suntem? De ce-a adormit toboșarul? I-a picat capul pe tobă. Clasele și castele. Om rămâne în româna lui Nansi, eu sunt Miorița, căzui profetic, păr creț, fii bun, te paște, amândoi, toți, cheamă băieți și fete, nu te plânge de mine, aranjat între bătrâni și bătrâne părăsiți de pasiuni.

          Le-am dat versurile imnului român și studenții au cântat Jan Man Gan stând jos.

          Press Cloub of India, Raisina Rd. Lansarea cărții Nicolae Ceușescu, President of the

Socialist Republic of Romania, on the major international political topics. Conduce lucrările un sardar, un altul elogiază România, al treilea realizatorul lucrării, bătrânul prof. J. S. Bright – despre sine și tineri, suferințele din vremea emergenței, depre un ambasodor mare, om mare reprezentând o țară mare, despre carte, fiecare cuvânt ca din biblie, asupra păcii lumii, nu numai comuniștilor adresată, dar întregii lumi, împotriva neocolonialismului, imperialismului, abordând probleme mari ale Americii, Africii, Asiei, Americii de Sud. N. C. e unul din cei mai mari lideri ai lumii moderne, vorbind lumii întregi, în cuvinte de valoarea celor din biblie, Geeta, Shastra.

          George Fernandes vorbește rar, cu pedală. E frumos. Marin Preda e un Fernandes urât. Ministrul indian provine din Goa. E socialist. Lansarea formală a cărții nu-i apare drept cea mai importantă treabă. El vrea să spună câteva cuvinte despre cum l-a pasionat, în ultimii ani, o țară mică, plasată într-o situație geografică critică, cheie, având un președinte care e prezent în lume cu poporul său, animat de ideea și înfăptuirea păcii, vorbind o limbă a reconcilierii. Cu două luni în urmă, a fost pentru trei ore aici. Un foarte mare președinte. Un schimb de idei - timp de trei ore, n-a fost timp pentru discuții lungi, dar au contat zâmbetele – despre probleme ale lumii actuale, în primul rând despre dezarmare, nucleară și convențională.

          Am fost impresionat de erorturile pe care le face constant, clarvăzător. Noi, pentru un popor de 630 milioane afectăm în industria agrară câteva mii de crore de rupii anual, dar în lume se cheltuie mii de crore zilnic pentru armament. Preș. C.  își face o misiune din lupta pentru pace. Am fost fascinat de personalitatea lui, de zece ani încoace și de mai înainte. E un om al păcii, atacă problemele păcii și războiului în manieră foarte pozitivă, reconciliantă. Curajul convingerilor, de-a lungul anilor – nu e nevoie să repet – fascinează în domeniul ideilor, ca și al intereselor națiunii sale.

          Semnificația problematicii războiului și păcii este legată, pentru mine, cu aceea a drepturilor omului, ale individului.... În timpil emergenței, obișnuiam să trimit și să tipăresc scrisori din underground. Pentru mine, idealul păcii la nivel global este conectat cu dreptul fiecărui individ de a trăi, cu justiția socială. Avem o cultură de 5 stele. Venitul național per capita este de 1000 de rupii anual. O mie de rupii pentru o singură zi costă o cameră într-un hotel de 5 stele din Bombay. Aceasta e contradicția. O mare luptă pentru ființa umană.

          Seth a povestit că-n România nu se pune la fel problema, că președintele român e foarte mare, dar și indienii au lideri de seamă, ca George Fernandes însuși, apoi a invitat audiența ritos la o ceașcă de ceai. Lokesh Chandra îmi spune în doi peri despre articolele mele și despre deschiderea Indiei – el care mă invitase a scrie o carte –,  ne vom vedea după sesiunea parlamentară, zice. Sunt prezentat lui George Fernandes, care se arată amabil, îmi spune ceva în hindi, mă întreabă dacă numele limbii țării mele este romani, îi răspund că nu, dar asociația nu mă deranjează, că studenții indieni sunt aterași de această limbă fonetică, romanică. Se face o fotografie cu Românii (eu în spate, duo Bercioiu).

          M-am dat azi cu viitorul comitet,  afectat românei, propunerilor mele – cine le va sabota? Oaspeți, argumente, Damand, susceptibilități, scrisoarea mea lui PCC. Linga – spațiu, falus, ou. Un student al meu va fi scriitor. A. B. Despre G. F. - că arăta a dacoyt. Procesiunea studenților pe Chhatra Marg protestând împotriva asasinării marinarului. Elogiul meu Indiei cu experiențele rele cu tot. Ploaie cu fulgere, tunete. Clasă, ploaie. Știrile despre India din Scânteia, traduse. Ploi imense. Inundații.

          Oare Creangă e cel mai mare prozator din lume? Înțelepciunile și vitejiile speculate sintactic pălesc la reîntâlnirile în magie – antimusonul îneacă. Coloane spinale sado-sadoveniene, șah inundat. N-am stofă de om viu. Limba mi-e de mut. Pozez în stafie cu gură căscată – strigoiul gură-cască de ploi se aciuează pilotului sub cască pustiului în oază îl suflă o rafală în altă existență cu florile de spală mirosul de Florență.

          România, cap de listă – trădată de Pacepa. Mulk Raj Anand mi-a răspuna a la Moravia, dar în scris. Arun Arora ne-a invitat la nuntă, c-o să-i spună fiului său Gheorghe încă nu e probabil. Mâine-l văd pe Gupta, de la istorie, pentru a programa seminare de istorie română. Sunt Varlaam, am fost mitropolit. Mi-a murit un dacoyt – rime, crime, dacoyme. Am febră, hemoroizi, angoase din gramatism. Inundarea Delhiului. Sensul vieții e de căutat, al morții de negăsit, ori invers?

          Trec pe la Modern Indian Languages Deptt. Fac cunoștința traducătorului în gujarati a lui Eminescu, Mahendra Dave – aduce cu Fellini, dar mai blând. Poetul malayalam a rătăcit exemplarul, îi dau alt original „englez” al Scrisorii. Sunetele gujarati, via Geeta și Ramayana, renasc într-o recitare ardentă. Dau să plâng. Nu scriem într-o anume literatură, ci într-una a lumii întregi în limbi unele sau altele. Ne găsim pe o scenă.

 

          (greier) Proletcult, sorry. Voi n-ar fi trebuit să vă nașteți. Nu mai e nimic de făcut. Regret creștinește sistemul de exterminare darwiniană. Voi călcați pe păgubit. Luați ce n-ați reușit să distrugeți. Frica de șef și de fricile șefului, hăndrăleala pilangistă – că adică de ce n-am eu studente în clasă, că mie mi-ar merge. Vorba e că niciodată nu va fi mai mult de una. Văduva ți-a luat orizontul coco cu cocotele lui din Dhara.

          Te am la mână – bagă-mă în pușcărie – te scot la lumină. Întru acestea, Upendranath Ashk mi-a trimis cărțile sale. Eminescu a plecat de la Jena de răul agentului diplomatic. Ce-a fost Geneva lui Arghezi?

          Vaschide, Histoire de la conquette romaine de la Dacie (Paris, 1903) - Andre Piganiol, Histoire de Rome (1962) – Dion Cassius, LYDUS sur l'or des Daces - V. Pârvan, Dacia, an outline of the early civilisation of the Carpatho-Danubian countries (Cambridge 1928) – N. Iorga, Histoire des Roumains et de la romanite Orientale (1937) – E. Panaitescu, Il ritratto di Decebal (1923) – L. W. Jones, The cults of Dacia – D. Tudor, I cavalieri danubiani (1938) – F. Cumont, Les cavaliers danubiens (1938) – G. I. Brătianu, Une enigme et un miracle historique, le peuple roumain (1937).

          Maeștrii mi-au răspuns. Bacchchan. Trebuie să-i vizitez. Mă uit în istorii, pasionala Romă. Am rânit cu ochii prin imuabilele topici ale revuisticii noastre – n-am fost totuși mari odată? Laus Trajani? Desigur. Și? Îndurerați după dispariția la fiecare al doilea război.

          Ascult veena, mă gândesc la Mirabai cu păcat, otrăvita din dragoste de Krishna. Dar de timp cu abis. Agyeya nu m-a convins nici cât Iqbal. Oare mă voi retrage din antichitate? Horace: „Numquid de dacis audisti?” (What have you heard of the Dacians later?)

          Am dactilografiat „Burebista and his People”. Am primit de la Paris Mircea Eliade (L'Herne). Studenții s-au isterizat citind lecția mea „Soorya namaskar”. Îmi tipăresc antetul (numele) și-n devanagari – Eminescu nu era nebun. Îmi închei o săptămână daco-indică, indo-dacică. V. îmi spunea că studenții mei de anul trecut mă iubesc cât nu pot să spună. Nicio scrisoare, de două luni, de acasă (mai există?).

          Cu cine să se împrietenească furnicile, cu greierul. Le cântă. Vine un ciclon plin de mâncare, un hambar. Nu mai muncește nimeni o lună. Se termină hambarul ciclonului. - Greierule, facem concerte cu tine. - Cât am eu? - Păi eu vând biletele, eu fac afișele, eu umblu pe la mușuroaiele vecine, eu mătur, eu sunt directoare... Dacă mai rămâne ceva, iei și tu. - Bine. Și cântă. Vine alt ciclon fără mâncare. Greierul cântă. Zboară tot mușuroiul. Greierul cântă. Furnicile se duc cu ciclonul fără mâncare. Greierul cântă. Singur.

          Furnica Micșunica, din alt mușuroi, se înființează la greier: vrei să-ți fiu secretară? - Păi!Facem turnee, tikhe? - Bine.        N-aveau ce mânca. Maestrul ataca notele de sus si-do, p-ăle de jos fa-mi-re. Micșunica aleargă și aduce un munte. Grierul termină bobul de grâu ca pe nimic. - Să mergem la copii că mânâncă pezmeți și risipesc firimiturile. - Da, da' pe mine mă declară termită, dacă nu mă omoară. - Ești din trupă.        

          Apar patru furnicuțe mai mari – Ah, ce muzică, o nebunie. Și ce vioară. Și ce artist. Poftiți la noi în mușuroi să dați un concert. Micșunica se opune, nu au timp, se grăbesc. - Ce se bagă aia mică? se duc toți. Pompă mare. Greierul cântă ceva din bătrâni. I se aduc munți mulți. I se face pat din cuib de rândunică, furnicile adunaseră lespezile de pe jos. Ba i-au adus și-o narghilea.

          E invitat la un șah cu piese din mustăți. - Sensibilitatea mea nu-mi dă voie să joc șah cu piese din mustățile unui șoricel, sunt artist, cum aș fi umanitar? A mai bătrână furnică: nicidecum, domnu Trandafir, șoricelul și-a oferit mustățile - nare-ți, a zis, vreau să fac un bine națiunilor furnicilor, tăiați-le și faceți un șah.

          Tikhe, zice greierul. Joacă, apoi cântă și dă să plece. Cu Micșunica. - Vai, sar ascultătoarele, e întuneric, unde vă duceți? - La Urși. - Au. - E un sat cu bătrâni mulți și copii. - Tocmai că pe drum  merge un moșneag și nu se uită unde sprijină bastonul. Maestre, veți strivit, una cu pământul. - Vioara dumneavoastră, își zvâcnește una abdomenul. Și-aruncă alta ochii. - Va să zică, mă strivește. Nu mă strivește, la revedere, hai Micșunica.

          Jucau biliard iepurii cu șoriceii. Ăștia credeau că bila e ghem de coadă de mâță albă, s-apucă să cânte „noi suntem taraful Chiț”. Iepurii, c-o fi alt morcov, loveau cu tacul una-două. Apare o pisică, zice, asta e o bilă, și-și lasă coada. Șoriceii, prin găuri. Iepurii și-au adus aminte că nu li se făcuse frică de atâta timp.

          Atunci, regele tripoului a oferit jocurile dulăilor și vulpilor. Căpitanii s-au certat repede, că Basset-ul bassa, că roșcovanul e argintiu. Au trecut veverițele cu greierii, ăștia dădeau cu vioara în bilă și cântau de s-a  enervat organizarea. Și-au trecut la rând leii și tigrii care s-au mâncat imediat unii pe alții. Și se vedeau că erau de sticlă leii mâncați de tigri și tigrii mâncați de lei. Nu le mai era foame. Regele a închis tripoul.

         

23-24 septembrie 78

          Noapte sinucigașă cu concursul unui șobolan. E deșirat, chirăie femeiește, bețiv. Are culoarea fontei de inundație, a creierului birocratic. Chelește nervii însoțit de țânțari, ciumă, lume. Face găurile shakespeariene ale vieții și scuipă pe cranii în pofida lordului Ganesh.

          Greierii, luna cu cearcăn, stelele în rut de rouă și ademenire postumă. Săgeata de os pătrunsă prin maxilar până la creștet. Orăcăitul canistrelor de lapte cu zorii. Adormiții în brun șobolan, moloz existențial, pomadă harijană cu vis de film și scuter. Bătrânii întinși, dezavuați, templele chițăind, nota do a morții mizere.

          Cine nu vine? La ce-am trăit? Mă mai călcați în labe ori eli eli lama sabachtani, să fii dumnezeu să poți muri. Caravane de pârțuri pe coline de carceră amorală, spre campusuri yoga în vacanță sofistică de căderi la ora 6 și jumătate, neant fără un sfert. Clanță de pistoale apăsate de mănuși chirurgicale-ideologice-canibale. Lauri din fâșii de cismă noroindă. Salvări accidentând. Fum domol de incinerare. Florile dalbe. Isterii homosexuale în Amritsar. Mască de cancer. Și nu mai murim odată. Și ne iartă nouă precum și noi.

          Unde sunteți părinți și vremuri de citit biblia la lambă sub sapa lunii spre ceruri psalmodice anticopilărești, vegetații de caiete umplute cu troscotul zilelor de muncă prin tunele explozive și cariere aventuroase, amoruri antisemite cu plăți însămânțate veneric reîncarnând doctorate pe chei, în cutremure, la o adică, progres și camarilă, sărituri de magică opacitate între protecțiile iradiaților, șnururile ghirlande ori steaguri, pisici mestecând puii vii amuțiți într-o publicitate neofită, nebunie de album cu poker de răstoacă, urlete de lupi adevărați, de Jean Jacques.

          Dovleac spart după vizita lui Javert. Șobolanul își făcuse cântarea și Petru cel Mare se căia – de ce? O meditație ce va intra pornografic în istorie lăsa peste pietre puhave liniștiri de întuneric. Mizeria universală renăștea buddhist picioarele zgârcite ale dumnezeului închis. Am fumat cazan și sex.

          Îmi dactilografiasem fumul. Barof lătrase. Doamna cu ochelari comuni și fustă revoluționară dintr-un turban apostat avea să citească. Asanas. Păsări fără papagal. Guru autodidact lângă urmași

putrezi. Ce generație din care cultură a tras pârțul. Continuați clasă masculină fără știința femininului din propria limbă maternă.

          Nebunia mă cuprinde ca la o cădere yoga. Îmi alunecă hidoșeniile dinăuntru. Râd la Fănuș Neagu, plâng la Kazanzakis (cretanii lui, cretinii noștri). Mi-e milă de tradusul Octavio Paz și Argentina lui Eugen Barbu. Îl iert pe Philippide. Nu putusem în deșertul hindus să-mi reîncarnez contemporanul, pe Buzzatti, nici pe frate-meu. Rămân Eminescu. Sunt nebun dacă-l reneg pe Napoleon. Nu sunt Napoleon, sunt Buzzatti. Mircea Eliade la Paris, Radu Cosașu la mucul Flăcării, Ion Horea, Mihai Velcescu la Botoșani – în neant să nu fie nimeni?

          Swami Niktynand, yogi modern, umor și muzicalitate. Cidanandji semnifică depășirea mașinii întru idealul supraomenesc al vitalității. Întrebând care sunt practicanții de excepție, i s-au spus numele noastre odgonite de al lui Eliade.

          De semnat hârtii în deptt. Sivaramamurti mă așteaptă în orice zi până în 15 octombrie. Îl văd pe Indera Singh – după vacanță voi ține la antropologi conferința „India în opera și gândirea lui

Mircea Eliade”. Am scris eu adresa pe plicul cu invitarea acestuia din urmă la al X-lea congres internațional. Cred că va veni. Îl continui, la urma urmei.  

          Ion Creangă, Isaiia Teodorescu, Niktyamuktanand cât vă iubesc – îmi dați petrecerea voastră spre dumnezeu, inspirația albă, expirația neagră, mă lăsați român în sanscrită și-mi merge moara sub zindabad-urile întru Mahatma de ziua lui. Swami Niktyamuktanandji vădește o devoțiune energetică, un farmec nehipnotic, netantric. Fericirea se anexează trăirii în mantră.

          Creangă a fost un yogi. Aparițiile lui sunt mărunțite până azi: singuri școlarii lui au avut fericirea. Și Eminescu. Hârburile diplomatice de un antiromânism pe vândute scot un pârâit nedigestiv. Lumea noastră de acasă își ajunge și în universitate. Aici, numai floarea chandni, a lunii, n-are miros, celelalte da. Lombardi face dansul indian și muzica europeană. Eu, întărit și de doamna Sulițeanu, le fac pe amândouă și românești, unindu-mi gândul lui Pârvan și sonul ori self-ul guru-ului în oranj, de statura blondului din hiperboreicul Humulești.

          Cum de este Eliade cel mai limpede neindian al yoga? Să fi fost iubire ca o umilință de sfânt răpșit? Geniul lui confundator al cosmosului și neuitării face cascadă în moarte de legendă. Negație de sine în pasul pe sub Himalaia. Conștiința inutilității dublului altern. Speranța neantului în plinul dinspre neființă.

          Văd mandibulele lui Șo în cadavrul poeziei. O mantră îi beștelește sfințenia. Lasă catagrafii canibalice. Mori abscons, moș albăstriu, etern suflet biografic al pătrunjelului. Umbră de puroi și flegmă holerică amestecate printre florile înmiresmare de nicăieri. Orgia ritmului va fi epuizat zeii. Se rupe merudanda lângă hostel Miranda.

          Unde e vremea când citeam în TOI, ca la un binevenit tratak, știrile Năstase? Au venit cu scârbă cele Pacepa. Mărășescu și Ruzici, în plutonul discriminat. Zodii de inundații, Id, sărbători florale, anatomia indeciziei.

          Nagendra vede cultura indiană conectată doar cu cele mari, engleză, germană, franceză, rusă. Chaudhuri apăruse, numind pe Eminescu și Sorescu, replicând că România poate fi o țară mică, dar nu o cultură mică. Nagendra că, într-adevăr, Persia, care nu are nici libertate, rămâne o cultură mai presus de cea arabă.

          Arborez icoana autenticității, o yoga unică. Doar îmi ceruse 50 de pagini asupra limbii și literaturii române care să fie traduse în limbi indiene. În hindi, de el, eu urmând să primesc eseuri despre literatura limbilor respective.

          Comparatismul își are incomparabile riscuri. Am umilințe de rezervă și de împrumut. Creștinism înțeles. Spre tragică mântuire. Meditația soarelui tău și al celorlalți.Să schimbi Times of

          Wordsworth se gândise la Valahia cum francezul Varenne, hipizat, n-avea s-o mai facă. Și la ce nemții? Român pentru judecata de apoi? Rigvedic în directitudine, atharvavedic în blesteme primite? Radeshan și nu dansul Mirei – swami oprind sinucigașii în viață.

           

          (Volpone)  Delhi University, English Association, Prof. Herbert Mainush to speak on „Towards a Theory of Comedy”, Seminar Room, Arts Faculty, 3 pm. De dimineață, văzând în ziar, m-am perpelit, mi se părea că nu poate exista o temă mai atractivă. 

          Confernțiarul, tânăr, planturos, cu păr bogat, timid, pedant. Dr. Khol a apărut, prezentări convenționale. Vorbitorul citează dintr-o carte a amfitrionului, numindu-l „autoritate în comedie”. Trece la Steiger, la opoziții (comic-tragic, vesel-serios, fericit-nefericit), râs, conflict, Platon, apoi Cicero, cu limitarea vieții, englezi de mijloc, ceva italo-anglo-franco-german – împotriva confuziei între psihologie și literatură -, Scaliger, drama în termenii dialogului în consecință și lipsa de katharsis, a amuza: rizibil-ridicul. Iar Aristot, Philippe Sidney, Fr. Schlegel, lipsa noii societăți în comediile lui Ben Johnson (Alchimistul, Volpone). Iarăși Shyllok – comedie-tragedie-conciliere -, acesta deplângându-și soarta de evreu, oratorul trimite la sfinții creștini din epocă asupra exilării evreilor din Anglia – este grav, cumva tragic. Jaspers – grandoarea tragediei, victoria în înfrângere a eroului. Brecht (Arturo Ui) – optimism, libertate, free laughter, impudence. Apoi Aristofan. Iar Ben Johnson – nu judecăți morale ori modele de societate. Novalis. Tragedia, de domeniul trecutului (inspirație) – comedia: viitor. Utopie. Comedia, specie a libertății. Diferit de Campanella. Fără legătură cu realitatea.

          Tempeste, 3 pagini analizate – se renunță.

          Cineva îl întreabă de accepția libertății. Se răspunde vag cu bucuria la ascultarea simfoniilor lui Beethoven (?) Se cere o definiție. Se refuză. Totuși, ce va spune studenților la clasă, dacă e întrebat ce e comedia? Nimic, orice, proferă Mainush. Privește Taj-ul, e suprauman? Te bucuri? Etc.

          Domnule, eu sunt din România. Sunt familiar cu anume comedii moderne, cu filosofia despre comic a lui Schopenhauer și Bergson. Ascultându-vă teoria despre comedie, am uitat toate comediile văzute în viața mea. Îmi permit să văd în „free laughter” un katharsis. Teoretizați comedia din Divina commedia și La comedie humaine. E minunat. Îl respect pe Aristotel. Iubesc însă comedia absurdă, dacă mai e comedie. Am două probleme concrete: Nu acceptați, pentru „utopie”: fantezie ori fantastic? Și care e relația teoretică între comedie și teatru, mă gândesc la actor, dubla actor-reâncarnare, conceptul lui Rolland Barthes, în legătură cu teatrul nejucat și necomic al lui Baudelaire.

          Lumea se cam amuzase. Mainush se roșise. - Ce să zic? Ha,ha! Apoi mărturisește că și el a uitat toate comediile, vede trei pe săptămână la tv. Aici e o teorie, ce-a zis Friederich Schlegel. Trebuie văzut. Niciun răspuns la utopie-fantastic-comic-teatru. Taie firul, mi se adresează, renunț.

          Gupta, care e șef la deptt. de Istorie acum, pare să mă ia în serios, așa că voi face conferința 1918.

          Voi scrie o carte de antropologie literară. Brian V. Street: The savage in literature, 1975.  T.K. Penniman: 100 Years of Anthroplogy, 1952. G. D. Killum: Africa in English Fiction 1874-1939. A. Retzius: Cephalic Index, 1940. Heritage of Conquest by Sol Tax and members of the Viking Fund Seminar on Middle American Ethnology, 1952. John Gillta, Ethos and cultural aspects of peronality.

          ... so he will receive the minimum amount of punishment or misfortune and the maximum reward...

          A căzut delegația la congres pentru că era română. Bestii corpii de aici, canibalii ministeriali de acolo. Dacă mai trăim, om mai vorbi. Nea Romică să-mi trimită măcar niște interese.

          Anthropology and the public interest, 1976; anthropology (the traditional paradigms): 1 essentially a graduate academi discipline; 2 primarily involved in basic research; 3 grounded mainly in non-western cultures; 4 requiring no special ethical code; 5 entitled to call upon federal an foundation funds for unrestricted support.

          Nu se intră, ca străin, sub nicio formă, în Jaghanath Temple. Nici dacă aș fi reîncarnarea lui Alecu Ghica. M-aș arunca de pa Jantar Mantar.

          Sunt toată ziua în departamentul de antropologie, la Indera Singh et comp. Programul preliminar al Congresului are nume din toate țările, minus România.

          Un peștișor și o vulpe argintie de la polul nord. Ghicitoarea peștilor i-a spus că-l va mânca un urs, o morsă, ori îl va prinde pescarul Ping. Ce se poate face? Să sară, la flux, într-o bălticică din ghețarul Bebe, pe unde trece Vulpea Argintie și să-l mănânce ea.

          Peștișorul, bâldâbâc. Vulpea-l ia-n gură – îm, ce gustos e, dar să nu-l mănânc, cine știe. Peștișorul, disperat, bucuros, îi aduce prânz de meduze și alge. Dar într-o zi îl prinde pescarul Ping-Pong. Îl pune într-un vas cu apă, să se joace și copiii lui cu el.

          Tov. Min...Eram remunerat cu 3400 lei lunar, ceea ce, împreună cu remunerația soției (pierdută prin însoțirea mea aici) și alocația copilului (și ea stopată) ne permitea să acoperim ratele la locuița amenințată de a fi scoasă la licitație, în condițiile detașării noastre oficiale. 

          To the President of Delhi University Women's Association. Dear Mrs. President, As homage to India we propose the organization of an exhibition entitled Indian Flowers painted by a Romanian girl from Romania – Alexandra-Maria Anca, student in the school of Association. We are happy to remember that she has received the first prize in drawing competition, last year.

          Oare va fi sensibil Eliade la ideea mea de a scoate în India o nouă serie (măcar un număr) din Zalmoxis? El ar da un articol. I-aș evoca și eu Calcutta, Rishikesh, plus eminescian-brâncușiana mea de toate zilele. Șora și Noica ar reuși să-mi trimită ce și ce. India nu dacă are azi – cred că nu – un Komaraswami, dar poeticieni în sanscrită, da. Joshi ar colabora. Poate chiar Sahytia ar tipări numărul. Nu străin de un anume vag aer testamentar. Cum începutul revistei va fi fost profetic  spre

   istoria religiilor, ori poetică?  

          Mihai Eminescu: Revedere (recită Kashyap Manica); Vasile Alecsandri: Cântecul gintei latine (recită Yogindra Vadwa); George Coșbuc: Trei, Doamne, și tiți trei (recită Devesh Mohan); Mihai Eminescu: La steaua (recită Charanjit Singh); Marin Sorescu: Șah (recită Veena Rani Gupta); Ashok Beri: Gândul meu (hindi:)

gândul meu sub arc de munte limpezit de râuri sfinte peste-a ierburilor frunte izvorâtele cuvinte România gândul meu

păsări treze veșnic zboare inimii neînfricare peste iarbă până-n zare un pământ sub raza primă diamant se însenină România inimă

păsările-n clar de lună „pe la cuiburi se adună” de-aș fi pasăre spre ea din iubire aș zbura România dragostea

           Pe la 10.30, poștașul aduce o invitație în Maharani Bagh, la o mundani ceremony. Curând, în Mudrika. Scriu dodii pe invitație. Peste o oră, urc pe terasa vilei. Vinod îmi face cunoștință cu Stephen Gill – îmi spune că m-a ascultat la „Către o teorie a comediei” - „conferința unui german, a spus ce-a spus ăla, ăla, dar nu părerea lui” spune lui Vinod, adaug și eu, confunda pe Shyllok cu Shakespeare.

          Curând, Gill îmi spune că trăiește în Canada, s-a întors după 20 de ani, Delhi e același. A ascultat, în Canada, un dramaturg român, oarecum gras și, într-adevăr, chel, da Everac. Are și un prieten în România. Vrea să-i traduc un roman, să ne vedem, stă la Tourist Hotel, lângă stația de tren din ND, are și whiskey, dacă mă interesează. Dacă merg seara, mă așteaptă, că am idei bune. 

          Străbatem mai apoi prin Probyn spre Kingsway Camp. Apoi departe, în Tagore Park și petrecem patru ore, cinci feluri de mâncare. Un tablou al doamne Zberea, plus un portret al d-nei Chaudhuri, gazda. Fetele lor, biblioteca, dorința de a-l revedea pe Theban. Sărăcia (5000 lei) din București, servitor o dată pe săptămână (și nu 24 ore), greutăți de transport, boala de rinichi a doamnei (infirmată în India de cel mai bun radiologist).

          Poeții, proști poeticieni (T. S. Eliot?). Poeții – supremii. Cel mai bun poetician sanscrit este S. Dasgupta. Fiecare suntem Dumnezeu. Nu e nimic misterios.   Toată poetica, prin raționamentul cauză-efect. Aici s-a născut Dumnezeu, aici i-a plăcut. La noi i-a fost frică de Ceaușescu. Indranath citește „Shakespeare” de Sorescu. Nu te uiți la tv? A, ești Mannix. Greimas. Mama Kali este Ceaușescu.

          Ieri, la 2.15, în Deptt. of history, invitat de P. S. Gupta, șeful deptt, mi-am susținut, în catedră, seminarul despre Unire (1918) – conferința de pace de la Paris, aprecierea evenimentelor interne, ecoul în India. Unirea din 1859 îi este familiară profesorului Gupta.

          Azi, la 12, în sala colegiului Khalsa, țin conferința „Cultura română și idealul unității naționale”. Prezenți, mai mulți profesori și 80 de studenți. Prof. Lamba s-a referit la latinitatea limbii și culturii române. S-au pus întrebări despre stadiul dezvoltării istoriei și culturii contemporane în România, despre elementele sanscrite în limba română, despre poziția românei între limbile romanice.

          Țiganii, persecutați? - Ion Budai-Deleanu – dăm fier, primim... Poemul a plăcut și profesorilor de istorie. Câțiva studenți s-au dat francezi (din Mauritius?) Mi-au cerut să recit în franceză – maudit soit a jamais le reveur... la ou n'est qu'ordre et beaute... - allons, vieux capitain. Tajinder a făcut reclama dulceții limbii ca și a leacurilor reumatice de la Marea Neagră.

          Am recitit romanele lui Gill. Seara am discutat. A scris despre Wells, dar autorul lui e Kafka. Ca autor și editor, mi-a permis în scris să traduc din cărțile lui. A scris o copie și pentru el. A oferit o reducere de 40%. Portretul lui făcut de un canadian îl dezindianizează, ca și al domnei Chaudhuri de madam Zberea.

          Profesorul de punjabi zice că trei românesc și tre punjabi sunt cele mai aproape de sanscrită. Mergea la sigur cu orange. Vede în spaniolă nirank. Nirankar, da.

          Vă rog. Clasicii dumneavoastră? Da? Aveți o limbă proprie? Vreau să-mi amintesc propoziții. 2 milioane în țara lor, 15 în lume, 1 în capitală. Nu Asiei. Mulatrul spune oare nu albului din el? Prin nevastă, unul era dravidian, altul canadian. M-a înjurat într-o limbă necunoscută. Jur pe yoga. Răspund propriilor întrebări din naștere, ca un mut. N-aveți a vă teme de mine, poate de voi. Sofistichez de dragul nici unei cauze extra. Mă cunosc de undeva. Destinele ni se găsesc fără limbă. Ne putem întâlni din întâmplare.

          Comaraswani, Selected papers (1977). „Wallace Brockway, Joseph Campbell, Mircea Eliade, I. B. Horner, and Stela Kramrish have all contributed their mature judgment regarding both selection and editing”.

          Nu un român așteaptă la clasă studenți indieni, un neindian așteaptă neromâni în competiție sine qua non.  

           Am purtat și eu cândva un costum din stofă ca asta, i-am spus conferențiarului de germană. Lectora rusă mă întrebase dacă îmi doresc să am zece studenți în loc de opt, număr foarte bun, zicea. Șeful cutreiera coridorul dimineața printre slavi, n-avea gânduri. Publicul funcționar se afla în grevă și n-avea să primească salariile în acest întâi.

          Mahendra observă, sanscritic, urma Rigvedei în versurile lui Eminescu, apoi „jumătatea” tantrică, traduce chiar cu Șiva, Matrishanti, bindu versurile. Înțelege, spune, mai bine poetul. Începutul Rugăciunii  e, încă, hindu. Odată mergând din Delhi la Ahmedabad, în stația Rajput, i s-a făcut rău, a simțit că moare, peste zece minute era bine. Să fi fost un astrolog? Fratele lui i-a confirmat că în acele momente trecuse pe deasupra Rajputului planeta Saturn.

          R. V. Joshi îmi lăsase versurile lui Eminescu în versiune sanscrită cu alfabet latin. Pe la trei a apărut și Anujan cu ele în malayalam. Dr. Dave m-a luat apoi la seminar, referat asupra dramei punjabi. Scaunele de Ionescu s-a jucat la Amritsar, o dată, cu public profesor, intelighenție. O s-o aducă și-n Delhi. Spre sfârșit, sunt invitat să-mi spun concepția despre dramă – comentez Orghast in Persepolis de Peter Brook, lumea ca teatru în Shakespeare și alții, moartea teatrului în luptă cu filmul. Mă ofer să prezint un referat „India în drama românească” - se primește.

 Adrian Bucurescu

 Tradiții daco-române

   Tragedii și miracole

     Întrupată ca pământeancă, Fecioara Maria sau Leto, Zeița Supremă, a fost dată încă din copilărie la templu, de părinții Săi adoptivi. Pe vremea aceea, ținutul Geților Napai era sub stăpânirea Scyților, conduși de ARETAON sau ERETE ”Conducătorul; Domnul; Îndrumătorul; Deasupra; Asupritorul; Răul”; cf. rom. a arăta; erete ”pasăre răpitoare, asemănătoare cu uliul”; urât; arătare ”monstru”; latin. irrito ”a zgândări; a provoca; a ațâța; a stimula; a irita”; erodo ”a roade; a mânca”; erratio ”rătăcire din drumul drept; greșeală; eroare”; grec. herodes ”conducător; erou divinizat”. Întrucât graiul getic nu avea genuri, același titlu îl purta și soția sa, de unde, cu sensul de ”Conducătoarea; Îndrumătoarea”, româna a moștenit Irodia - Zâna Zânelor sau Doamna Ielelor. ”Zânele” erau Preotesele Vestale, iar Irodia era Marea Preoteasă.
     În anul 714 î.e.n., la data ce corespunde astăzi cu 25 Martie, Vestala Maria a fost anunțată de un Arhanghel că va naște Doi Prunci de la Tatăl Ceresc. Înspăimântată, Sfânta Fecioară a ascuns sarcina, dar, la data ce corespunde astăzi cu 20 Decembrie i-a mărturisit superioarei templului ”păcatul”. Înfuriată, Irodia l-a înștiințat pe Erete despre întâmplare. Mânios și acesta, a poruncit ca Maria să fie aspru pedepsită. Așadar, biata Vestală a fost făcută de ocară în fața tuturor preosteselor, apoi a fost biciuită de 20 de ori, după care a fost izgonită din lăcașul sacru, în toiul iernii, pe un ger năprasnic. Tragica întâmplare a fost întipărită în calendarul geto-dacic sub denumirea de POLPOLOUM. Un sens al denumirii era POLPO LOUM, înțeles astfel: ”Domnița Învinuită; Zâna Umilită; Minunata Pătată; Îngrozirea Zânei”; cf. rom. Vâlvă ”Zână; Duh; Știmă”; arom. ulmă ”urmă”; latin. Lamia ”Strigoaice; cucuvea; șacal”; limo ”a acoperi cu noroi”; alban. lym ”mâl; nămol”; llome ”mâl; zaț”. Alt tâlc: POL POLOUM ”20 de Lovituri; 20 de Suferințe”; cf. rom. pol ”20”; a pălmui; pălmaș; latin. bellum ”război; luptă; bătaie”; alban. flijim ”sacrificiu; jertfă”; grec. boulimia ”bulimie; foame excesivă”; franc. blame ”blam”. Îngreunată, Sfânta Fecioară a rătăcit prin viforniță, până ce a ajuns la marginea unui lac, la o familie de Geți, unde, în zorii zilei de 25 Decembrie I-a născut pe Cei Doi Gemeni Divini, APOLLON și ARTEMIS, ziși Amândoi și ZALMOXIS.
     Urmăriți de regele scyth. Gemenii Cerești au fost salvați de familia adoptivă, care i-a dus în teritoriul liber al Piengeților. Murind Erete, la cârma țării a venit PYTHA GORAS ”Vită Grasă”, care a jurat că nu-I va persecuta pe Cei Doi Gemeni, în a căror sfințenie de altfel se pare că nici nu credea. Pentru că regele era stăpânul țării, la urechile lui Herodot a ajuns zvonul că Zalmoxis ar fi fost ”sclavul” filosofului grec Pythagoras, care n-avea comun cu Scythul decât numele! În realitate, Apollon-Zalmoxis a fost doar supusul regelui Pythagoras.
     Mai târziu, Scyții L-au ucis pe Zeul Geților, dar Acesta a înviat. Se pare că regele a știut că Apollon va fi ucis, și de aceea, în amintirea odioasei fapte, Geții l-au socotit pe străin vinovat de moartea Tânărului. Și, pentru că PYTHA GORAS însemna ”Vită Grasă”, l-au simbolizat pe acesta printr-un porc, simbolul trecând asupra tuturor Scyților.
     După Înviere, întors din pribegie, Apollon-Zalmoxis a eliberat Dacia. Pe un coif de argint aurit, descoperit la Agighiol, județul Tulcea, și datat în secolul V î.e.n., Zeul, în chip de Vultur, îl poartă în cioc pe ”Cel din Apă”, adică pe Iuda sau Dracul, iar în ghiare, pe porcul de Pythagoras.

     Prigonitorii, urâți, disprețuiți și osândiți

     Pentru Geți, urmași ai civilizaților Troieni, Scyții prezentau numai însușiri negative, considerați murdari, leneși, sălbatici, răi, proști și lacomi. Însuși numele regelui scyth era rostit PY THAGORAS, cu sensurile de ”Care e Pârlit; Cel Ticălos; Cel Rău; Puturosul”; cf. rom. a fi; a dogori; tigoare ”om de nimic; ticălos; leneș; puturos; prăpădit”; dihor; duhoare; podagră; bozgor; pațachină. O poreclă a reginei, care fusese și mare preoteasă, era S-CARAB ANTIA, cu mai multe sensuri: 1. ”Conducătoarea cea Stricată (Urâtă; Rea; Neagră)”; cf. rom. se; curvă; a crăpa; hârb; harap; scârbă; scorpie; întâi; 2.”Scroafa cea Grasă (Umflată)”; cf. rom. scroafă; unt; alban. enjt ”a (se) umfla”. I se spunea ”Cea Neagră”și  findcă Scyții aveau tenul mai închis decât al Geților.
     În fine, dintre toate animalele, porcul întrunea multe dintre însușirile atribuite Scyților, fiind murdar, mereu hămesit, leneș, râmător, adică stricător și gras, îmbinând toate relele. Toate aceste atribute veneau și din tălmăcirea poreclelor de ARETAON și ERETE ; cf. rom. arătare ”fantomă; monstru; colos; matahală; namilă; uriaș; măgăoaie; nămetenie; huidumă; sodom; nălucă”; erete ”o pasăre răpitoare”; urât; urâțenie; a hărtăni; harță. Și astăzi epitetul de porc, la adresa unor inși, este o mare insultă. Porcu era și LYCHNIDUS, adică ”Lacom”, precum năvălitorii scyți; cf. rom. lihnit. Dar L-YCHNIDUS însemna și ”Cel Pârlit; Care (se) arde; Care geme”; cf. rom. el; îl; ocniță ”adâncitură în soba de zid sau în cuptorul caselor țărănești, unde se păstrează diferite obiecte”; icnet; Agnita, Ocnița (loc.); latin. ignitus ”focos; arzător; cu ajutorul focului”; lycnis, lycnidis ”care poartă o făclie”; franc. lignite ”lignit”.  Din L-YCHNIDUS provine sărbătoarea de Ignat la Români, fără nicio legătură cu Sfântul Ignat Teoforul, din calendarul creștin. Din YCHNIDUS > *YHNIDUS > *INIDUS vine și alt nume al acestei sărbători, Inătoarea. În mitologia românească, Inătoarea este o vrăjitoare închipuită ca o femeie urâtă și avară, care mănâncă oameni, și este limpede că, în vechime, era însăși marea preoteasă scythă.
     Întru toate acestea, marea preoteasă și regină (cf rom. biserică; latin. basilicus ”regal; princiar” grec. vasileos ”rege”) a rămas și ca Vasilca, obicei în care un cap de porc, împodobit cu flori și cu panglici, este plimbat de țigani, care cântă un colind numit tot Vasilca, în ziua de Anul Nou.

     Ritualuri străvechi

     La Români, după ce este înjunghiat, porcul e YCHNIDUS, adică pârlit. Chiar și în ”Povestea porcului”, a lui Ion Creangă, fata de împărat aruncă în foc pielea de porc pe care o purta Făt Frumos cel vrăjit.
     Ceremonia tăierii porcului are loc la 20 Undrea, fiindcă POL POLOUM mai însemna și ”20 - Jertfirea; 20 - Arderea; 20 - Pârlirea”; cf. rom. pol ”20”; a pălmui; latin. flamma ”flacără; foc; stea; lumină; fulger”; alban. flijim ”sacrificiu; jertfă”.
     La Români, când se aduce în casă porcul tăiat, întâi se aduce căpățâna, cu râtul înainte, ca să fie cu noroc. La 20 Decembrie, fiind sărbătoare, nu se coase, nu se toarce, căci altminteri pe gospodină o găsește Ignatul, adică se îmbolnăvește. Sângele scurs de la porc se pune într-o strachină cu mei, se usucă, se macină și se păstrează pentru a afuma copiii de guturai, de spaimă și de nălucă. Ignatul îl țin mai ales femeile gravide, de teamă să nu aducă pe lume copii pociți.
     Când se taie porcul, e bine să te ungi cu sângele lui pe frunte și pe obraz, ca să fii ferit de vărsat. E rău să lucrezi altceva în ziua de Ignat, fiindcă îți vor rupe porcii bulendrele de pe gard. Cine nu aude la Ignat porc tăindu-se e bine să-și înțepe un deget cu un ac, ca măcar să vadă sânge. După ce se taie porcul, e bine să se dea de pomană o strachină de făină și o mână de sare, ca să nu se îmbolnăvească ceilalți porci din gospodărie, rămași în viață. Tot de Ignat e bine să te mânjești cu sânge de porc pe față, ca să fii roșu în obraz și sănătos peste an.
     
     Pomana porcului

     Înainte de a se întâmpla evenimentele de mai sus, porcul era considerat benefic, fiind și un simbol al bunăstării. Încă și astăzi se mai confecționează pușculițe în chip de porc. În comuna Drăgușeni, județul Botoșani, a fost descoperită o statuetă de lut ars, datată în Eneolitic, reprezentând un purceluș.
     Porcul, cu varianta sălbatică a mistrețului, este un animal gras, ceea ce, în concepția strămoșilor noștri, însemna ”Forță; Putere; Sănătate”. De aceea, în unele descântece, cum este acesta cules din Zărnești, fostul județ Covurlui, o scroafă neagră este invocată pentru tămăduirea unui bolnav de gâlci:
- Unde te duci, scroafă neagră?
- Mă duc să sfărm grădinile,
Să mănânc legumele.
- Nu te du acolo,
Ci du-te la N.,
De-i sfărâmă gâlcile!
     Niciunui animal sacrificat nu i se face pomană, cum i se face porcului proaspăt tăiat. Obiceiul provine dintr-o altă traducere a termenului POL POLOUM, anume: ”Marea Jertfă; Marea Ofrandă; Marea Danie; Multe Daruri; Marea Pomană; Pomana Umflatului; Pomana Grăsunului”; cf. rom. fală; a se făli; foale; alban. bule ”boboc; mugure”; engl. full ”plin”; bulla ”bășică de aer; bulă de aer”;
bellum ”război; luptă; bătaie”; alban. flijim ”sacrificiu; jertfă”.
      Probabil, pe vremuri, primele bucate gătite din porcul tăiat se vor fi dus la templu, ca ofrande, atât pentru Zei cât și pentru cei apropiați, plecați sus, pe Lumea Cealaltă. Așa a ajuns bietul porc singurul animal sacrificat căruia i se face ”pomană”!
     POLPOLOUM este pe lista plantelor medicinale dacice, fiind poate izvod pentru denumirile mai multor plante din etnobotanica românească, de pildă: iarba-porcului, mărul-porcului, părul-porcului, pita-porcului, pâinea-porcului, plăcinta-porcului, spanacul-porcilor, urechea-porcului.

     Ghicitori privind porcul 

     Va rămâne poate un mister de ce un joc de copii se numește poarca sau purceaua. La acesta iau parte mai mulți jucători, așezați în cerc, dintre care unul, numit porcar, se străduiește să împingă cu bățul un obiect în gropița numită goge sau ciur, iar ceilalți se străduiesc să-l  împiedice.
     Ghicitorile românești surprind doar câteva obiceiuri ale porcului, fără nimic fantastic, ușor de dezlegat:
Cine geme nebolind
Și caută nepierzând?
               *
            *    *
În noroi se tăvălește,
Cu porumb el se hrănește.
Are coada covrigel
Și la rât are inel.
               *
            *    *
Un dovleac pe patru bețe,
Geme șunca în cotețe.
               *
            *    *
Butoiaș cu patru bețe,
Ce mai carne de ospețe!
De nas poartă un ine
Și drept coadă, un cârcel.
               *
            *    *
Cu râtul el scormonește,
Pământul îl răscolește.
El crește în bătătură,
Ne dă carne și untură.
               *
            *    *
Butoi cu cârlig la coadă,
Ară ziua prin ogradă.
               *
            *    *
Șindil, mindil,
La bot ca pitacul,
La păr ca acul,
Vara, în glod,
Iarna, în pod.
     Sunt mai multe zicale despre porc, în general nefavorabile lui, dar cea mai nedreaptă este beat ca porcul!

     Porcul astral

     Mai demult, atât numele PY THAGORAS cât și L-YCHNIDUS nu însemnau doar ”Cel Pârlit” ci și ”Care arde; Cel Strălucitor; Cel Luminat”. De aceea, i s-a și dat numele de Pythagoras celebrului filosof grec. De altminteri, unii zoologi afirmă că porcul este cel mai inteligent animal!
     De asemenea, de la numele ceremoniei pârlirii porcului, POLPOLOUM, româna a moștenit și bălbălău ”flăcăraie; flacără; pară de foc; pălălaie; pârjol; văpaie”.
     Ei bine, de la tâlcul de ”Strălucitor”, astronomia arhaică românească i-a consacrat porcului mitic lumini pe cer. Astfel, planeta Venus, vizibilă în zori, se mai numește prin unele locuri și Luceafărul Porcar sau Luceafărul Porcilor.
     Prin alte ținuturi, Luceafărul Porcar sau Luceafărul Porcilor este steaua Aldebaran, cea mai luminoasă din constelația Taurus. Ce ar mai fi de spus?

Octavian Soviany

din lelian 3
I-am găsit la restaurant pe Valade, pe Ernest d’Hervilly, pe Camille Pellatan, pe Pierre Elzéar, pe Émile Blémont, pe Jean Aicard şi pe Mérat. Mai era acolo şi un bărbat înalt şi vânjos de vreo treizeci şi cinci de ani, cu o frunte înaltă şi visătoare şi cu nişte ochi scrutători, care m-a cercetat cu privirea de sus până jos, ca şi cum ar fi vrut să-mi ia în măsura pentru un rând de haine şi a exclamat:
-Interesant! Foarte interesant! Aveţi o fizionomie extrem de expresivă! Dintr-o asemenea fizionomie se poate scoate întotdeauna ceva!
Atunci am aflat că urâţenia mea se numeşte de fapt expresivitate şi că figura mea de satir ar putea stârni interesul unui pictor, căci - mi-am dat seama numaidecât, după ţinută, după gesturi, după apucături - necunoscutul nu putea fi decât pictor. Şi ca pentru a-mi alunga orice umbră de îndoială, acesta se grăbi să adauge:
-Cred că nu ne-am mai văzut niciodată. Sunt pictorul Fantin-Latour. Şi doresc, dacă nu aveţi nimic împotrivă, să vă pictez alături de prietenii dumneavoastră.
Aşadar acesta era Fantin-Latour, pictorul vieţii artistice pariziene, pe care nu-l întâlnisem până atunci în carne şi oase, dar îi văzusem la unul dintre saloane o pânză intitulată „Omagiu lui Delacroix”. Zăbovisem mult în faţa acelui tablou, deoarece printre artiştii adunaţi în jurul portretului lui Delacroix Fantin îl pictase şi pe Baudelaire. Şi trebuia să mărturisesc că pânza aceea mi-a produs o mare dezamăgire. Am avut impresia că, făcând portretul acelui „rege al poeţilor” – aşa cum pe drept cuvânt îi spusese Maxime – artistul scăpase din vedere tocmai esenţialul. Îmi venea greu să-l recunosc în omul de lume - pe care Fantin-Latour îl pictase, fireşte cu meşteşug - pe adevăratul Baudelaire, aşa cum îl văzusem eu la Café Buci. Fizionomiile se asemănau, dar bărbatului din portret din lipsea acea febră interioară care devora parcă ochii modelului său, acea expresie a buzelor, strâse parcă să păstreze pentru totdeauna ascunse secrete teribile, acea paloare nobilă, dar de o nesfârşită tristeţe a sufletelor care nu mai voiesc nimic de la viaţă, aerul acela resemnat, aproape demonic, care îţi strecura un început de îngheţ pe şira spinării. Fantin copiase cu fidelitate trăsăturile lui Baudelaire, dar nu reuşise să ajungă pînă la sufletul acestuia, care nu putea fi descoperit şi pictat decât de penelul unui maestru al cărui geniu ar fi fost egal cu cel al poetului. Mă întorsesem cu gândul în adolescenţă, auzeam din nou cuvintele oraculare ale lui Baudelaire: „Poezia nu este filosofică, este fatală, nu-i aşa, domnilor?” şi a fost nevoie ca glasul lui Léon Valade să mă readucă la realitate:
-Ei ce spui de oferta asta, amice? După ce te-a pictat Fantin-Latour, poţi fi sigur că eternitatea îţi aparţine!
-Mulţumeşte-i pentru asta lui Edmond Maître, prietenul pictorilor, care i-a sugerat domnului Fantin-Latour să ne facă portretul de grup – interveni în discuţie Pellatan.
-Sau şi mai bine amicului Mérat, care i-a vorbit despre noi lui Edmond Mâitre –zise d’Hervilly.
-A fost doar o simplă întâmplare... – făcu Mérat, pe care îl simţeam cum se umflă în pene în spatele unei modestii prefăcute.
-Am înţeles că aveţi de gând să ne pictaţi adunaţi în jurul portretului lui Baudelaire, aşa cum aţi procedat şi în pânza dedicată lui Delacroix – spuse din nou Pelladan.
-Câtuşi de puţin – veni răspunsul pictorului. Acela era un proiect mai vechi. Voiam să pictez un grup de artişti care-şi aduc omagiul lor lui Baudelaire, dar din nefericire proiectul meu nu a stârnit niciun interes. Hugo a refuzat să-mi pozeze, nu l-am putut convinge nici pe Leconte de Lisle, nici pe Théodore de Banville.
-Aşa că acum trebuie să vă mulţumiţi cu rămăşiţele – am observat eu ironic, săgetat de privirile celor prezenţi.
-Pentru dumneavoastră m-am gândit la ceva mai simplu – vorbi pictorul. Vă voi picta chiar aici. Va fi o scenă de viaţă, fără pretenţii, fără nimic alegoric, iar tabloul s-ar putea intitula „Un colţ de masă”. Nu credeţi că e mai bine aşa?
-Fără portretul lui Baudelaire? – făcu parcă uşor dezamăgit Mérat.
-Fără – răspunse Fantin. Nu vreau să mă repet de la o pânză la alta.
-Ah, dacă l-am putea convinge măcar pe Mendès sau pe Coppée să pozeze alături de noi! – exclamă Pierre Elzéar.
-Aştia au ajuns păsări prea moţate pentru noi, domnule! Aşa că va trebui să te mulţumeşti cu prezenţa cumnatului dumitale – i-am replicat eu, arâtându-l cu degetul pe bietul Jean Aicard, care tăcuse mâlc toată seară şi părea că nu-şi revenise încă din uimirea sinceră pe care i-o provocaseră invectivele lui Maxime.
-La masa aceea lungă din stânga, cred că avem cea mai bună lumină – zise Fantin. Vă rog să vă aşezaţi acolo, în ordinea pe care o să v-o propun eu.
-Cum, vă şi apucaţi de tablou? – întrebă cineva.
-Fireşte că nu. Azi vreau doar să-mi fac o idee de ansamblu. Iar cu îngăduinţa dumneavoastră o să iau şi câteva crochiuri.
Apoi pictorul îşi lăsă bărbia în piept, se încruntă, închise ochii pentru câteva clipe, iar după ce se hotărî să îi redeschidă, începu să ne aranjeze la masă, tot bombănind şi schimbându-ne poziţiile de mai multe ori:
-Dumneavastră treceţi vă rog pe ultimul scaun din dreapta. Pe dumneavoastră v-aş dori puţin mai spre mijloc! Aşa! Dumneavoastră trei vă rog să rămâneţi în picioare! Acum cred că e bine!
Eu nimerisem pe ultimul scaun din stânga, iar lângă mine era aşezat Léon Valade.
Pictorul se pregătea să-şi scoată carnetul de schiţe, când m-am ridicat în picioare şi i-am atras atenţia :
-O clipă, domnule! Aici în stânga mea mai e nevoie de un scaun. Pe el o să şadă Maxime.
Cuvintele mele fură întâmpinate cu un murmur de ostilitate.
-Eşti nebun! – strigă Mérat.
-Nici măcar nu face parte din grupul nostru! – se ridică un alt glas.
-N-a publicat nimic, n-a auzit nimeni de el! – se indignă altcineva.
-Şi miroase atât de urât!
-Nu contează! –am făcut eu. E un geniu!
-S-au văzut multe asemenea genii care au sfârşit-o la balamuc! – nu se lăsă Albert Mérat.
-Nu aşa ne-a fost învoiala! – se încumetă şi Valade.
-N-am făcut cu voi nicio învoială. Dacă mă iubiţi pe mine, iubiţi-mi şi câinele. Dacă vreţi să pozez alături de voi, trebuie să-l îngăduiţi şi pe Maxime.
-Niciodată! - strigă Mérat.
-Înseamnă că nu mă doriţi în tablou.
-Cu tine e altceva! – zise Valade.
-De altfel nici nu ţin morţiş să apar.
-Noi ţinem, ţinem chiar foarte mult – vorbi mai departe Léon. Dar, pentru Dumnezeu, de ce alături de băietanul acela care ne-a jignit pe toţi cu apucăturile lui scandaloase?
-Sau cu mine şi cu Maxime, sau fără mine şi fără Maxime!
-De ce nu, în definitiv? – făcu cu timiditate, spre surprinderea tuturor, Jean Aicard.
-Niciodată! –strigă Mérat.
-Domnilor, ar fi păcat să pierdem o fizionomie atât de expresivă din cauza unor mici neînţelegeri – zise şi pictorul.
-Oare chiar nu vă daţi seama de geniul lui Maxime? - am continuat eu, simţind că, dacă mai insist puţin, voi câştiga bătălia. Poate că oamenii care vor trăi peste o sută de ani ne vor mai pomeni numele doar pentru că apărem într-un tablou alături de el.
-N-o să pozez niciodată cu haimanaua aia – zise Elzéar.
-Dar nu e nevoie să pozaţi împreună – spuse Fantin. O puteţi face şi separat, din moment ce am deja o imagine de ansamblu.
-Dar ce să caute în tablou dacă nu face parte din şcoala noastră? – se încăpăţână Elzéar.
-Oare chiar suntem o şcoală? – am ripostat eu.
-Hotărâţi-vă, domnilor! – ridică puţin tonul Fantin nemulţumit. Doriţi sau nu să vă fac portretul de grup?
-Noi dorim, dar... - zise Valade, aţintindu-şi privirea la mine. Şi continuă pe un ton rugător:
-Prietene, nu se poate să lipseşti tocmai tu...
-Atunci acceptaţi-l şi pe Maxime!
După ce se consultă din priviri cu ceilalţi, Léon făcu cam în silă:
-Fie! N-o să stricăm din pricina unui băieţandru neruşinat o prietenie atât de frumoasă.
-Treaba voastră! Dar pe mine să nu mai contaţi de acum înainte – strigă Mérat. Fantin n-are decât să picteze în locul meu o oală de noapte!
-Dacă te încăpăţânezi şi te încăpăţânezi.... –zise Valade.
-Nu e vorba de încăpăţânare. Mă simt trădat şi batjocorit! De astăzi nu mai sunteţi prietenii mei! – îşi vărsă Mérat veninul în continuare, apoi se ridică de pe scaun, porni spre ieşire, dar în prag se opri pentru o clipă, aşteptându-se pesemne ca vreunul dintre amicii săi să-l reţină, dar, vai, nimeni nu încercă să-l oprească.
-De acum înainte cred că nu mai e cazul să ne salutăm! – mai strigă el înainte să iasă, cu o privire ca de pisică tocmai călcată pe coadă
De îndată ce l-am văzut dispărând, am oftat uşurat. Pierdusem un prieten, dar câştigasem pentru iubitul meu un loc în rândul poeţilor, un loc pe care până atunci i-l refuzaseră toţi. Socoteam că măcar de data asta fusesem la înălţime şi eram mândru în sinea mea că reuşisem să rămân ferm până la capăt. Mai putea oare să se îndoiască Maxime de dragostea mea?

Flori Bălănescu

imagine. decembrie

solemnă ca o criză de conștiință
încremenirea liniștii în marginea
civilizației oțelului și sticlei

lumina amiezei alunecând pe firul
de păianjen într-o noapte stranie

(cețurile din Lunden în decembrie
patimi noroi și sânge, un ecou
urcând trepte de înscrisuri)

sufletul încercat al zilelor foșnește
o ploaie repezită spală uneori glodul
de pe fața împotmolită a binelui

Ramona Muller

post uitatum

și de ar fi să ne murim
împreună de un vas de sânge
cui ne-am jertfi pe aceași transfuzie
mie
ție
sau nouă lacrimă pur sânge anatomic
dintr-o placentă ce a fost
dar
amu
nu e

ia-mă și galopează-mă prin frunți neștiute
cuprinde--mă apoi
însăilată-n zori

m-ai uitat în nemurire
păcatul aceluiași oftat
de n-ai m -ai fi
de nu te-aș mai iubi

ninge cu uitări
tu floare albastră de nu mă...
privi înapoi...

 Lora Levitchi

EROII

Te~am cautat printre alai de oameni, dar nu frumosi ca tine,

Sa ma~nsotesti in asta viata, la rau si la mai bine;

Cand merg prin mituri si legende, calcand pe cioburi multe,

Marsand prin norii-ngandurati, cu fruntile carunte.

Ti-am cautat privirea prin ploaia cea de flori,

Depusa in onoarea martirilor, pilotilor eroi,

Dar tu nu mai erai, caci te urcasi la cer,

Frumos ca marea de topaz albastru, ce a tasnit prin maldarul de fier.

Am inchinat in cinstea lor, coroana de flori, punand genunchiul la pamant,

Nu~i loc pe lume sa ajunga durerea ce mamele o poarta,

Pentru a lor odoare ce s~au topit in soare,

In urlet de contorsionate fiare, din fujelaj de avioane!

Eroi de tara, eroi de neam, ce~au scris scripturi cu viata lor,

Prin jertfa maxima, suprema ce sterge mari pacate~n somn!

A celor ce s~au paganit si nu mai stiu a pronunta:

"Roman", "Romanca", "Romania" si au uitat a se~nchina!

Cum oare mintea sa~nteleaga ca unii si~au ales destinul

Si pentru altii ei platit-au cu propriul suflet, cerut birul

Impus de draci, ca noi sa mai putem

Un neam unit sa fim, "romani" sa ne chemam!

Trei salve~n aer pentru ei si una pentru tine,

Voi ati plecat cu totii luand inimi cu voi,

Deasupra noastra nevazut voi survolati pe cerul sortii

V~am pus la capatai un pumn de smirna si un scut de flori,

Ce~i mult mai tare ca otelul,

Caci poarta suflete in el!

Un soare bland a rasarit complice, cu destinu-n nori.

V~am salutat militareste, cum voi facut~ati de~atatea ori,

Cand darji luarati cer in durat, cand cugetarati pt noi,

Ca noua sa ne fie bine, ca noi sa radem, sa glumim,

In timp ce voi, la Domnul mergeti din nou, cu treaba de destin,

Sa cereti alte misiuni, sa umpleti sfant pocal cu mir!

Şerban Foarţă

["Caragialeta" continuă]
LA DOBROGEANU-GHEREA
sonet (poezie)

Cu ce rămâi din pulpa de viţel
pe care ai tranşat-o în folosul
clienţilor, şi-ai aruncat şi osul
la câinii care,-n gară, n-au alt ţel

decât acesta?… Judecă niţel
şi-ai să constaţi că lucru-n sine-i grosul
jambon, din care,-acum, ai doar mirosul
rămas pe luciul lamei de oţel

a gândului-cuţit… Un damf de numen
rămâne şi când arbagicul rumen
sau ceapa vineţie, la nămiez

ori seara, le despoi de aparenţa
foiţelor ce le ascund esenţa,
şi, lăcrimând, n-ajungi la nici un miez.

Monika Szentendrei

A tiéd vagyok

Oly sok szép aranyemlék lapul meg bennem!
Az a kicsi, tátott szájú gyermek is él még..
S összenevet bennünk az élet gyönyöre!
Mert jutott ,maradt is,megnőtt a hajam is,
és felnőtt az akarat.
Azon az úton még sokan elférnek...!
Halottak menetelnek álmomban,hol még azok biz élnek!
De nem,óh dehogy félek!
Ezer almáspitét hurcol a szivemben megszületett élni akarás!
A jóra,arra gondolok.
Olyan sok szépet cipelek,túlcsordult ,mézédes ízeket nyalogat szád...
Adtam neked talán??!
Jónak lenni probálgattam ,botladozó szamár módra..!
S igen,neked köszönhetek minden hibás lépést,
ösztökér alakzatom ,mi beleolvad a fénybe,
mely még is sokaknak ragyog..
Olyan sokat kaptam tőled!
Isten ,a tiéd vagyok!! SZ.M.

I am yours

I have so many beautiful gold memories!
That Small, open-mouth child is still alive..
And the joy of life is laughing in us!
Because I got it, stayed, my hair has grown,
And has grown the will.
On that road many more will fit...!
The Dead are walking in my dream, where they still live!
But no, oh no, I'm not afraid!
I carry a thousand apple pie in my heart to live in my heart!
For the good, that's what I mean.
I carry so many beautiful, too red, sweet flavors of your mouth...
I gave you maybe??!
I tried to be good, I was trying to be good..!
And yes, I thank you for all the wrong steps,
My formless form, what melts into the light,
Which still shines for many..
You gave me so much from you!
God, I am yours!! You

Antonio Di Gennaro

ACCADIMENTO ONIRICO

Segnalo con piacere la raccolta poetica di Antonio Di Gennaro 'Accadimento onirico' uscita lo scorso mese di ottobre presso la casa editrice "Nulla die" (www.nulladie.com). Di Gennaro è noto soprattutto come studioso del pensiero di Emil Cioran. Al link: https://digilander.libero.it/ant.digennaro/ tutte le sue pubblicazioni.

Su 'Accadimento onirico' scrive Gianluca Conte: "[…] Il poeta unisce il bianco al nero, la luce alla tenebra. La chiosa dolorosa (non ve la anticipo, leggete, ve ne prego, questa splendida lirica) nulla toglie all’intima figurazione della dolcezza, di quell’antica tenerezza che le grandi anime conoscono. L’autore ha posto l’amore sopra ogni cosa e, così facendo, ha 'salvato' il Bene, la 'parte buona' del cuore, poiché il dolore del finale non offusca 'il sorriso della bambina che ama'. Ecco, quell’immagine rimane, il poeta l’ha salvata per sempre. E noi gli siamo grati, perché in questi tempi bui e mostruosi, abbracciare la dolcezza, farsi prossimi agli altri, è l’unica cosa che ci può fare restare umani." La recensione completa si trova al link: https://glucaconte.blogspot.com/…/accadimento-onirico-di-an….

Isabella Cesarini intitola 'Preghiera all’amore' la sua breve ma densa recensione: "Discendere la china del ricordo di un amore vivo nella memoria. E nella memoria si fa preghiera incessante, sempiterno verso a un Signore silente. Il pensiero vanifica i sensi, richiami tonanti della grande solitudine terrena. Onirica la cornice che veste la potenza del pensiero, reboante protagonista di un palcoscenico allestito su un amore perduto. Il sentimento perso è l’icona sacra cui votarsi in preghiera. L’invocazione lambisce il tempo della sospensione. L’esistenza, sotto la volta di un uomo umido di mareggiate, lacrime e pioggia, è fatica di vivere. L’autenticità del poeta è nella mostra autentica di se stesso, svestito di tutto e avvolto in una speranza mai sopita. Fosse anche quella che spinge a scrivere. Il poeta vive di squarci e trova voce nella perdita. Un libro delicato e abbacinante, forziere di una creatura divisa tra la preghiera e il seducente potere del disincanto. La poesia è una preghiera."

Giuseppe Ferraro, professore di Filosofia della morale all’Università di Napoli "FedericoII", scrive nella 'Prefazione': "Le poesie di Antonio Di Gennaro non spiegano e non raccontano, dicono pregando. Assistono. Stanno tra la poesia e la filosofia, vanno da un capo all’altro, cercano una congiunzione, tessono l’intermedio. Si fanno tramite del mondo in cui siamo e dell’essere che vi corrisponde. Quale? Dove? Questo, ora, nel segno che si scrive. 'Siamo e il nostro essere è un divenire. / Siamo nella decisione che prendiamo. / Siamo nel tempo. / Siamo il tempo che viviamo'."

Dreamlike occurrence
Of Antonio Di Gennaro

I would like to point out with pleasure the poetic collection of Antonio Di Gennaro 'event dream' released last month of October at the publishing house "nothing die" (www.nulladie.com). By Gennaro he is known especially as a scholar of the thought of emil cioran At the link: https://digilander.libero.it/ant.digennaro/ all its publications.

On 'event dream' writes Gianluca Conte: "[...] the poet combines white to black, light to darkness. The painful caveat (do not advance, read, please, this beautiful lyric) nothing takes away the intimate figuration of sweetness, of that ancient tenderness that the great souls know. The author has placed love above everything and, so doing, he has saved the good, the 'good part' of the heart, because the pain of the final will not clouds the smile of the child he loves. Well, that image remains, the poet saved it forever. And we are grateful, because in these dark and monstrous times, embrace the sweetness, be next to others, is the only thing that can make us stay human." the full review is at the link: https://glucaconte.blogspot.com/2019/11/accadimento-onirico-di-antonio-di.html.

Isabella Cesarini called 'prayer to love' her short but dense review: " descend the China of the memory of a love alive in memory. And in memory there is incessant prayer, turning towards a silent Lord. Thought destroys the senses, references of the great earthly loneliness. Dreamlike the frame that dresses the power of thought, booming the protagonist of a stage set up on a lost love. The lost feeling is the sacred icon that we will worship in prayer. The summoning laps the time of the suspension. The existence, under the time of a wet man of storms, tears and rain, is hard to live. The Authenticity of the poet is in the authentic exhibition of himself, stripped of everything and wrapped in a hope never dormant. It was also the one that pushes to write. The poet lives in tears and finds voice in the loss. A delicate and emitting book, chest of a creature divided between the prayer and the seductive power of disenchantment. Poetry is a prayer."

Giuseppe Ferraro, professor of moral philosophy at the university of Naples " federicoii ", writes in the 'preface': " the poems of Antonio Di Gennaro do not explain and do not tell, they say praying. Assist. They are between poetry and philosophy, they go from one boss to another, they seek a conjunction, weave the intermediate. They are done through the world in which we are and of the being that corresponds to you Which one? Where? This, now, in the sign that is written. ' we are and our being is a become. / we are in the decision we take. / we are in time. / we are the time we live."

§

Here's my (:

Maybe a GOD
Who will we tell our poverty?
In this body, in this meat,
[loneliness on the way]
Silence the words with silence
May a God hear,
[maybe a god],
He, the divine -
[our idea],
Will offer us rest.

§

Here I am like every night
Lord,
Tired in the meat
And in the soul
I trust in prayer
To feed me rest.
You know about the days,
The bitterness of who erra
Without Destination,
Misery is worth it
Of that nothing
That slips in sleep.

§

We, why
Everyone in the void of their own being would have done better not to appear on the stage of life to recite the fiction of man. Better never have been, rather than having consciousness of your tragic condition.
Life, all here: a call not wanted (how could we have? ) and then thoughts, acts, a senseless chase, desires...
We why? There is life and I living-conscious are called to live it. Conscience, our drama, to know our being, to know that we are.
Does a fly know all this? Is a Moscow afraid of life or just lives without knowing it? A Moscow knows the pain and especially the anguish of being! Does a Moscow know the prayer and need of God?
Every poem has to do with death.

§

A shelter...
I don't ask for
Resting in a while
Far too aggressive,
I wonder if it could ever be there
An instant fragment
Where...
[I don't dare to think
I'm me without fears.
Yet...
Like a dull presence
Alive,
And among people - by now,
I pretend man.

§

Insecurity
Everything,
Everywhere is nothing.
Weakness of being,
Falters life,
Us and the world, time.
Sense,
[imaginary unit],
Crisis and collapse,
We start again,
From Here onwards nothing.

§

Dream
One name you are,
Fault that drop to drop
Bleeds
And affaccendandomi compressing,
A face - yesterday, today
A Halo:
It was true in dreams
I would hug you until I die.

§

Dreamlike occurrence
Could the word
Uprooting to the root
The being of your name
Conflict in the soul,
To with
Breakwater of lemmi
The sudden swell
Dreams.

§

Laureto