RĂSPUNSURI

George Anca – Lora Levițchi – Liliana Popa – Răzvan Bucuroiu – Șerban Foarță – Adelina Pleva – Paul Spirescu – Ecaterina Petrescu Botoncea – Gabriela Tănase – Mary Otillia Mari – Elena Popescu – Corina Dașoveanu – Jorj Maria – Norica Isac – Octavian Soviany – Doina Dabija

George Anca

RĂSPUNSURI

la întrebarea ce ne rămâne

          (dodii) Te culege de dimineaţă, te înşiră pe aţă, al poamei pom în har de om. Om cu ochi de zale scăpăraţi la jale. Te mărită, mă termită. Dă-mi-l viu sau mort, să-l învăţ în cort. Da' ce dodie ţi-e tragodie. Rumeguş de piatră în fumul din şatră, gălbenuş de mort 'n al oului cort, lavă de fiertură năruită-n gură, stâlp de os bărbat ce m-a dodiat. Cine să-l alelui mut în noul felu-i, fără ocol duhul gol, direct erect, pe moale cu bale, în flori cu zori.

          Ei se cer de morţi, eu îi ţin în sorţi cu o pană fiartă în zeamă de moară. Tristul prunc de tristă păsări îl există. Bogată în rod recelui norod, o ling miere o vărs fiere, susure năduşeala gudure pricopseala, nemişcată de pradă retezată iscoadă. Cu aripi cu naut umerii mi-i caut. Lasă-te pe brânci groapa s-o adânci. Nimeni cu pedeapsa  de pe lumea asta, mie cum mi-or da-o lor şi-o ar lua-o, mie de mi-o iau lor nu le-o mai dau, privind către cer pasăre mă-nşel, zburând în pământ pasăre mă zvânt, în apa opusă leşie de spuză.

          Tatăl mai râde şi mâine mama se frământă în pâine cu pâinea se frământă şi tatăl şi mama sfântă. Mai bun e frate-meu ca Bartolomeu. Nu te lăsa şi trage cu arcul în desage, unii vorbesc ingliş eu învârtesc igliţi, nu te duce să te spurce, de nu-i dai un sfanţ îţi arde-un găinaţ, dacă eşti gorilă dă foc la şindrilă, dacă dormi pe tine te dă la albine, bunicului pasărea să i-o dăm c-aşailea. Aţi văzut ceva mai frumos ca furtuna mai rotund ca luna, mai dulce ca zahărul e aurul, mai urât ca dracul este bărbatul.

          Mai urcată-n semn ramură de lemn lunecată-n bronz pentru vărul bonz, sumbră din oţel pentru Nansi Bel, suptă din colastră pasăre măiastră, trezită s-adormi şi să n-o mai torni. Somn de clopoţel îţi bat în oţel, vis de lamură sar balaură fierbinte de-a pururi te desfac din şnururi. Cu dolii orgolii cu bătrâneţe înţeleaptă o aripă în cer tot te aşteaptă, numai ea numai tu aţi oprit în loc sufletu aţi oprit zborul cu piciorul. Copil îmi dau start eu să vă despart, n-o mai fi pe vale flăcăul în zale, nu s-o mai dunga fecioarei frunza. În alt zbor mi-l ştiu părintele viu, niciun zbor nu ştiu de părinte viu.

          (Marcus). Marcus il Buono, dieci crimini sulla pagina. Mandalo a noi, ufficio fondo corte, condotto di uno piccolo vecchio senza una mano e zoppo. Quella donna mi sentiva tutto che dicevo, adesso e morta. Anche la morte del polziotto non e la mia opera. Ucido altre bestie, piu familiari, stranni, stranieri.

          Mi dispiace il morto. L'oddio piu che vivo. Cerco appena una penna. Non la trovo. Vedo la stessa casa con granda, sinuosa corte. Nuove forme di halucinazioni. Cerco la mia stessa morte, nel uno monde senza cadaveri reali. La mia ragione di nonessere. Parlo con te, morto.

          Vedo il diavolo, lo capisco. Uomini senza diavolo, morite, mi dica. Amico mio, non credi che c'e tragico il  tuo destino, anche se ti lo dico io? Sono il tuo diavolo nuovo, Marco il Buono, si, buono per l'inferno.

          Le forme sono morte. Adio alle arte. Non le cerca. Hai rasso la verita del mistero suprastorico. Omicidio per amore c'e piu forte che il suicido. Eccolo cosi interdetto a me, ancora, sempre.

          Perche desideravi parlare delle torture riservate a te? Credi che la sapevo? Hai uciso tutte le sfumature della gelosia. Oggi ho uciso uno piu socratico di te. Mi e piaciuta la sua sagezza quando ti liquido. Vorrei negare anche il pessimismo onesto degli morti per la patria.

          Il mio crimine c'e tua felicita. Ciao, turco.

         

          (întâlniri)Vremuri demne de ultimul dispreţ. Ochi terifiaţi a ne numi că am rezistat. După naştere, se sinucid senza zucchero, cu mintea în dodii. A mânat măgăriţa să ajungă acasă neştiind că o să plece iar pe la Georgică şi mai ales că o s-o facă cu plăcere după ce va mai fi plâns o dată că tot nu se îmbrăca. Se mai iartă din soartă, se mai dă câte-o raită de ruşine sau de necaz însă mai pe la amiaz ca în somn fără vise calea sfârşindu-mi-se.

          Am retranscris dodiile ascultând Bucureşti IV. Să le las cum sunt, pe unde se află, să le despart şi să le adun totalitarist, să-le părăsesc pentru totdeauna (adică să mor şi nimeni să le editeze?) Nu avem secrete, suntem oameni morţi. Ni se cunoaşte totul, ştim dictatura, ne consolăm cu autodistrugerea şi sfărâmarea valorilor – necesară. Toate gândurile au replici în coşmar. N-am văzut icoana adevărată asupra căreia am plâns. Detestăm creierul ca pe orice comandament ultracentral şi dăm mâinii, ochiului, picioarelor, sexului, urechilor autonomie.

          Era odată nasul Vandei. Şi într-o zi s-a răsmirosit să mai fie al Vandei şi a vrut să fie al Dianei. Diana, mică, avea un nas uite atâtica. Nasul Dianei îi spune nasului mamei ei, care odată se strâmbă. Nasurile mamelor vecine îi sar în ajutor. Vanda, nemaisimţindu-şi nasul, se repede încoace plângând, ca şi Diana. E al meu, şi l-a luat, l-a pus la locul lui, dar scăzuse, nu chiar cât al Dianei.

          Asud când pun la cale chiar o fantezie. Dictând mă transform în manuscris, Creangă mi-l concurează pe Ezra Pound în dodia cibernetică. Bucureşti IV îl declarase ultimul năist şi cartea îi şi fusese retrasă din editură.

          Îl văzusem pe Şora, mă sunaseră azi Cândea şi Ghelmez, avusesem de a face cu doi miniştri şi un viceprimministru, repezisem un secretar general de redacţie de la TV, refuzasem contacte şi telefoane, mă bălăbănisem printre directori şi inspectori, printre propriile mele priviri deodată întortocheate – că dacă visezi că nu poţi alerga şi vrei şi nu mai poţi şi nu alergi înseamnă că inima în curând te va lăsa. Pornisem după zahăr şi ulei, când l-am întâlnit pe George Alboiu şi am stat câteva ore de m-a durut capul. Primesc telefon de la Paul Tutungiu să scriu ce doresc în stagiunea viitoare şi încerc să bat la maşină o variantă a brâncuşiadei noastre – Velceştii şi cu mine. La kefir, Al. G.şi Damian N. se văicăreau că le-au picat cărţile.

          Semne de altă întâlnire, la ieşire din aprozar. Mă întreabă, nu ştiu cine e, vorbim de Brâncuşi. Ne despărţim. Altcineva, vorbim despre surori, accidente de menisc, soră-mea vitregă nu e frigidă, foarte bine, avusese de gând şi să se mărite. Dar cum îţi mai spune, te ştiu numai de Gigi. La zoo împreună cu Nana şi maica Veta. Fata s-a jucat cu veveriţele, apoi cu cerbul lopătar şi cămilele. Doi flamingi s-au luat la ceartă, duelându-se cu şerpii gâturilor şi ciocnindu-şi ciocurile. Mama se mira cât de urâte erau maimuţele, şi se mai zice că omul e făcut din maimuţă. Leul a atras-o cel mai mult, mai ales urlând.

          Lectură R. Vulcănescu, „Praxitele” - Marina, Puiu, Paul T. şi eu. Ahoe, azi: ştii,Anca, şi tu ai făcut puţin rugby. Capul îmi spune vinde ce ai mai de preţ dar pe mine nu mă vinde, părăseşte tot ce te ţine îmi spune mâna şi pe mine nu mă lăsa, şi piciorul calcă-mă dar nu mă abate gropii. Am zis aşa, ca în teatru, nu m-a vrut Ciucu, m-a primit Eugenia Popovici. Predată iar cartea. De ce mă publică Astra?

          (carozza) Nu mai sunt poliţişti pentru romane poliţiste, emigranţi pentru exterior. Ţi-ai luat adio de la cuvânt. Cuvântul e ironie, tăcerea nu. Cu cine vorbesc? Cui mă naşti? Hai acasă, bătrâne.

          Nebună pentru că eram copil, şi ce copil nu se ascunde-n bălării? Adu-ţi însă aminte că eu nu m-am ascuns şi am atacat pe faţă strigând pe drumul mare eu mă mărti cu Marin. Pienjenii o luară în sus. Se lasă două seri deodată. Clopotul din a doua viziune.

          O mutare te desparte de-al partidei noastre tron – cu nebunul într-o parte regele e campion. Cine mă taie a tăiat mai înainte pe cel ce-l tăiase ca să nu mă taie. Borges îndoindu-se de Montale, pentru Malraux. Montale a primit Nobel-ul fiindcă mă primise pe mine, mai înainte, în vizită, spre deosebire încă de Malraux şi Borges. Lui Malraux, e drept, îi dedicasem Perseu, dar mi s-a tăiat dedicaţia.

ando da Basarab a Târgovişte

con il treno che l'aspetto

nella stazione da poco tempo

lettera del mio occhio

guarda una parola-uomo

viaggio tutto nuovo

freddo tra gli treni

non pensando a Bacovia

beve amico dimentica il vagone

imperio vivo guardi les lettres

paese viva che non esiste

ti prego accettare essere mio padre

anche del mio personaggio

con chi sta saturatore in civita

che passe incoretto nella lingua

che fa il maestro da lontano

la sera a Madrid con torrero

si scende una colomba

in ambiento di tutti questi stranieri

giovanino facia dell'aqua

spettacolo di coraggio epoca nuda

guerriero sul cavallo a vale sua

inamorati cieci perduto linguagio

nessun' scienza nell' carrozza Montale

         Spionism la boi, marca trădării de nimicuri, a nu mai fi urlete pe la Urlaţi, poliţişti, transfugi. Escală în sculptură. Ca să dai înapoi, trebuie să ai cunoştinţe în iad, viitorul singuraticilor cu gânduri negre, salvat de cafea, înverşunat de cancer. Numai cauze peste tot. Da, tată, luna se joacă şi ea pe afară, toată noaptea, şi cine o lasă afară, Bau-bau.

          Te-am dus cuminte, cu tandreţe, dezvăluindu-ţi că nu mergem la control atât de dimineaţă, că ne vom întâlni cu un prieten al doctorului (s-a şi prezentat, formal – să fi înţeles de la el neputinţa noastră, a tuturor?) Dacă îmi iert că te-am lăsat acolo, în seama lui Mache şi a fişierului, înseamnă că îmi iert satrapii care mă fârşesc asemeni cobaltului pe tine. Dar întorcându-mă şi negăsindu-te, plecând cu fata şi repezindu-te la întâlnire (cu o tăgârţă de te cocoşa şi sănătoasă), la ce-ţi mai trebuia iar să plângi, să-ţi vină să pleci acasă la ţară, ori să te strângi de gât? M-ai născut cu teamă de cum se va petrece.

          (Zerbino) Ce scriitor nu ştii cum arată? Kafka. Seamănă cu mine, dar eu nu sunt evreu. Valery a tăcut douăzeci de ani, rezolva zilnic probleme de matematică. Era tot numai îmbătrânire, cute de om sărac, nu riduri. Stă cu mâna la tâmplă şi numai un mic inel îi dă magie.

          Mai toţi scriitorii sunt graşi şi bătrâni. Rareori câte unul slab. Groaznic lucru e o fotografie de om. Mulţi au mutre de evrei, numai evreii adevăraţi nu. Tristan Tzara cum era? Nu l-ai văzut? Şi azi a apărut în Lettres francaises, era un portret al lui, ochi ninşi aşa, fără violenţă, rafinat, ce să-i faci.

          Malraux? Oho, a fost ministru. Mi se pare că se pieptăna cu cărare. Avea păr sănătos. Era tot slab. Îmi place că tu nimereşti numai scriitori care nu sunt graşi. La Stratford e un bust comic al lui Shakespeare, chelios, rotofei, cu cioc. Interesant e un portret în alb al lui Byron şi mai ales portretele imaginare ale lui Lautreamont.

          Pe urmă, un portret al lui Rimbaud, zăcând. Ştii că a trăit cu Verlaine. Nu ştiu. Sunt şi împreună fotografiaţi, dar nu se vede viciul. Mai ales la Rimbaud nu se vede. Whitman sau Ceaikovski i-am văzut într-o carte nemţească alături de concubinii lor şi nu era acelaşi lucru. Verlaine semăna cu Socrate, Rimbaud nu semăna cu nimeni.

          Îl ştii pe Quasimodo? Îl ştiu. Are o mustaţă fantasmagorică. A, Strindbeg, domnule. Îl cunoşti pe Ibsen, cu faţa pletoasă şi sticla ochelarilor plutind peste ochi. Da, da. Ei, Ibsen ca icebergul, nu? Strindberg are doar transparenţa gheţarilor, luminos şi misogin.

          Să-mi amintesc ce-am vorbit cu Ioan Alexandru, pe urmă scriu Prinţul Zerbino, deşi e 1 noaptea şi n-am imaginaţie tenebroasă. Deschizând uşa, mama îi spuse prinţului: e timpul. Ce va fi, nu ce a fost. Şi ce va fi? Na, că-mi amintesc ce-a vorbit cu poetul. Că e om bun şi bine face că înjură, dar să înjure şi cu mâinile. Oamenii răi sunt revoltaţi şi nu răi. Împuşcă o dată, pe urmă mai trage de două ori, atunci e revoltat. Cei buni put.

          În haine negre, cu mască de ceară, vede afişe-coarne-de-draci, strada are clopote agăţate de gât. Alergase după cai nevăzuţi, hm-craniu-armură. Îl supăra tăria luminii. Mâncă şi i se făcu foame. Primul de la care primi avu nefericirea să fie mai scund decât prinţul, o picătură de ceară i s-a scurs în creştet şi n-a mai fost. Până la urmă, au căzut din masca de ceară 1000 de picături, dar, subţire cum fusese la început, ar fi părut că nu cuprinde nici 100. Prinţul nu s-a gândit nici la 10. El nici acum nu are habar că din  mască putea să picure ceară.

          În Firenze era un turn adus pe ascuns din Veneţia. Zerbino nu mai cunoştea oraşele. Când reveni în Firenze, se închise în turnul veneţian. Nimeni nu ştia de turn, dar Zerbino lăsase urme. Vechi italieni au început să caute bănuitori, dar, murind, n-au lăsat niciun cuvânt despre ceea ce căutau.

          Îşi ţinu respiraţia până se apropiară albinele. Ameţit de zumzetul lor, sări în sus, încălţat într-un roi. Nu mai putea merge şi se descălţă. Atunci albinele l-au încins de mijloc şi el, mişcându-şi paşii, se apropia de nori, de care, temându-se, albinele i s-au lipit iarăşi de picioare.

          Stând prea mult pe loc, îşi aduse aminte câte feluri de morţi a mirosit. Întâi nu s-a apropiat decât de femei vii, iar bărbaţii s-au apropiat ei de el. Unul îi căzuse în faţă, la duel, când el îşi smulgea spada. Nu s-a dus la moartea tatălui într-un război, din care acesta fusese răpit şi ucis nu se ştie unde, dar glasul neauzit îi produdese, dacă nu greaţă, un fel de necaz. Mai murise baronul Cretz, dar acesta mirosea bine, pentru că îi arsese urechile ondulate, spre a le face normale, îi scosese ochii pentru că tot nu mai vedeau, iar orbitele i le prefăcuse în ceasuri cu parfumuri.

          Vocea i-a spus să iasă. A încercat, nu se putea. Şi-a amintit că vocea fusese şoptită. N-o fi existat. A renunţat să iasă.

          (Nick) Să-mi dai pielea înapoi, ca la Dorohoi. Jacob e Iago, Santiago de Compostella, Cristian Ionescu, întâlnit la o bere. În Gran Canare, cu Dan Munteanu, numai de Ciorănescu n-am vorbit noi. În America de Sud e altă limbă decât în Spania. Mai învechită. Teatrul e foarte viu, se simte traducerea, dacă e în spaniolă sau în sud-americană. Se înţelege, da' nu articulo de papel.

          Duhori anti-duh. Transcriere de pe hârtie în virtual, descoperire. Cel mai lung roman, în 40 volume, „Tokugawa Levasu” de Sohachi Yamaoka. La Aiud, Sandu Tudor. Cu ţiganca la râu, Puşi apud Lorca, mata de pelo – nu coc-Balş. Noroi, prea dur, Techirghiol, nu humă-tină, la marginea râului s-a-ntins pe spate putoarea între apă şi uscat, nu clisă, poate prund, lunca din Mirceşti. Eu mă formez mereu. Azi sunt mai format ca ieri.

          Cartea mansuetudinii scriind-o (de când?), în companii corporate (carcerate voluntar, cu vizite la internat, fiică-mea a mai rămânea în atelierul de icoane, suferind ca de vreme), cât să nu mă  mai uit la box. Cu Eliade, în proprietăţi, yet a nu-şi putea cumpăra un aparat medical, ba o universitate să-i ofere, îl duce băiatul lui Nestor şi-l ia de la rector, mai discuţie – memorii-ideatică-simbol-bătrâneţe.

          Lenuş, cu pizza şi tort pentru ziua ei, după o săptămână. Fata, pe webcam, de ziua Szegedului, de-a vampirii lui Stoker, Doyle (Steckton), Wilde (Gray), şi dacă îngropăm cenuşa boxului – ce de amenzi, că va umbla fără centură. Discipolii trepanaţi ai lui Lucifer. Celor de pe rutele sinuciderilor le va fi rambursat preţul integral al biletului.

          Frumoşii sunt trufaşi. Schimbă avioanele în aer. Şi tu, şi Pintilie, şi Tocilescu. Ionuţ îşi pusese într-o carte Şacote să se joace, păi e al meu, s-a făcut că n-aude. Furnici ancore. M-am scris. Te-ai apucat să traduci Romance somnambulo. Verde, verde, che te chero verde. Verde carne, verde pelo. Mama lui de verde. N-are rime, ca în Coşbuc, în marja unei poezii senzitive. Ăsta a tradus stele mari de promoroacă.

          Băi nenică, păi tu ştii că toţi malahiştii ăştia se trag din Ulysses. Tu eşti anti-Joyce total. Luna mea gitana. Nu le poate vede - groaznic. Pe la semafoare cerşind. Yellow stone. Wyoming. Cuarţul, mai exact decât zirconiul.

          Din nou cu Brâncuşi d'ai purgatoriului transcris. Discret până la discreditare, timidul lui Cezar. Ultima oară, nici la lume să mă uit. Azi iar cărţi şi intelectuali supravieţuind. N-ai cancer. Ai întâlnit o hacienda. Atmosferă ca-n Spania. Costoso. Noi tot crucea nimerim nebaptişti aferim.

          De pierd caietele, bine că nu se înţelege ce scrie. Mai e şi duminică. Să nu dea de Aristide Kamanita al tău şi al lui Zberea. Hamond ar putea regiza Furnicile. Ramona de la analize vrea o carte. Tu nu dormi, eu visez rânduri. Ăi bătrâni în lanţ indemnizat, ăi tineri de şi-or fi dând seama.

          Eram trei, doi – eu cu taică-meu. Oi fi având şi eu un fiu. Eram adversari ireductibili, ori ne apăram de represiune, umblând împreună. Creierul împingea scalpul. Înainte de vot, tura, abdomene, după, corectura furnicilor. Amnezia  halucinatorie Anand-Nandini ar fi cheia generativă.

          Kant nu contestă ideea de dumnezeu, nu e o categorie constituită, e un postulat necesar, unii l-au acuzat de ateism. Marx a spus că evreii conduc lumea prin creştinism. N-am auzit asta, poate că religia e opiu. Blaga şi Roşca au făcut teologie ca să scape de armată. Metafizica e a lui Hegel, nu te miri că Stuart-Mill îl face schizofrenic, englezii sunt psihologişti, n-au niciun metafizician mare. Kant a îngropat metafizica naturală. Stăniloae zice că omenia e contrariul individualismului. Spiritualitatea ortodoxă, acceptată de poporul român.

          Reţeaua din reţea, dublu structurată, politică şi teroristă. Autoatentate. Vrem neoameni. Pe o pânză de trădare. Cred că te pot detesta. You'll never beat the Irish. Rusul schimbă sezonul. Rosătură de la proteza inghinală, cu ce să mă dau, cu gălbenele, bine, cu aloe. Fix ca'n '45. Exces de incopetenţă. Unknown. Silogismul troc. Pantologie. Dodifici toate speciile. Primul motto, din Schlegel. Simona are Moscova în spate.

          Era cum m-aş fi dus la teatru, de înconjuram lacul înghiţind tirade. Criticul pentalogic, tot cinci mottouri, iar eu un viitor troc, contrastudiu. Sănătatea de a nu repeta destinul celuilalt editor poate sub crimă. Crabii neraci, cruste exterioare, de scârboşi. Un gol de-n chaos. Hai şi cu paşoptu'. Oi mai fi fost şi n-oi fi vost'. Să credem aceste aranjamente, dacă nu vrem să cădem pe scări.

          Ziua de San Federico. Puci la Sevilla. S-a alăturat şi Granada. Fiecare îşi făcea mendrele, se răzbuna pe diverse chestii. Beţia sângelui, treabă de război civil, aşa şi Bosnia. Nici nu ştiau de partea cui luptă. Inchiziţia, cea mai a dracu'.

          Frica de dumnezeu şi de prostia din jur. Evanghelia pe piept. Ai grijă ce scrii, lucrurile se vor înăspri. Cine băieţi, cine fete, cine fericit? Ai pustiit-o. Punjab. Ciorapul de la proteză în maşina de spălat. Am auzit de V1, V2, mais quand? În Groapa Paraschiv  îl bate pe Bosoncea. Nirvana alcoolică. Nu există scăpare. Nu se susţine psihologic. Iar ai tras dungi? Unsu-tunsu. Războiaş civil.  Din peana lui Corneille. Baruţu.

          Cum se şi prăvăleau peste pâini, mai moi la noi, after all, dar degeaba, deduceai din intonaţia miorlăită, aluia, aluia, aici îi, ne trebuia, unde om fi crezut că suntem, geaba meci. Vei fi auzit ploaia muezină. Vişine, vii şi ne. Iacobini la coasă. Mene, mierle, trene cer'le şperle. Nu s-a spălat pe mâna dreaptă. Cât că erai din Homer, Praleo. Călugăra gitana.

          Ce faceţi azi când vorbeşte Ostaka? De vorbit cu vorbe a nu mai vorbi, interzis pe viaţă. Povestea tatălui aşteptând biciclista, roată verticală d'alei încinse. Deci, semănând tatălui meu, domnule, ai conversa repetat cu femeia, pe aceeaşi politică, nefanatic, yet, ar trebui să fii contabil, să joci table, să citeşti filosofie, voce n-ai.

         M-ar visa câinii. Victimul. Problema ta e ţinuta. Să te autoinventezi. Mersul tău nu-mi place. Să mergi ca A, nu ca B, ca un câine care-şi caută mâncarea pe jos. Să faci atârnări. Scolioză. Când calci pe scenă, fiecare deget de la picior are corespondent în trup. Să ştii să şi stai bine. Important e degetul cel mare. Caută mersul să fie de calitate. Viaţa e o scenă. Când eşti tânăr e mai uşor. S-o iei încet. În viaţa socială, suntem actori. Emil Constantinscu a luat lecţii de la Caramitru. Legătură între şah şi dramaturgie, deschidere, apărare, final. Hăţişul şi schema.

          Tanti Fane, doctorilor, că să nu moară până nu termină nepoata cartea de scris. Merg pe vârfuri să-mi sui şira. Crezusem că te iei de cămaşă. Cin' s-o mai vedea la televizor, belea? N-are cine mai ieşi pe unde, apă, pulbere. Relaţia cu calcanii. Ăştia demolează climatul.

          De ce nu învăţaţi voi matematică? Ăsta este casus belli. Atâta ai voie. Ştii să scrii? Moartea sufletului dumnezeiesc. Trestii de vulcan umane. Zbârnă. Ia pastilele. Mână necunoscută. Cai cu boi. După amprente. Torah. La subiect. Alta preia controlul. Trişti din ăştia. Ca la Massada. Născuţi din aceeaşi pisică, dintr-o contradicţie. Te-a trecut pe extasy. Nu se poate întâmpla ce se întâmplă. Fură-ţi libertatea. Tetrarhia lui Diocleţian. Aţi dat în bengă, cu o clepsidră înainte. Rextier. De lipsă cărticea. Vara devreme. Clipit blind. Bibanul a muşcat. Două leşinături. Aud toate urletele. Overdoză. Să dispai. Vrei o banană? Mai stinge sabia. Ţi-or da în creastă. Mă gâdil. Bujiile în menghină. Mama de la est. Noi rămânem, voi plecaţi. Cineva să-i dea o îngheţată pe băţ. Au băut toţi petrol. Te-a bătut soarele-n cap, uitat pe scările templului. Ne e dor de absenţa ta. Blitzcreig. Am pozat matul cu calul tău şi cu tine. The battle for Damascus. Mi fido di Maria. Se termină guvernele.  Unde eşti, Petre? Lume bubuită. Dictobrutăria. Radiofratele. Urmează căsăpirea. Aduceţi cazmaua. Plângeţi toţi în pumni. Auzi voci, vezi lumini puternice când închizi ochii? Leprezentare. Şarlament.  Mama curţii ce doreşte?  Crimă continuă. Cum e vremea la Tiraspol? Absenţa politicii. Mâna Rusiei. Se uzează praful de puşcă. Galerii în vacanţă, pe ger, pe cer. Haraşo. Ce trebuie să facem, domnule? Oamenii obişnuiţi. O masă amorfă profund viciată. Slujbe de cârcă. Criado. Admini. Să controlăm. Război cultural. Conducerea la Moscova. Bastionul din Uppsala. Mazilu de noapte. Şapca şi prosopul. Înapoi. Cotrop. Sub talpa rusească încă 50 de ani. Valizele şi valea. Încăieraţi-vă mai tovărăşeşte. Descărcaţi-vă dracii printre cracii nudistelor tinere, hai cafteală, neamule. Sunt trădător. Doar cu măştile pe faţă. Vara trădătorilor d'Elţân-Makarkin-hipertrof-poa (personal operativ acoperit).  Confidenţial. Du-te mai la est. Fiecare cuvânt invers. Suveranitatea plenului. Căutăm bătăile inimii. Xanax. Popularizarea eroilor clasei muncitoare. Stat de drepţi. Guriţă de aur. Burghezia abia se formează. Subconştient colectiv stalinist indus. Îmi pare rău că eşti agitat. Nomen artis. Nu mai sta ghiocel. Aranjăm cu Ivan să-ţi dea voie să votezi. Nick-uri. Lucrativni. Iubeşte revoluţia. Stoljeniţân mare scriitor, nu Chiriţă. Nu citesc scrisorile deschise de trupele de cenzură. Ghilotina, alte capricii. Ben, curios dacă patriarhul îi răspunde lui Coruţ, poate curuţii lui Doja-Puşi-Andru. De ce nu aplicăm noi dialectica lu’ Socrates?  ....alegerilii din 1946, 30 decembrie 1947, 11 iunie 1948, loviluţia din '89, mineriadele, duminica orbului, iar acum  loviluţia din luna lu' iulie.  Rusia ne aşteaptă cu braţele deschise.

          (Stan) S-a oprit apa. Ochi uscaţi. Mă gândesc la maiorul Stan S. Stan. Gândeşte-te la Ofelia. Ciolane sub sălcii, la blanche Ophelia flotes comme un grand lys. Mi-am dat seama că eşti poet.Rimbaud. Major bones. Arestat în tren SSS. Iar? Prieten, că a spus cum se trăieşte.

          Cistita relaxată, stârcită, stârpace. Nu orice umor. Majoraţii, pedeapsă proastă de împunge. O muscă dacă vrei să o prinzi, o atragi din faţă. Arma deşteptului e laba. Ăştia cu băieţi, biografiaţi-vă tatăl, mitraliaţi cu nuci americane. Diacre în fiacre, cutia, travestita e miza nebunatică. Dona Flor e Seus Dois Maridos de Jorge Amado, ci nu The Last Lyon by William Nicholson per când mi-a dat Cristina ultimul leu.

          Îi bate inima. Mai stai încă o lună. Abia săptămâna a şaptea. Lasă deflorările. Deadline. Milică, ăla s-a spânzurat de ţigările noastre antiastmatice. Radio ablaţie la inimă, cu profesorul Anca. N-a putut prin vena sclerozată, a intrat prin aortă. Mi-era teamă să nu se rupă vena cavă. Şi biologie, pe nume bazele darwinismului. Dracula epics censorship (DRACE). Să fie foarte atentă, foarte cuminte. Dinică a cerut suc de roşii cu vodcă. „I am Vlad, Prince of Valahia”, plus iele, ursitoare, vârcolaci, blesteme, joc de societate.

          Behold a Pale Horse, ce ştii tu, Dealul Calului, iepele tatei, Revista şi Revieva, să moară calu' lu' matale? Făcuse consiliul, trecea pe la mese, să semnăm, ne plătea, Pucă îţi spuse, Puşi: eu îl înţeleg pe Ion, el nu bea, se plictiseşte. N-avea voie. N-am mai citit de mult pe Dostoievski. Soljeniţân, plecarea pe front, ce despărţire, nu lacrimi, credea în revoluţie, începuse să afle nişte chestii cumplite. De Gaulle: „Cette decision prend effet aujourd'hui, a midi”.

          Tunisia, cald şi acolo. Fata popii Margareta se plimba cu bicicleta. Goga s-ar fi însurat cu ea, unde-o fi, nu există, nu apare la televizor. Letters from the darkness by Nancy Ganga. Glazuri pe Donosteea, tot ea. A cerut potul, nepotul. Te dai în leagăne cu cartaginezi tunisieni în lupta pentru Mediterana. Comedia lui Plaut, sora lu' aia cu ceasu'.

          Vreau să-ţi spun o chestie, Cuza i-a păcălit. Sigur că ţin la ţara mea. Europa există ca să nu se mai bată Franţa cu Germania. Vot de blam. Blând cu pana. Cacă ciuleandra. Pofte demente. Aşa de inexistent. Patru compartimente, şi unul de eminescologie. Nici esoteric, nici exoteric. Nu fac altceva decât să mă ocup de tine. Ne descurcăm din pensii. De-ar trăi Anca. Scrisei Siberii pe ruga pentru ploi liniştite. Coitum triste. Romanţariu gitan. Pepene de dulce vinerea. Vidra. Omorî-ţi-o. Bahubali. Unge-ţi-l. Messiah. „Di me Giuseppe Haydn”. Registrul receptării lui Eminescu. Marlow  mort la 29 de ani. The Beggars Opera. Toţi tupilaţi. Burta în cuţit. Mucii-n freză. Faţa îţi arată viaţa.  Drac botezat. Urechea toacă. Latră la lună potrivită. Fiori prin energii. Akinotepsie. Agnozia timpului.

          Pasticcio - Dana Mihailovici: Romania are 16528 de milionari in dolari - Magdas: 50% prezență: trebuie să fure un vot intr-o secție (un vot intr-un județ) - Alexandru Athanasiu:  va avea parte de un sfarsit tragic - PSDerie: Toarasi, cel mai bine ar fi sa vie chinejii ! Sal vad io pela care poasai numere!

          De prin toate văgăunile. Şeful spiritual. Bângui. Peste balustradă. „Almost all the major bones”. Farinelli. Nu are cine să scopească. Şerpuind fugărirea. „În zi de Crăciun să moară cel ce se va atinge de acest spital”, Brâncovenesc. Să-mi scot părinţii din morminte. Te-ai născut în Bucureşti, fiu lui Major Bones.

          (proasta impresie) Încărcată, întâi cu Hegel şi Marx, apoi cu Sorel, Paretto şi Fanon, Hannah Arendt îmi dă impresia că indienii din SUA ar putea dărâma administraţia. Lui Hugo, în vis: v-am trimis o cerere, dar n-a ajuns la d-stră; nu stau singur, nici numai cu nevasta; de-aia n-am copii. Ce poezie i-a dictat Jan Angelei şi ea a scris-o pe ziar: Noaptea dezbină cetatea-n tărâmuri duşmane / Trag vârcolaci la edecul miturilor de prisos. Stefano Poggi in Introduzione: „Per Faber la caratteristica di una filosofia che abbia a che fare con l'esperienza e quella di essere riflessiva”.

          Voi continua scoaterea de citate, dar eu n-am mai scris nimic. Aseară, am fost la un concert în beci. După aia, am băut vin şi coniac. La masă, m-a apucat frica. Sunt oameni care, legându-se de incoerenţele tale, te şi anulează în închipuirea şi actele lor, ca apoi, amărăciunea să fie numai a închipuirii şi actelor tale. Eşti nemaipomenit de supus urmăririlor premeditate cu generaţii înainte.

          Te simţi deodată hăituit, şi n-ai cum fi, astfel încât se duce toată fericirea. Iar eu am nevoie de iubire. Să fie înfiată iubirea mea, măcar.

          Noica nu mă minte. Mă vede cum sunt şi mă vede că sunt. În principiu, ce-mi mai trebuie? În principiu, nimic. Dar eu n-am mai scris. Nici n-am avut unde. Nici ce? Cum s-o luăm?

          Practic, eu nu vreau să scriu. Cel mult să încurc scrisul. E drept, în felul ăsta, eu vreau mai mult să scriu decât să gândesc. Şi ceea ce vreau cu adevărat este să fiu întreg. Or, eu dau oricând impresia de a fi neîntreg. Şi nu sunt aşa, însă nici eu nu găsesc un unghi potrivit de a mă vedea întreg, şi-l tot schimb, încât oricine, din afară, asistă la un joc fără gust. Învârtesc un telescop prin care să priveşti din cer în jos.

          Hezel-Franki mângâie acum nici un minut foaia din stânga, în dorinţa de a se întinde pe ea. Soarta lui vine din America, era să zic, veche, o Americă a americanilor. Păi aici sunt înşiraţi prietenii, cunoştinţele, cu întâmplările lor ideale. Io de ce m-am prostit 26-27 de ani? Rar principii aşa: dacă vorbeşti serios întotdeauna eşti pierdut, nemaiştiind niciodată să vorbeşti şi aiurea, iar dacă vorbeşti mereu aiurea nu eşti pierdut, chit că nu mai ştii, la o adică, să vorbeşti serios. Însă, cu adevărat serios poate vei vorbi doar după o viaţă de vorbire neserioasă.

          Acum să nu-mi fie chiar frică de tot. Aş vrea să articulez, nu vorbe, cât situaţii fără termen de comparaţie, aş vrea să fiu un opăcit absolut, să se mire toţi pe nerăsuflate, aşa cum am crezut câteva clipe în viaţă că mi-ar fi posibil. Şi nu: marfă gravă, de doi bani, fără iţe hlizite la infinit, aia mă descopăr din ce în ce şi nu mai pot să deschid gura, nici lopata să deschidă pentru mine nasturele unei gropi. Rămân mut atunci, speriat de a spune, cumva, un cuvânt prea aşteptat, prea nerecunoscut, o salutare sinceră în sufletul meu, izvor de contrazicere şi lehamite în ceilalţi.

          De mirare cum am îmbrăţişat ca pe un leu paginile despre altul şi despre tu şi despre noi. Îl alesesem pe tu, ca bun creştin ce sunt. Acum parcă mă tem, parcă tremur – ceva în genul înţelegerii lui altul ca pe tu. Întunecatul altul. Misteriosul tu. Şi noi, de nici unii, unul singur lângă ceilalţi, lângă alţii – minune opacă.

          Iată-mi înalta filosofie, ţi-am spus. Am împrumutat-o, nici vorbă, de-aia m-am deplasat la filosofi şi la savanţi de diferite vederi şi specialităţi, cu bună ştiinţă provocându-le o impresie proastă, dacă nu şi mai rău. Încep să-i cred pe ei, încep să cred. Un câştig foarte mare: să nu-mi pierd măcar eu încrederea în ei, sperând că nici ei nu-şi vor pierde proasta impresie.

          (pustnic) Se sting reflexele elogiului. Asceţii nu sunt să-i cunoaştem noi, nebunii da. Pentru conservarea sa, ascetul se autoflagelează, instinct de conservare morală, nu a decorului, zice Ştefăniţă L. I-ar plăcea să îi spună cineva că îi strălucesc ochii de egoism. Iisus Hristos a fost cel mai mare egoist, zice.

          Câteodată vorbesc despre el de parcă a murit, alteori de parcă trăieşte. Se teme pentru că îi e frică, îi e frică pentru că se teme. La ferestrele măcelăriei din faţa Hotelului Nord, jumătăţi de porci lungi atârnă deschise la miezul nopţii către trotuar. Vă place, domnule? Nu poate să vadă. Are faţa aburită, înconjurată de o coamă de păr sălbăticit precum rădăcinile ieşite din pământ.

          Jumătăţile de porci din dosul geamurilor neîngheţate îl oglindesc şi ele, ca în adevărate albii de porci. Dar dânsul a trecut, şi îi fac umbră firmele modeste de pe Calea Griviţei. (Lucrând aici la o operă de ştiinţă, anunţ că discut o persoană reală, indescriptibilă, desigur, dar cu nimic în comun cu personajele lui Urmuz.)

          „Vă cer iertare”, îi spun bătrânei noastre domnişoare. D-l L. mă aude şi se grăbeşte să repete: „Îmi cer iertare”. Eu nu aveam de gând să cer nicio iertare, nici bătrânei, nici domnului L. De aceea am şi cerut, dar cui, bătrânei scandalizate instinctiv, ca orice ţărancă, de „călugăr”, sau ascetului cochet, după propria-i judecată? A, dânsul nu omoară, vara, nici muştele, nici puricii, venind în B. pentru a doua oară la mine, domnişoara, mama şi bunica noastră a avut mari emoţii oferindu-se de nevoie să spele o cămaşă albă atât de murdărită de purici.

          Acum e iarnă şi i-a îngheţat cerneala în călimări. La 48 de ani, frigul îi îngheaţă mâna pe vioară. E imobilizat şi tot potrivnic violenţei (O să instalăm un tun pe Roșchila şi o să tragem în ruşi. Să tragem, dar să nu omorâm nici unul, că nu e frumos).

          A citit „Hristos răstignit a doua oară” (şi nu ştii ce-i poate trece prin cap). Ţine şi la mistreţii care-i strică tot, şi la pomi. Oamenii ca oamenii (mereu îi cheamă), dar pădurea şi cerul. Pădurea  este tăiată cu drujba. Tăietorii ar fi în stare să reteze şi picioarele lui dumnezeu (sau Iisus). Asta îl îndurerează şi-i e bine.

          N-am găsit-o în casă pe bătrâna noastră când m-am întors. Aveam de gând să-i cer iertare – pustnicului îi urasem drum bun.                           

          (Ardhanarisvara) Directorul Bibliotecii Congresului American – filiala din Delhi -  îmi scrie că mi se cumpără 18 exemplare din Ardhanarisvara. Imediat după curs, m-am dus în Jawahar Nagar s-o pasez publisher-ului – nu al cărților mele, al lui Eminescu: luând bani pe ale mele, să se simtă stimulat, plătit, și să-l publice pe Eminescu. Cum trecem din sărăcie în sărăcie, nu știu ce va zice nici Nansi.

          Bunii noștri daci aveau motive să fie antilatini. Străbunii noștri romani ne vor fi insuflat, via Bizanț, o sinucigașă resemnare, totuși ne-anti-latină. Ca a constantinopolei filoturce. După-aia, istoria românească împinsă între ortodoxiile antilatine moderne cu acul din Peloponez în Kamciatka. Drame mari în ținuturi mici cu oameni voinici, construcții de munți nedislocate de înotătorii în timp.

          Leela, distinsă, după cărți, pentru NSD, „on approval”. !8 cărți se cumpără  în biblioteci americane; cu timpul, tot atâtea în India; în România? poate nici una. Ce hindustanism în balcani? Gheorghe Moceanu în Bombay și Calcutta în 1886. Noesis. Conflictul greco-latin În Bizanț. Ambivalența Indiei. Petrarca și ignoranța. Ce vesel voi fi după moarte a scrie latinește în India.

          (expo) Cu zile în urmă, Pasi ne firitisise public și el, pe Plata și pe mine, la târgul de carte. Zicând... JURNA  LAMAR de Rodica Anca. Apărut la Bibliotheca din Târgoviște. Cartea începe cu data de 16 sept. ora 4 dim. „Nu se poate dormi pe tristețea asta”, mărturisește autoarea, și începe ziua obișnuită. Cumpărături pt. fiică, țigară aprinsă, sacoșe, legume, fructe. Piața. Tot spectrul zilei îmbâcsite și dezamăgitoare, cu televiziune cu tot. Homo mizerabilis.

          Apoi altă zi, care începe altfel, și la fel de plictisitoare și humoristică. Bucătărie, crătiți, tacâmuri, vase nespălate, haos general, dar... cândva o să iasă totul la liman. Homo happyens. Urmează integrame și găuri negre și așa mai departe. Interesante povestiri scrise sub formă de jurnal, cu simța acut și și pline de humor. O carte fermecătoare.

          SCENOMETRIE  TEATRUX  de George Anca. Trebuie să mărturisesc că titlul cărții m-a surprins. Nu cunoșteam cuvintele. Apoi, cunoscându-l pe autor, am zâmbit, amintindu-mi că este un celebru „dodist” și că în mod deliberat ne pune uneori în încurcătură. Și, atunci, mi-am construit propria interpretare.

          Replici scurte, uneori în versuri, în maniera teatrului poetic, care ne amintește de trecut, de Renaștere, de Shakespeare, altele exprimate prin lungi monoloage, altele chiar fără semne de dialog, proze. Aceste piese au o varietate bogată în exprimare, profunzime în discursul dramatic, devenind antrenante și prin diversificarea lor.

          După părerea mea, ele sunt foarte ofertante pentru spectacole-lectură. Nu v-am povestit nicio piesă pentru a vă lăsa să le interpretați cum doriți. Îl felicit pe domnul G. Anca pentru acest demers și pentru culturalitatea sa, evidentă și în carte, ce lasă să plutească un parfum de ermetism, trimițându-ne și către un viitor încă necunoscut. (Vasile Menzel).

          (un yogy)  Te am la mână – bagă-mă în pușcărie – te scot la lumină. Întru acestea, Upendranath Ashk mi-a trimis cărțile sale. Eminescu a plecat de la Jena de răul agentului diplomatic. Ce-a fost Geneva lui Arghezi?

          Vaschide, Histoire de la conquette romaine de la Dacie (Paris, 1903) - Andre Piganiol, Histoire de Rome (1962) – Dion Cassius, LYDUS sur l'or des Daces - V. Pârvan, Dacia, an outline of the early civilisation of the Carpatho-Danubian countries (Cambridge 1928) – N. Iorga, Histoire des Roumains et de la romanite Orientale (1937) – E. Panaitescu, Il ritratto di Decebal (1923) – L. W. Jones, The cults of Dacia – D. Tudor, I cavalieri danubiani (1938) – F. Cumont, Les cavaliers danubiens (1938) – G. I. Brătianu, Une enigme et un miracle historique, le peuple roumain (1937).

          Maeștrii mi-au răspuns. Bacchchan. Trebuie să-i vizitez. Mă uit în istorii, pasionala Romă. Am rânit cu ochii prin imuabilele topici ale revuisticii noastre – n-am fost totuși mari odată? Laus Trajani? Desigur. Și? Îndurerați după dispariția la fiecare al doilea război.

          Ascult veena, mă gândesc la Mirabai cu păcat, otrăvita din dragoste de Krishna. Dar de timp cu abis. Agyeya nu m-a convins nici cât Iqbal. Oare mă voi retrage din antichitate? Horace: „Numquid de dacis audisti?” (What have you heard of the Dacians later?)

          Am dactilografiat „Burebista and his People”. Am primit de la Paris Mircea Eliade (L'Herne). Studenții s-au isterizat citind lecția mea „Soorya namaskar”. Îmi tipăresc antetul (numele) și-n devanagari – Eminescu nu era nebun. Îmi închei o săptămână daco-indică, indo-dacică. V. îmi spunea că studenții mei de anul trecut mă iubesc cât nu pot să spună. Nicio scrisoare, de două luni, de acasă (mai există?).

          Se insistă amarnic pentru o claustrare nu numai fizică. Probabil se pariază pe coșmare. Ce ne lipsește să mergem la mormântul lui nenea Gogu: moartea câinelui său credincios? Din ambiție, nu mă sinucid, oricât induceți autoexecuția.

          Creangă a fost un yogi. Aparițiile lui sunt mărunțite până azi: singuri școlarii lui au avut fericirea. Și Eminescu. Hârburile diplomatice de un antiromânism pe vândute scot un pârâit nedigestiv. Lumea noastră de acasă își ajunge și în universitate. Aici, numai floarea chandni, a lunii, n-are miros, celelalte da. Lombardi face dansul indian și muzica europeană. Eu, întărit și de doamna Sulițeanu, le fac pe amândouă și românești, unindu-mi gândul lui Pârvan și sonul ori self-ul guru-ului în oranj, de statura blondului din hiperboreicul Humulești.

          Cum de este Eliade cel mai limpede neindian al yoga? Să fi fost iubire ca o umilință de sfânt răpșit? Geniul lui confundator al cosmosului și neuitării face cascadă în moarte de legendă. Negație de sine în pasul pe sub Himalaia. Conștiința inutilității dublului altern. Speranța neantului în plinul dinspre neființă.

          Văd mandibulele lui Șo în cadavrul poeziei. O mantră îi beștelește sfințenia. Lasă catagrafii canibalice. Mori abscons, moș albăstriu, etern suflet biografic al pătrunjelului. Umbră de puroi și flegmă holerică amestecate printre florile înmiresmare de nicăieri. Orgia ritmului va fi epuizat zeii. Se rupe merudanda lângă hostel Miranda. 

          Nagendra vede cultura indiană conectată doar cu cele mari, engleză, germană, franceză, rusă. Chaudhuri apăruse, numind pe Eminescu și Sorescu, replicând că România poate fi o țară mică, dar nu o cultură mică. Nagendra că, într-adevăr, Persia, care nu are nici libertate, rămâne o cultură mai presus de cea arabă.

          Arborez icoana autenticității, o yoga unică. Doar îmi ceruse 50 de pagini asupra limbii și literaturii române care să fie traduse în limbi indiene. În hindi, de el, eu urmând să primesc eseuri despre literatura limbilor respective.

          Comparatismul își are incomparabile riscuri. Am umilințe de rezervă și de împrumut. Creștinism înțeles. Spre tragică mântuire. Meditația soarelui tău și al celorlalți.Să schimbi Times of India cu Hindustan Times.

          Wordsworth se gândise la Valahia cum francezul Varenne, hipizat, n-avea s-o mai facă. Și la ce nemții? Român pentru judecata de apoi? Rigvedic în directitudine, atharvavedic în blesteme primite? Radeshan și nu dansul Mirei – swami oprind sinucigașii în viață.

         

          (Zalmoxis)

          Mi-au scris   Sorinache și Pricop, ultimul mi-ar fi dedicat o poezie în cartea lui Patima muntelui, primul dorește de Eliade și de noi. Puterea mistică a prieteniei nu și-a făcut literatura. Identificarea cu celălalt e un nume al infinității.

          Inginerul ambasador umple table negre cu nemaiamintite formule. Cu automatism psihologic, interzisese La steaua și alte recitări în românește ale studenților indieni ca neatingând armonia lălăită de excrescența sa.

          Ea e din Kashmir, îi zic, va recita în hindi „Șah”, de Sorescu. - despre ce e poezia? - despre șah, albe contra negre – dar care e ideea poeziei? - are o anecdotică a luptei, l-am auzit citit de autor, e dramatic, șahul e joc național indian – toate bălmăjelile alea copiii să-le spună înainte de a recita în englezește (atât de prost!) M-a întrebat ce zic de „interpretările! lui, care a fost profesor  – sunteți tare, puteți fi combătut, dar sunteți tare.

          Sunteți în delegație? - curierul. Scriu repede o scrisoare către Miu. Îmi promite că i-o dă. Îmi recită strofa cu frunza care a făcut explozie, din Topârceanu. E trist că n-aș avea timp să discutăm poezie. Marin Sorescu, unu, Nichita Stănescu, doi – nu vă plac? - ba da.

          Costică. - Hello, Mister. N-am zis minister (?) Îi spusesem cu public mixt: faci  România de căcat, îi dai bani lui Seth. - nu i-am dat – de, muncește ca mine, pe gratis. - Acum așteptăm după tine? sărise când îi apăruse bosul, și eu mă întrețineam cu Beri despre poemul lui dedicat României.

          Amărăciunea mi-era relativă.  Un mort înfășurat în galben era purtat fără jale, pe la Kashmeeree Gate.

          Oare va fi sensibil Eliade la ideea mea de a scoate în India o nouă serie (măcar un număr) din Zalmoxis? El ar da un articol. I-aș evoca și eu Calcutta, Rishikesh, plus eminescian-brâncușiana mea de toate zilele. Șora și Noica ar reuși să-mi trimită ce și ce. India nu dacă are azi – cred că nu – un Komaraswami, dar poeticieni în sanscrită, da. Joshi ar colabora. Poate chiar Sahytia ar tipări numărul. Nu străin de un anume vag aer testamentar. Cum începutul revistei va fi fost profetic  spre istoria religiilor, ori poetică?

          Hindustan Times: Indo-Romanian Society – Sixtieth anniversary of the formation of Romania, India International Center, Lodi Estate, 5.30 pm. Indo-Soviet Cultural Society – Fifth anniversary of Brezhnev's visit to India, public meeting. Articol despre economia deschisă a Ungariei.

          Mihai Eminescu: Revedere (recită Kashyap Manica); Vasile Alecsandri: Cântecul gintei latine (recită Yogindra Vadwa); George Coșbuc: Trei, Doamne, și tiți trei (recită Devesh Mohan); Mihai Eminescu: La steaua (recită Charanjit Singh); Marin Sorescu: Șah (recită Veena Rani Gupta); Ashok Beri: Gândul meu (hindi:)

gândul meu sub arc de munte limpezit de râuri sfinte peste-a ierburilor frunte izvorâtele cuvinte România gândul meu

păsări treze veșnic zboare inimii neînfricare peste iarbă până-n zare un pământ sub raza primă diamant se însenină România inimă

păsările-n clar de lună „pe la cuiburi se adună” de-aș fi pasăre spre ea din iubire aș zbura România dragostea

          Întorși de la IIC, pe mine mă doare capul, Nansi e conciliantă, Nana aproape bine-dispusă. Mă risipesc în înțelegerea amănuntelor. Au plăcut Manika recitând Revedere și Ashok Beri cu al său  Jae. Yogindra și Satendra s-au descurcat. Cine știe cât de românesc le-o fi destinul, dar astă-seară ne-am lăsat de-o amintire. Vorbire despre noua ordine – înconjurat de propria groapă – ne deranjam unul pe altul – însănătoșire în păreri – nu ne venea în minte nimic de încredere – pas căzut într-un abis mai familiar – chiar cu galoane – unde e țara noastră – paninginerie gol căpos.

Lora Levitchi

In pragul sarbatorilor de iarna, tin sa ai multumesc unui om exceptional, d-l George Anca ce a descoperit talentul meu la scris desi ne desparte un ocean intreg. Te imbratisez suflet drag, te stiu de asa de multa vreme, de ai devenit Eu.

Magnatul virtuos al penelului, D-l George Anca a validat dragostea mea pentru scris, innobiland cele doua carti bilingve ( Ro si Eng) cu care voi debuta, cu recenzii literare ce se armonizeaza cu mesajele ce doresc a le transmite dragilor mei cititori:

George Anca despre volumul de poezii "Jazz de New York", de Lora Levitchi:

" Poeta Lora Levițchi îmbrățișează piatra filozofală, ascensiunea spirituală, neamul și țara. După datări, surprinzătoarea scriere a Lorei Levițchi – ingineră, matematiciană, pictoriță – pare a renaște poetă abia în anul 2019. Poeme lungi în metri diverși, colocvial-liric-totemic. Religiozitate patriarhală, americanizată.

Lora cântă iubirea absolută în forme variate: medieval, simplu răzășesc,milităresc, princiar renascentist, pragmatic, senzual, sofisticat în filigram, în sticluța de parfum de esență ce trezeste și morții. Desăvârșirea unui suflet, Mântuirea lui, se poate
alătura la reîntregirea Realmului de Lumină veșnică a lui Dumnezeu.

Ne spune: Îl cânt pe Dumnezeu, Adevărul Suprem ce ne~a Sigilat identitatea nouă, Oamenilor, nu ca niște corpuri flasce, din carne putrezicioasă, ci ca Ființe de Lumină, ce venim pe pămant în mai multe reiterări, să învățăm Lecții de Viață, pentru a ne Purifica si a Ne Valida Indumnezeirea, Sacralitatea, ce Dumnezeu în mărinimia lui ne~a acordat~o fiecaruia; Noi suntem Scântei din Dumnezeu Atotțiitorul.
Numai că lepădarea noastră de el, la nivel global, a dus la perisarea și pervertirea sufletului uman. Puțini sunt cei ce si~au mai păstrat din îndumnezeire.

Talerele lumii, diavolești versus dumnezeesti, cer suflete iluminate, genii literare,artistice, de stiință, medicale, de progres tehnic care recunosc Supremația lui Dumnezeu ca
SURSĂ a întregului MIRACOL al vieții veșnice nemuritoare a sufletului uman.

Lora cântă asta în poemele si textele sale spre TREZIRE a conștiințelor adormite ale oamenilor și deconsipirare a celor pierduți pe vecie Încă din lumea asta pentru crimele
făcute împotriva aproapelui. Este vremea SHIFTULUI ( Schimbului) GLOBAL al lumii de la Necredință la Credință; aceasta poate fi realizată numai prin leaderii cu minți de geniu
ce sunt soldații lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu comunică zi și noapte.

Un folclor propriu oarecum în descendența bucovinenei Elena Niculiță-Voronca, evident în ecou cu propriul canto „Balada Sofiei Vicoveanca”. Altfel, Lora versifică epatant:
„Sunt M. Eminescu, I. Creanga, N. Stanescu, M. Sadoveanu, / Sunt G.Toparceanu, P. Ispirescu, L. Blaga si I. B Deleanu / Sunt D. Zamfirescu, M. Preda, Cosbuc si A Muresanu” (Zbor de dor și țară)..” Încă nume proprii : „Si-asa am readus la viata, cuferii plini de istorii, a dragostei neprihanite,/ Cantata de Dante, Shakespeare si Voltaire.”

Universalizare intimă: „România a dat lumii, mai ales în secolul al XX-lea, o întreagă pleiadă de genii de nivel mondial: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu, Jean Pârvulescu, Vasile Lovinescu, Mihail Vâlsan şi mulţi alţii.” Nume comune/proprii : ”Ca va numiti americani, chinezi, arabi ori indieni, / Romani, evrei, unguri, italiani ori coreeni.” .” Încă nume proprii : „Si-asa am readus la viata, cuferii plini de istorii, a dragostei neprihanite,/ Cantata de Dante, Shakespeare si Voltaire.”

Poemele șochează nu o dată prin eros zmeesc, intensități eminesciene personalizate - prolixitate voită, transformabilă, - versatilism sensorial – reporterial ingineresc – baladism revelat."

George Anca, despre romanul "Geneza Chihlimbarului", de Lora Levitchi:

"Scriitoarea Lora Levițchi surprinde revelator cu a sa "Geneza Chihlimbarului". Un best-seller in spe al copilăriei via Bălaia. Lora feminizează amintirile dincopilărie retrodialectal, karmic, picto, cinematografic, para-ultra-literar... Rar
vibrație cosmică întru sine și mai cine. Neoclasic antropologic până în Manhattam.

Înaintea chihlimbarului, ca sub medium - și eseul cvasiortodox -, se dezbate tumultul fericirii, nu numai copilăresc, anume „cheia cărții”, deci nu doar al spiritismului inspirațional. "Fericirea este ca atunci cand alergi cu picioarele goale prin ograda bunicii si nu iti pasa ca vin musafiri in vizita" „ ... limbă,
traditii, obiceiuri, ritualuri, credinte, activitati din Moldova de dinainte de Prut”.

Wall Street vs ograda bunicii…

Poemul și eseurile, Bălaia, Neamț, Durău, Monahii Moldovei, Ilie Cleopa, Justin Pârvu, pe urmele lui Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Ceahlăul – Olimpul românilor – Lostrița izvorului muntelui transpun pământenismul copilăriei bunicești în modovenism americanizabi.

Aparenta nostalgie a mentoratului isihast vine mai de demult și mai tâziu de chihlimbar, pe o americanizare cât să se observe. Extensia liturgică, post Cogaionon, se află și-n Wikipedia. Mai repede în frământul spiritist – că nu se vrea onirică dânsa – vreo creștină – tocmai cuprinsă de sinele omenesc în persoana neamului ei îndrăgită sub pumni corectivi. Se tinde spre revelație melancolică, salvatoare, de-a iubire-fericire. O fată frumoasă crescută în peştera pustnicului Ghedeon, care se îndrăgosteşte de Soare."

Despre activitatea culturala deosebita a lui George Anca si contributia sa la literatura universala cititi mai mult in linkul atasat:

https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Anca

*

Dragii mei cititori,

Datorez primul botez in apa scriitorilor profesionisti, mainilor de aur ale D-lui Acad. Nicolae Dabija caruia ai multumesc pentru timpul petrecut studiindu-mi scrierile, intuindu-ma empatic energetic, prin arta cuvintelor.

Este o mare responsabilitate pentru mine si in acelasi timp o mare onoare. A creste alaturi de astfel de genii ale literaturii romane ca si Acad. Nicolae Dabija cere munca acerba, multa seriozitate, disciplina pe langa cultivarea scanteiei divine, a talentului nativ de a scrie.

Atasez mai jos recenzia de critica literara pe care d-l Acad. Nicolae Dabija a realizat-o pentru volumul meu de debut " Jazz de New York" ce va aparea in forma bilingva ( Ro si Eng).

Îmblânzitorul de cuvinte

Lora Levitchi scrie o poezie modernă. Ea lasă impresia – prin sintagme de respirație largă ca desprinse din poemele lui T.S. Eliot sau Sylvia Plath că scrie englezește cu fraze alcătuite în limba română.

Metafora ludică face corp comun cu lirica cotidianului, anodinului. E o încercare a autoarei de a se apropia de poezie – ca de o mină pe un câmp minat –cu mâinile goale.

Iată-l, carul cu poezie venindu-ne în întâmpinare, asemeni preriilor nesfârșite cu fire de iarbă ale lui Wilt Witman:

"Dârr... Dârr... trec pe drum
carele Lorei, încărcate cu grâne și fum...
Care încărcate cu calm și tumult
Au în ele de toate: și dragoste și jale,
Și balade, și cântece de sărbătoare,
Nestemate de grâne din poeme sigilate
Cu roșie ceară
Adună molozul din lume ce se vrea curățit
Cu aripi, tămâie, anaforă de vers sfințit,
Hârr... Hârrr... Dârr... Boii din jug la deal se îmburdă,
Să care „semințele” ce aduc reînnoirea
Recolta din suflet pentru Dumnezeu.
Deopotrivă pentru „Sfânt” și „Ateu”.
Curg carele grele ca vorbele pe cursul celor mai mărețe ape..."
.
E carul literaturii universale doldora de valori:
"Carele cu slove de aur spun unii,
Ce-aduc a Eminescu și a Creangă,
a Blaga, Arghezi, Topârceanu, Voiculescu,
a Cioran și Eliade
Câteodată poartă pecetea
de Shakespeare ori de W.Blake...."

Versurile descătușate, armoniile necanonice amintesc de ritmurile de jazz new-yorkeze.

Volumul Jazz de New York e unul alegoric. Poeta încearcă să reinterpreteze, din perspectiva poeziei, unele noțiuni fundamentale, ca timpul, dragostea, veșnicia, spațiul, cuvântul, profesia, arta, natura, credința, dorul, universul, viața, omul.
„Frumusețea unui om este oglindită din interior spre exterior”, afirmă Lora Levitchi.

Existențial, îmblânzitorul de cuvinte se cunoaște prin poezie pe sine, dar – și pe semenii săi, el poate ajuta la împlinirea Frumuseții, la regăsirea lui Dumnezeu și a patriei pierdute.
Cuvântul e chemat să vindece omul de propria lui înstrăinare.
În poemul „Sephiroth” autoarea devine personaj al propriei cărți, ea se compară cu un stejar dezrădăcinat și transplantat în sol străin:

"Eu sunt ce tu în viața asta nu vei fi,
Sunt un stejar ce-a ars până în temelii,
Și-a fost desțelenit și smuls
cu tot cu rădăcini,
Doar o mlădiță din el a mai rămas
și-a răsărit printre străini."

Poemul e ca o nuntă biblică, la care e așteptat, oaspete de seamă, însuși Mântuitorul, care să aplice evenimentului „sigiliul îndumnezeirii”.Asistăm la purificarea prin cuvânt, când „inexplicabilul explicat” și
„inexprimabilul exprimat” devin posibile prin dragoste:

"Inima mea ce-i sfărâmată în
mii de cioburi,
găst-a leagăn în inima ta,
și acolo, toată, eu m-am cuibărit."

Versurile lui Lora Levitchi sunt caracterizate de o simplitate expresivă a expunerilor. Tonul e firesc. Viziunea e limpede. Discursul nu e forțat.

E o calitate a scrisului ei. Or, credem că nimic nu poate fi rostit în poezie, dacă nu posezi acea taină a cuvântului care să-l facă rostibil. Lora Levitchi o posedă. Ea scrie, ca și cum ar participa la o conjurație magică: aripile arhanghelului Raphael „alungă colbul din cartea lui Tobit”, floarea de lotus se deschide dacă știi
să o privești, iar drumul se lasă parcurs, când „il faci în doi”.
Sunt poezii deschise către reflecție, autoarea încercând prin ele să-și impună propriul sistem filosofic.

Existența e opera mișcării, care asigură legătura cauzală a lucrurilor:

"Pornit-am în corabia cu pânze
într-o călătorie inițiatică, de viață."

Ea creează o cosmogonie proprie, în care elementele fundamentale – aer,foc, apă, pământ – sunt înlocuite cu relațiile afective dintre ființe și legăturile tainice dintre fenomene.
"Ce este amorul dintre vânt și apă,
dintre soare și Aureola Boreală,
dintre câmp și iarbă, dintre ultimul pleșuv
și înălțime?"

Întrebarea lui „A fi ori a nu fi?” la lui Lora Levitchi devine „A iubi ori a nu iubi?”:

"Aceasta e întrebarea
Ce capăt caut ca să-i dau,
Eu am decis..."

Cetatea e cu punțile ridicate. Ea e inexpugnabilă. Nu oricărui trecător i se pot dărui cheile. Autoarea pledează pentru spiritualizarea dragostei. La fel cum sentimentalizează idei, ea crede că trăirile, emoțiile, pasiunile sunt cele care pot
corecta sistemele filosofice ale lumii.

"Nunti-vom în altă viață,
când Dumnezeu
a rupt zăgazuri în inima-mi prăduitoare."

Lora Levitchi scrie o poezie a semnificațiilor, plină de gravitate și
ironie, cu un cult pentru cuvânt și metaforă, cu o intuiție filosofică și o lucidă conștiință poetică.
Lectura lucrărilor ei, atât în proză cât și în poezie, impune o lectură neconvențională și reconfortantă. Acad. Nicolae Dabija

*  

SOULS HELPING SOULS

Soul and Body are Not Linked. The Soul Chooses a Body that will be the Most Functional and Accommodating for its Purposes. A Vehicle for Exploration and Study in the Physical Reality. Then the Soul Disregards the Body when it has Competed its Usefulness.

The Soul Returns to the Primary Reality. Taking with it, its Knowledge. If and when the Soul Decides that for Whatever Reason it is in its Best Interests to Return to the Physical Reality. Then it Begins Planning and Preparation to Return to the Physical Reality. It Chooses Another Body that will Once Again Accommodate what the Soul is Wanting to Learn in the Next Lifetime.

The Souls Sets Forth on a New Journey to Expand Upon the Previous Knowledge of the Soul. Every Lifetime Contributes to the Total Knowledge and Experience of the Soul. Though we May Not Realize it When we Are in the Physical Reality.

Eventually, the Souls Knowledge and Growth will Expand so Much that there is Nothing More it Can Gain From the Physical World. So it Moves on. To Expand Further, to Learn Something Else, Somewhere Else. There Are Many Classrooms for our Soul. This Reality is not The First or the Last. It is a Slow Tedious Process, that Takes Many Lifetimes, but Advancement is the Natural Process of Every Soul.

That is Why there is No Punishment or Hell After Death, because the Soul is Constantly Growing and Learning and Moving Forward. It Does Not Go Backward or “Pay” for its Human Mistakes, because there is No Judgment in God. It is those Very Mistakes that Create the Most Growth For the
Soul. It is Impossible for Any of us to Know what Another Soul is here to Learn and What it Learned from the Experience. Plus the Human World is Very Bad About Judging and Weighing Others to their own Sets of “Standards”. Getting Rid of those Judgments and Standards Should be the Ideal focus of Those Judging.

Eastern Religions have a Better Understanding of Reincarnation, but Stumble to the Fact of the knowledge and the Purpose of a Soul. The Basic Practices of Forgiveness, Loving Kindness, and Accepting their Reality are Very Similar to the Western Practices. They are Perfect exactly how they are whether they have the Knowledge or Not.

Western Religions have Primarily Embraced Christianity. Even Much of the Governmental Structure was Formed and is Still Based on it. Western Cultures Have Lost Much of the True Message about Reincarnation, and the Souls Existence and Purpose, and why we Are Truly Here.

Christians Have a Little Trouble Accepting Reincarnation, because the Bible Does Not Talk about it. They Believe that if the Bible Does Not Specifically Talk about things then it is Wrong, and Cannot and Does Not Exist.

The Bible Only Talks About Resurrection. So Many Christians Believe that their Soul will be Reunited with their Physical Bodies in Heaven. There is Not a Reunion between Body and Soul.

While Christians are Walking on the Lighted Path, a Righteous Path. Many of their Hearts and Minds are Closed. To Accepting Any Truth Outside of their own Faith and Practice . It is that Very Closed Mindedness that is Holding Them Back, and Most of the Western World With Them, From Truly Understanding and Identifying with the Truth about the Soul and Why We Are Here. Unfortunately, Every Major Religion Around the World Suffers from the Same Closed Minded Sickness.

The Proof of Our Souls Existence May Never Be Proven Scientifically, but you Do Not Need to have Quantifiable, Verifiable Proof, in Order to Prove what you Already Know to Be True.

As soon as this Beautiful World can Stop Spinning its Wheels on Such Trivial Things such as This. The World will be Better For it. It will be Able to Move on and Grow Under the Light of a God that has Always

Liliana Popa 

memento mori
Aurea mediocritas

Aş vrea să scriu hic et nunc ceva pentru că verba volant, scripta manent, însă este un adevărat Nod Gordian. Şi totuşi ars longa, vita brevis, iar eu cum sunt un adevărat Mecena şi sine die nu m-am dat bătută, voi încerca totuşi să scriu ceva. Res, non verba! Unde este Calul Troian atunci când ai nevoie de el? Neuronii mei sunt într-un perpetuum mobile, iar, a posteriori, vă spun că deşi am Memoria lui Seneca, imaginaţia mea vine şi pleacă, de la Anna la Caiafa.

Uf, mea culpa! Sunt un simplu homo! Ecce homo în toată splendoarea lui, căutând Oul lui Columb în Arca lui Noe. Festina lente, dragă inspiraţie! Mă situez la Idele lui Marte, dar voi pleca în curând, căci asemenea Păsării Phoenix, rara avis, imaginaţia mea va renaşte din cenuşă. Tocmai mi-a căzut în cap Mărul lui Newton, se pare că ceea ce voi scrie nu va fi muncă de sisif.

Cogito, ergo sum, spune filozoful, iar eu, pentru că nu vreau să cad în mrejele acestei Fete Morgana pe numele său “lipsă de inspiraţie”, voi folosi Lampa lui Alladin pe care o depozitez ab absurdo în genunea minţii. Fiat lux, am spus! Se pare că totuşi Cutia Pandorei şi-a revărsat deja toate nenorocirile asupra mea, căci, deşi alea iacta est, nu pot da de capătul Firului Ariadnei.

Errare humanum est sed perseverare diabolicum, de unde rezultă că merit tortura Furcilor Caudine, căci asemenea lui Ianus cel cu două feţe, imaginaţia mea uneori funcţionează, iar alteori, nu. Nu ştiu unde mă situez mai exact, sunt între Scylla şi Caribda, nu mai am nicio scăpare. Volens-nolens, statu-quo este una negativă, iar strălucirea Sabiei lui Damocles îmi ia ochii… La ce pedeapsă mă aşteaptă pentru Chinurile lui Tantal, nu pot decât să spun Carpe Diem şi vae victis!

In extremis, simt cum Morfeu mă prinde în braţele sale şi, nota bene, oricine are un Călcâi a lui Ahile, iar eu prin ceea ce am scris nu am făcut decât să arat quod erat demonstrandum. Acestea fiind spuse, Eminenţa Cenuşie te priveşte aşa că schimbă-ţi modus vivendi dacă nu vrei să fii in medias res atunci când va cădea Mărul lui Paris. Nosce te ipsum, dacă nu vrei să fii ca Ingres şi vioara lui, nu de alta dar din turnul de fildeş este mai greu să găseşti Arcul lui Ulise… Şi nu uita dura lex, sed lex, chiar şi în cazul artiştilor, aşa că memento mori şi, încă o dată îţi spun, carpe diem ad-libitum ipso facto!

*Dacă te întrebi ce naiba tocmai ai terminat de citit, să ştii că nu am luat-o razna. Doar am vrut să văd cum ar suna într-un text nişte clişee internaţionale şi expresii latineşti pe care le-am avut de învăţat pentru admiterea la facultate.Şi totuşi, cred că o să învăţ chestia asta pe de rost pentru următoarea dată când are de gând să mă enerveze careva.* P.S.: Parcă mai frumoasă e fiica (limba română), decât maică-sa ( limba latina), şi evident, mult mai frumoasă decât taică-su (slavona).

Razvan Bucuroiu

Editorialul din această dimineață de la Universul Credinței (TVR1):

O veste bună în pragul sărbătorii Nașterii Domnului: UNESCO a declarat muzica bizantină ca făcând parte din patrimoniul imaterial al umanității! Iată cum, după 1700 de ani, acestei forme de artă liturgică supremă i se recunosc meritele, la nivel planetar. Melosul bizantin, de fapt o întrepătrundere de armonii, “are influențe ale muzicii populare din regiune, fie ea balcanică, evreiască, arabă, armeană sau siriană”, așa cum a declarat Konstantinos Siachos, directorul şcolii de muzică bizantină şi tradiţională din Kalamata, aflată în sudul Greciei. Monahii din Muntele Athos au cizelat această cântare, scoțând la lumină, după veacuri de modelare, muzica psaltică. Cu suișuri și coborâșuri, cu arabescuri vocale, cu tonuri abisale ale isonului prelungit, cu modulațiile psalților, acest pachet sonor este o culme a artei sacre. Doxologia îngerilor din cer este cea care, discret, a inspirat vibrația sonoră a călugărilor. Ei s-au făcut alăute ale Duhului Sfânt, s-au preschimbat în trupuri cântătoare. Tot aparatul fonic exprimă starea de rugăciune, de contemplație, de reverie cerească. Între cer și pământ nu mai este nici o diferență, melosul devine o scară pe care urcă și coboară îngerii, într-un laudatio perpetuu. Iar istoria a consemnat și câteva talente deosebite, între care psaltul de secol 13 Ioan Cucuzel este cel mai cunoscut. Dar și românii au avut un vârf muzical, este vorba despre schimonahul Nectarie, supranumit “privighetoarea Athosului“, care a trăit în a doua jumătate a secolului al 19 lea.
Oricum ar fi, școala românească de muzică bizantină este foarte prolifică. În prezent, corurile și interpreții câștigă medalii după medalii la concursurile internaționale. Iar Festivalul de Muzică Bizantină de la Iași a devenit referențial pentru acest tip de manifestare în care talentul, smerenia și rugăciunea coabitează în mod exemplar.
Și iată, acum cu patalama de la UNESCO!

Şerban Foarţă

Ş e r b a n F o a r ţ ă

... ŞI VICEVERSA

Dacă „operatorul ontologic fundamental” al filosofului C. Noica pare (conform opiniei unui bun discipol) să fie prepoziţia întru, acela al lui I.L. Caragiale e locuţiunea adverbială viceversa.
Ea i se impusese ca atare, cu evidenţa unei axiome (şi nu fără, pesemne, satisfacţia unei veritabile trouvaille), pe la vreo douăzeci şi cinci de primăveri, când autorul almanahului „Claponul” (1877-1878) va fi avut frumoasa intuţie a cuplului uman interşanjabil, a reciprocilor Smotocea şi Cotocea, – deveniţi, apoi, Lache şi Mache: „Cine zice Lache zice Mache şi viceversa”.
Cu timpul, „siamezii” noştri (ce, deocamdată, mai beneficiază de, derizorii, note personale: primul e „înalt la închipuire”, al doilea fiind „adânc”, – şi de iniţiativă în amor) ajunge-vor, în capodopera La Paşti, nu mai puţin viceversabili decât festiv-coercitivele lor ghete. Care nu doar că fac ca dreptul, respectiv stângul, să le treacă, de-a lungul unei nictemere, prin veritabile suplicii procrustiene, dar, schimbate între ei (şi ele), n-au a le oferi decât alt chin: unul, prin iterare, sisific, danaidic, ca unora „forţaţi” să se descalţe din nou, „însă acuma viceversa”: Lache de gheata stângă, amicul de cea dreaptă.
Mitologizez în deriziune, – fie şi dacă patrupedul nostru pe care îl închipuie cei doi, claudicând, la braţ, prin capitală, duce cu gândul la, să zicem, Hefaistos, ca şi la Androgin. Iar dacă, în întâia-i ipostază: Smotocea (Lache) şi Cotocea (Mache), perfectul cuplu mai putea trimite la, între alţii, prestigioşii Dioscuri, reminiscenţa cărora, hilară şi mult prea degradată, va fi fost, – în actuala sa configuraţie: Lache şi amicul anonim (dar „cine zice Lache zice Mache!), el e reificat cu totul, membrii săi fiind interşanjabili în chipul unor simple artefacte, al unui anodin produs de marochinărie: gheata. Mai mult, în cuplurile bisexuale (cf. Leonida-Efimiţa), ei par să-şi fi pierdut, cu vremea, prin mimetism şi simbioză, până şi, dacă vreţi, „chiralitatea”, alias enantiomeria: incongruenţa dintre dextra şi senestra, – pe care, totuşi, ghetele o au...

În această (dez)ontologie, „operatorul” infailibil viceversa e, mai întâi, un simplu tic verbal sau/şi un brav stereotip retoric (ca „viţăversele” rostogăneşti: „Spania-i lângă Portocalia, mă boule, şi viţăversa”, – din care „boul” face „viţăvercea”).
El e, pe urmă, o luzie maliţioasă la voga antimetaticelor titluri (ca, între altele, „Natura în artă şi arta în natură”), discreditate, fără comentariu, în schiţa Cum se naşte o revistă?, prin ticluirea unuia ad-hoc, de un magnific alogism, anume: „Mediul social şi viceversa”, – ce nu ne lasă mai puţin perplecşi (dacă nu facem, eventual, apel la prodigiile benzii möbusiene) decât „pagina de titlu [...] fără verso” a uneia din Cărţile (cu M majuscul, căci generice, imaginare) ale lui Jorge Luis.
El e, apoi, sofistica distracţie a acestui „Graeculus” subtil, magistru al paradoxiei şi al eristicii de cafenea şi de redacţie, – care, în Logica baroului, (p)reia (din Aulus Gelius, Noctes Aticae, V, 10?), cu dinadinsul, acele argumente falacioase „quae graece antistréphonta appelantur, a nobis reciproca dici possunt”.
El e, în fine, calapodul însuşi al universului caragialesc. – Care, pe cât de „filantropic” (cum îl consideră G. Călinescu) este, tot pe atâta-i, dacă vreţi, de fil-entropic; în care, deci, disimetrii şi opoziţii (ireductibile în, cel puţin, principiu) tind, prin chassé-croisé-ul acestui viceversa, la propria-le, deplină, anulare, – ca în, supremă, tautologia „Jewgreek is Greekjew”, a lui Joyce. (Şi nu e, poate, o coincidenţă că antimetalepselor de genul: Ghiţă Niţescu şi Niţă Ghiţescu, din onomastica lui Caragiale, le corespunde, în acelaşi Joyce, aceasta: Edward Fitzgerald şi Gerald Fitzedward!)
E pentru ce, de altfel, viceversa se şi hipostaziază în Destin, fiind, în Două loturi, schema/schima aceluia (nu orb, însă „saşiu”!) al tragicomicului Lefter.

Unul din bunii exegeţi ai operei marelui nostru clasic (e vorba de Al. Călinescu, Caragiale sau Vârsta modernă a literaturii, p. 191) conchide că „oximoronul este figura emblematică a carnavalului caragialian”.
Or, de acord cu justa observaţie, revendic un acelaşi titlu pentru chiasm.
Utilizez, în ocurenţă, chiasmul într-o nu tocmai ortodoxă accepţiune, subsumându-i antimetateza (antimetabolă sau antimetalepsă), ca şi, afină ei, conversia; şi fără să-i uit sensul genuin, identic cu al chiasmei optice, de pildă, – acela de „încrucişare”, „(dis)punere în cruce” (sau „cruciş”). În orice caz, oricum le-am denumi (pedanteria e, mereu, aceiaşi!), adică antimetateză („defectuoasă”!): „Artă cu tendinţă şi tendinţă fără artă” (s.m.), ba chiar anadiploză: „Important bărbat – bărbat serios”, aceste, să le spunem, „chiasmoide”, sunt reductibile, în fond, la viceversa.
La acelaşi se reduce, de altminteri, şi destinul cel „saşiu” (cruciş, chiasmatic) al ipochimenului Lefter. Acesta nu luşează, de fapt, decât o dată (când, prepotent, s-ar vrea discreţionar, – cu, fireşte, bietele chivuţe); destinul (mai pe româneşte: norocul), însă, după ce-i va fi făcut cu ochiul, are să-l privească doar ponciş. Căci strabismul e, la Caragiale, atributul demonului însuşi, – fie, acesta, îndrăcita Acriviţa, Ianuloaia care va să zică, fie dracul gol din La conac, „saşiu”, şi el, şi cu putere de malocchio.
Dar, cu excepţia celor Două loturi (în care chiasmul e fatidic şi drăcesc, – tot astfel cum, cu Nichipercea, rimează tocmai „viţăvercea”!), viceversa e, la Caragiale, figura însăşi, pe cât cred, a aplanării oricărui conflict, a stării de in-diferenţă, a „morţii termice”, a entropiei, – astfel făcându-se că în faimoasa tiradă a lui Rică, de amor, orbul iubeşte libertatea, sclavul iubind, în schimb, lumina! Şi, înainte ca reconcilierea din (happy-)end să se consume efectiv, ea este previzibilă, adesea, prin numărul suspect de mare, al chiasmurilor împănând un text. Cazul clasic e cutare schiţă, în care, de la Mihail Constantinescu şi Constantin Mihăilescu, ziarişti de colportaj şi inamici, la „parchetul a fost sezisat” şi, respectiv, la „s-a sezisat parchetul”, chiasmatica anticipează faptul că „părţile s-au împăcat”.

P.S. Sofist abscons şi as al ironiei, echivocul nostru Caragiale e, în definitiv, indecidabil. Idilic după unii, feroce după alţii; cinic în ochii unui Eminescu, iar într-ai lui, sentimental (!), – cum, oare, să-l dezambiguizezi? Şi, mai cu seamă, cum să-i previi râsul?
E pentru ce, făcând din viceversa o cheie (un şperaclu?) a(l) acestei (tragi)comedii, o fac nu fără să-mi aduc aminte butada lui Cocteau, anume: „Cher idiot, je vous remets les clefs de la ville. Dans le tiroir de gauche vous trouverez celles du tiror de droite et vice-versa.”

(1980; 2000; 2012)

*

DL ION LUCA RECITĂ DIN BACOVIA

Şi toamna, şi iarna,
şi viceversa,
coboară-amândouă;
şi plouă, şi ninge,
şi viceversa.

Şi noaptea se lasă
murdară şi goală,
şi viceversa;
şi galbeni trec bòlnavi,
şi viceversa,
copii de la şcoală.

***

Doar dl Ion Luca,
ce-l bate aversa,
cu fi-su, cu Luca
Ion, nu-i viceversa !

*

ACELAŞI, RECITÂND DIN EMINESCU

I-a spus, făcând-o a muri
de râs, perversa,
că toţi se nasc spre a muri
şi viceversa.

Apoi, cu glas ca din abis
şi dur ca roca:
„Să faci din viaţa mea un vis
şi reciproca!”

În van ieşise-ntru azur
noptatec luna,
căci unul erau toate,-n jur,
şi totul, una.

*  

["Caragialeta" continuă]

LA HASDEU
sonet (poezie)

Jonglează dumneata, cât vrei, cu corpii
cereşti, cum ai jongla cu nişte mingi
sau portocale, – n-ai să mă convingi
să nu mă tem de gura Marei Scorpii

care ne-nhaţă şi trimite corbii
(poetului Tradem), la ceasul cinci,
când se aud prin urbe caterinci
la care puradeii-nvârt, şi orbii,

să croncăne la Bellu, – unde-i Iulia
pe care-o chemi din cer, în timp ce fulia
sau micşuneaua,-i cresc, când le e vremea,

la căpătâi… Eu nu mă mai desparţ
de doctoria mea: un ţap, un şvarţ,
un macmahon, o vorbă, – trece vremea.

Adelina Fleva

coseşte Doamne iarba de pe mine

azi ca şi ieri ocnaş mă simt încarcerat în viaţă
mai am de ispăşit pedeapsa încă
şi car în transparenta mea făptură
o suferinţă dulce ca un izvor zidit în stâncă

şi pleava mi-e deasupra Sfinte Doamne
i-ajung pe undeva la subsuoară
mi-s pletele murdare de păcate
un schit sunt de sudalme şi ocară

şi-aş vrea să mor o candelă curată
să-mi lumineze ultima suflare
Tu iartă-mă de viaţă pentru mine
doar viermii mai au trainică valoare

(aşteaptă viermii trufandale Doamne
probabil le amiroase a pucioasă
dar viaţa mea ruină încă vie
palpită jalnic pe sub haina roasă)

coseşte Doamne iarba de pe mine
mi-am luat sicriu şi l-am plătit în rate
nu m-a costat prea mult am dat pe acesta
lunar (prin respirarea mea concavă)
întâiul adevăr şi întâia-mi libertate

 

Paul Spirescu

Iesle sfântă

În grota-n care plâng cu smirnă iezii
cade o rază palidă de soare
și de atâta tristă, grea ninsoare
au năvălit vâltorile zăpezii

e spre amurg și-n grotă suflă vântul
și-n casele din jur e veselie
dar numai o femeie simplă știe
că se va naște în curând Cuvântul

noi chefuim la mese-mbelșugate
și-n grota ei e gerul cel mai ger
doar cineva ne dojenește-n cer
și întristat ne iartă de păcate

iezii-au tăcut au ațipit deja
în ieslea ei Fecioara nici nu plânge
are doar presimțirea unui sânge
prin care Dumnezeu ne va ierta...

Ecaterina Petrescu Botoncea

Ce noapte stingheră
ceaslov îmbrăcat în coperți argintii
cu infinite pagini pe care le răsfoiesc
la lumina propriilor ochi
afundați în orbite și în haloul întunericului
alerg urc cobor
fiecare cuvânt e un spirit alb sau negru
după coaja copacului
din care am fost decupați
noi credem că suntem oameni
dar nu suntem decât povești
pe care ni le-a scris cineva
și pe care le citim cu voce tare
o Pythia îndepărtată o Preoteasă
ne-a zărit
lumini între stele
și ne-a împletit în imagini
așa cum numai un oracol o poate face
iar noi ne încarnăm supuși
din iubiri nepricepute
și călătorim
în dulcea fotosinteză a fiecărei zile
somnambuli într-o lume pe care nu o vedem și nu o înțelegem...
doar câteodată imaginația prinde ființă și ne trezim
(a trezi, trezie)
fascinați
în lumea nevăzută a iubirii lui Dumnezeu
suflet în sufletul universului
unde deslușim lucid
adevărul...

Gabriela Tanase

Ei

Tatăl meu mi-a dăruit un ban de aur
foarte vechi și extrem de valoros
ei
mi l-au schimbat cu doi bani de argint
apoi cu patru de alamă
apoi ce minune
am primit o pungă întreagă cu bănuți de tinichea
stau și număr
ei
spun că nu-mi ajung să cumpăr o pâine.

* 

Va fi un timp ca un câmp de crini deschiși în lumină
Va trece prin tine ca o pasăre lină
Sau ca un vultur setos cu gheare de fier
Va rupe din tine, te va rupe de timpul tău, altfel
Mai mult decât viața petrecută-n durere
O taină adâncă dezlegată se cere
Și când în sfârșit neputincios vei afla
Ce grozavă putere ai primit la nașterea ta
Cum vei răspunde ce-ai făcut tu cu ea?

Pe obrajii cerului lacrimile tale târziu
Vor desena calea pentru timpul în care erai încă viu.

Mary Otilia Mari

November 18 at 4:47 PM  Mi-a crescut barba copile ,
Mi-am rupt oasele-n rãzboi
Oare pentru ce-am luptat? Sunt bãtrân , plin de nevoi!

Pentru Tarã si Pãmânt!
La gloante m-am daruit
N-am oglindã sã privesc
Tristetea , pe trup cioplit.

N-am copiii lângã mine ,
C-au plecat ín alte tãri
Patria ce i-a crescut
S-a topit si curge-n mãri!

Au tãiat pãduri întinse,
Si-au vândut tot la strãini
Iar copiii nostri dragi
Pun apã la mãrãcini.

N-am nimic , n-am ce sã las
În batistã la nepoti
Când pe Tara noastrã dragã
O conduc , pãgâni si hoti!

Ce-or mai vinde intr-o zi?
Poate sufletele noastre
Dacã s-ar întoarce Tepes
Le-ar bãga sulita-n coaste!

Plâng si mortii în morminte!
Cã-n tãrile din Balcani
Se vorbeste româneste
De vreo douazeci de ani!

Veniti dragi români acasa!
Sã salvati cea mai rãmas
România noastrã plânge!
Doar cu lacrimi , n-are glas!

Am sã mã sting într-o zi ,
În suflet cu-amãraciune
Mi-a fost lupta în zadar
Sã pãstrez tarii un nume!

Eu de-acolo din mormânt,
"O sã cânt , Imnul Durerii"
Românie , te-am iubit!
Domnul sã îti dea putere!

Elena Popescu

NU ȚI-AM SPUS PÂNĂ ASTĂZI

Nu ţi-am spus până astăzi
că zilele trec
fără să-mi mai povestească
micile lor întâmplări, de zi cu zi,
că mările, toate,
s-au întors în ocean
şi că albia lor secătuită plânge tăcut,
după vioiciunea valurilor de altă dată,
că tristeţea adâncă nu mai are cuvinte
iar amintirile
nu se mai pot trăi niciodată la fel,
că viaţa este şi nu este
ceea ce părea să fie atunci,
sau într-un mâine rătăcit undeva în trecut,
că am văzut cum colbul acoperă totul,
iertarea şi ura deopotrivă,
că aspiraţia spre ceea ce poate fi mai bun
se impregnează cu balastul
cel mai fin cu putinţă,
povară ascunsă cu grijă undeva,
între cutele memoriei acelei fiinţe
necunoscute din ce în ce mai mult,
că uitarea nu există şi la fel depărtarea,
decât poate în visele noastre
de fiecare zi,
acolo unde ne retragem
de-atâtea ori,
pentru a ne putea întoarce,
câteodată,
în visul nostru din totdeauna, acolo
unde poposim de fiecare dată,
pentru a ne putea întoarce cândva …

Nu ţi-am spus până astăzi
că râul îşi pregăteşte matca
pentru întoarcerea acasă
din peripeţiile-i fără de număr,
iar vietăţile pe care le adăpostise
vremelnic, aleargă neajutorate,
fără să ştie că viaţa lor
va însemna de acum
ceva ce le-ar speria de moarte,
în înţelegerea lor limitată,
că mâlul din adâncuri,
este mai pregătit ca niciodată
să accepte noile forme de suferinţă
pentru a putea năzui la cunoaştere,
că totul este cum nu se poate mai greu
de suportat aici, unde totul
îi pare de fiecare dată altceva,
celui ce nu ştie să vadă
decât ceea ce se poate vedea,
că nemărginirea poate fi cuprinsă
în gândul cel de pe urmă,
care poate deveni cel dintâi,
doar o singură dată în viaţă,
sau că punctul poate să fie
atât de încăpător, încât să cuprindă
întreaga imensitate de forme distincte,
ale căror însuşiri neştiute
se întrepătrund până la identitate,
în esenţa lor nepieritoare,
că drumul e cale şi scop pretutindeni,
acolo unde este zbatere şi făptuire,
gând şi speranţă, trădare şi recunoştinţă,
că-ntreaga suflare
este pregătită oricând pentru călătorie
pentru a ajunge acolo
de unde nu mai poate pleca,
fără să sufere cea mai grea dezamăgire,
a celui ce ştie...

Nu ţi-am spus că anotimpul
se transformă pe clipă ce trece,
în virtutea unei legi nedescoperite
de specialiştii atotştiutori,
pentru a fi în pas cu schimbările
produse de mentalităţi neschimbate,
sau că adevărurile sunt la fel de periculoase
ca neadevărurile
atunci când te încăpăţânezi
să le probezi sau să le infirmi existenţa,
că niciodată poate să însemne:
mai târziu, altădată, sau acum,
într-o lume supusă schimbării
şi în acelaşi timp nemişcată,
în adâncurile sale de nepătruns,
că timpul nu este altceva decât
cea mai de temut înfăţişare
a necunoscutului, idolatrizat
în încercarea omenească
de a depăşi barierele iluziei nevăzute …

*

I HAVEN’T TOLD YOU UNTIL TODAY

I haven’t told you until today
that days pass by, without telling me the story
of their little daily happenings,
that the seas, all of them, returned to the ocean
and their drained bed cries quietly
for the vanished vivacity of the waves,
that deep sorrow has no more words
and the memories
can never be lived the same way,
that life is and is not
what it seemed to be then,
or that in a tomorrow lost somewhere in the past,
I saw dust covering everything,
forgiveness and hate equally,
that the aspiration for that which is better
is impregnated with the finest
possible ballast,
a burden carefully hidden somewhere,
in the memory folds of that being
which is more and more unfamiliar,
that forgetfulness does not exist and neither does farness,
except maybe for our everyday dreams,
where we retreat so many times,
so we may return, sometimes,
to our forever dream, there
where we rest every time
so that we may return someday…

I haven’t told you until today
that the river prepares its bed
for the return home
from its countless adventures,
and the creatures that it sheltered
temporarily run helpless,
not knowing that their life
will signify from now on
something that would scare them to death,
in their limited understanding,
the abyssal mud
is prepared like never before
to accept the new forms of suffering
as a mean of aspiring to knowledge,
that everything is harder than ever
to endure here, where everything
seems to be different each time,
to the one that is not able to see
more than what can be seen,
that the boundlessness can be encompassed
by the very last thought,
that might become the first,
once in a lifetime,
or that the point can be
so spacious, as to contain
the whole immensity of distinct forms,
whose unknown qualities
intertwine into an identity,
in their everlasting essence,
that the road is a way and a goal all over
where there is movement and creation,
thought and hope, betrayal and gratitude,
that the whole being is always prepared
for journey, to reach the point
from where it can leave no more,
without suffering the greatest disappointment,
of the one that knows…

I have not told you that the season
metamorphoses with every moment,
according to a law undiscovered
by the omniscient scientists,
to keep up with the changes
produced by unchanged mentalities,
or that the verities
are as dangerous
as the lies
when one insists in proving them
or in denying their existence,
that never can mean
later, some another time, or now,
in a world subject to change,
yet motionless,
in its impenetrable depths,
that time is nothing else but
the most fearful face
of the unknown, worshipped
in the human endeavor
to overcome the boundaries of the invisible illusion...

Elena Liliana Popescu
English version by Luminita Suse

Corina Dașoveanu

deschide toate sertarele!
vreau să văd unde și de ce
stă iubirea mea în sertarele tale,
cum ai reușit să o speli, apretezi și calci la dungă,
cum ai îmblânzit-o și aranjat-o ca pe batiste,
noapte nebună peste noapte nebună.

țipete, lumi, plecări,
ba tu faci patul,
uși deschise, telefoane,
azi nu avem nimic de mâncare,
ba eu te iubesc mai mult,
cafele, praguri, nu mai pooot,
brad mic, vase spălate,
vino încoa' și sărută-mă,
(chiar toate în același sertar?)
ca niște ciorapi colorați alandala,
cu etichete aproape virgine.

și în cutia aia ce e?
nu cred
că ai pus în borcanul cu fluturi
numele noastre,
tu vezi ce pulberi au intrat în litere?
care e al meu și care e al tău acum?
eu desfac capacul să știi,
și ce dacă zboară?
ții minte că ultima oară ni le-au adus de aripă
doi îngeri acasă?
da, ăia care s-au ascuns în zilele noastre de joi
și nu voiau să mai plece
(le plăcea raiul albastru din sertare).

bine, darling,
închide totul la loc,
să știi totuși
că am luat o piesă de jazz,
credeam că e batistă.

a, și teiubescul portocaliu
să-l punem sub brad.
hai să mergem
la o ninsoare de Crăciun.

vin și ăia doi din cer.

*

am multe cuvinte interzise
în spitalul minții,
doctorii
zic că am memorie cronică agravantă
și trebuie să intru la regim strict de uitare
sau îmi scot ei chirurgical niște perioade.

deocamdată am voie să ies prin parc
să îmi aerisesc nostalgiile,
nu prea des,
pentru că fac vrăbiile să plângă,
cred că de vină
este culoarea timidă a umbrei
pe care mi se așază.

dintre eurii mei cu planete în cap
nu vine niciunul în vizită,
mi-ar aduce sacoșe cu vorbe
și nu se poate.
nici măcar tu-urii nu vin,
chestia asta se ia și nu mai sunt paturi.

uneori am curaj
și cer un microfon să cânt vulnerabil
și mut.
mă ascultă niște păsări de urgență,
din loc în loc s-a creat în spital
câte un cuib
pentru cazuri de zbor nevindecabil.

treptat mă doare,
dincolo va fi mai alb, nu?
unde îmi duc perna să doarmă
după ce uit suficient?

Jorj Maria

fața aceasta răsucește
fără milă
toate fețele nevăzute
rătăcirile mele colcăie
de rupturi fizice
de gesturi haotice
de ferestre himerice
mental trupul meu
este imbatabil
e un obiect al fantasmelor
despre care nu aș putea scrie
gustul muririi
mi-a intrat în sânge
experimentul devine
act al conștiinței mele
fața aceasta apare și dispare
între noi bandajele
deschid mici ritualuri
imaginate
bătălii concentrice
verbe clinice zemoase
precum
hemoragia lentă a alpinistului.

Norica Isac

Transparențe

mai porți sandale? m-aș apleca să le dezleg
știu, mă vei privi cu o bucurie înaltă
Dumnezeu ți-a pus o mână pe cap iar mie o mână în inimă
să intri desculț, prin venele mele nu mai există coridoare secrete, doar degetele divine prin care curg franjurate, cerurile.
atâta nuditate te-ar putea speria
transparența nu acoperă umbre
în lună un om mai cântă la fluierul rupt din osul piciorului
noi ne arătăm unul altuia călcâiul zdrobit
și tăcuți, înțelegem de ce
îngerii umblă dezbrăcați iar nuditatea inimii, desculță

Octavian Soviany

verlaine - traducerea mea

Adio
Nu m-am născut să sufăr atâta anasână,
De cei mai tari ca mine să fiu privit de sus;
De ce-s făcut să semăn cu mielul fără lână
Şi sufletu-mi de ce e insultelor supus ?

Asemenea acelor ieşiţi din stirpe bune,
Capabil de mai bine întodeauna, eu
Sunt ba tot numai zâmbet, ba tot o rugăciune,
Cu ceru-nduioşându-mi privirile mereu.

Mereu atât de de sincer şi blând în dezmierdare,
Chiar dacă despre mine ieşiseră poveşti,
Păstram întotdeauna o leacă de pudoare,
Când erau bani la mijloc şi-n poftele trupeşti.

Cum cei întotdeauna dispuşi să sacrifice,
Avui ceva necazuri, dar am am avut şi vini,
Iar mama ta fusese duioasa mea complice,
Ştiindu-mi griji şi vine, ah - dânsa cel puţin!

Nu îi plăcea să vadă cum mă supui la chinuri,
La groapa ei adesea eu merg spre-a mă ruga,
Dar viaţa-ne de acuma, cu lacrimi şi suspinuri,
Nu cred că ar găsi-o pe placu-i mama ta.

Aşijderea mi-e teamă ca, după-a noastră moarte,
Sărmanul prunc, la care fu dat părinţi să-i fim,
Să nu-ţi consacre ţie o mult mai mare parte
Din lacrimile care la morţi li se cuvin.

Nu m-am născut să bâigui cuvinte-aşa amare
Eu, cel a cărui vorbă pe vremuri exala
Un cântec bun, un cântec cu zvonuri matinale,
În care numai glasu-ţi că sună fals părea.

Cu cei de stirpe-aleasă am fost făcut de-o seamă
De lumea cea impură-s menit să-i consolez,
Cu glasul meu de aur şi haina mea de flamă,
Eu, Cavalerul care-n azururi sângerez.

Eu, care-o să am parte de-o moarte dulce, castă
Iar lebede şi vulturi m-or pizmui cu toţi
Şi-oricât ne-ar fi fost viaţa alăturea nefastă
Voi sta-n onor şi slavă cu cei mai nobili soţi.

*

verlaine - traducerea mea

Doamnei X...
Trimiţându-i un gând.
Pe când mă îndrăgeaţi, gingaş,
Îmi trimiteaţi, deschisă, roză,
O proaspătă, sfioasă roză
În chip de sol şi de răvaş.

Pe limba-i ea-mi dădea de veste
Şi-un mare legâmânt făcea
Că inima-vă-n veci e-a mea
Şi alte lucruri dintr-aceste.

De-atuncea ani trecură trei,
Dar şi acum mereu mi-e gândul
La roza voastră şi mi-s mândru
Că-i proaspătă-amintirea ei

Ce din trecut mi se îmbie,
Dar inima şi roza nu-s;
Un viscol floarea a răpus,
Iar inima-vă.... cine ştie...

O am avut-o-n gaj cândva?
A mea-i tot simplă şi tot bună
Şi bate pe aceeaşi strună
Ca altădată. Oare-aţi vrea

Să vă trimit şi eu o floare
În chip de semn de bun rămas?
Ca o negresă de pripas,
Nu-i prea frumoasă la culoare.

Dar chipui-i veşted şi trecut
Cu inima-mi e pe măsură,
Luată-i dintr-o crăpătură
De caldarâm ce l-am bătut.

Mai trebuieşte vreo dovadă?
De ce să n-o primiţi în dar?
Eu am cules-o, spornic, doar.
E floarea văduvelor, iată.

Doina Dabija

Căutare

M-am căutat în oglindă
și nu m-am găsit,
chipul părea să fie
unul străin.
Doar ochii, doar ochii...
Mai aveau ceva din
anii stinși,
Și amintirile adânci din minte
se învârteau în jurul meu.
Se dezgropau acum –
în fața oglinzii
și zburau ca niște
păsări neliniștite,
încercând să trezească-n
mine
bucuria –
unui soare ce doarme
la marginea mării...
– Unde sunt eu din fața oglinzii?
Nu văd decât
aripa tăcerii.