George Anca – Alexandru Surdu – Ion Predescu – Magda Ursache – Alexandru Nemoianu – Mariana Gurza – Mioara Vergu – Alexia Ema Ema – Adrian Bucurescu – Nichita Stănescu - Moș Nelutzu G – Liliana Popa – Nicolae Grigore Mărășanu – Corina Dușoveanu – Octavia Soviany – Mihaela Gudană – Maria Grădinară

George Anca

DE VIȚĂ

De viaţă (întâi am scris-zis de viţă, cine ştie, ăştia de la ţară...). Zisa copilărie ar fi pe cale de dispariţie presată de sexul mediatic. E sâmbătă, al patruzeci şi unulea mucenic, ţi-aduci aminte filmul cu Tatiana Samoilova şi Alexei Batalov, când eram ruşi, contemporani cu „12 oameni furioşi” (versiuni succesive, până să ajungem şi noi americani), care ne-om fi plăcut franco-italieni, acum şi spanioli, fir’ar ale naibii filmele, alea româneşti şi încă ne despart, nu de Botta, de Piersic, de Irina. Cu toţi trei şi destui în teatre şi Ateneu, concertişti şi regizori, mi-a fost dat să vorbesc în fragmentul de destin jurnalistic.

(Botta). Fusese pasat de Maliţa la Cicerone Poghirc, pentru intervenţia în favoarea unei rude ce preda la Agronomie. M-a invitat în chilia – mi se pare acum – sa din zona Mântuleasa. Pe o noptiera avea monografia lui Poghirc despre Hasdeu. Doar n-o pusese s-o văd eu şi să-i spun autorului. Am remarcat-o totuşi şi el a lăudat cartea şi pe scriitor. O fi crezut că lucrează vreo telepatie şi se rezolvă cazul. Poezia lui Emil Botta va suplini uitarea actorului unicat? Pe scenă şi în filme, dar de aproape şi din citit, ce minune, ce elegie.

(Maniu) Cînd vorbeşti, de tânăr, cu maeştri, văd într-un târziu, îţi consumi norma de respect până la apoteoză, într-o periculoasă reversare târzie când, poate, nesimţindu-te respectat, nici de sine, uiţi ori îţi aduci aminte episoadele de ranchiună. Făceam doctorat Baudelaire şi mă primea, des, Adrian Maniu, la care mă dusese Tudor Muşatescu. Glorie lui cum mi-a dat o scrisoare de la pilotul Savu, erou de război, a cărei văduvă nu avea pensie, scrisoarea era chiar despre Coandă şi i-am dus-o la prima vizită în ţară, ca spre a ajuta-o acesta pe văduvă. Din Transilvania a făcut o divinitate aproape personală, obligându-mă, aproape, să ajung, de la radio pentru a radiografia cea de-a 60 aniversare a unirii cu ţara-mamă (am fost o lună, cu Stelian Tăbăraş, la Cluj, imprimările cu D.D. Roşca, I.I. Rusu, Flora Dragomir, Vasile Vetişanu, Tiberiu Moraru, Raluca Ripan şi multe alte somităţi ale oraşului de pe Someş se vor fi pierdut). Îmi părea rău că nu-l înghiţea pe Philippide, iar când i-am zis că, interesându-mă teatrul No, japonez, am discutat cu Ioan Timuş, a sărit în sus, că şi tatăl aceluia, fiind medic veterinar, a omorât nu numai un animal, dar şi pe stăpânul acestuia (pe cunoscutul japonezist îl făcuse tâmpit, cât să cad jos).

(Neamuri) Pornisem de la copilărie, în amintire, nemai în Creangă, oricât păruse şi-o fi fost. Părinţi rupţi de război şi plecare. Un potop ne înecase destule animale. Satul părea din vreme în nevremuri, cu mari păduri deasupra şi pisania citită Iorga în tinda Bisericii Rudenilor lui Mihai Viteazul, cu şcoala tip Haret şi crucile eroilor. Pozele de copii ale părinţilor satului erau un alfabet prin care-i citeam adulţi, la prezent, pe noi înşine la maturitate şi bătrâneţe, acum. Eram creţ ca berbecul Ţâncu pe care călăream în toată faima posibilă din Ruda în Islazul din Bercioiu, urcând Dealul Celălalt şi Pădurea lui Titu. Tatăl tatei venise din Milcoiu şi acolo, poate, din Ardeal (Ion mi-a scris în India câte ceva, cu urmarea care n-a mai venit, vezi Ibsenienii, 3). Mama mamei venise din Sticlărie, de lângă Râmnicu Vâlcea, iar tatăl ei, Dumitru Grigorescu, falnic în credinţă, era din sat, ca şi bunica după tată, a cărei mamă, Catrina fusese bătută de bărbat până înnebunise. Se spune că şi bunica asta ar fi jurat strâmb la divorţul părinţilor mei. N-ar trebui s-o spun, că m-o fi iubit – măcar ca o prelungire a fiului ei; lui i se propusese să rămână la studii muzicale, să cânte la opreă şi... să se însoare cu fata maestrului; era bine, i-am zis; da, dar nu mai erai tu, mi-a răspuns. Sigur mama mea a avut geniu şi oricum nimeni pe vremea ei şi nu numai în sat la noi n-a fost să n-o admire şi s-o laude, parcă neiinvidiind-o. La moartea ei, i-am spus unchiului Costantin că a fost nefericită la despărţirea de taică-meu, el m-a contrazis că tocmai cu el n-ar fi fost fericită, mai bine după. Sora mea Ioana a fost repartizată de tribunalul din Băbeni mamei iar eu tatei, de-am plecat la Găeşti unde el îşi găsise serviciu şi o nouă nevastă, mama mea vitregă. Cântau amândoi în cor şi ea juca şi teatru în trupa lui Ilovici şi Iordache.

(Găeşti) Dacă îţi aduci aminte, m-am bătut pe stadion, în pauza meciului, cu mezinul fraţilor Peligrad, de aveam galerie, a doua zi, la clasă, mi-a mai dat şi domnul Minculescu vreo palmă de faţă cu elevii şi la puţin timp am fugit noaptea cu trenul înapoi la Vâlcea şi am făcut clasa a cincia tot în Ruda – la sfârşit a venit taică-meu foarte dulce şi m-a cumpărat cu o pereche de pantofi. Ce ştiaţi voi când jucam poker pe Răstoacă şi fumam antiasmatice, ne-a mai şi spus Dinu, de la soră-sa, că în franceză se zice „je t’aime”, cum bătea pendula de cinci ori, ora la care intrasem în acaretul d-lui Tudose Constantinescu, proprietarul, fost şofer al lui Lahovary, mă podidea dorul de mama, ca pe separaţii copii de părinţii căpşunari în ziua de azi. Noroc cu voi, că ne-am antrenat în prins peşte, lecturi, fotbal, matematică a la domn’ Ixaru (am ajuns şi-n Gazeta de matematică) şi română cu Costin Dragu (olimpiade, debut în „Luceafărul”, 1960). Un gen de compensare prin studii, conversaţii cu popa Chiosea, basarabean, la Cobia, şah cu Ion Georgescu, fratele noii mele mame, Jenica, favoarea colegelor noii mele surori, Viorica, veritabila şcoală a taifasului dacă nu psihanalitic ţinută de noua bunică Niculina. Fiind peste drum de cinematograf am văzut filme şi din vârful telegrafului şi de pe gard, altefel aveam intrări secrete şi mi se deschidea fraudulos uşa de câte cineva cunoscător încât să nu-mi scape nici un spectacol cu Vasea, Ali Baba, Anna Zacheo, Fanfan. Văzusem primul film, evident rusesc, la şase ani, în spital la Râmnic, îmi arsesem faţa cu colarez fierbinte(de atunci Dumnezeu m-a ferit, altfel, de spitale). Când am coborât din vârful stâlpului, la invitaţia lui taică-meu, am luat, normal, bătaie mai ca străbunica. M-am rafinat însă şi nu mi-a scăpat serie, mai şi plăteam pentru prima oară, nu ieşeam când se termina şi vedeam iar de câte ori se proiecta, renunţând probabil la toate cele din jur, cât că vedeam – nu ca Fellini, adânc, în Roma – spectatorii, colegii de şcoală, cupluri, Lipoştenii... Unde suntem acasă, în Găeşti, în smeurişul fraţilor Stan, de-avea mama voastră trei băieţi cu mine, sau în filme, cărţi şi vise de timp fără spaţiu? Când am mers la colind şi pe Piteşti şi pe Bălcescu, am folosit şi metode strigate de la ţară, cu Iacob şi Dumitriuc şi Truşcă. De câte ori n-am mers cu bicicleta, solo, până la Târgovişte şi m-am oprit, nici gara n-oi fi descifrat-o, încă un tabu autoimpus, ori simpla frică de a trece podul, necunoscutul, mai marele. Oi fi rămas pe Picior de Munte. Înamorări după învăţătură, de planton, abia de n-or fi dând în frigiditate. La ce-am învinui profesorii că nu ne-ar fi spus ce se încearcă a se spune abia acum despre comunism la noi în Găeşti. A, da, domnul Stroe îi pozdrăvăluia pe părinţi pe ruseşte. Lui Pica Dumitrescu, semănând cu George Constantin, numai că nu i s-a propus, ba da, să meargă să joace în Uniune. Ce mai duduiau sovrom-petrol-urile, mai ca Petrom-ul din actualitate. Taică-tău a intrat în închisoare, turnat cum se turna, taică-meu era la risc, cu slujba de contabil, ca necomunist. De fapt, viaţa noastră pare atât de greu de înţeles în vârtejul total, între duşmănii prestabilite – un psiholog citea în porunca de a-ţi iubi aproapele o confirmare că ne sfâşiem din fire, ca leii (nu mai socotea căprioarele).

(Litere) După zece ani în sat, alţi şapte, în târgul care ne-a înfrăţit adolescenţa, s-au îngropat într-o devenire aproape instinctuală, de supravieţuire prin acumulări liberatoare, pe aripa friabil pergamentoasă a literaturii. Mai aveam până la 18 ani când am fost admis la Facultatea de Filologie. Student minor, mă voi fi ambiţionat să cresc, mai ales că am mai prins doi ani cursurile lui Călinescu, dedicate lui Eminescu şi, respectiv, Creangă, şi cursul de literatură universală al lui Vianu. Cât să zicem şi noi că am avut profesori mari. Altfel, ideologie şi fabricaţie, totuşi lăsând vreo marjă şi studentului, minus „specialul” din biblioteci, plus represiunea securităţii (chiar un miliţian s-a înfinţat în cămin cerându-mi notiţele, că vrea să dea şi el la filologie, i le-am dat crezându-l. Am fost chemaţi destui la Malmaison să dăm declaraţii despre cărţile citite, cu voce tare (asta era), numele-cheie de autor fiind Radu Gyr. Profesorii noştri, comunişti-necomunişti, aveau totuşi alt orizont decât presa şi editurile, eram bântuiţi de existenţialism şi absurd în cunoştinţă de cauză, am prins slăbirea embargoului asupra lui Eminescu, nu cel naţional, nici metafizic. A confernţiat pentru noi Perpessicius. Tudor Arghezi, Marin Preda şi ei. Ne încropeam o lumea creativ-academică spre a ne forma la umbra ei de pantheon visat, crezut, peste interdicţia comunistoidă, între coloane clasice şi interbelice. Personalităţile supravieţuitoare ni s-au arătat totdeauna părinteşte favorabile. Mihail Celarianu mi-a coborât de la etajul trei pe sfoară într-un coş o scrisoare de răspuns, neputând primi de bolnav. Am fost în aceeaşi grupă cu Paul Tutungiu, soţii Ulici, Mircea Iorgulescu, alte grupe, mai ales din seria I (eram 500 de studenţi filologi numai la română în anul nostru), bucureştene, îşi numărau veleităţile mai rafinat. Odată, Gheorghe Vişan îi spune lui Stelian Tăbăraş, te-a căutat ăla cu mustaţă, care, ăla care se crede Labiş, era Gheorghe Lupaşcu. Colegul Florin Gheorghiu a venit odată la căminul Matei Basarab şi a jucat simultan şah cu zeci de amatori, a lăsat acolo câte o remiză de faimă. Când a luat foc căminul de pe Doamnei, vedeam de la mansardă lume multă în intersecţia bulevardului cu Calea Victoriei.

Licenţa (lucrarea de stat) a avut tema „Mitul lui Zalmoxe în poezia lui Mihai Eminescu şi a lui Lucian Blaga”, îndrumător - George Ivaşcu. L-am sunat pe Şerban Cioculescu cerându-i sfatul, a izbucnit spunând că nu e nici o legătură între Eminescu şi Blaga în afară că amândoi au fost mari poeţi, a mai zis ceva de apariţia Poemelor luminii, când, dacă am înţeles bine, Eminescu nu i-ar fi fost cunoscut îndeajuns lui Blaga. Am mers mai departe, incluzând şi pe Pârvan în ecuaţie. Am fost fericit, îmi dau seama. Între timp publicam poezii ici colo, am făcut o vară practică la „Gazeta literară”.

Doctoratul l-am dat având drept conducător pe d-na Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Am fost admis împreună cu, printre alţii, Ioana Alexandru şi Amita Bhose. Pe atunci eram primit de Constantin Noica, acasă, pe Ornamentului, în Berceni (unde m-am şi mutat în onoarea lui, dar el a plecat în Drumul Taberei, mă primea şi acolo, apoi la Păltiniş, când şi eu am peregrinat în India). I-am spus că aş vrea să fac o teză despre diavol în literatură; să vorbim şi cu Papu, i-a fost primul gând. Nu era un subiect uşor de acceptat ideologic, l-am restrâns la Baudelaire în relaţie, nu atât cu Satan, cât cu poeţii români. L-am publicat după mulţi ani, în samizdatul întregii mele literaturi, care nu mi s-a părut totuşi inutil din moment ce mi-am făcut viaţa cu el (am început să-mi doresc să nu am succes, care m-ar abate de la roboteala mea aproape maniacală, cantitativă, poate, cu nouă volume din „Apocalipsa indiană” şi şapte din „Ibsenienii”, vreo intenţie de construcţii invizibile)

La o restructurare a Ministerului Învăţământului, sub Suzana Gâdea, Petre Constantin, adjunctul ei, mi-a explicat că rămân cei mai vechi, eu aveam doar şase ani acolo, iar ea sunat la „Ştefan Gheorghiu” şi am ajuns lector la Facultatea de Ziaristică, unde după un an, prorectorul Chioreanu mi-a intimat de ce nu am plecat lector în India, că s-a primit o scrisoare la Comitetul Central că vreau să scot un manusris din ţară. Da, doctoratul e manuscris, îl iau cu mine. Nu, mi-a replicat asigurător, că am fost urmărit de un an şi se ştie că nu, aşa că voi pleca. Mi-a prins bine şi Baudelaire, ocolul meu spre a ajunge la Eminescu, după cum se exprimase Noica.

(Şora) M-a adus în minister ministrul Mircea Maliţa, în legătură cu deplasarea de trei luni în Franţa a consilierului său Mihai Şora. Acesta din urmă m-a prelucrat ce am de făcut la cabinet, presă, editare a textelor ministeriale. Când s-a întors, am mers aproape zilnic în Piaţa Amzei unde mâncam chefir şi conversam. Mihai Botez era director la Casa Universitarilor şi am început acolo, sub patronajul lui Şora, indirect şi Maliţa, un cenaclu de idei, „Forum”, de unde nu lipseau Octav Onicescu, Gheorghe Mihoc, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Grigore Popa, Ioan Ladea. Am luat notiţe într-un caiet. Cu Şora începusem la un moment dat o selecţie a celor mai frumoase versuri din poezia română. Din prietenia lui cu Arghezi, am început cu volumele acestuia, citea Şora, într-o sală goală, la Universitate, mii de versuri, eu notam codul ad hoc al alegerii, zile în şir, într-o fascinaţie. După 1990, d-l Şora mi-a cerut, şi i le-am dat, fără să ţin copie, notele, ceea ce alesesem în camera universitară. Vorbeam des despre Şora cu Noica şi despre Noica cu Şora. Odată Şora a filosofat cam aşa, bine, Noica a scris multe cărţi , din care 2-3 bune, dar spuneţi că nu arăta a un om fericit, eu n-am scris atât, mi-am ocolit, cum zice, destinul, dar nu sunt nefericit. După intrarea lui în politică, l-am mai văzut pe Şora mai mult pe la târguri de carte. Atât mi-o (ne-o) fi fost.

(Noica) Mare mister se vădeşte cunoaşterea lui Noica. Plecase din ţară, în misiune, teologul Gheorghe Alexe, la Detroit, lucra la revista „Crsedinţa” şi mi-a scris să-i cer lui Noica o colaborare. M-am dus la Institutul de Logica. Ne-am întâlnit la un restaurant de mai multe ori odată la două săptămâni, ca pentru, speram eu, primirea printre discipolii lui. După destul timp, l-am întrebat de ce nu mă obligă să învăţ greacă şi germană cum se aude că le pretinde celorlalţi. Nu, cu dumneata mă întâlnesc în paradis. Derutat, m-am simţit oarecum liber. După un timp a început să mă primească în Berceni. Într-un context, d-na Noica a dat de înţeles că mă crede securist. Oi fi îngălbenit, m-oi fi jurat că nu, oarecum indignat, pe drept, cred şi acum, în naivitatea mea, iar dumneaei că de ce, sunt oameni inteligenţi la securitate. Să fie. Poate unde venisem la început din partea unui misionar trimis. Lucram la „Colocvii”, pe Arcului, a venit un securist, s-a recomandat Aldescu, cu Almanahul „Credinţa” în mână, vai de capul meu, am spus că am colaborat pentru că acolo publică Arghezi, nu, că e bine, a făcut el, altă belea, nu mai colaborez. Prima dată am auzit că să colaborez cu ei, că lucrează direct cu preşedintele, să mă văd cu el la restaurantul „Turist” din Piaţa Romană, la 3. Rar am fost mai speriat. M-am dus acasă la Vasile Văduva care avea cancer terminal. M-a pus la masă, am jucat şah – nu te las să pleci până la 4 că să nu te duci de frică. A doua zi, Aldescu: ai încurcat borcanele. Văduva: Ce vulgar. Mai ales că Vasile a murit, ce alt jurământ faţă de el decât să mă feresc de securitate puteam urma, nefiind vreun luptător, înarmat doar cu visele şi ţinerea de cuvânt, o conştiinciozitate de slujbaş, contrazisă ebulient de scrisul meu anume antilogic, dintr-o nelume.

(Securitate) Un securist şi încă unul, iar Aldea, m-au învârtit cu o maşină prin Bucureşti, de la liceul Caragiale spre periferie, într-un apartament confort II, cu măceşele omului pe ziar: n-aţi colaborat niciodată cu securitatea – şi de ce aş coblabora acum când plec în India – nu, că vrem să vă apărăm, o să vă întrebe omul nostru această parolă: în 1970 aţi fost la Paris? Răspundeţi: nu, în 1970 am fost la Roma, cam aşa ceva. Când a venit Enric Becescu şi a stat la mine câteva luni, până au aflat, m-au plimbat pe malul unui lac, la pescuit chipurile, şi am fost întrebat dacă în 1970 am fost la Panciu, tu erai, mă, am bâlbâit, la Paris, poate, el se dădea profesionist, eu o încurcsem, că Becescu nu e român, să-l iau la goană; la fel după trei ani, când să plece, Becescu stătea cu noi, eram cu familia, şi-a pierdut paşaportul, a avut nevoie de ei, iar a trebuit să-l gonim, până a primit bilet de la Mircea Eliade, anunţat tot prin noi. Întors în Bucureşti, am fost luat în primire tot pe unica temă Becescu, dacă înjură. Cum am ajuns director la biblioteca politehnicii şi apoi la pedagogică, primeam vizite pe tema celor opt psihologi anagajaţi la bibliotecă şi ei ştiau tot ce vorbeam, iar la pedagogică, doamna respectivă şi-a adus ajutoare pentru un grevist al foamei, şi alte două doamne m-au chestionat pe diferendul cu maghiarii participanţi la Congresul Mondial de Antropologie de la Zagreb reflectat în presa de la Budapesta; eu nu ştiam, vorbisem doar în Consiliul Permanent şi în Adunarea Generală contra moţiunii anti-România (Andrei Oişteanu se mai declara de partea maghiară şi într-un interviu dat recent Evenimentului zilei). Cam asta a fost relaţia cu securitatea, nu mă interesează ce dosar am; mi-a spus odată Cezar Tabarcea că apar cu el, zâmbea, nu ştiu dacă de „rău”, că de bine nu se pune problema. A, după 1990, fiind la un congres al bibliotecarilor din Delhi, acasă şi la bibliotecă s-a primit o ameninţare cu moartea de la un iranian, din Teheran, c-aş fi zis că acei care fac comunism o să păţească ce-a păţit Ceauşescu, iar el sfârşea caligrafiind „next time fire in Bucharest”. M-am întors val-vârtej, am primit vizita a doi agenţi noi-vechi, ce şi cum, dacă mă intersează diplomaţia, ataşat cultural, sau ambasador. Când mie mi-era frică să ies din casă şi lucram de ani în biroul lui Micescu, care stătea cu pistolul pe masă de frica legionarilor (şi au năvălit ruşii, iar un legionar i-a salvat viaţa, odată, în închisoare.)

(Stăniloae) Întâlnindu-l în staţie la Universitate pe filosoful Grigore Popa, prieten cu Giurgiuca şi redacţia noastră, „Colocvii”, m-am pomenit spunându-i că vin de la părintele Stăniloae, iar el că asta mă salva mâine. Noica surâdea condescendent că Pere Migne ar fi publicat 120 volume din Filocalia faţă de 6-7 ale lui Stăniloae. Măcar George Bălan, pe stradă – a, sugi ortodoxia de la ţâţă. Citeam şi mergeam la autor, pe Cernica (întors din India, m-a primit la altă adresă), comentând mai ales Iisus sau restaurarea omului, Filocalia, dar şi Concepţia religioasă a domnului Blaga (pe care, la reproş, o atribuia egoismului propriu). Mi-a împrumutat manuscrisul asupra profilului spiritual al poporului român (de ce nu-l socotea pe Eminescu, dar pe Coşbuc, reprezentativ pentru noi? Pentru că era prea sus etc.), ca şi bografiile stareţilor în viaţă scrise de călugărul Ioachim Bălan. M-a ascultat despre India, la revenire, credea în fatalitatea ca lumea să fie condusă de albi. După ’90, repus pe soclu, l-am văzut la tv, Noica nu mai apucase, ţintuit între discipolii ultimi, de Păltiniş.

(Culianu). N-are copii, făcuse un demnitar; îşi iubeşte nevasta, asigurase Şora. Şi bursa la Roma a devenit fapt. Tot în căutare de profesori, am devenit apropiat filosofului Franco Lombardi (a venit mai apoi în România, mi-a scris şi în India) preşedintele Facultăţii de Litere şi Angello Sabbattini, m-am înscris la catedra de literatură italiană, condusă de Salinari, prieten cu Balaci, am ascultat cursuri ale lui Giuseppe Manacorda. Nu-mi scăpa nimic din Roma. La fundaţia Drăgan, pe un zid vast, te întâmpina portretul lui Maurice Schumann, la etaj, am fost împins într-o cameră: parla con dottor Culianu. Am conversat vreo trei ore, banalităţi italo-române. Era mai mic ca mine, eu aveam 29 de ani. Mi se părea prea zbuciumat şi mă miram, ar fi trebuit să-l fericesc. Tocmai că şi-a fixat mesajul tragediei de a „rămâne”. Iar nelămurit, că la noi nu poţi face nimic. Era devastat şi totuşi făcea teoria că psihologia se regenerează, spera, adică, să se remonteze, dar ceva se pierduse definitiv, altceva decât psihologia, vorbea ca un personaj, cum se spune dostoievskian, îl ascultam ca mai târziu, în Palermo, pe Leonardo Sciascia, într-o galerie obscură, îmi dăduse cărţile lui, inclusiv Marele inchizitor despre Dostoievschi. M-a deprimat şi pe mine, fără să-mi mai treacă, oricum n-am (mai) „rămas”, iar gloria şi uciderea lui m-au ţinut cu vederea feţei lui de martir al regenerării.

La telefon, Giulietta Massina. Cu maestrul Fellini. E pe platou, Amarcord. Lo troviamo insieme, dottore, mă încurajează.

(India) Asta e, imperii s-au înmlăştinat acolo, ce oase româneşti nu s-ar fluiera definitiv în orchestrarea gangetică a samsara, a vieţii preeclesiastice, o negativitate magnifiată mistic fără egal. Am devenit indian la 33 de ani (teoria lui Artur Karp, cu Iisus, cu Alexandru, amândoi sfârşiţi de India la 33, la 83). Am acum 63, la 66 viaţa a doua mi-o va egala pe prima, pe ipoteza că n-am mai putut să mă dezindianizez, la întoarcerea în ţară, o confirmă mai ales indienii, cum a făcut-o, în hindi, Indranath Chaudhuri, la o reuniune de salut pentru mine la Guest House, Delhi University. Această universitate m-a pus în faţa unui comunism încă sovietic, făcând din români feroce imperialişti, dar mi-a şi dat iluzia eternităţii limbii române, fie şi în avatar sanscrit. Profesorii de deasupra contingenţelor, acum colegi, îmi diminuau complexul propriei formaţii, ba reapreciam pe cei de acasă. N-o să uit convorbirile cu Nagendra, Satyavrat Shastri, Margaret Chatterjee, Andre Beteille. Studenţii la română şi copiii din cercul meu de inventat poveşti şi culori m-au şi uitat, nici nu-i uit, ne vom fi desprins, advaitin, din depresia trecerii, spre a figura cosmic vibraţia învăţăturii şi a veseliei împărtăşirii de sine şi de toţi.

De geaba a existat în India Academia Internaţională Mihai Eminescu, în ţară era comunism cum şi acum e Patapievici. După 1990, am înfiinţat din inerţia părerii de libertate, Asociaţia Culturală Româno-Indiană, câte programe, ambasadori, o bibliotecă – tot MISA, Sahaja, Harri Krishna atrag mulţimile, tinerii, nu India reală gata să fie superputere. M-am specializat la întâmplare în participarea la Conferinţa Internaţională Ramayana, ajungând să fiu poerclit Hanuman, divina maimuţă, pentru a fi tradus Hanuman Chalisa în româneşte, 40 de distihuri (lasă miile celelalte, fără Hanuman), recitate în oraşe indiene, dar şi Durban, New York, Houston, Birmingham, Couva (Trinidad Tobago), Mauritius... Mă întreabă directorul auditului: - ce eşti liniştit – sunt hindus. De unde, creştinismul ţi se exacerbează într-o religie străină, ca şi patriotismul (dat acum pe europenism, cine-şi permite, ceilalţi ajungând iar indieni, prea puţini cu turnuleţe). Am tot publicat romane şi traduceri scrise în India, să nici nu se piardă şi, cine ştie, să se cearnă vreodată, când ar trezi interesul cuiva. Chiar irosirea şansei Indiei prin experienţa mea poate fi o lecţie, inclusiv despre nedescrustarea românească (totdeauna spun că indianistica alor noştri, câtă e - iar cu Eliade chiar e, vezi Tucci, Huxley – face parte din cultura română). De sfătuit nu că n-am ce, dar n-am pe cine, dintre studenţii mei dacă nu-mi dau ei lecţii, nu mă dernjează, e o lege, am numit-o a infidelităţii, necesară creşterii de sine. Că rostul vieţii nu ţi-l prinzi nici însuţi, fie să se risipească în reuşitele lor ceva din încercări de genul Indiei lui Anca, în descendenţa celor ale lui Eliade şi Sergiu Al-George. Ai lui Bordaş şi Ciurtin încep altceva, parcă, pe retezate şi sorbonardism. În Asociaţie s-au văzut adesea empatic Romulus Vulcănescu, Constantin Mateescu, Amita Bhose, Laurenţiu Theban, Vasile Andru, Mircea Itu, Mihai Stan, Ioan Dumitrescu, Adelina Patrichi, Florina Dobre, Carmen Coţovanu, Vlad Şovărel... Te găseşti sau te pierzi în India, îţi faci începutul sau sfârşitul cu ea, o ironizezi că este leagănul omenirii dar omenirea nu rămâne în leagăn, dacă, după ce-mi murise mama am zis că India mi-e mamă şi s-a adjudecat într-un ziar, într-o carte cu litere devanagari, pe când mama Românie nici să te mai arunce n-are gând, se cheamă, în ce mă priveşte, cum spun adolescenţii în înghesuiala autobuzului că trebuie să fac ceva pentru ţară. Chiar şi indianistică. Rommii sunt ai Indiei, românii, de ochi, ai Europei. Trimiteam acasă publicaţii româneşti din India, nu se uita nimeni la ele, filiala Bibliotecii Congresului American cumpăra câte 18 exemplare din fiecare, până când, prosteşte, am zis că dacă nu le vor românii nu le mai „dau” nici la americani, de-am dat cu piciorul la singura „afacere” a vieţii mele şi am tocat mai departe banii câştigaţi cu preţul vederii pe grafică la Oxford University Press ai nevestei mele, Rodica. De unde se vede şi aşa că nu e mare mpricopseală să fii român, dar nici că ai de ales. Unde e euforia părintească?

(Bibliotecă) După câte doi ani la radio şi la revista Colocvii, am lucrat şase la Ministerul Învăţământului. Acolo, într-un timp s-a auzit că voi fi trimis director la Biblioteca Institutului de Educaţie Fizică şi Sport. Arheologul Petre Diaconu: du-te, şi Eminescu a fost bibliotecar. Am ajuns, în schimb, în India, şapte ani, după unul de urmărire, la Ştefan Gheorghiu. La întoarcere, fiind vacant postul de director al Bibliotecii Centrale a Politehnicii, am ajuns pentru patru ani director acolo, apoi de aproape douăzeci la Biblioteca Pedagogică. În 2005-2006 eram şi secretarul Comisiei naţionale a bibliotecilor. Ce dezamăgire voi fi fost eu, dar ce dezamăgire bibliotecile româneşti, nu toate, conceptul lor perpetuu ghetto-cenuşăreasă mai nou sub invazia new-age-lui şi virtualului. Şi totuşi grosul vieţii mele s-a făcut praf alergizant pe cărţile de pedagogie şi şi pe ale mele cam din context. La maxima claritate ce-o pretinde dicteul didactic, am răspuns cu incoerenţa de falsă imitaţie a lui Joyce, într-o poetică libertar-terapeutică, mai şi blufând că mă zidesc, şi astfel, în construcţia bibliotecară, ca şi cum acel liant ar fi în stare să încetinească, iluzoriu, năruirea comandată de cine ştie cine. Să fi rămas pe mâna securităţii, chiar atât de lungă? Ar fi prosperat ce şi ce. Să fi fost noi, şefii de unităţi prea ataşaţi de statu quo, prea ţinuţi de jugul arderii de tot (vezi biblioteca universitară sau Lumina ce se stinge de Mircea Eliade)? Să se înece limba română odată cu aneantizarea bibliotecilor ei? Fără bani de proiecte, altfel nici îndrăznite, nici împământenite, am recurs la puterea cuvântului, conferinţe, mese rotunde, cenacluri – cred, totuşi că nu e nimic mai de folos şi frumos, nu separati de ecranul televizorului, ci uniţi de respiraţii spirituale. Cum a păţit, însă, însuşi părintele Cleopa – unde sunt părinţii noştri vechi? – au început să plece dintre patroni, şi Vulcănescu, şi Săhleanu, şi Olăreanu, şi Buzinschi, şi Ladea, şi Sântimbreanu (la fel simţisem, reîntors dup 25 de ani în India, în 2002-2003, Româna trăia, profesori indieni, dintre ei, prieteni plecaseră, Sisir Kumar Das a murit cât eram acolo, se întorsese din Calcutta şi aveam întâlnire). O să mor şi bibliotecile vor trăi, mi se pare o victorie şi a lor şi a bibliotecarilor striviţi de condiţia nenorocită (social, că profesional poate sinonimiza armonia şi perfecţiunea unui ideal intelectual, cel puţin în accepţie clasică). Chiar moartea bibliotecilor ne-ar mai purta prin Alexandria. Cărţile, ca şi mormintele României, nu trebuie neapărat profanate.

(Eminescu) Probabil orice cult este interesat, fie şi subconştient. Am jucat, mai ca fiecare, cartea Eminescu. Am vrut să intru în bibliografia eminescologică. Cel puţin 25 de ani i-am sărbătorit ziua naşterii şi a morţii, mai ales în India, nepropagandistic, indianistic. Nu mă punea nimeni. După numărul anti-Eminescu al Dilema, mi-am luat seama, ca şi cum respectivii ar fi trecut la fapte, nu arderea cărţilor lui Eminescu, numai, dar ordinul ca orice eminescolog să se otrăvească, să se înece. Nu-i trebuie mult cuiva, deci, nici viaţa lui, să se vadă în plus, dezosat, cum e cazul cu toată cultura română, de altfel, vinovată de o tradiţie aşa şi pe dincolo, sugrumată în numele propriei ei naturi, vechimi şi frumuseţi. Eminescu nu se lasă uşor înţeles nici distrus. India lui le face bine şi indienilor înşişi. Nu e naţie să nu se simtă flatată de inspiraţiile geniilor străine. Şi după anii indieni – mă indianizasem tare, numai copilul, Alexandra, care de la 4 la 10 ani se învăţase cu lumina mai puternică să mă fi întrecut – Eminescu m-a încurajat să mă întorc, mi-a dat slujbă, ziceam; bine i s-o fi părut rectorului politehnici: Eminescu? la universitate; l-am ţinut totuşi, inclusiv cu Blandiana şi Edmond Nicolau. Am observat că Eminescu deranjează mai mereu, ba de prea sus, ba politic, ba etnic, ba românesc... Aşa s-o fi explicând masificarea cultului interzis de elită, profesorimea, elevii, veleitarii, prostimea se strâng legiune într-o spiritualitate literar-spirituală făcută ţăndări după cât îl duce mintea pe fiecare, dar împreună creînd o maree unică, salvcatoare cât nu i se întâmplă, ca mie, să se inhibe, gata, nu mai e voie, de geaba mi-am dus viaţa crezând în Eminescu. Aşa şi Hristos, cine-l mai are la inimă ca înainte de profanarea lui globală? M-am consolat cu Rama, în gând cu Eminescu şi Hristos.

(Aculturaţia) În ce-am crezut aproape că nu mai e voie. Aculturaţia s-a metastazat, am ieşit din ţâţâni. Fascinează idiomul celor întorşi de sărbători din muncile prin ţări străine. Româna se va refrământa în cătune şi periferii migrante. Grija de sănătate, a fi apt de aplecare adâncă, e la concurenţă cu îmbolnăvirea. Politizarea sacrificiului euforic în mintea rămaşilor înfloreşte. Ce oameni suntem şi dacă vom mai fi? Ce şi de ce ne face media? Am îmbătrânit şi în rele şi în nepricepere a viitorului, am răbdat, am sperat până s-a ales praful de viaţa noastră, un deranj în calea cui nu mai ştim. Credinţa e în cătare, postcomunist, postuman, global. Limba nu are cum mai fi naţională, naţiunea pare mama vitregă Europa, şi dacă ne-am da minoritari abia de s-ar găsi vreo mângâiere pe creştet. Şi aşa, discretul drept al feudalului făcea ca mulţi copii să fie fraţi după tată, mai încercăm câte o frăţie. Văzând ce pierdem, inclusiv sinele printesc, să ne bucurăm de cine câştigă, pe cadavre, prim-planul. Nostalgia nu e faţă de Ceauşescu ci de scăparea de o dictatură mai ucigătoare sub eticheta falsei democraţii. Că suntem liberi să spunem aşa ceva, mai vedea, abia dacă mă fac că vorbesc cu tine şi tu te gândeşti la altceva (Gândeşte-te la altceva –Alecsandru Văduva, sinucis cu frânghia de la rufe). Să fi trăit degeaba, ce final, dus şi umorul macabru, cine să mai râdă. Tot Eminescu ne va mântui. Pe literaţi oricând. Eliade, din scrumul diasporei. Cinci scrisori de la el le-am rătăcit de bună-voie, Handoca voia întâi pe cele trimise, encomiastice cumva, păi sunt la destinatar. Un om universal dintre noi, o şansă şi pentu mai târziu?

(„Valahia”) Când s-a ridicat rangul liceului din Găeşti la cel de colegiu naţional, sub numele „Vladimir Streinu”, depănând laude, s-a întâmplat să fiu invitat de către d-l prorector Ghiţă la Universitatea „Valahia” din Târgovişte. Am mormântul tatălui acolo, la „Sârbi”. Predau de câţiva ani literatură universală şi comparată – d-l Ovidiu Drimba vede utilă chiar o catedră -, literatură română, jurnalism literar, comunicare interpersonală. M-am temut totdeauna pentru literatura mea să raţionalizez propria exprimare în concepte şi tirade didactice, am simţit, totuşi, o obligaţie să dau curaj şi teme studenţilor din aureolata, pentru mine, zonă a Târgoviştei, cetate ultraistorică, paternitate literară panromânească, universalistă, de la Heliade la Ciorăneşti şi Streinu. Îmi iau notiţe mai departe, pe tren, alternez alexandrinul racinian cu expresiile paroxistic-injurioase la nervii băuţi.

(Scrisul) Vorbim cu gândul la scris, la cărţi. Eu sunt considerat scriitor în India, la Vâlcea şi la Târgovişte. Andrei Nestorescu m-a recenzat în Dicţionarul general al literaturii, Aurel Sasu şi el în cel biografic, pentru că le-am şi răspuns la chestionar, ceea ce n-am făcut cu Alex. Ştefănescu, recenzentul meu pe negativ, în vreo simetrie de rezervă. Cei de la Cluj îl aveau gata, cu studenţii, dinainte de ’89, se spune. Asta în genurile necrologice, testamentare. Rar în tinereţe, cu accent de respingere, de m-oi fi bucurat şi eu de „critică”. Mi-am dat seama din timp că dacă îţi calibrezi scrisul după „critică” eşti mort. Aşa că n-am mai aşteptat, n-am mai arătat texte şi nici cărţi încolo şi încoace, dacă am mai lansat pe la târguri, să se ştie că nu am murit realmente, să deranjez ca un bibliotecar, orice. Metoda scrisului zilnic, de faţă cu personajele, reale (spre ghilotina a ceea ce devenea suprareal prin contragere şi selecţie, la procesare pe calculator) mi-a prilejuit familiarizarea cu diferitele reacţii – eşti de la seco, scrii acolo, scri-o p-asta, unde e caietul, ai adunat ceva. Îmi spusese, în tinereţe la Roma, Alberto Moravia: ai scris un roman, apropo de notiţele la ce-mi turuise nervos, că nu vorbeşte cu mine, nici în italiană, nici în franceză (l-a intervievat el pe Ceauşescu...). Pierderea vieţii mele a fost caietul după 40 de zile în Italia, în Milano, Stazione, am anunţat şi la radio, cine a găsit... A doua zi îl intervievam pe Eugenio Montale, cu notiţe aproximative, mă tot uitam în ochii lui atât de trişti. Am strâns sute de caiete scrise, poate mia, dar tot cel rătăcit în Milano mă vizitează în regrete. Magma – Şora îi zice şuvoi – s-a strâns inutil, rece, antipublic, da, mi s-o fi încuibat o teamă de cititor, cum şi lui nu i-ar fi convenit anume încriptări faţă de sinele însuşi al autorului. Am practicat un antiscris al scrisului continuu, m-am uitat la lume cu ochi goi, ţintind nirvana negării continue, bineînţeles lăsând să mă văd neutru, cumsecade, tolerant, visător. L-am întrebat pe Ion Iuga în India (republicasem în 1983, la centenarul apariţiei, Doina lui Eminesu): crezi că sunt curajos? – nu.

Şi totuşi am trăit în scris, pentru scris, de copil, de la cinci-şase ani, oral, pe notiţele mamei, pe transcrieri de strofe din citiri şi psaltire, mă inspirau coşbucian Oltul şi Râmnicul, existenţa lor peisagistic-mitică. Atunci când băteam toaca şi trăgeam clopotul aveam cuvinte de chemare fără o limbă anume. Printre copacii pădurii auzeam ce ne spune Naiba, nemaisperiindu-mă. Dar cînd am auzit lupii, gata reveria verbelor şi fuga la vale putea fi rostogolire. Poezia nu e aservită cuvântului decât poate când e urlet de lup. Controlul prin sfâşiere se prelungeşte în gâtul oilor tăiat de carnasieri sub lună, de amuţise taicu. Răguşeşti când vezi, te vede lupul, ce poezii ai în cap, Gheorghe? Singurătatea a crescut cu strămutarea la Găeşti, scrisurile s-au cătănit, învăţam bine tocmai cât să-mi permit doruri şi amoruri, cu titlul lui Depărăţeanu. Mihu Dragomir mi-a răspuns (să termin cu frunzele moarte) şi m-a publicat în ”Luceafărul”, Paul Georgescu mi-a citat prima poezie în „România liberă” (m-a făcut atent Liviu Ixaru), Constantin Codrescu a citit-o la radio (a auzit soră-mea Viorica). Şi cam astea au fost premiile mele literare până acum, la opera omnia, zero, că tot m-am ferit de succes, să nu fac de duşmani, să nu mă abat de la obsesie – poezia căutată clipă de clipă, continent de continent (călătoriile le-am făcut cărţi transcrise anume-minereu, fără extracţii radianete, să rămân de cercetat, if, altfel să se sedimenteze cantitativ o viaţă mai mult de scris, peste citit – cine, la ce bun, are cine face afişul oricând, nici să te mai înfloreze cu bobârnace etc.)

(Literatura) Am crezut în literatură împreună cu mama şi ţăranii care o auzeau cântând şi recitând din Anton Pann. Unchiul meu Constantin Grigorescu citea mult Sadoveanu, iar din Pârjolul de Oskar Walter Cisek a dedus că ai noştri după tatăl mamei veniseră la Poenari din Ardeal. Şi acum cred cum am venit noi din Ardeal. Literatura face parte din realitatea vieţii neamurilor românilor. Eminescu a devenit o realitate mistică pentru fiecine, după recepţie, şi pentru detractori. Nici pe Blaga nu e cu putinţă să-l cuprinzi fără a trăi pentru literatură şi gândire. Arghezi e şi mai greu prin modernitate, ca optzeciştii. Detronarea literaturii în favoarea canonului face loc unor cercuri simpatice, detectabile nu cu hârtia de turnesol dar cu participarea fizic-literară, de cenaclu fără Manolescu şi Mincu, marginal, fulger globular la o adică – târgovişetnii îşi citesc compoziţiile în matca genelor literare notorii, Ioana Ieronim va da un recital cu poemele ei scrise în engleză în abia deschisul American Corner de la Biblioteca Pedagogică, o elevă poetă a ridicat audienţa în picioare nu prin creaţia proprie dar în reculegere pentru moartea lui Mihai Vlad. Delocalizarea triumfă devenind producătoare de centru, decizia valorică nu mai bubuie dintr-un centru de neunde. Frustrarea o fi crescând la concurenţă, dar şi încrederea în valabilitatea (fostă literară) a creaţiilor scriitoriceşti în de ele. Instinctul literar al românilor este mai puternic decât al indienilor, de exemplu, dar magnitudinea tematică întrece închipuirea acolo, Tagore nu e numai literatură, e India, la fel Rushdie, care nu mai e India, e literatură. Se va fi crezut, în legea noastră, că literatura ne poate mântui orfic, eminescian. Lovită ne-a fost tocmai această emfază, feriţi de Nobel, de traducere, de înţelegere. În ochii lui Montale am citit regretul de a nu-l fi ştiut mai bine pe Eminescu întrebându-mă: Eminescu scriveva poemi longhi?

Nu vorbim de cine nu ne vorbeşte. Avem dreptul la propria autodefiniţie, tacită, în zgomotul centralismului elitistoid, pe deconstrucţie. Subteranele culturale scoase la reformă n-au decât să-l găzduiască pe Don Quijote, iar el se va întoarce la Mancha ok. Avem cultul fiecărui om. Origine şi ţintă. Ne gobalizăm, de voie de nevoie înşine. Scriitorii se pierd în ceaţa unionistă- anti-unionistă,de parcă s-ar alege mai bine literaţii basarabeni, în pofida nasului. Schimbarea-impunerea canonului antiliterar (românesc) ne aruncă într-o eugenie darwinistă. Am fost fericit să vorbesc zilele trecute cu poetul Dumitru Pricop din Focşani, cum se apuca împreună cu Gheorghe Istrate, în Jariştea, de o nouă revistă, „Vitralii”. Popa Pintea din Bistriţa m-a privit cu ochii lui Steinhardt. I-am dus o scrisoare a lui Astalos lui Foarţă, la Timişoara. Miljurko Vukadinovici cât sârb, atât român, prin poezie, balcanizează curajos lupta pentru literatură în vatra noastră invadată. Copiii lui Tudor Opriş se întâlnesc din toată ţara la Biblioteca Pedagogică, după ce n-au mai avut loc la Uniunea Scriitorilor. Vasile Menzel îşi tot potriveşte tirul unui serial de muzică şi poezie la „Dalles”. Studenţii de la litere îşi au centrii lor poetici, sincroni, de bună-seamă. Ce ne lipseşte, altfel, dacă n-am fi împinşi să lipsim. Poate că literatura ispăşeşte păcatele altora. Sufletul ei nu are drept de cetăţenie.

(Rima) Bogăţia rimei în poezia diacronică românească dă seamă despre muzicalitatea sintaxei artistice. Cartea despre versificaţie a lui Vladimir Străinu ar merita reeditată la vedere. Copiii de şcoală şi renunţă la prozodia clasică. Scădem în puterea expresiei moştenită de la clasici şi maeştri modernisimi şi-i negăm şi pe ei pentru rutină, cine ştie. Argumentul memorizării, în teatru, în temniţă, parcă n-ar mai lucra. Şi totuşi suntem făcuţi din rime, chiar pierdute, trăim într-o geminare hazardată cu nemaivăzuta, deodată, rimă, mutată în pamflet şi epigramă. Rima ca scop va fi costat decăderea ei, confuzia suficientă cu însăşi creaţia. Cu toate că o rimă, care poate să dispară, în procesul creaţiei, poate declanşa, inspira pornirea poemului, versului, albului. Rima e deja o jumătate de sfârşit. Să rimezi e să te înfrăţeşti spiritual sau la-mă mamă. Vorbitul în rime ca şi cel în dodii se autodictează-talent înnăscut dar şi ştiinţă alba-neagra.

(Dodii) Ce mai teorie a dodiilor, parte de brâncuşologie, a schiţat dodiosul V.G. Paleolog. Ne vedeam la Craiova, mi-a scris şi în India. Mai toată viaţa am practicat dodiile via Eminescu, Creangă, Brâncuşi, dar şi Vede, Upanişade, Jayadeva, Shakespeare, Ghalib, Montale. Nu mai eşti legat de cercuri, de critică, de premii care tot n-au cum veni. Ai renunţat la sine, te-ai livrat ielelor, dictatoarelor, lumilor de balcon şi interdicţie absolută, cu atât mai de rostit-contra-rostit. Viaţa în dodii de voie te eliberează de moartea de nevoie. Vrei să le laşi, nu te mai lasă ele, cum degeaba vrei să scapi de India când te-a înfiat şi te va şi devora, comme il faut. Dodii puternice se ciocnesc în oralităţile conflictuale ale tranziţiei şi intrării în altă lume. Accidentele pot creşte perle, pe o suportabilitate, ca prin umor, ce nu se mai secretează, ca sub vreun tratament protonic. Dodiile vin de foarte adânc din noi, şi nu din partea de fiară din vecinătate. Loazele fac de râs dodiile şi lumea crede că scapă de cele adevărate, cât dorurile şi tâlcurile nepătrunse. Mistere în dodii, nunţi în dodii, Europa în dodii. Ca să nu vorbim, cu Brâncuşi, de Măiastra în dodii. Te uiţi la vastele frunze de bananier – dacă florile s-au deschis, în urieşenia lor Dante ar întârzia lăsarea oricărei speranţe – Brâncuşi le privea în grădina maharajei Holkar, în Indore. Timpul trece şi ai făcut corp comun cu iarba elefantină. La balcon, doamna s-o fi uitând în altă parte, se petrec scene de blow-up, în dodii, în bananieri. Ce scrii cum ar ofensa India, nici vorbă, nici adulter, „dodia mea”, a lui Brâncuşi, tradus(ă) cu „mon jeu”. De fiecare dată când să prind dodia, am rămas cu mâinile goale, nu şi Ioan Ladea, care, de la 3000 metri altitudine în Quito, n-avea loc de dodii şi le retrimitea la mine, ca şi cum aveam crescătorie ori mausoleu Pe cine să intereseze? Vechimea vechimii, venitoarea viitorimii. Dai de dodie scapi de timp. Bine că mă întrebi de ce nu mă apuc de aforisme.

(Distrugătorii) Batjocorirea României e o meserie bine plătită, chiar dacă nu prea aplaudată de români. Distrugătorii se specializează în păstrarea propriilor avantaje în detrimentul celorlalţi, piară cu toţii. Ei patronează hliziţi involuţia statuată cu veracitatea ascunsă a securismelor, starea pe loc spre a nu mai avea nici un haz în deja fugitul pământ de sub picioare, gura închisă de sistem şi ineligibilităţi, că tot votul se aranjează în ce reflex se politizează. Spune-mi cine te-a distrus... Nici n-o fi ştiind. Tocmai, ca şi cum i-ai fost destinat. Şi cine distruge România?

(Alegere) N-ai de unde alege, dintre micile tale întâmplări de o viaţă, dacă tot se răstoarnă măsurariul lui Eminescu, ai crezut c-ai făcut bine şi e invers, poţi fi condamnat pentru credinţa în limba română, în creştinătate, în părinţi, în oameni şi alte animale. Păcat de Dumnezeu. Om fi şi chiar îmbătrânit, ne confundăm viaţa cu moartea şi zicem aoleu ce ploaie vine de la Cluj, ce efect de seră. Ca şi cum n-am fi de pe lumea asta. Nici meteori, nici fulgi. Ca să ne fie de bine punem punct. Mâinile sus, ba încă, nici genele nu ni se mai ridică. Derută tristă fie, om uita şi n-om mai vedea, că jigniţi ne părem. Dramele se prea înmulţesc şi ne împroaşcă prin media. Exclusivismul veştilor proaste ne-a chincit sufleteşte mai de tot, exhaustiv. Cine scapă să fie sănătos şi pentru noi. Ori cu cine vorbeşti de la tv îţi spune. Nu mai avem de trăit, nu parlament, nu preşedinţie. Sau distracţia, scăpându-ne, e di granda? M-au luat ziarele, gura, pe dinainte. Nemaiavând nimic de spus, parodiem detestaţia general argotică.

(America) Nu mi-o fi ajuns India, am zis, dintr-o ţară ca România, e bine să mergi în ţări mari, să vezi întrucât ai şanse, din neglijabilitate, să crezi că exişti ca neam. Repede în America, Rusia, China, Mexic, Republica Sud-Africană, Europa – Franţa, Germania, Anglia, Scandinavia. Politicienii noştri şi sar tot la comparaţii măreţe. Mie mi-a părut bine când am auzit la tv congresmani americani certânduse pe deconturiloe lor de deplasare, dacă la case atât de mari, cum nu şi la noi. Noi nu suntem chiar aşa terminaţi cum suntem făcuţi să credem că suntem. Tinerii ne vor scoate sigur iar la vedere şi nu numai prin defecte, ca smei degeneraţi, vampirici, dar într-o realitate veche şi nouă cu imnuri şi manele. Uit că am fost în ţări mari ca indianist, nu conta că român. Totuşi, am deschis în biblioteca pedagogică o bibliotecă indiană şi, după ani, un American corner, ca un fel de pedagogie indo-americană, cea mai veche cultură împreună cu cea mai nouă. Să dea Dumnezeu să fie de bun augur. Subiectul îl discut şi de teamă că zisele despre literatură etc. n-ar interesa. Dar şi America în ce fel, cât de diferit, interesează pe români? Poate în provincie. Am fost refuzat de toţi bibliotecarii când am invitat cine vrea să se ocupe de colţul american. Parcă era Colţ Alb ori chiar Moby Dick. Cum că te amprentează. Hi, opt şi-un cal că departe e America. Iau eu programele, am bravat în faţa ambasadorului Taubman. Mai vedem, mai auzim.

(Biserica) Armata nu mai e obligatorie, dar biserica? Să meargă nemairecrutaţii la închinare? Deniile oricum sunt populate de elevi. Unii-l bârfesc ca de comunism pe părintele Gala Galaction, cu bust la Ierusalim, dar printre cele mai frumoase monumente pe care le-am văzut este manuscrisul său românesc al Bibliei, pe foaie in folio, cu literele drepte rotunde, ca alafabetul tamil pe coajă de palmier. Gheorghe, astfel botezat de mine, fiul mezin, al treilea, al surorii mele Noana, s-a făcut preot de ţară, acum e la Marcea. Vin femei şi din alte sate să-l audă cum cântă de frumos. Babele ţin steagul, mai răsar şi tineri. Când încă era la seminar, cred, mi-a luat, la un tribunal, şi numele de familie: când eu n-o să mai fiu în putere o să zică lumea că eşti eu. Ce trufie, cine din ce sat vine să asculte dodiile mele? Însă mă refeream la altceva, îi doream, prin har, prin sine, să ajungă unde şi eu mi-oi fi propus, cât de cât, spontan, purtat, la hazard, să se maturizeze şi să-mi răzbune eventuala ratare. Brevetarea metodei de a avea un preot în familie, din vremea comunismului încă, fie că pierde teren, mie îmi face cu ochiul, pomenit fiind la toate slujbele, iar cine mi-o fi aprinzând lumânare la morţi nemaiavând chiar atâta spor. Eu am aprins lumânări şi pentru Homer. Păcat sau nu, în catedrale, sub Dom, am scris poezii şi dodii pe post de rugăciuni, epice poate, pe subiecte ad-hoc, în context omenesc-divin. Mai aud orga, isonul ortodox.

I-am spus mitroplitului Plămădeală: Înalt Prea Sfinţia Voastră, în vitrina de jos sunt două cărţi cu raiul pe copertă şi trei cu iadul, una a Inălţimii Voastre, Trei ore în iad, a râs. Î.P.S. Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, a fost de acord că oaspetele Sinţiei Sale, Gaston Mialaret, trecându-şi în CV doctoratul honoris causa al Universităţii de Vest din Timişoara, va face vizibil numele României. M-am bucurat să aduc ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania vestea că Ştefan Baciu nu s-a incinerat, ci e îngropat în cimitirul chinezesc, Makiki, din Honolulu, lângă soţia sa Mira. Iar decanul meu, când am venit la „Valahia”, a fost ÎPS Nifon Mihăiţă. Îi povestesc din acestea şi nepotului meu omonim, preotul împlinit din Marcea.

(Biografii) Nu se mai poartă biografiile. Şi seminţiile, la Herodot, sunt greu reperabile, dar inşii din ţări năimite (şi din afară şi de mahării lăuntrici)? Totuşi, la noi, nu e judeţ să nu-şi aibă monografia, personalităţile, cele mai minuţioase în Transilvania. Pare o încercare de comunicare cu viitorul, cât timp prezentul scapă realizabilităţii atâtor vieţi consemnabile. Ce să reţii despre cine, tot comuniştii se biografiază direct sau indirect, înlocuitorii lor sunt şi mai autobiografici în detrimentul localnicilor speriaţi dacă nu corupţi. Scriitorii de teapa mea, cantitativi ori în dodii – noroc cu India, în ce mă priveşte, nu prind, se vede, firul propriei existenţe, jenându-se dacă nu de naştere, de grija înmotmântării după toată uitarea pe viu. Mă bătea gândul unui testament chiar cu ocazia asta. Când n-am nimic? Grosul caietelor e inedit, pe cine ar interesa (fiică-mea n-a fost încă de acord să încerc să le ofer cândva Bibliotecii Judeţene din Vâlcea, poate spre uzul vreunui student, cât autorităţile m-au făcut şi cetăţean de onoare al Râmnicului)? Caiete în locul biografiei călătoare.

(Recunoştinţă) Ca să par serios, măcar în propriii ochi, după ce doi-trei ani făcusem caz pe la congrese antropologice de frumuseţea popoarelor, vezi frumuseţea românească, am schimbat-o pe recunoştinţă/abhijnana (în sanscrită, la Kalidasa, Abhijnana Shakuntalam)/anagnorisis (Aristotel)/reconaissance (Paul Ricoeur). Am şi scos cartea Literary Anthropology la editura Bibliotheca. Destui i-au reproşat lui Ricoeur prietenia, până la moarte, cu Eliade. A face din Eliade un bau-bau, a-i nega opera pentru câteva articole de tinereţe, a-i derecunoaşte şi prietenii de talie mondială, ce teroare. De francofonie, în 2006, am fost şi eu invitat la Timişoara, am zis de Ricoeour, eu am auzit, mai şi eram singurul român printre vorbitori, la secţia respectivă (le francais langue d’innovation), am dat-o pe România (acelaşi rezultat, moderatoarea a zis totuşi: superbe). Cine să recunoască România, când aceeaşi luptă o dau mărimile, franceza, spaniola contra englezei. Noi cum ne recunoaştem? Toate relele în curul patapievician. Blestemul de unde vine că ne-a aflat. „Şi ce băiat frumos erai”

(Împăcare) Shanti-Shalom-Pace. Vreo rugăciune s-o mai articula şi în româneşte. Ne vom împăca cu soarta, facem şi noi ce face toată lumea, îngăima cumnatul meu Petrică de intrarea în UE. Aşa şi noi. Abia am uitat ruseşte, ne place căpşuneşte. Vom muri în necunoştinţă de cauză, scriitori de etichete, recunoscători patriei interzise. Înnegrite cuvinte la un vesel indianist. Dracul e atât de negru.

Alexandru Surdu

România de la 1 decembrie 1918 până în 1920

Marea Adunare de la Alba Iulia s-a desfășurat în timp ce Transilvania era ocupată de armata austro-ungară, iar trupele feldmareșalului Mckensen se retrăgeau, trecând prin Sebeș și ocolind Alba Iulia, conform înțelegerii cu organizatorii Adunării care au promis că nu vor dezarma soldații germani din grupurile răzlețe. Condițiile Unirii de la Alba Iulia erau, deci, de dublă ocupație străină. Spunem aceasta pentru cei care mai susțin că Unirea s-ar fi făcut sub presiunea și ocupația armatei române.

Din fericire, după o sută de ani, sărbătoarea Centenarului Marii Uniri s-a făcut fără ocuparea Transilvaniei de către cele două armate străine, cum mai sperau adversarii de atunci, ca și cei de acum, ai României. Numai că România nu mai este aceea, sperată pe atunci de români, și nici măcar aceea dobândită ulterior cu acordul Marilor Puteri. Au rămas în afara României, chiar de la început, teritoriile întinse din Țara Ungurească, despre care uită adesea să amintească până și istoricii români. Este vorba despre Crișana de Vest, cu cele trei Crișuri, până la Tisa, rămasă la unguri, ca și de Banatul, tot până la Tisa, rămas la sârbi, și cele două treimi din Maramureșul de dincolo de Tisa. Aceasta, făcându-ne că uităm de ținuturile din Transnistria până în Nordul Mării Negre și de cele din Sudul Dunării: din Serbia, Bulgaria, Macedonia, Albania și Grecia, până în Peloponez. Căci România era statul înconjurat din toate părțile de români, până departe, și nu cuprindea nici un sfert din romanitatea orientală de pe vremea aceea, în ciuda multelor exterminări și asimilări forțate ale românilor de către toate fostele populații nomade care s-au stabilit în Peninsula balcanică. Ceea ce amintește de soarta autohtonilor din cele două Americi sau din Australia, care au sfârșit prin a fi închiși în rezervații.

Datorită succeselor armatei române din 1917 și proclamărilor Unirii, semnate de Basarabia (9 aprilie 1918), de Bucovina (18 noiembrie 1918), de Transilvania, Banat și Țara Ungurească (1 decembrie 1918) cu România, au fost uitate pentru moment toate necazurile romanității orientale, căci, față de Moldova și Muntenia, noua Românie putea fi numită, într-adevăr, Mare. În decembrie 1918 însă, Unirea nu era încă desăvârșită.

La Marea Adunare Națională de la Alba Iulia s-a hotărât înființarea Marelui Sfat Național Român, alcătuit din 250 de membri. Întrunirea Marelui Sfat Național s-a petrecut la 19 decembrie 1918 în sala Tribunalului din Alba Iulia. Atunci a fost ales ca Președinte Gheorghe Pop de Băsești, iar ca vicepreședinți: Episcopul ortodox Miron Cristea, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, Teodor Mihali și Andrei Bârseanu. Cu această ocazie a fost ales și un fel de „guvern provizoriu” care se va numi Consiliul Dirigent al provinciilor românești din fostul Imperiu Austro-Ungar - stabilit la Sibiu - care hotărâseră Unirea cu România.

Guvernul maghiar n-a recunoscut hotărârile Adunării de la Alba Iulia, nici Unirea cu România, nici Marele Sfat Național Român și nici Consiliul Dirigent, căci, după 3 noiembrie 1918, guvernul maghiar declară independența Ungariei față de Austria și începe reorganizarea țării și, în special, a armatei, considerându-se îndreptățită la autodeterminare ca și restul naționalităților din fostul imperiu, dar fără să acorde, la rândul ei, independența naționalităților din cuprinsul vechiului său teritoriu, din care făcea parte și Transilvania. După armistițiul de la Belgrad între Puterile aliate și Ungaria, proaspăt independentă, la 13 noiembrie 1918, fără să cunoască situația reală, generalul Franchet d’Esperey, care conducea armata franceză, a fost de acord cu stabilirea unei limite între Ungaria și Transilvania, fără să țină cont de convențiile Antantei cu România, pe care n-o mai considera aliată. În felul acesta, Ungaria obținea legal un teritoriu din Transilvania, până la râul Mureș, pe care a și început să-l ocupe, cu intenția vădită de a recupera toată Transilvania.

A început atunci, de la sfârșitul lunii noiembrie 1918 și până în aprilie 1919, un adevărat masacru al populației românești. A fost un fel de preludiu al ocupării, tot prin convenții internaționale, a Transilvaniei de Nord, în 1940. După relatările istoricului Constantin Kirițescu[1], în județul Arad, au fost uciși 300 de români[2]; la Giurcuța, lângă Huedin, 44 de români arși pe un fel de rug improvizat[3]; la Făget, peste 100 (loc. cit.); la Șiria, 60[4] ; în județul Caraș-Severin, 180[5]; la Sighișel, 50 (loc. cit.) și multe cazuri izolate de martiri români omorâți în chinuri groaznice. La Beiuș, de exemplu, Ioan Ciordaș, membru al Comitetului Executiv al Partidului Național Român și desemnat de Consiliul Dirigent ca Prefect al Județului Bihor și avocatul dr. Nicolae Bolcaș „au fost maltratați, apoi duși la marginea gropii săpate pentru ei într-o vâlcea. Aici supliciul a reînceput. Li s-au tăiat nasurile, li s-au sfărâmat brațele cu paturile puștilor, li s-au înfipt baionetele în gură și în ceafă, li s-au scos ochii și la urmă au fost aruncați în groapă de vii, unul peste celălalt, și acoperiți cu pământ”[6].

Curios cum toate aceste crime, și multe altele, nu sunt menționate de către istoricii noștri, la fel de curios ca și atitudinea aliaților și, în special, a armatei franceze, mereu favorabile Ungariei, în ciuda demersurilor făcute de către delegațiile române la Paris. A fost stabilită, totuși, o nouă zonă (Satu Mare, Oradea, Arad) între Ungaria și Transilvania, orașele respective rămânând tot sub ocupație maghiară, și, în mod curios, propunându-se și o „zonă neutră” între maghiari și români. Deși favorabilă Ungariei, guvernul maghiar a respins hotărârea Conferinței de Pace de la 19 martie 1919 și a demisionat (22 martie 1919) în favoarea guvernului revoluționar de tip comunist-bolșevic, privit cu aceeași îngăduință de către Antantă. Numai că revoluționarii comuniști, având și sprijinul armatei maghiare, în loc să-și retragă trupele pe noua linie stabilită, au pornit atacul pentru recuperarea integrală a Transilvaniei. Este vorba despre luptele din Munții Apuseni (16-18 aprilie 1919).

Declanșarea unui adevărat război după semnarea armistițiilor dintre toate forțele beligerante a fost evenimentul crucial pentru Armata Română, care i-a oferit prilejul de-a elibera restul Transilvaniei și de a fixa granița promisă de Antantă pe Tisa. Au fost lupte grele, dar victorioase, ale românilor. Este demnă de remarcat participarea cu această ocazie a două divizii de ardeleni români, dintre care „soldații regimentului Beiuș depuseseră jurământul de credință pe steagul românesc de la Țebea, în fața mormântului lui Avram Iancu”[7]. Rezultatul bătăliei din Munții Apuseni a fost eliberarea orașelor Satu Mare, Oradea, Beiuș, după care au continuat luptele (19 aprilie - 1 mai 1919) până la alungarea armatelor maghiare peste râul Tisa. La 2 mai, guvernul revoluționarilor maghiari de la Budapesta face propunerea de încheiere a păcii cu România, promițând că „recunoaște fără nici o rezervă toate pretențiile teritoriale naționale ale românilor”[8]. Ar fi fost, desigur, frumos ca totul să se termine așa, cel puțin pe Frontul de Vest al României, cu toate că românii din Banat erau încă sub ocupația trupelor sârbești și franceze. Dar n-a fost să fie așa, căci zeitatea cea rea a războiului mai cerea încă sânge de român, și lacrimi, și jale. Iar bunii și străbunii noștri le-au dat cu prisosință.

-------------------------------------------

[1] Constantin Kirițescu Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Casa Școalelor, 1923,

[2] Constantin Kirițescu, op. cit., vol. 3, p. 396.

[3] ibid., p. 374.

[4] ibid., p. 397.

[5] ibidem, p. 398.

[6] Constantin Kirițescu op. cit., p. 398-399.

[7] Constantin Kirițescu op. cit., p. 414.

[8] Constantin Kirițescu op. cit., p. 426.

O Ion Predescu

Am publicat la Editura Hoffman,volumul Bibliografii asumate..,Am scris studiul.O carte a discursului religios fondator despre IPS Varsanufie.Astazi ne bucuram de participarea IPS,la hramul Catedralei Inaltarea Domnului.Multumim..

Opera „Aceasta este viaţa vesnică. Studii de gnoseologie patristică” a Înaltpreasfinţiei Sale, Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului se desfăşoară între semnificant şi semnificat, între bucuria sunetului, fonemului şi complexul tematic, între muzicalitatea retoricii stilului şi structura de adâncime a ideilor dense, memorabile, fremătătoare, formatoare, o stare, deseori între parrhesia şi aletheia parrhesia, ca experienţă a descoperirii „veseliei şi bucuriei” spre
Împărăţia cerurilor, niciodată eutrapelie”.
Tema volumului este interpretarea, hermeneutica operei lui Chiril al Alexandriei, Grigorie Palama şi Grigorie De Nyssa. Nefiind teolog, autorul acestor însemnări va încerca să practice metamorfozele fişei de lectură, citind volumul amintit.
Începem prin a remarca prezenţa la bibliografie şi a Bibliei diortosită de Bartolomeu Valeriu Anania, alături de celebre traduceri („Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, ediţie diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române”).
Tot acum remarcăm excelenta bibliografie, în general, erudiţia autorului, prin bibliografia metabolizată, devine apoi stil, scriitură, sentiment religios. Dumitru Stăniloaie este citat preponderent. Din trimiterile celelalte remarcăm eruditii autohtoni: Pr. Prof. Dr. Ioan Coman, Prof. Ioan I. Ica jr., Cristian Bădiliţă, IPS Prof. Univ. Dr. Irineu. Bibliografia marilor teologi străini îi cuprinde pe Paul Evdokimov, Vladimir Lossky şi, mai ales, John Meyendorff, cunoscuţi şi în lumea literelor.
Un capitol cuprinde: „Comunicarea prin împărtăşirea de cuvântul lui Dumnezeu şi trupul euharistic al Mântuitorului Iisus Hristos în scrierile Sfântului Ierarh Chiril al Alexandriei”. Altul „...Etape ale Cunoaşterii lui Dumnezeu în învăţătura Sfântului Chiril al Alexandriei” .
Din Capitolul: „Pocăinţa, cale spre cunoaşterea lui Dumnezeu în învăţătura lui Evagrie Ponticul” cităm „Plânsul înmoaie sufletul, îi redă sensibilitatea sa originară, însă Evagrie nu uită să-i avertizeze pe cei ce dobândesc darul lacrimilor de pericolul de a cădea în înălţarea de sine’’:„Dacă verşi izvoare de lacrimi în rugăciunea ta, să nu te înalţi întru tine, ca şi cum nu ai fi mai presus de mulţi. Căci rugăciunea ta a primit ajutor ca să-ţi poţi răscumpăra cu dragă inimă păcatele şi să îmblânzeşti pe Stăpânul prin lacrimi. Deci să nu întorci spre patimă înlăturarea patimilor, ca să nu mânii şi mai mult pe Cel ce ţi-a dăruit harul.” (Evagrie Ponticul).
Observăm concordanţa valorică între comentariul lui Varsanufie, episcop al Râmnicului şi afirmaţiile din complexul tematic al textului lui Evagrie Ponticul. Concordanţa ontologică, Varsanufie folosind conceptul: originară, în propoziţia: „plânsul înmoaie sufletul, îi redă sensibilitatea sa originară”, concept plin de sensuri, trimiţând spre o întreagă teologie şi filosofie. Proprietatea termenilor folosiţi de Varsanufie, episcopul Râmnicului, în acest volum, este substanţială. Excelentă este trimiterea la Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Origen, acesta din urmă interpretat exemplar de Eugeniu Coşeriu, dintre români.
În general, tehnica citatului este instrumentalizată corect, atingând două atribute: ale expresivităţii voluntare şi involuntare şi, apoi, ale ideilor care se întrepătrund.
Serios este şi capitolul: „Cunoaşterea lui Dumnezeu ca experiere personală în învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul”. Hermeneutica despe cunoaşterea „catafatică sau afrmativă” şi alta „apofatică sau negativă” aminteşte lectorului despre studiile lui Lucian Blaga, Nichifor Crainic, B. Fundoianu, Mihai Şora, Mariana Şora, Paul Evdokimov, „Cunoaşterea lui Dumnezeu”, Karl Barth, Friederich Gogarten...
Rareori poţi să întâlneşti o interpretare la fel de completă, a lui Maxim Mărturisitorul, în bibliografia românească, ca cea întreprinsă de Varsanufie, arhiepiscopul Râmnicului.
Prezentarea operei lui Grigorie Palama este pătrunzătoare, necesară, Sfântul Grigorie fiind şi la originea poeticii şi filozofiei actuale. Redăm şi fragmente din eseul, sintetizator, despre problemele discutate mai sus, realizat de Cezar Baltag: „o soluţie remarcabilă, complementară şi, în bună măsură superioară neoplatinismului augustinian s-a dezvoltat în teologia răsăriteană, care, fundamental apofatică, şi ca atare având foarte vie conştiinţa transcendenţei divine, a propus o cale mai degrabă mistică decât metafizică de apropiere de Dumnezeu, prin experienţa transfigurării omului, a „îndumnezeirii” sale, adică „pătrunderea” creaturii până în dimensiunea ei trupească şi materială de energiile necreate (concept îndrăzneţ şi definitoriu pentru mistica răsăriteană), deosebite de esenţa incognoscibilă a lui Dumnezeu.
Intuiţia intelectuală, nemijlocit „ontologică”, a lui Augustin e înlocuită, aşadar, în ortodoxie, de o glorioasă tentativă, nu doar teoretică, ci, în fapt, de experienţa ne-mediată a divinului şi de transfigurarea (pe calea rugăciunii „interioare” şi a realizării luminii „taborice” în trup, e calea „isihastă” a umanului prin prefacerea spirituală şi „nefăcută”, iar nu doar simpla „cunoaştere” cu Dumnezeu).
Această „cale” distinctă, care traversează teologia, şi mai ales mistica ortodoxiei răsăritene, de la sfinţii Irineu, Anastasie şi Chiril, prin Grigore de Nisa, continuând cu Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog şi, în sfârşit, cu Sfântul Grigorie Palamas, teologul „energiilor necreate” constituie o excepţională soluţie, întregitoare şi, în unele privinţe, superioară celei augustiniene.”
Aproape fiecare pagină din volumul: „Aceasta este viaţa veşnică” al lui Varsanufie, arhiepiscopul Râmnicului, poate fi citată: „În Teologia Ortodoxă nu trebuie să se uite faptul că noi nu îl cunoaştem pe Dumnezeu printr-o cale sau alta ci prin felul de manifestare al Său în mod liber, adică de revelarea, descoperirea, împărtăşirea lui Dumnezeu.
Aici e diferenţa esenţială faţă de ceea ce Sfântul Grigorie a înţeles din cunoaşterea lui Dumnezeu şi «metodele» folosite de teologi, pentru că nu există o metodă anume de cunoaştere a lui Dumnezeu, chiar dacă vei folosi metoda negaţiei care se pare «la un ochi» că e cea mai bună căci aceasta este o curată «sinucidere a teologiei». Omul singur fără harul lui Dumnezeu nu poate ajunge la vederea lui Dumnezeu şi implicit la cunoaşterea Lui, însă Dumnezeu Se descoperă pe Sine, vine în întâmpinarea celui ce Îl caută, prin energiile Sale necreate. Revelaţia este singura posibilitate a cunoaşterii. Precum a făcut Augustin în scrierile sale antipelagiene, Sfântul Grigorie insistă asupra incapacităţii omului de a accede către Dumnezeu prin propriile sale forţe: „chiar asupra acestui punct, doctorul isihast este unul dintre autorii cei mai augustinieni ai Răsăritului creştin”.’’ O afirmaţie care produce mirare teologică şi filozofică: „Sfârşitul rugăciunii este răpirea minţii la Domnul”. Mirare, care se poate transfera în sensuri şi metasensuri, din sintagmele: „Agathos Demiurgos” şi „Kahetos Demiurgos” şi, mai ales, „Abufalia”.
Cartea prezintă, într-o splendoare de muzicalitate şi idei “ceea ce înseamnă conceptele: apofatic, catafatic, minte, răpirea minţii, teologie negativă, iradierea lor, cunoscut, necunoscut, revelaţie...
Interesante sunt notaţiile despre isihasm, internaţional, imperiu, biserica ortodoxă, monahism, arvuna vederii lui Dumnezeu, "se dă cu totul în energiile necreate''. La pagina 142 întâlnim sintagma: „Harul libertăţii", pe care am putea-o interpreta în dialog cu «Iubeşte şi fă ce vrei»”, aserţiunea lui Augustin. Energiile necreate au un intens parcurs eschatologic.
Volumul „Aceasta este viaţa veşnică. Studii de gnoseologie patristică” propune un discurs teologic al ascezei muzicalităţii, ca memorie a originarului şi inaugurarului, având ca suport un complex tematic fondator.

națiunii (1)

Magda Ursache

Oamenii națiunii

Cartea lui Ioan Adam cu titlu clar și precis, Panteon regăsit. O galerie ilustrată a oamenilor politici, ajunsă la a doua ediție în Bibliotheca Târgoviște, 2018, revăzută și extinsă, cu texte prezentate, adnotate și bibliografie adusă la zi ,este cu adevărat „carte de învățătură”, așa cum scrie în prefață un istoric sincer, regretatul Florin Constantiniu, absolutamente necesară în haosmosul actual. Este o Întâlnire cu trecutul - ca regăsire cu noi înșine, așa cum intitulează Petru Ursache un capitol al dramaticei sale cărți, Istorie, genocid, etnocid. Și a avut de ce să facă asta: traversăm vremi tulburi, de mistificare a istoriei.Îmi aduc aminte că, într-o emisiune din 7 februarie 2000, Punct și de la capăt, de Cătălin Țîrlea, o profesoară lupta pentru cuvântul național, scos din manualul de română (care dintre ele nu mai știu, dar vocabula apărea o singură dată, la pagina 22).Urma de negociat prezența lui Eminescu în același manual. Acad. Eugen Simion ,în aceeași emisiune, sublinia că, în manualele de istorie, se uzează de sintagma conștiință identitară în loc de conștiință națională și se întreba de ce mitul a devenit„cuvânt rușinos”. Știm de ce. Maimarii zilelor noastre n-au nevoie de jertfă de sine și diminuează cât pot jertfa eroilor.Caracterele precare sunt intens distructive, mai totdeauna.

L-am auzit de curând, în emisiunea Ora regelui (16 nov. 2019), pe Adrian Buga, critic și istoric de artă, prezentând o colecție din palatul regal (mi-a plăcut tabloul cu conturul Românei , având în miez un fagure de miere; mai puțin varianta conturului având în mijloc nasturi; aluzie la granițele descheiate?). A. Buga părea temător (antipatica political correctness nu-i dădea pace) că vom zâmbi când îl vom auzi vorbind despre pământ, țară, istoria noastră. N-am zâmbit. Sunt sigură că n-ar fi zâmbit ironic nici oamenii țării din Panteonul lui Ioan Adam : Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu,Ion C. Brătianu, Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Iorga, Ion Mihalache, și alții, și alții, cu toții uniți în cuget și-n simțiri pentru statul național, idee considerată acum vetustă, deloc pe placul constructului UE. Patriotismul nu-i sentiment caduc pentru oamenii de stat cu grea răspundere națională, care cred ca Mihail Kogălniceanu „în stela României”. Comparați : Ionel Brătianu cu Roman, Stolojan, Ciorbea, Radu Vasile, Boc, Cioloș,Timofte, Dăncilă, Orban... Roman le-a arătat românilor buzunarele goale pentru ei; Ciorbea le-a oferit reformă pe pâine (în politică, cuvântul promis rimează - foarte banal - cu compromis).

Devotamentul celor care au făcut istorie e foarte departe de clasa politică a zilelor noastre, care se simte ca-n raiul lui Budai-Deleanu: „O, ce sântă și bună tocmeală!/ mănânci cât vrei și bei făr-osteneală”. Ca Băsescu : mâncând corupți și bând valuri de hoții. Urarea „Să trăiți bine!” devenise întrebare: Mai trăiți?

Mai punem întrebarea ziarului „România liberă”, „Ce ați făcut în ultimii cinci ani? Și cum ar răspunde realesul nostru la asta? În loc de un lamento continuu privind moștenirea grea, în normele normale ale guvernanților ar trebui să intre dictonul lui I. C. Brătianu : „Voiește și vei putea”.

De la Marx cetire: „Muncitorii nu au patrie”, nici globalizanții; pentru o Europă a națiunilor se preocupă oamenii cu scaun la cap, apărători ai fibrei etnice. Nicolae Breban nu contenește să ne spună că Europa e frumoasă prin națiunile ei. La fel, istoricul Aurel-Ioan Pop. La fel teologul Radu Preda, care ne avertizează că se atacă nu altceva decât „conștiința istorică de sine a statului și, în sens lărgit, a societății”. Pilonii României, Biserica, Școala, Familia creștină, Limba română se degradează, iar noi asistăm la distrugerea lor. Inflexibilul machedon Dimitrie Bolintineanu n-a rămas impasibil la Nepăsarea de religie, de patrie și de dreptate la români, eseu din 1869, considerat de Ioan Adam „testament civic”. Povestește Duiliu Zamfirescu o faptă a ministrului Cultelor din celebrul cabinet Kogălniceanu. Aflând, în timp ce se îmbrăca să plece la treabă, că un subaltern al său i-a dus lui Cuza, pentru a-l semna, un decret prin care se făcea o nedreptate, Bolintineanu a dat fuga la Palat așa cum era, ca să-l oprească pe Vodă: „Stăi, Măria Ta!”. Era numai în ciorapi. Domnul Cuza a râs și n-a iscălit decretul.

Ioan Adam a ales între îndemnul Somn ușor, Memorie! pe celălalt, opus: Deșteaptă-te, române! A intrat în documente de arhivă, ca să scoată la iveală istorie netrucată, acum când istoria a devenit poveste, ficțiune. Nici Roller n-a ajuns la performanța lui Boia.

Întâi decembrie se preschimbă într-un soi de zi antinațională dacă nu i se acordă atenția cuvenită veteranului de război Emil Vețeleanu, de 101 ani, care a luptat la Oarba de Mureș , între 17 septembrie și 5 octombrie 1944, când au murit 11 mii de soldați români, ci Oanei Roman ocupând ecranul ca să ne spună, pe un canal TV: „Tata a pus ziua națională la întâi decembrie. Eu eram în Franța”.În acel 1 decembrie ’90, când fata lu’ tata se afla în Hexagon de teama protestatarilor, la Alba Iulia, Coposu era huiduit, iar Roman se arăta zîmbitor- satisfăcut de huiduieli. Ca în mai, același an, Iliescu să fie ales cu 85 la sută.

Să ne relaxăm, cum ne cere Adelin Petrișor la TVR1? Stați mai relaxați și admirați-o pe liberala doamnă Turcan, fostă pedistă, vicepreș. de guvern liberal, cum a lansat moda pamblicii late tricolore peste palton; La paradă, lângă Arcul de Triumf, gen. Coldea a fost văzut cu capul acoperit de pălărie și fără stele pe umeri..

Emil Constantinescu, preocupat de pietrele lui de geolog, n-a pus cum trebuia piatra la hotar, împingând Bucovina de Nord în Ucraina; toți președinții au intrat la tocmeală cu U.D.M.R., drapelul atârnă în bernă, iar Avram Iancu a fost spânzurat simbolic de un păpușar rămas nesancționat. Românii - culmea toleranței - au dat voturi pentru U.D.M.R. la europarlamentare, în localități fără picior de ungur. Ca Vaslui. Iar Maricel Popa, preș. consiliului Județean Iași, a crezut că face în discurs o aluzie livrescă: „de la Nisa pân’ la Tisa”, statornicind hotarele altei hărți decât cea pe care și-a propus-o Ion C. Brătianu. „Vizirul” l-a inspirat pe Eminescu pentru „De la Tisa pân’ la Nistru”, iar Carol I s-a aplecat peste sicriu și i-a sărutat mâna.

Ioan Adam este și numismat. A-și da arama pe față e, la origine, expresie... monetară. Moneda de argint numită aspru nou își dădea arama pe față: metalul prost, ieftin; paraua (chioară) a lui Soliman al II-lea (v. reforma monetară de la 1687) era chipurile de argint, de unde zicala despre omul care nu face nici cât o para emisă de calpuzani.

Populația, cu creierul șters de doctrina comunistă, dar și de parale „grație” lui Stolojan și alinierii leului la cele mai slabe animale, i-a putut crede „reciclați” capitalist pe premieri: pe „dragă Stolo” și pe Don Pedro, văpsit tot liberal. Stăteam la coadă ca să cumpărăm nu cartofi, ci noroi cu cartofi, nu gheare, ci gheare și copite, nu cafea, ci nechezol, în timp ce propagandistul din os sovietic mărturisea că trăia „din vânat” (de vânt) și că se ducea deseori în Hexagon, să se alimenteze. Sub el a început devalizarea coloșilor industriali, vânduți pe un dolar sau la metru pătrat (suprafață pentru malluri). De exportat exportăm copii și importăm migranți rătăciți prin Mediterana, pentru a fi apreciați de Bruxelles. Fabricile au fost dezafectate, ca oamenii să-și ia lumea în cap, părăsind părinți, copii, țară. Jertfă pe câmpul de luptă? Pe care câmp? Pe câmpul de roșii, unde un român a murit de extenuare, în vară. Plecase pentru a-și ajuta soția rămasă în România, grav bolnavă.

Ioan Adam aduce în antologia sa exemplul destinelor exemplare ale celor care și-au iubit țara sincer, dezinteresat. Rebelul C.A.Rosetti (volumul începe cu biografia sa) a fost arestat după Dealul Spirii și dus pe Dunăre într-o ghimie turcă, de unde a avut norocul să evadeze. A murit datornic, banii fiindu-i mâncați de tipografie. Sicriul a fost dus la groapă într-o biată căruță cu doi cai și cu un singur preot de mir. Dimitrie Bolintineanu, și el arestat de turci ca revoluționar pașoptist, alături de Bălcescu,C.A, Rosetti, cei doi Golești, a murit sărac. Știți vreun ministru de Externe postsocialist care să viețuiască în sărăcie?

Titel- Petrescu (care încheie Panteonul) a fost înmormântat la Belu, într-un loc de veci împrumutat sau împrumutat pe veci. Ion Mihache n-are nici mormânt. Din os boieresc, C.A. Rosetti nu i-a plăcut pe boieri, i-a iubit pe „sătiani” și s-a vrut ascultat „cu inima” de români. A luptat pentru Unirea cu Moldova, în „Pruncul Român”. Kogălniceanu a putut renunța la tron pentru Cuza (Băsescu a vărsat o lacrimă pentru „dragă Stolo” și l-a ras). Aproape de moarte, și-a revendicat meritul de a fi introdus în franceză cuvintele Roumain și Roumanie (don Pedro Roman a permis confuzia român - rrom, româncă-romincă, de-ți vine să-i scrii numele cu dublu r: Rroman.

Apelul la patriotism la zi întâi, zi națională, e luat în râs. Și de ce s-o fi corijat versul vechiului cântec patriotic Treceți, batalioane române, Carpații? În loc de „cu inima la trecători”, se aude „cu inima la tricolor”. Să nu supărăm U.D.M.R., cumva, în anul Trianonului sau să nu-i mai răsplătim pe eroi cu un minim respect? „Presărați pe-a lor morminte ale laurilor foi” o fi un gest vetust, iar istoria „o disciplină moartă”, care nu învață nimic pe nimeni, cum opina chiar un istoric , Zoe Petre, consilieră a președintelui Emil Constantinescu? Ioan Adam o vede „factor de renaștere, de fortificare a construcției naționale, un imbold la acțiune”, în linia Kogălniceanu.

Da, Panteon regăsit e „carte de învățătură”. De pus la îndemâna celor care nu mai diferențiază, ca Winston Churchill, între om de stat și politician. Dotarea politicienilor cu volumul lui Ioan Adam ar costa mai puțin decât salariile consilierilor, cu siguranță.

Alexandru Nemoianu

,,Calul lui Nietzsche”

Credința Ortodoxă, deci creștină, înseamnă în primul rând nădejdea în cele nevăzute făgăduite de Dumnezeu iar, apoi, înseamnă fapte ale smereniei și ale dragostei. Aceste fapte se dovedesc adevărate și autentice în special în relația cu „cei mai mici”, fie ei cei năpăstuiți de soartă, fie subordonați, fie neputincioși; relația cu cei care au nevoie de milă și nu au nici un mijloc de a arăta, cu mijloace materiale, recunoștința lor. Aceasta este esență Ortodoxă, deci creștină, Credință însoțită de faptele smereniei și dragostei.

În ce privește obligația de a ajută pe semenii noștri „mai mici” nu ar trebui să fie nici un fel de dispută;această este o obligație fără putință de tăgăduit.

Omul, fiind „chipul și asemănarea” lui Dumnezeu, trebuie cinstit și recunoscut în toți semenii noștri,în toți și toate. Despre pericolul care îl reprezintă ignorarea acestei porunci fundamentale limpede suntem avertizați.

“În vremea aceea s-au apropiat de Iisus ucenicii Lui și I-au zis: Cine este, oare, mai mare în Împărăția cerurilor? Atunci Iisus, chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor și a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția cerurilor. Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceș-tia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteală”. (Matei 18;1-7)

Dar această obligație, a milei și dragostei, se extinde și în relația oamenilor cu animalele. În această privința se cuvine să fim însă cu mare grijă.

Unii cred că animalele pot fi folosite după bunul plac al omului. Alţii însă consideră că animalele trebuie tratate cum sunt trataţi oamenii. Există teribile exagerări în această privință. Sunt unii care consideră că animalele ar trebui să fie tratate ca oamenii sau, chiar că sunt animalele „mai bune ca oamenii”.

Un cunoscut activist pentru drepturile animalelor susţine că animalele trebuie să se bucure de „dreptul fundamental de a nu fi tratate exclusiv ca resurse sau bunuri economice”. El adaugă: „Nu mai trebuie să tratăm animalele non-umane ca pe un bun personal”. Evident aceasta este o exagerare grosolană și de fapt comiterea unui grav păcat.

Dumnezeu, le-a spus oamenilor ‘să stăpânească peste peştii mării, peste creaturile zburătoare ale cerurilor şi peste orice creatură vie care se mişcă pe pământ’ (Facerea, 1:28). Este logic să tragem concluzia că Dumnezeu îi consideră pe oameni superiori animalelor.

Această concluzie este susţinută şi de o afirmaţie făcută exact înainte de versetul tocmai citat. Biblia spune că „Dumnezeu a creat omul după chipul său, l-a creat după chipul lui Dumnezeu; i-a creat de sex bărbătesc şi de sex femeiesc” (Facerea, 1:27).

Întrucât am fost creaţi „după chipul lui Dumnezeu”, înseamnă că noi, oamenii, suntem unici în ce priveşte modul în care manifestăm calităţi divine precum înţelepciunea, dreptatea şi iubirea. În plus, oamenii au înclinaţia înnăscută spre moralitate şi spiritualitate. Animalelor le lipsesc însă astfel de trăsături umane, tocmai pentru că nu au fost create „după chipul lui Dumnezeu”. Ele sunt inferioare omului şi nu au fost create cu scopul de a fi tratate la fel ca oamenii.

Înseamnă această că omul are dreptul să maltrateze animalele? Nicidecum.

În legea pe care a dat-o oamenilor, Dumnezeu a luat măsuri ca animalelor să li se asigure hrană, odihnă, ajutor în caz de nevoie şi chiar ocrotire pentru a nu se răni (Exodul 23:4, 5; Deuteronomul 22:10; 25:4).„Şase zile să-ţi faci munca, dar în a şaptea zi să încetezi orice lucrare, pentru ca taurul şi măgarul tău să se odihnească.” (Iesirea, 23:12)

Este deci limpede că în relația cu animalele omul are obligația de a se purta cu milă și compasiune dar, a te atașa de un animal ca de o persoană umană este păcat și rătăcire.

Din toate cele arătate cred că reazulta limpede obligația OMULUI de a se purta cu milă și respect cu „cei mai mici”. Ignorarea acestei porunci are urmări grave și am să caut să le ilustrez prin „cazul”,”calul lui Nietzsche”.

Friedrich Willhelm Nietzshe (15 Octombrie,1844-25 August,1900) a fost un filozof, critic cultural, compozitor, poet și filolog. Foarte de tânăr a impresionat prin vasta sa cultură și prin ingeniozitatea modelelor lui de gândire. Anume boli nervoase l-au chinuit toată viața și l-au silit să abandoneze cariera universitară strălucită de la Universitatea din Basel în 1879. În anii care au urmat Nietzsche a alcătuit lucrările care îl vor face și faimos și controversat.

Subiectele operei sale se referă la vaste domenii care includ arta, filologia,istoria, religia,tragedia, cultură și știință. El a fost influențat de către Artur Schopenhauer, Richard Wagner și Goethe. Nietzsche a folosit perspectivismul și a fost un critic vehement al moralității creștine mergând până la afirmația despre „moartea lui Dumnezeu”. Relația dintre oameni el a definit-o ca fiind un conflict al „voințelor” și mai exact al „voinței de putere”. Din această perspectiva el a vorbit despre împărțirea oamenilor în „stăpâni” și „sclavi”, în „supra oameni”(Uebermensch) și „sub-oameni”(Untermensch). Din această perspectiva el a considerat moralitatea și învățătura creștină drept creație a „sclavilor” și deci nepotrivită pentru „Uebermensch”. (Ulterior această teorie a degenerat în obscena ideologie nazistă). Oricum în esență el consideră mila și grija pentru „cei mai mici” o davada de apartenență la „sclavi”,”untermensch”.

Nietzsche era o personalitate cunoscută,faimoasa și ,deși controversat,așa a rămas până azi.Dar mai puțin cunoscută este o împrejurare care i-a schimbat definitiv viața.

Pe 3 Ianuarie,1889 Nietztsche, care locuia la un prieten în Turin, ieșind în stradă a stat martor la o întâmplare care i-a schimbat existența complet.

Pe stradă era o căruță foarte încărcată trasă de un cal. Povara era peste puterile acelui cal și totuși, vizitiul, îl bicuia fără milă. La vederea acestui lucru Nietzsche s-a repezit să apere calul de lovituri, l-a cuprins de gât și a început să plângă în hohote, necontrolabil. Cu greau a fost dus în casă și, cei care au asistat, spun că el murmura, ”ce înșelat am fost, ce mult am greșit”. Tot restul celor unsprezece ani pe care i-a mai avut de trăit Nietzsche nu a mai scris și a fost considerat dement. Întâmplarea cu calul a fost relatată de către familia Fino, o familie extrem de respectată în Turin și care familie îl și găzduia pe Nietzsche.

Robert Șerban

Interviu cu scriitorul Matei Călinescu

Scriitorul Matei Călinescu (născut la 15 iunie 1934, la Bucureşti, mort la 24 iunie 2009, Bloomington, SUA) a părăsit România în 1973. A trăit în SUA. A fost profesor de literatură comparată la Indiana University din Bloomington, Indiana.A publicat mai multe cărți, dintre care: Titanul și geniul în poezia lui Eminescu, 1964; Aspecte literare, 1965; Eseuri critice, 1967; Eseuri despre literatura modernă, 1970; Clasicismul european, 1971; Conceptul modern de poezie: de la romantism la avangardă, 1972; Fragmentarium, 1973), poezie (Semn, 1968; Versuri, 1970; Umbre de apă,1972), In Statele Unite a publicat Faces of Modernity: Avant-Garde, Decadence, Kitsch (1977), Five Faces of Modernity: Modernism, Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Postmodernism (1987), Exploring Postmodernism (coeditare cu D.W. Fokkema, Amsterdam și Philadelphia, John Benjamins, 1988), Rereading (1993). Împreuna cu Ion Vianu a publicat în românește Amintiri in dialog (Editura Litera, 1994, ed. a doua, Polirom, 1998, ed. a treia, Polirom, 2005). La Editura Junimea a publicat Eugene Ionesco: teme identitare si existentiale (2006). La Editura Polirom au apărut Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflectii (2002), A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii (2003), Portretul lui M (2003), Tu: elegii și invenții (2004), Cinci fete ale modernității. Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism (ediția a II-a, 2005), Un fel de jurnal (1973-1981) (2006), Mateiu I. Caragiale: recitiri (2007). Din 2016, cărțile sale apar la Editura Humanitas (Spre România. 2000-2002. Jurnal inedit; Amintiri în dialog; Un fel de jurnal; Portretul lui M; Un alt fel de jurnal). Cartea sa cea mai importantă este considerată Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, 1969, ediția a IV-a, Ed. Humanitas, 2016.

Robert Şerban: Domnule profesor Matei Călinescu, veniţi dintr-o generaţie uluitoare de scriitori. V-au amintit mulţi prieteni: Nicolae Breban, Petre Stoica ş.a. Sorin Dumitrescu v-a amintit ca prieten al lui Nichita Stanescu…

R.Ş.: Rămânând în sfera literaturii: spuneaţi la un moment dat că un profesor de literatură (ceea ce sunteţi în Statele Unite de 33 de ani) înseamnă, de fapt, profesor de lectură.

M.C.: Literatura are doi poli: scriitorul şi cititorul. Scriitorul are, teoretic, o serie de drepturi şi obligaţii, ca şi cititorul. Primul drept fundamental al cititorului este de a nu citi, cum spune un scriitor francez contemporan, Daniel Pennac, în Comme un roman. Lectura este în primul rând un mod de petrecere a timpului care intră în concurenţă cu altele. Nu vorbesc de lectura de informaţie, necesară oricui, ci de cea personală. Lectura presupune şi un sacrificiu al orelor. Citirea unui roman umple anumite goluri dar, pe de altă parte, timpul nu se mai întoarce, e dăruit lecturii. Trebuie, deci, să existe un interes profund pentru ceea ce citeşti. Oamenii trebuie învăţaţi să citească: nu ştiu să o facă, deşi cunosc mecanica lecturii. Regula de bază este atenţia potrivită pentru textul parcurs. Dacă citeşti un roman poliţist nu trebuie să fii prea atent pentru că rişti să îl distrugi. Dacă citeşti Tolstoi trebuie să fii foarte atent: cuvintele contează foarte mult. Există şi o latură de plăcere: unii o simt, alţii nu.

R.Ş.: Care ar fi argumentele pe care le-aţi aduce unui spectator – ce are astăzi la îndemâna televizorul, o călătorie, un ziar -, să îşi piardă timpul cu o carte? Din păcate, în România, statisticile spun că tot mai mulţi cititori se bucură de dreptul de a nu citi. Stăm foarte rău.

M.C.: Dar totuşi mai bine ca în trecut.

R.Ş.: Asta dacă vorbim de trecutul apropiat, 10-15 ani. Mai de mult lectura era singura modalitate de evadare.

M.C.: În comunism era o situaţie specială. Am discutat-o în A citi, a reciti, comparând-o cu lectura în închisoare. Acolo, posibilitatea de a citi este o binecuvântare profundă şi necesară, o nutriţie spirituală. Odată ce nu mai eşti încarcerat, ai mai multe opţiuni. Sunt oameni care au o înclinaţie naturală spre acest tip de petrecere a timpului: scriitorii reali sau virtuali, oamenii ce vor să înţeleagă în adâncime unele texte. Istoria lecturii se împarte în doua perioade: cea a lecturii intensive, în care oamenii (re)citeau puţine texte (Biblia, texte religioase), şi cea a lecturii extensive, mai variată, de divertisment, care apare prin secolul XVIII.Oferta cărţii este foarte vastă. Există o vocaţie de cititor apropiată de cea de scriitor: citind, scriem acel text în minte – mai bine sau mai prost, mai repede sau mai încet. Această rescriere mentală presupune o anumită bucurie de a descoperi lucruri la care nu te gândiseşi. Este un proces mult mai complicat decât cel de lectură de pur divertisment. Ceea ce eu numesc paradoxul lui Nabokov, spune că o carte care merită să fie citită nu poate fi decât recitită. Nu poate fi citită propriu-zis, linear etc., e o chestiune de atenţie. Cititorul de vocaţie va citi cărţi care îi promit descoperiri psihologice, intelectuale, bucurii ale detaliului. Şi în marea poezie, şi în marea proză, divin este detaliul.

R.Ş.: Fiind un profesionist al cărţii şi lecturii, gândiţi-vă la câteva titluri de neocolit în viaţa unui om, peste care nu se cade să treci în viaţă. Ce cărţi v-au format?

M.C.: Cărţile m-au ajutat să îmi definesc o identitate intelectuală, o sensibilitate. Luând-o istoric: foarte tânăr, am citit cu mare vibraţie câteva piese de Henrik Ibsen. Apoi, Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde. În adolescenţă, cu reacţii mult mai complexe şi mai puternice, i-am descoperit pe Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, Demonii, Fraţii Karamazov, Lev Tolstoi – Anna Karenina, Război şi pace, care au avut un impact profund. L-am citit apoi pe Marcel Proust, care a rămas poate cea mai importantă influenţă în modul meu de a înţelege literatura. Teoria sa pe care o îmbrăţişez este că a citi nu înseamnă doar a citi un text, o carte, ci a te citi pe tine însuţi. În momentul în care proiectezi în text elemente, evenimente, impresii din propria viaţă, umpli cartea de sens personal şi ea devine aproape o experienţă de viaţă, o lectură de sine. Cred ca auto-cunoaşterea şi prin lentilele lecturii unui text important este benefică.

R.Ş.: Spuneţi în Amintiri în dialog: „Actul lecturii e unul în care, cu sau fără ştiinţa cititorului, se amestecă două minţi, se întrepătrund două conştiinţe: una absentă, scrisă, manifestându-se prin text, cealaltă vie şi prezentă, construind sensul textului. Acest amestec de minţi explică de ce o anumită contagiune de la text la cititor e inevitabilă”.

M.C.: Este inevitabilă şi contagiunea inversă, de la cititor la text: textul învie, începe să semnifice lucruri pe care autorul poate nu le-a bănuit niciodată. Există exemple celebre, de la Don Quijote-le lui Cervantes, care dintr-o simplă parodie a devenit o carte despre psihologia iluziei şi construcţiile nostalgice, ce acoperă o mare parte din existenţa noastră interioară şi imaginativă. Între text şi cititor este o relaţie biunivocă, se produc două tipuri de influenţe. Mă interesează foarte mult influenţa cititorului asupra textului: citindu-se pe sine, acesta face anumite selecţii în material, regăseşte anumite teme ale vieţii, conştiinţei, interiorităţii, chiar dacă nu sunt în text. Există goluri în text care îi permit să-şi regăsească propriile teme existenţiale. Atunci lectura îmbogăţeşte. Există însă diferite tipuri de personalitate şi lectură. Trebuie să fim deschişi şi toleranţi: impunerea unui canon este contraproductivă.

R.Ş.: Se poate să te opui canonului?

M.C.: Te opui spontan. Îmi povestea un tânăr englez că pentru el Shakespeare fusese distrus de faptul că fusese obligat să îl citească în şcoală. Manualul poate distruge. Uneori e foarte bine să nu apari în el, să fii citit din propria voinţă a oamenilor. Am scris la un moment dat o cărticică despre Mateiu Caragiale, deplângând faptul că este predat în şcoli.

R.Ş.: S-a făcut în urmă cu doi ani un sondaj în rândul criticilor români. Cartea lui Mateiu Caragiale Craii de Curtea Veche a ieşit cea mai importantă.

M.C.: Pentru criticii literari incluşi în sondaj! Dacă iei oamenii de pe stradă, nici nu au auzit de el. Cât despre elevii de liceu care l-au studiat, poate nu îl pun pe primul loc. În sondajele de acest tip din Anglia şi America, pe primul loc ca autor al celui mai important roman al secolului XX apare James Joyce: absolut ilizibil, dar cu un prestigiu extraordinar. După teoria mea, este, de fapt, re-lizibil. Joyce este un autor pentru cunoscători, e adevărat, dar cel mai mare. Ca şi Mateiu Caragiale.

R.Ş.: Simţiţi că s-au făcut compromisuri la nivelul scriiturii? Cartea e, până la urmă, o marfă. În lupta editorului, autorului, de a câştiga de partea lecturii cititorul ce priveşte la televizor – aţi simţit o schimbare de comportament în modul de a fi al autorului?

M.C.: Există o imensă diversitate de autori, talente, vocaţii, scopuri: cel care scrie ca să câştige bani şi să cucerească un public larg, cel care scrie pentru el (lucrurile nu stau chiar aşa), dificilul, perfecţionistul care scrie foarte puţin şi nici nu se gândeşte să trăiască din scris. Evident, există romancierul profesionist. Să îl luăm pe americanul John Updike: scrie cam o carte la un an şi jumătate, are o ştiinţă a scriiturii perfect stăpânită, o limbă foarte bogată, plină de metafore, pasaje extrem de evocatoare. Într-un fel, este şi poet. Romanticul german Novalis spunea că proza este cea mai înaltă formă de poezie. Updike scrie accesibil, are multe episoade erotice care s-ar putea apropia de pornografie, fiind însă foarte bine scrise. Cum spunea Harold Bloom: este un romancier minor cu un stil major. El tine totuşi ştacheta destul de ridicată: există multe grade mai jos, şi mai sus.

R.Ş.: Vă întreb pentru că un subiect constant în literatura româna este această neieşire în lume a prozei. O literatură defilează în primul rând cu proza.

M.C.: În primul rând, suntem o cultură mică, oarecum periferică. Numele româneşti nu au rezonanţa celor care vin din culturile mari, cu o tradiţie literară foarte bogată – franceză, engleză, germană, italiană. Avem o limbă de mică circulaţie şi o cultură fără o cotă propriu-zisă pe piaţa mondială a literaturii. Dacă numele nu are rezonanţă, trebuie ca textul să fie foarte convingător sau, poate, să existe o relaţie personală. Se pot atunci publica traduceri fără nici un ecou.

R.Ş.: De ce credeţi că de atâţia ani literatura română nu a reuşit să facă pasul pe care l-au făcut unii unguri, polonezi, albanezi etc.?

M.C.: L-a făcut în sensul existenţei unui Eugen Ionescu, scriitor francez cu o operă română deloc neglijabilă, despre care am scris o carte. În vederea unei bune înţelegeri a teatrului său, problematica legată de Ionescu este şi una identitară. Până la 40 de ani a avut o identitate de scriitor român. A dobândit ulterior una de scriitor francez, cu mare succes. Ca scriitor român ar fi avut oarecare succes dacă nu ar fi intervenit evenimentele istorice. Potenţialul lui în limba română era, teoretic, acelaşi ca şi cel în franceză însă, în realitate, ar fi fost diminuat de caracterul culturii române. Potenţialul în franceză a fost sporit de ecourile culturale ale literaturii franceze, o mulţime de implicaţii, trimiteri pe care spectatorul de teatru francez le poate percepe. Ar mai fi unii scriitori din Europa de Est care s-au afirmat.

R.Ş.: Acum trei ani a fost chiar un Nobeliat ungur, Imre Kertesz.

M.C.: El scrie şi în germană, ceea ce a contat foarte mult. La fel şi evreitatea sa, cred. Evreul este reprezentantul unui popor universal, internaţional, cu o istorie de mii de ani, care are în spate Cartea Fundamentală, Biblia. Creştinismul poate fi văzut şi ca erezie de mare succes şi răspândire a iudaismului. Faptul că vii din această cultură ridică interesul, rezonanţa numelui şi a textului este alta decât a unuia din Bulgaria sau chiar Cehia, Ungaria.

R.Ş.: Dacă ar fi să fiţi consultat de o editură americană în legatură cu un scriitor român care ar merita tradus, pe cine aţi miza, în proză şi în poezie? Cine ar putea avea succes dincolo?

M.C.: Ca proză, aş avea dificultăţi să fac recomandări. Din ce avem noi, aş spune Mircea Cărtărescu, tradus de fapt în engleză deja la o editură mică, New Directions. Sper să aibă ecou pozitiv, cum s-a întâmplat în franceză. Nu va fi o literatură de mare public, ci a unuia foarte limitat, interesat de Europa de Est, de poezie, de lumea comunistă. Ar fi interesante anumite jurnale şi mărturii din închisorile comuniste. De pildă, Lena Constante a apărut la University of California Press cu oarecare ecou la publicul care citeşte memoriale din categoria Soljeniţin. Cartea lui Mihail Sebastian a avut mare impact, fiind comparabilă cu jurnalul din război al lui Viktor Klemperer, găsit în Germania în anii ’90. E jurnalul unui evreu care a supravieţuit în Germania datorită faptului că era căsătorit cu o nemţoaică creştină.

Mai există o problemă: la noi în literatură anti-comunismul joacă un rol foarte mare, în vreme ce în Occident comunismul nu este total compromis. Au existat în Europa partide comuniste mari, cu sute de mii de membri. Nu toţi sunt criminali sau parteneri la crimă, ci oameni care s-au iluzionat, au gândit greşit, nu au vrut să vadă. Istoria e plină de astfel de lucruri; putem încerca să le înţelegem şi să le schimbăm treptat. Sunt convins că interesul pentru Gulag va creşte şi peste 20-30 de ani va fi studiat cu foarte mare atenţie şi sensibilitate. Şi Holocaustul a avut nevoie de timp. Între 1945 şi 1967, când a avut loc procesul lui Eichmann, la Ierusalim, nu s-a vorbit aproape deloc despre Holocaust. Au trebuit 22 de ani pentru a începe…

Acest interviu este o transcriere parțială a dialogului pe care l-am purtat cu domnul Matei Călinescu în cadrul emisiunii „A cincea roată” (Analog TV), în anul 2006.

Mariana Gurza

Satul Țicău, o sămânță a veșniciei

MOTTO:

,,Semnificația sa ca muncă de aducere aminte este amplificată de faptul că se reface tot ce a rămas după încercările comunismului de a șterge trecutul nostru, de a distruge clădiri, documente, împreună cu simțul identității poporului. Luând în considerare toate acestea, vreau să subliniez suficient de mult importanța efortului concertat al domnului Ience de a ne salva trecutul, trecutul comun”.

(Prof. univ. dr. Szidonia Haragos)

Considerațiile de mai sus se referă la volumul ,,Monografia satului Ţicău” de Traian IENCE, Zalău, Editura ,,Caiete Silvane”, 2019, colecția ,,Monografii”, o apariție ce onorează satul românesc, autorul, fiind editată în acest 2019, An omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari) și An comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești în Patriarhia Română.

Simpozionul Național de Teologie intitulat „Satul românesc: vatră a plămădirii, păstrării și promovării ființei naționale și a credinței ortodoxe”, organizat de Patriarhia Română, în luna octombrie, PF Daniel a precizat că există o criză a satului românesc care ,,cere de la noi toți mai multă implicare. Satele au nevoie de primari harnici, de învățători de vocație, de preoți duhovnicești și milostivi, dar și de săteni sănătoși și bucuroși să cultive pământul”.

Îndemnul Părintelui Patriarh, de întocmire de monografii pentru satele românești, însoțite de imagini, a avut ecou și prin apariția Monografiei satului Țicău, un sat mic, aflat în partea de sud-vest a județului Maramureș.

Învățătorul Traian Ience, fiu al locului, nu dezminte nici de data aceasta. ,,Autorul, domnul Ience este un băștinaș al Țicăului, învățător de peste 40 de ani, o ocupație nobilă și orientată spre comunitate, urmărindu-și în același timp pasiunea față de istoria locală. După cum mi-a spus, în timp ce a scris această monografie, nu a urmat un model anume, mai degrabă si-a urmărit intuiția și dorința interioară care l-au împins spre a înregistra povestea comunității sale natale…” Prof. univ. dr. Szidonia Haragos

Prefața monografiei aparține doamnei prof. dr. Szidonia Haragos, o fiică a locului care și-a prezentat impresiile atât în limba română cât și în cea maghiară. Deși de etnii diferite, năzuințele sunt aceleași, cu dorința de pace și liniște interioară. Istoria a demonstrat că doar împreună au putut trece peste vestigiile vremurilor.

„Așa am simțit eu că trebuie să o scriu.“, declamă autorul referindu-se la monografia satului natal. O monografie unică de altfel, pornind de la atestarea sa documentară din anul 1543 deși ,,una dintre ideile principale pe care lucrarea domnului Ience o subliniază este dualitatea inerentă a comunității noastre: de la începuturi, Ticau / Szamosciko a fost înregistrat ca un sat maghiar și românesc, încă din 1431 ca „Magyar and Olah falu“ sau un sat maghiar și român, și a evoluat ca atare de-a lungul secolelor. Oameni de două etnii și de două religii diferite au coexistat în mod pașnic, indiferent de ce puterea externă a domnit peste ei. După cum domnul Ience face aluzie la un moment dat în lucrarea sa: ,,În anul 1698, o putere străină (Austria) a impus convertirea poporului de la ortodoxie la catolicism. În 1948, o altă putere străină (URSS) a decretat revenirea la Ortodoxie. Până astăzi, lucrurile au rămas la fel. Doar Dumnezeu știe ce se va întâmpla în viitor. După felul în care lucrurile funcționează, pot spune cu siguranță că orice este posibil!” (p. 32).

Autorul a scotocit prin arhive, biblioteci, a studiat Monografia județului Sălaj (maghiară Szilágy vármegye monográfiája, publicată în 1902), o carte despre Comitetul Sălaj editată de Petri Mór și a descoperit și lucrarea lui Antal Szirmay din 1809, care ar trebui să fie cunoscută și de alți istorici. A descoperit lucruri inedite despre micuțul sat în care a văzut lumina zilei.

Monografia este structurată în mai multe părți: Prefață/Bevazeto; Așezare, limite, vecini; Istoricul satului Țicău; Datini și obiceiuri; Inundațiile din 1970; Țiganii; școlile din Țicău; Biserica românească; Biserica reformată; Castelul din Țicău; Cimitirele din Țicău; Gara; Strâmtorile Țicăului; Pensiunea ,,Festival” ; În loc de încheiere; Bibliografie

Un studiu științific, amplu, din toate punctele de vedere. O lucrare de o mare complexitate și studiu, analiză, autorul operând cu date, documente de arhivă, cifre, ce privesc toate viețile spiritual și social-economice, arii geografice, comunitățile umane. Prin multă strădanie a reușit să penetreze trecutul și să revină în prezent. Imagini colorate inundă paginile, imagini de ieri, imagini de azi.

Domnu’ Trandafir, cum i se mai spune învățătorului Traian Ience, pentru dragostea și implicarea firească în educație, rămâne un model și o mândrie pentru Țicău și nu numai. Modest dar tenace, blând dar stăruitor în a zidi pentru generațiile viitoare dragostea pentru loc și persoană. Interes pentru istorie și tradiție, imbold pentru conservarea vetrei strămoșești.

În anul 2014 înființează un muzeu al satului în localul Școlii primare din Borza care cuprinde 1800 de obiecte expuse în cinci săli.

A publicat Creaca – repere monografice; Monografia școlilor din comuna Creaca; Planuri de lecție din perioada 1860-1940; Istoria învățământului românesc din Sălaj – repere monografice; Dicționar de arhaisme și regionalisme din zona Creaca-Jibău-Țicău.

Monografia satului Țicău cuprinde multe înscrisuri ale vremurilor, fotografii bine păstrate. Pentru el și pentru cei apropiați, descoperirea bunicilor materni, a fost ceva inedit. Multe i le datorează mamei, Maria Ience, fratelui Gheorghe Ience, cumnatei Magdei Ience și preotului ortodox, Radu Botiș. Aduce mulțumiri domnului György Györfi-Deák de la Biblioteca orășenească Jibou și domnului Koncz Atila, dar în mod special recunoștință prof. univ. dr. Szidonia Haragos

Volumul semnat de Traian Ience ,,Monografia satului Ţicău”, Editura ,,Caiete Silvane”, colecția ,,Monografii”, Zalău, 2019, apărut cu sprijinul Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, sper să ajungă în sufletele cititorilor. Să descoperim mereu miracolul satului nostru, unde cu siguranță trăiește veșnicia. Un e

Mioara Vergu

Judeci sau gândeşti?!

Un aforism, a cărui paternitate îmi scapă, grăieşte cum că "Pentru mulţi este atât de greu să gândească, încât preferă să judece". A gândi şi a judeca au o semnificaţie sinonimă, în unele cazuri, sau, ar trebui, în toate cazurile. Pentru că, iată, a gândi nu presupune a judeca, pe când, remarcaţi, a judeca nu ar trebui să se manifeste fără aproprierea lui a gândi. Numai că dacă există două verbe, de ce să ne încurcăm în subtilităţi? A gândi are un pronunţat caracter subiectiv, autocritic, dacă acceptaţi raţionamentul. Eu gândesc, mai rar; mult mai des şi mai uzual, eu mă gândesc. Pe când, eu judec, des, foarte des, şi mult prea rar eu mă judec. Sau eu te gândesc, rar, poetic şi amoros, şi des, foarte des, eu te judec.

Vorbe. Dar alte vorbe spun ca aceste/acele vorbe nu s-ar fi încărcat în semnificaţia pe care o dau sintagmelor dacă nu aş fi constatat uşurinţa cu care înlocuim gândirea cu judecata. Suntem un popor de procurori, judecători, de justiţiari. Fiecare are un cod penal/civil/ comercial, unii chiar al bunelor maniere, care nu ţine seama de codul celorlalţi. Fiecare cu „legislaţia” lui. Numai că, în această anarhie a dreptăţii/ judecăţii fiecăruia, pierdem din vedere un exerciţiu banal, exprimat printr-un verb la fel de banal a gândi. Mă veţi contrazice cu un argument de necombătut, cum că nu poţi să judeci fără să gândeşti. Şi dumneavoastră aveţi dreptate.

Numai că şi eu am dreptate când spun ca atunci când gândim despre alţii - mai des decât gândim despre noi - avem un pronunţat caracter critic. Alţii mint, greşesc, sunt incapabili, sunt inculţi, sunt prea slabi, sunt prea graşi, sunt prea veseli, sunt prea trişti, sunt prea leneşi, sunt prea activi, sunt neo/cripto/ comunişti, fascişti, legionari, regalişti, republicani, sunt slugi, sunt patroni de carton, sunt curvari, sunt ipocriţi, sunt terorişti, sunt escroci, sunt labili psihic, sunt îngâmfaţi, sunt libidinoşi, sunt ... dar în câte feluri nu sunt!

Această tendinţă de a judeca în loc de a gândi ne face, teoretic, să devenim - în gândurile noastre - specialişti acolo unde nu ne pricepem, ne ajută să ne visăm la pupitrul de comandă a unei navete spaţiale când n-am condus nicio bicicletă, luptători în cruciade când ne temem de propria umbră, descoperitori ai vitezei de absorbţie a găurii negre când noi socotim cu beţişoarele… când mult mai onorabil ar fi să ne gândim cum să fim cel/cei mai bun/buni în meseria pentru care ne-am pregătit, pentru care suntem competitivi. Să ascultăm argumentele celorlalţi, să le comparăm cu ale noastre, să ne informăm de la cei care ştiu mai mult şi abia apoi, aţi ghicit, să judecăm. De la a judeca fără a gândi la invective, la deteriorarea climatului micro şi macro social, aproape că nu este vreun pas. Libertatea mea de a-mi fi bine este valabilă doar atunci când îi este bine şi celui de alături.

Aşa că vă propun, pentru bună mireasmă, armonie şi prietenie între noi, în loc să judecăm, să preferăm să gândim.

Alexia Ema Ema

Să mă distrez, să-i arăt la rîndul meu dispreț șoferului de autobuz, m-am ridicat scărpinîndu-mă în dreptul sexului chiar cînd a trecut prin fața mea, apoi am scuipat. Îi plătisem biletul cu mărunțișul din portofel, fapt pentru care m-a întrebat rînjind cu superioritate din înaltul plafonului autobuzului cu moaca aureolată de neoane albastre: bani din cutia milei? L-am urmărit cu privirea pînă pe cealalta parte a străzii unde s-a oprit în fața unui chioșc de ziare. Trecuse fără să se asigure și o mașină a fost aproape să îl lovească. Nici nu a răspuns cînd conducătorul auto, după ce a frînat cu putere, i-a strigat prin geamul coborît “handicapatule!“; a continuat să meargă cu privirea în pămînt pînă la un chioșc de ziare, de unde, după ce a cumpărat un pachet de țigări, abia după cîteva încercări nereușite din cauza mîinilor ce îi tremurau puternic, a reușit să aprindă una. Am mers să mă piș. Era o toaletă oribilă de autogară, împuțită, unde puteai intra după ce băgai o monedă de 50 de bani într-o dihanie de metal în mare parte ruginită și prevăzută cu o barieră din plastic negru ce cobora de îndată ce fisa introdusă se auzea căzînd înăuntru. M-am pișat ținîndu-mi respirația. Aproape terminasem, cînd rămas fără aer, a trebuit să inspir adînc. Mai rău făcusem. Senzațiile, transmise pe traiectul nervilor lobilor olfactivi din creier, făcuseră ca toată acea scîrbă deja existentă să se exacerbeze la maximum. Am aranjat rucsacul în spate cu o mînă în timp ce cu cealaltă am vîrît o bancnotă într-un automat de cafea. După cîteva secunde aparatul m-a atenționat că pot ridica băutura. Am apucat paharul cu băgare de seamă grijuliu să nu vărs nici o picătură din lichidul care urma să mă scape de candeala de urină și clor pe care o simțeam pe limbă și-n nări. În interior mașinăria pusese doar zahăr. Am agitat puțin recipientul, apoi resemnat, am dat pe gît, ca pe o gură de tărie, tot ce era înăuntru. Am căutat un loc unde să mă așez, și cu căștile în urechi, am intrat pe youtube în așteptarea tramvaiului. Voiam să văd ce e nou. Am ascultat cîteva melodii din secțiunea trending. Niște porcării! Aveau ritm, zvîc, dar n-aveau suflet. Queen, Floyd, le-ar fi dat clasă oricînd. Am luat o altă cafea. În stație erau doar cîțiva taximetriști și două femei. Una în vîrstă cu două sacoșe enorme din rafie, cealaltă subțirică, îmbrăcată sclipicios și foarte colorat, cu părul prins în coadă, picioarele goale în papuci de plastic. Am eliberat o ureche de una din căști să pot auzi venind tramvaiul. “Vrei oral sau cățelește?“ Femeia firavă se apropiase de mine și îmi șoptea la ureche. “50 oralu', 50 cățelește dacă termini repede. Hai, dai și tu din cur de două ori, mănîncă și copiii mei astăzi.“ Nu sînt interesat, am răspuns și i-am întins măruntul rămas în portofel. “Aoleo, da' ce-ai făcut, ai spart o biserică?!?“ a exclamat femeia.
Iată-mă din nou pe străzile Bucureștiului.
Întotdeauna “a fost odată ca niciodată“ începe într-o dimineață ca asta.

Adrian Bucurescu

Stele și Logostele

În mitofolclorul românesc, stelele sunt: ochii lui Dumnezeu; luminițe din Rai, ce se întrezăresc prin crăpăturile Acoperișului Lumii; stropi de lumină, care picură de pe ramurile marelui Arbore Ceresc; făclii pe care îngerii le aprind în amurg și le sting în zori; străluciri ale sufletelor omenești, care au ajuns în Rai; ursitele oamenilor. Unele stele sunt candele ce se aprind la nașterea oricărui copil și reprezintă durata vieții fiecăruia. Când omul moare, se stinge și steaua lui sau se desprinde de pe cer și cade. Aceste stele ale destinului au mărimi și străluciri diferite, după cum sunt și rangurile pământești ale oamenilor. Împărații au cele mai mari stele.
Geto-Dacii numeau stelele STAI, care înseamnă și ”Strălucire” și ”Iluminare; Învățătură”; cf. rom. stea; a ști. În astronomia tracică se remarcau și cometele, cărora li se spunea LYNKE-STAI ”Stele Prelungi; Stele Mișcătoare; Stele Întețite”; cf. rom. lung; a (se) lungi; luncă; lance; leancă ”alergătoare; dispozitiv la războiul de țesut țărănesc”; langă ”flacără”; stea. Din LYNKESTAI româna a moștenit poetica Logostea. Ei i se mai zice și Gogostea.

Aceste Stele Călătoare sau Stele cu Coadă sunt, în legendele românești, zmei și balauri pe care Dumnezeu i-a pedepsit să rătăcească pe sus. Când trec prin apropierea pământului, căutând să-i vrăjească pe oameni, acești demoni se ciocnesc între ei ori crapă de necaz că nu le-a izbutit vraja. Atunci se aude o pocnitură și cine se duce în acel loc găsește bucăți din trupul sau sângele lor, sub formă de pietre negre, bune de leac și de vrăji.
Stelele Destinului erau deseori invocate în descântecele de ursit, de dată sau de scrisă:
Stea, steluța mea,
Toate stelele să stea,
Numai tu să nu stai,
Să umbli pe sus ca gândul,
Jos, ca vântul,
Să umbli din casă-n casă,
Din masă-n masă,
Pân' la ursitul N. acasă!
La masă să-l găsești,
Cu coada să-l izbești,
De masă să-l pleznești,
La mine să-l pornești!
Să vie cu gura căscată,
Cu limba bășicată,
Să nu-i vie a sta,
Să nu-i vie a mânca,
Pân' ce la mine n-o da!
În vis să-l visez,
Aievea să-l văz,
Mâine-n zori să-l cunosc
Și cu el să vorbesc!

Prin satele din ținutul Aradului, fata mergea în grădină, îngenunchea cu fața către steaua pe care și-a alegea, descântând:
Stea, stea,
Draga mea,
Du-te, adu data mea!
De-o fi în sat cu mine,
Să-l aduci până mâne!
De-o fi în alt sat,
Să-l aduci pe-nserat!
De-o fi în altă țară,
Să-l aduci mâne seară!
De-o fi peste apă,
Să-i dai o luntriță să treacă!
Astrele sunt invocate și pentru a dezvălui destinul celui încercat de întrebări existențiale:
O stea, logostea,
Tu, ursita mea,
Îndură-te de mine
Și fă-mă să înțeleg
Drumul meu întreg:
De mă înalț sau cad,
Murdar ca un vier,
Curat ca raza ta din cer!
Ca Stea a Norocului, Logosteaua stă ascunsă și în ghicitori:
Ce străbate
De departe
Și de ea
Unii au parte?

Nichita Stănescu

Rugăciunea

Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi ochiul
şi întoarce-mă cu faţa
spre invizibilul răsărit din lucruri.

Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi inima
şi toarnă-mi aburul sufletului,
printre degetele tale.

Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
trupul cel nou care-mi apasă
şi-mi striveşte trupul cel vechi.

Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
îngerul negru
care mi-a îndurerat caracterul.

un fiu al satului care înnobilează.

Mos Nelutzu G

36 de ani fără Nichita Stănescu

Pe 12 decembrie, trenul care îl aducea de la Drobeta-Turnu Severin intră în Gara de Nord după ora 10 noaptea. Când ajunge acasă, Nichita se culcă…
Noaptea, însă, durerile devin tot mai puternice.
Mircia Dumitrescu își amintește: „Mi-a dat telefon şi a zis «Vino repede!». Avea salteaua pe jos şi îi ţâşnea sânge din buze şi din limbă şi murdărise deja peretele. Şi mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neştiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare… Dar am stat. Atunci, din atâta lume care avea maşină nu s-a găsit nimeni şi am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la Spitalul Fundeni. Am spus acolo că e vorba de Nichita Stănescu, dar nu ştia nimeni cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e cea pe care o ştie lumea…”
Până la mașină și apoi pe coridoarele spitalului, Nichita a mers pe picioarele lui, tot timpul conștient, dar criza s-a repetat, din ce în ce mai violentă. La câteva minute după ora 2 noaptea (se făcute deja 13 decembrie), lupta s-a sfârșit.
Doctorul Chirilă, care era de gardă îşi aminteşte: Mi-e o sete sălbatică, repeta…
Nichita avea propria sa viziune asupra morții: o trata cu ironie, cu curiozitate, cu curtoazie. În această a treisprezecea noapte din decembrie, poetul o întâlnește. Spunea mereu: „când o să mor, o să fiu curios să văd ce simt și vreau să spun asta!”.

Nu-l uitaţi

Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,
lăsaţi-i din când în când un loc liber la masă,
ca şi cum ar fi viu între noi,
ca şi cum s-ar fi întors acasă.
De fapt el s-a întors dintre noi întâiul,
numai că s-a întors puţin mai ostenit
şi pe un pat nevăzut şi-a aşezat căpătâiul
lângă veniţii acasă din mit.
El şi-a făcut lucrul lui acum
poate că îi e sete, o sete arzând
ora până la noi ca un fum.
Deci lăsaţi pentru el să cadă vin pe pământ.
Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,
strigaţi-l din când în când pe nume,
ca şi cum ar fi viu printre noi
...şi atunci el va surâde în lume.
Nichita Stănescu

Liliana Popa

secol de singurătate

mantia fumegîndă a vîntului
aripă prinsă pe umărul serii
adună frunzele ce albesc
cu timpul,
cu secolul de singurătate,
cu moartea,
cu viața.
peregrinul anonim
are mereu rezervat ultimul vals
și umbra străvezie a ceții.
trei frunze mi s-au prins în păr
două mi s-au așezat în palme
și sub petecul meu de cer
vom depăna fiecare poveste
pe care o voi scrie cu degetul
pe geamul ferestrei,
pentru alt veac.

comandă îngere potop

trecusei să îmi spui
ce dor ți-a fost de mine.
eu dăltuisem demult norii ivorii
în trepte,
cu bătăi de inimă.

eu pot urca
tu cobori
doar în nopțile de ajun
nu mai ajung treptele.

ții minte jocul de demult
pe scara mea de început de lume ?
pe prima treaptă cîntai
pe a doua iubeam
apoi au început să înflorească celelate trepte
și privirile
într-o seară verde
în tăceri fără crepuscul.

îngere,
uite o himeră
cum își desenează
întortocheate neliniști acuarelate.

comandă îngere potop
să-i spele culorile de apă.

tremur de seară

aseară drumul fără întoarcere
stătea rezemat de un copac
cu auzul încordat.
știa cînd voi veni.

eu am trecut
cu tremur de seară
și nu m-am oprit

copacul acela,
jefuit de anotimpuri
între vis și somn
păstrează zîmbetul unui copil
făclie
în palmele sufletului.

îmi curge timpul povestit

Nicolae Grigore Marasanu

Roboţelul Pix

Terminasem vizita la profesorul Grill.

Băurăm vin de coacăze,
filosofarăm, fusese gentil.

Şi, tocmai atunci,
când pendula bătu orele şapte fix,
din bucătăria savantului apăru Roboţelul Pix,
cu şorţuleţ alb, alb şi potcap.

Eu n-o să încap, mi-am zis,
oarecum interzis, în ghearele tale!

“Avem borş de migdale,
avem borş de migdale!”,
repetă roboţelul, flaşnetară ispită.

“Masa, domnilor, e servită,
masa, domnilor, e servită!”, mai zise,
după care maşinăria dispăru,
luându-şi savantul pe după gât.

Se făcuse târziu, amurgea cu urât,
afară ploua, o mireasă mâncase
probabil din oală.

Iar eu dam să alung mâna mecanică, rece,
de pe coloana mea vertebrală!

Corina Dașoveanu

nu este propriu-zis o pantă
de la începutul zidului pănă în locul în care mă aflu cu cele patru suflete ale mele. desigur, am patru măști pe care le pun pe fizionomia interiorului. așa funcționează teatrul aflat la intersecția dintre stern și paharul cu vin roșu.
vorbeam despre pantă.
este mai degrabă o avertizare a căderii. niciodată nu pot ști când îmi fuge dumnezeul de sub picioare și rămân cu unul dintre suflete șchiop.
uite, de exemplu acum,
când îmi ard gura și mâinile a miros de ghimbir, când citesc cântarea cântărilor, cel mai neopostmodernist poem de dragoste, mă întreb cu evlavia în ghips ce mască ar fi mai potrivită pentru următoarea cădere a păcatului în păcat. ăsta nu e semn că dumnezeu numără în ordine descrescătoare comparațiile dintre cele patru suflete, că nu ajunge la zero și fuge?
bine,
se mai numește și incertitudine,
de aceea tentația îmi vine mai ales după o entorsă de biblie. pentru că știu că oricum panta există, deși o acopăr cu o metaforă.
nu pun măști pe păcat, doar pe suflet, ca un cvadruplu preafăcător părinte de dumnezei care-i dispar de sub tălpi.
căderea este iminentă ca întrebarea:
cine este orfan, eu sau el?

de marginea celor tăcute
se sprijină încăperea cuvântului,
în care
avem atârnată de tavan luna,
cearșafuri în flux și reflux
de-a cuprinsul insulei,
cred că știm
a ce se învolburează în flăcări
timpul.

privești de-a lungu'-mi coapsei
cât de fierbinte este ultima vocală neagră
a portjartierului,
cum alunecă de mătase muzica
pe gleznă,
îți desfac nasture cu nasture nerăbdarea
până în adâncul oceanului,
ne auzim mâinile sărutând pe trupuri
delfinii.

atingem acea secundă în undă,
e o azvârlire în litere,
ca o săritură de pe cea mai înaltă planetă
în mijlocul hârtiei tinere,
ca și când
nu mai există caiete de dragoste
pe pământ.

într-un colț încă e ravel,
fumăm
tot aerul
întinși pe podele
ca două consoane străvezii.

ar trebui o insulă
să se odihnească
plânsul ăsta migrator.

o secundă de pământ
ca un căuș de repaus
pentru el,
care-și zguduie umerii de muțenie.

și atunci cineva,
cred că un dumnezeu al tăcuților,
trage între doi stâlpi surzi de telegraf
o sârmă
ghimpată cu frig.

e de ajuns.

preț de o insulă,
dumnezeu și lacrima
stau cuminți,
de mână,
cu călcâiele înfipte în cuiele echilibrului.

apoi,
migratori de tristețe,
pleacă
fiecare
în treaba lui, oriunde.
în mine,
în tine...

Octavian Soviany

verlaine - traducerea mea

Baladă
Apropo de doi ulmi pe care i-am avut odinioară
Lui Léon Vanier
Ce mândra-a fost grădina mea,
Umila mea agoniseală,
Cu pomi şi zarzavat juma’
Cu câte-o floare ce înfloară,
Plină de-amor şi veseleală,
Cu păsări în frunzişul ei
Şi iarbă pentru trândăveală,
Dar nu aşa ca ulmii mei.

Când mă puneam a ospăta
Şi beam la vin fără tocmeală
Pe ambii îi putem vedea.
În boarea ce bătea, domoală,
Se luau în braţe cu sfială,
Schimbând la vorbe între ei,
Erau pereţii plini de fală,
Dar nu aşa ca ulmii mei.

Apoi, când fusei a lăsa
Grădina-mi blândă de aoară,
Cu pomi şi zarzavat în ea,
De jalea mea se întristară
Şi florile de primăvară,
Şi iarba, perna mea, ehei,
Şi păsăreaua cea sprinţară
Dar nu aşa ca ulmii mei.
Închinăciune:
Stăpâne prinţ, mă desfătară
Cât în cătunul tău fusei,
Toate din jur, cu socoteală,
Dar nu aşa ca ulmii mei.

Mihaela Gudană

Joc

Va rămâne-n vena dreaptă
Adevărul despre noi.
Vena stângă, înțeleaptă,
Ne ascunde pe-amândoi.
Noi ne-atingem în bătaie
Chiar din inima ce curge
Și-n atâta vâlvătaie
O emoție-o să-ndruge
Gândul roșu ce pătează
Buzele cu un sărut,
Că dintr-o lumină trează
Jocu-n doi a început.

Cireșe de apă

În palme porți cireșele de apă
Cu care te-ai spălat de veri și dor
În sâmburi vechi nimic nu se arată
Și nici dulceața nu o mai cobori
Să îți alint toți stropii de cireșe
Ce seamănă cu buzele-n sărut,
Ori poate cu străinele măceșe
Ce-au înflorit, când ieri ne-am desfăcut
De noi, de vise, ori de legi alese,
Să crească-n pomi poeme în frunziș,
În palme porți cireșele culese
Din lacrima ce-a coborât pieziș.

Maria Grădinaru

se-nvârte roata-n cerul blând
se-aud colindele cântând
iar la răspântii de tăceri
ne mor poeți care mai ieri
ne încântau cu versul viu
unde ești Doamne vreau să știu
căci parcă-n lume nu e loc
decât pentru război și foc

se-aud colindele cântând
ne mor poeții rând pe rând

George Anca

vineri, 13 decembrie 2019

DE VIȚĂ

România de la 1 decembrie 1918 până în 1920

O Ion Predescu

națiunii (1)

Oamenii națiunii

Alexandru Nemoianu

,,Calul lui Nietzsche”

Robert Șerban

Interviu cu scriitorul Matei Călinescu

Mariana Gurza

Satul Țicău, o sămânță a veșniciei

Alexia Ema Ema

Mos Nelutzu G

Nicolae Grigore Marasanu

Octavian Soviany

Mihaela Gudană

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhivă blog

vineri, 13 decembrie 2019

DE VIȚĂ

România de la 1 decembrie 1918 până în 1920

OIon Predescu

națiunii (1)

Oamenii națiunii

Alexandru Nemoianu

,,Calul lui Nietzsche”

Robert Șerban

Interviu cu scriitorul Matei Călinescu

Mariana Gurza

Satul Țicău, o sămânță a veșniciei

Alexia Ema Ema

Mos Nelutzu G

Nicolae Grigore Marasanu

Octavian Soviany

Mihaela Gudană

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

O Ion Predescu