luni, 4 noiembrie 2019


George Anca – Ioan Ciofu – Flori Bălănescu – Maia Morgenstern – Ottilia Ardeleanu – Paul Valery – Daniel Vorona – Nicolae Grigore Mărășanu – Liliana Popa – Vișan Dragoș – Emanuel Patrasciouiu – Adrian Păpăruz – Marilena Tiugan – Corina Dașoveanu - Ani Todoran – Petru Ioan Garda – Violetta Petre – Petre Ioan Gârda – Serghei Esenin – Adrian Bucurescu – Streche Nicolae Florentin – Cristi Neacșu

George  Anca

12th International WAER Congress, “Education of Ethnic Minorities. Unity and Diversity” 
May 9-12, 1997, Rethymno, Crete-Greece


by Dr. George Anca, Romania

          On the list of words to be introduced in dictionary of tolerant spirit, recently issued in Romania under the aegies of Council of Europe, the utraquism was mostly defined as name of moderate wing in Ian Hus’movement and wars, but also as a Romanian theory or reaction belonging especially, in the beginning of the century, to national pedagogue Onisifor Ghibu. According to him the former cultural utraquism was followed by a political utraquism imposing bilingualism in the first years of school, with emphasis on state language endangering ethnic education. The primary/ “popular“ school became a battlefield, a political appendix with at least six types of utraquism:
          a) maternal language is completely sent away from school and all learning takes place from the beginning in foreign  language;
          b) maternal language is considered foreign language for all matters excepting religion;
          c) both languages are used concomitently in learning, the foreign one being prefered;
          d) both languages are represented with preference given to maternal language;
          e) the foreign language is considered only subject of curriculum;
          f) the foreign language is learned only facultatively.
          By political utraquism, ethnical elements of other language are assimilated, the state imposes its language to foreign ethnical elements. Herbart said that education organized by state may rise finally against state. Political parties have a nefaste influence on school.
          Pedagogical priority to maternal language - Comenius: don’t learn the child first riding and then walking - is reversed by utraquist school in which children have to learn the foreign language on natural way in contact with things, just like maternal language - actually a foreign name for known object. 2-3 years old child should start learning the foreign language in utraquism, including the games; the child begins too early to use the intelligence in detriment of his phantesy or aesthetical and moral growth - scholae sed non vitae.
          Bilingual school - resulting not only in “double beings” or educated dandy - contributes to weakening of peoples, paralization of their creatives, aplatization of souls and moral decadence. If Ratio educationis (1777) of Marie Therese confered to each nation - “Hungari proprie dicti, Germani, Slavi, Croati, Rutheni, Illyry, Walachi” - equal rights to learn in its own maternal language (natio quaelibet, quantumquidem fieri poterit, propriis instructa sit scholis vernaculis, ... et in scholis omnes linguis utantur propriis), “Lex Appony” (1907) imposes to unmagyar schools the categorical obligation of magyar language learning.
          Finally, Ghibu makes considerations on how to avoid the contrast between state language and “popular” language in order to reach  a satisfactory compromise between peoples living within the same state, and to put an end to that bellum omnium contra omnes. “Peace conditions” and concessions from both sides are required. In a state inhabited by more nationalities, the language of majority situates on the first plan and have to be learned by all who need it. International importance of state language is also a favouring factor. The state language may be studied facultatively and children of nationalities be not educated unnaturaly, put not another soul than of own people. Maternal language is the mother of languages (Jean Paul).
          Onisifor Ghibu’s doctoral dissertation was published in German (1) 1909 and reviewed both in Romanian provinces and abroad, in Hungary or Greece. Soon he was sentenced to death  by Hungarian rule, but escaped to Bassarabia contributing essentially to national and linguistic consciousness of Romanians under Russians. He was jailed by communists at over 70. Now some high schools in Transilvania (Oradea , Sibiu) and streets in different cities have his name. He opposed moderately in youth the “modern” utraquism, as bilingualism in school, and now, in postmodern age, at the end of millenium, one may find his views either obsolete or just history. On the other hand, his initial approach seen also through his huge ulterior work appeals almost misteriously the researcher as sharer, with some consolation to the probable offense that, for instance, UNESCO series “Perspective” on world pedagogues or national educators do not include yet a single Romanian name. Good by, utraquismus...
          The monoculture is out of fashion. Familial bilinguism is common fact and even a “foundation” “Armonia“ for mixte ethnical families in Romania offers studies (2) on vocation of family in development of interethnic education. Gwendolin C. Baker’s model of multicultural education is trusted and dully drawn: international, multicultural, multiethnical. Ethnonationalism in the “First World” seems to be more and more exclusive also through “les écoles chics de la culture internationale (Anne-Catherine Wagner). “C. Wagner nous montre que dans les écoles de la bourgeoisie internationale, la frontière produite n’est pas territoriale, ou en tout cas elle n’est pas territorialisée. Il paraît bien plutôt s’agir d’une double frontière sociale et politique: entre une élite internationale et les residents des localités où sont établis ces établissements, d’une part; et entre monde riche, occidental, et Tiers monde, d’autre part. Dans les deux cas, on peut estimer que la frontière étudiée sèpare une élite mobile, déterritorialisée, de ceux qui se cantonnent (ou sont cantonnés?) à leur territoire national. Ce qui est construit là, c’est un  “espace de vie”, dans lequel ce n’est pas tant la frontière qui fait question que l’international. Les écoles pour familles mobiles qu’elle étudie participent à la constitution de “références identitaires internationales, de sentiment d’appartenance” à un groupe qui déborde les frontières nationales”. AC Wagner nous montre alors que les élèves de ces écoles s’inscrivent dans une temporalité et un espace différents de celui des “nationaux”, et que l’echelle internationale leur semble l’échelle de vie normale” (3).
          Intercultural doctrines and crises in a multicultural society, “à la française” - e. g. Rapport Berque (l’école et l’immigration) - can pass through a new utraquism “sans frontières”: the languages “d’origine/ d’apport” to be taught not only to foreign children but also to all pupils:
          1. Au niveau des maternelles, “introduire des éléments de la culture (des) élèves étrangers, dans les jeux, dans les chants, les contes, etc...”
          2. Au niveau élémentaire, “intégrer (les) apprentissages (des langues d’immigration - arabe et portugais entre autre) aux enseignements fondamentaux”.
          3. A tous les niveaux de l’enseignement, ‘il serait souhaitable que des éléments culturels, propre à chaque culture, soit introduits dans les activités proposées aux élèves (français et étrangers)dans le cadre des différentes disciplines, notamment dans les programmes de français (traductions), d’histoire et de géographie...” (4).
          According to 1948 UN Universal Declaration, art.15, any individual has the right to a nationality, no one can be deprived arbitrarily of his nationality, neither of right to change his nationality. It is difficult to precise what place has human rights UN literature in schools of former communists countries, after still more intense propaganda circulation before: the equal right of education for all sons of motherland; a suitable net of school institutions in maternal language; cultivation of maternal language in school; knowledge of Romanian language (5) with tens of mostly Hungarian signitures depicting scholarly good realities, drastically reversed through international bodies (6) and gatherings by opposite representatives and commentators sadly confounding the regime with the people in a “international” monitorizing double language: regretting ... vigurously condemning ... human rights violations ... contrary to all its international  obligations ... the Romanian regime (sic!) blatantly disregards the rights conferred on its “cohabiting nationalites”...  Romanian regime is incresingly cutting itself off from the other countries signatory to the Helsinki Final Act, and refuses to recognise the universal nature of human rights or any machinery (sic) to promote respect for human rights. (5) Governments are urged to exercise sanctions against Story of monitoring minorities situation by C.E. started in 29 September 1984 by resolution 830 on the basis of a report “by Mr.Blaauw”. Introduction itself includes paras like in American movies (not as “soft” as the one in which Franco Nero plays the role of Ceau]escu). “The Romanian version” is followed by “Western analysis”. Conclusions start by quoting Georges Marchais, “General Secretary of the French Communist Party”. A special point is: d) “Romania is cutting itself off, both from the rest of the world and from other European countries. Perestroika, like glasnost and other spectacular reforms taking place in the URSS, Poland and Hungary are unheared of in Romania”. In the end: g) “Must Romania therefore be excluded from the CSCE process? Certainly not, since the CSCE conferences are valuable vehicle for international pressure”. Rapporteur: Mr.Noerens (sic.) Voting members: of the committee: Mm Sager (Chairman), Nuñez, Atkinson (Vice-Chairman), Mrs.Jacobsen, Mm.Power, Litherland, Mezzapesa, Noerens, Pfuhl, Probst, Sarkijarvi, Seitlinger, Skaug, Talay, Zammit Dimech, Matsis... Apparently no one has seen Romania, neither the called “N...  (Alternate: Matsis). The committee however voted in April 1997 to end monitorization of Romania.
          Such multicultural exclusiviste society is far enough from old antiutraquist points of Onisifor Ghibu, as from building a compromise to “international pressure”. Looking admiringly if not desperately to scholarly Western concepts and treaties, we are still more eager to rediscover after 50 years and to continue our own analysts, like among many Constantin R[dulescu Motru: the nationalism based on the privilege of the ethnic is entirely foreign to traditions of Romanian people” (7); the soul of people “is each of us, and yet out of us: we lend him organic life, it gives us historical continuity and duration; it is the shape in which we incarnate ourselves for the eyes of other peoples” (8). He quotes Heraclit: peoples defend themselves by laws better than by walls.


          Onisifor Ghibu: Der moderne Utraquismus oder die Sweisprachekeit in der Volksschule, Langenusalza, 1909. Translation is required in press by Petre Dulfu. Many references and applications are published in Bucovina and Transylvania. Demetrios Glezos publishes a translation and a presentation in Greek: I eholiki diglossia kai i politiki. In: Deltio tou ekapaidevticou omilou, Athenes, July 1911, p. 188-203.
(2) Voca`ia familiei ]n dezvoltarea comunic[rii interetnice ]n România. Bucure]ti, 1996. Editor, Ana Tucicov-Bogdan. Contents include: Ethnical identity/ cultural identity; education in present multicultural society; European Youth Campaign against racialism, xenophoby, antisemitism and intolerance all over the world.
(3) L’école et les discontinuités territoriales, Université de Lille, 1996, p. 261-262. Four parts: Les stratégies et l’école; Formation et frontière; Discontinuités et enseignement; Les représentations de la frontière. (4) L’école et l’immigration. J.-M. Amaré SNALC/CSEN s. a. Also: Dossier: L’interculturel vu par ses défenseurs. Paul Ricoeur quoted: “Seule une culture vivante, à la fois fidèle à ses origines et en état de créativité sur le plan de l’art, de la littérature, de la philosophie, de la spiritualité, est capable de supporter la rencontre des autres cultures, non seulement de la supporter mais de donner un sens a cette rencontre. Lorsque la rencontre est une confrontation d’impulsions, elle est elle-même créatrice”. (Histoire et Vérité, p. 299, Seuil).
(5) Drepturile omului ]n sistemul Na`iunilor Unite, vol.II, Europa Nova, 1993; (vs., here) }nv[`[mântul ]n limbile na`ionalit[`ilor conlocuitoare din Republica Socialist[ România, Editura Didactic[ si pedagogic[, Bucure]ti, 1982.
(6) Report on the situation of minorities in Romania (1) (Rapporteur: Mr.Noerens) I. Draft Recommendation presented by the Committee on Relations with European Non-Member Countries. Council of Europe, Sept.1989 (7) (8) Constantin R[dulescu-Motru: Românismul, Editura ]tiin`ific[, 1992: idem: Sufletul neamului nostru, ed Anima, 1990.

Ioan Ciofu
O viziune matematică asupra relaţiei Mihai Eminescu-Veronica Micle

Fragmentul care  urmează face parte din volumul I al cărţii „Ordine şi destin” de Ioan Ciofu (aflată sub tipar), în care se aplică teoria sa asupra ordonării numerice prin constanta matematică a „numărului de aur” a realităţilor de orice fel – la problematica destinelor umane individuale.
Fragmentul în cauză este inclus în capitolul II al volumului intitulat „Geometria pasiunii”, în care destinele lui Mihai Eminescu şi Veronica Micle sunt analizate in extenso din punct de vedere matamatic, circumscrise ideii „dragostea la prima vedere”.
Este de înţeles că inteligibilitatea celor apărute în acest fragment este condiţionată de apartenţa acestuia la întreg capitolul citat.

(...) Nu putem analiza destinele celor doi fără a constata – nu atât matematic, cât ca înţelegere umană – ce se întâmplă cu sfârşitul fiecăruia, raportat unul la altul. Este vorba de acel interval de 50 de zile care a apărut deja implicat în multe asocieri, ultimul posibil pe axa de timp a personajelor. Este bine de reamintit că valoarea lui numerică se înscrie, prin progresia NA, pe o curbă cu multiplii armonici ai constantei, ceea ce presupune o mare semnificaţie. În încărcătura destinelor. Ar fi păcat ca, după ce cunoaştem aceasta, după ce devenim spectatorii felului nemilos în care li se înfundă căile vieţii, să nu încercăm să răspundem la întrebarea dacă a avut, totuşi, vreun sens iubirea lor.
Fără îndoială că Veronica simţise premonitiv stingerea iminentă din viaţa a poetului, internat de mai mult timp la sanatoriul prof. Şuţu, din Bucureşti – moarte săvârşită spre zorii zilei de 15 iunie 1889. Căci – scrie Veronica unei prietene – “Printr-o fatală coincidenţă, tocmai când el murise, eu, fără să ştiu, am scris versuri pe tema “Ce n-ar da un mort din groapă” (versuri ale lui Eminescu, n.n.) … gândeşte-te, de un an de zile nu am făcut un vers cât de infim şi în ziua aceea m-au cuprins un fel de friguri şi în 20 de minute (poezia, n.n.) a fost făcută”.
Intitulată “Raze de lună” şi purtând dedicaţia “Lui”, poezia cuprindea această cutremurătoare strofă:
“Dac-ar da un mort din groapă pentru-un răsărit de lună
A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele de soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul cum moare.”
Mortul îşi căpătase liniştea fiind în pragul mormântului proaspăt săpat, dar poeta deja intuia propriul sfârşit, prin acel “sufletul cum moare”. Zbuciumul Veronicăi fusese mare şi înainte: “sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care l-am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin cel al poesiei care pentru mine s-a întrupat în fiinţa lui Eminescu”.
Anterior, i se destăinuia prietenului Iuliu I. Roşca: ”(…) în Bucureşti e acea fiinţă,care-mi poate da şi moarte şi viaţă, şi pe care cu tot dorul ce a-şi vrea să o văd, mi(i) groază, mă tem de mine însumi (însămi,n.n.)”.
Veronica nu a putut supravieţui morţii lui Eminescu. Căci viaţă, acesta nu-i mai putea hărăzi. La 4 august 1889 la Văratec fiind, ea foloseşte arsenicul ca remediu la grava problemă existenţială cu care se confrunta. Astfel moare “primul poet eminescian, primul discipol al marel ui poet” (Tudor Vianu).
Desigur că la o mare iubire, moartea voită a ultimei persoane din cuplu trebuie privită cu multă înţelegere. In pofida a ceea ce pare deja (explicarea sinuciderii pentru a curma suferinţa în schimbul dobândirii uitării), gestul semnifică o continuare a legăturii dintre cei doi, deşi, de această dată, e vorba de o legătură prin moarte. Excepţionalul liant dintre cele două destine, reliefat prin NA, merită a fi comentat, fireşte, şi în alţi termeni decât în cei de cuplu. Felul în care înţelegem noi rezultatul analizei matematice a “întâmplării” E/V nu presupune, însă, nici un moment eludarea tocmai a ceea ce apreciem noi a fi cel mai omenesc în unirea lor. Căci unui geniu care a oferit atâta bogăţie spirituală acestor pământuri (în primul rând), care a cântat ca nimeni altul iubirea bărbatului pentru femeie, dar el însuşi neputându-se îndestula de faţa ei fericită (aşa cum o fac, îndelungat, atâţia alţii dintre noi), îi putem oferi un comentariu în care ne prefacem că uităm – pentru o clipă – că este vorba de poetul naţional, ocupându-ne de omul din el şi de tragica-i legătură de suflet. Şi putem medita, în continuare, dacă nu cumva, pentru a ne fi putut lăsa moştenirea inestimabilă, preţul pe care l-a plătit este tocmai acela al unei tulburări mentale nedrept îndurate, dublat de acela al unei fericiri personale refuzate de destin, atât lui, cât şi perechii sale.
Am dori să încheiem acest paragraf reamintind că, parte din comentariile făcute aici, au constituit subiecte abordate amănunţit de istoricii literaturii. Aşa după cum au existat o”topârceanomanie”, anterior a existat şi o “veronicomanie”, motiv pentru care diverşi autori –unul dintre aceştia a fost Topârceanu însuşi – se pronunţă împotriva comentării unor fapte care priveau viaţa intimă a lui Eminescu şi, desigur, a legăturii lui de acest gen, cu Veronica Micle.
In ceea ce ne priveşte, pare vizibil că reiterarea unor astfel de întâmplări nu are nici o legătură cu o discutare a faptelor în sine. Dar prin ele, numai prin ele,ca schelet informativ, ne putem pleda ideea destinelor umane cu variate conotaţii matematice. Şi, de unde din altă parte putem aduce argumente, decât din preajma personalităţilor notorii, care au beneficiat de o istoriografie bine pusă la punct ?
Povestea lor a dospit de la primele lecturi făcute de Veronica versurilor eminesciene, pînă la prima lor îmbrăţişare. Dar după decesul lui Micle, urmat de întâlnirile lor de dragoste, de separarea forţată de împrejurări şi de moartea lui Eminescu, Veronica se sinucide la 4 august 1889. La exact 10 ani de la decesul soţului ei. Care o fi semnificaţia acestei noi coincidenţe atât de vizibile? Există un “preţ” la mijloc? Ne-am mai întrebat noi şi altădată, gândindu-ne acum la “recompens㔺i “pedeapsă”, la “plată” sau “răsplată” pentru ceea ce facem sau nu facem în viaţă. Ar fi tragic dacă totul s-ar reduce la o echilibrare între funcţia “recompensei” şi “pedeapsei”, deoarece faptul ar pleda pentru ideea că, în felul acesta, unor destine fericirea le-ar fi refuzată, şi aceasta, prin medierea unei formule. Tragic într-adevăr, totuşi, nu chiar atât de lipsit de o noimă care excede întâmplărilor petrecute deja, deoarece “plata” pe care o primeşte o personalitate genială (ca apariţie mutantă) pentru creaţia sa poate fi tocmai acea stare a nefericirii. Stare a nefericirii ca o condiţie a adecvării şi a refugierii în creaţie – aceasta ar fi ideea. Fenomenologia creativităţii este, ca act individual, extrem de diversificată şi complicată. Oricum, numeroşi sunt aceia care, din această grupă fiind, au plătit preţul (să-i amintim doar pe Van Gogh, Beethoven, Dostoievski, iată-l şi pe Eminescu – iar pentru referinţă, de cealaltă latură, să ne gândim la Goethe,Wagner ş.a.).
Deşi rezultatele descoperirii de fractali informaţionali ai NA cu aplicare la destinul uman sunt prezentate la cap. 13 al cărţii (vol.2), facem o excepţie cu cazul acestui cuplu, prezentându-l aici. Pe parcursul vieţii acestora au fost câteva evenimente (alese de noi) care nu fac parte din categoria celor “primare”(naşteri, decese), dar care pe Eminescu l-au marcat puternic, afectându-i şi relaţiile cu alţii. Pe axa principală de timp analizată de noi au fost notate două astfel de evenimente, determinate de fractali, cu trimitere la modificări în destinul celor doi: momentul de debut al adolescentului Mihai în creaţia literară (vezi anexa 8) şi, într-un alt decor al existenţei, un nou început, într-o relaţie personală, prima îmbrăţişare dată Veronicăi. Mai există, ce e drept, un eveniment care, practic, a cimentat relaţia sentimentală a tinerilor (ne referim la acea primă noapte de dragoste). În mod neaşteptat, însă, constatăm că acesta nu joacă vreun rol în constituirea fractalilor. Dacă aprofundăm rezultatul, ne dăm seama şi de ce: din punctul de vedere al cantităţii de informaţie adusă pe cursul unei iubiri care îşi adâncea formele de exprimare a ceea ce promitea o dragoste la prima vedere, momentul de vârf fusese deja atins odată cu acea îmbrăţişare a perechii, întâmplare care, la o altă pereche, ar fi putut rămâne fără vreo semnificaţie deosebită. Ar fi fost interesant de a fi putut urmări şi efectul asupra calculelor noastre, dacă am fi cunoscut şi data primei lor întâlniri, la Viena. Un eveniment capital pentru un coup de foudre veritabil. Acesta nu a putut fi datat, însă, cu precizia necesară calculului matematic.
Dacă luăm în considerare cele două evenimente discutate, avem următoarea situaţie:
  nE                        debut publicistic    prima îmbrăţişare          ├──────5911──────┤──────3631─────┤Total=9542 de zile
                     61,9%                            38,1%                     Total=100%
Prin calcularea procentelor reiese că, între nE şi data îmbrăţişării cu Veronica, evenimentul publicării primelor versuri a fost întâiul moment de răscruce : până la el s-a scurs, cu 61,9%, fractalul “mare”, după care a urmat cel “mic” ( a se reţine exactitatea acestor concordanţe faţă de procentul standard). Ceea ce atrage atenţia la acest rezultat – şi care va fi înţeles mai bine în coroborare cu paragraful despre fractali din capitolul introductiv şi din capitolul 13 – este faptul că, aici, aşezate pe o anumită durată a axei de timp, ne apare o ordine inversată, cronologic, a acestor două marcaje. Procentajul de 36,8% (din punctul nostru de vedere 38,2%) reprezintă, în fizică, un vârf maxim al informaţiei, de care trebuie ţinut seama atunci când se calculează gradul de ordine dintr-un sistem (a se revedea capitolul introductiv). De la acest vârf, informaţia adusă incepe să scadă, ordinea în sistem creşte, însă. Este foarte dificil să transpunem această regulă din lumea fizicii în peisajul calitativ diferit, social, uman, mai ales cu un impact cum este acela al destinului (deşi unele “potriviri” nu sunt, uneori, absente). De aceea şi această inversare de procente fractale de pe schema anterioară,din viaţa cuplului nostru, nu este uşor de interpretat.
În relaţia E/V doar duratele celor două perioade de timp (nE/debutul publicistic şi debutul publicistic/prima îmbrăţişare - au putut evidenţia fractali. Din această cauză, momentul îmbrăţişării înseamnă, totodată, şi sfârşitul unei prime perioade al unui “întreg” ca procente. Interpretarea apariţiei celor 2 fractali pe acest interval poate fi uşurată, însă, prin raportarea acestui “întreg” de 9542 de zile la partea superioară a unei scheme noi, care urmează. Aceasta figurează cu acelaşi “întreg” numeric, doar că durata axei de timp se termină odată cu decesul Veronicăi. În partea inferioară a schemei b) sunt trasaţi de asemenea cei doi fractali care au reieşit, evident, valabili, de această dată, pentru întreaga perioadă de viaţă a celor doi.
Iată, spre edificare, această nouă schemă:
                                   debut ↓ lit.          prima ↓ îmbr.
                              fractali: 61,9%                38,1%
a)  nE├──────5911─────▼──3631 ────║ total = 9542 = 100%
b)  nE├─────5528─────▲────8944──▲──────║ mV 14472 (100%)
            fractali:      38,2%                  61,8%
Ce observăm interesant în această confruntare de “întreguri” ai fractalilor? Un tip de rezultat întâlnit şi în alte cazuri la cap.13: fractalul ”mare” (din contextul în care “întregul”se închide la momentul îmbrăţişării de pe partea superioară a schemei) cade foarte aproape de fractalul “mic” din contextul întregii durate de timp E/mV, de pe partea inferioară a schemei. Iar momentul îmbrăţişării (adică momentul sfârşitului fractalului “mic” din acelaşi prim context) intersecteaxă, la fel de aproape, puntul la care, pe întreaga durată a vieţii perechii, se înscrie fractalul “mare”.
În principal, nu avem nici un motiv să nu judecăm împreună cele două situaţii.
Caseta 8       
Cu toate că duratele celor două axe de timp ale “întregurilor” sunt diferite, fractalii inversaţi dinn a) cad, fiecare, în apropierea aceloraşi două evenimente din b), adică în zona primei publicări a versurilor şi în aceea a primei îmbrăţişări ( la 1 –1,3 ani distanţă). Aceasta nu poate fi o simplă întâmplare. Mai curând rezultatul ar susţine faptul că momentele de răscruce din viaţa lui Eminescu au fost cu a devărat două: cel al avântului în poetică, şi cel al primului gest concret, şi direct interpretabil, al pasiunii pentru Veronica. În ceea ce o priveşte pe aceasta, rezultă că ar exista un singur moment de răscruce.
Dar schema anterioară mai sugerează ceva : faptul că, până la întâlnirea cu Veronica, pentru Eminescu apăruse o singură identificare prin care el se regăsea şi în care, pentru el, exista un sens. Intimizarea relaţiei cu Veronica a dus la a doua identificare de spaţiu existenţial cu sens, acela al slăbiciunii pentru o anumită femeie, ceea ce îl silea la o regrupare a priorităţilor, câştigând şi pierzând după criterii pe care nu le mai putea controla eficient. Fără-ndoială că interesele şi pasiunile lui Eminescu erau numeroase. Dar pe lista de valori ale unei vieţi de om, el încercuise deja două, dându-şi seama, cu timpul, că accesul la fericirea personală lui îi este refuzat.
Relaţiile matematice dintre diferite intervale de timp marcate de evenimente din viaţa lui Eminescu şi a Verinicăi sunt, într-adevăr, numeroase şi, în plus, ele cuprind o anumită logică ascunsă în care doar împrejurarea că aceasta este socotită expresia unui destin comun poate fi invocată ca un factor aducător de lumină. Revenind la discuţia de la începutul acestui subcapitol cu privire la cea mai probabilă dată de naştere a lui Eminescu (care, după diferiţi istorici ar fi 20 decembrie 1849), trebuie să subliniem, încă o dată, că descoperirea celor două concordanţe la durata de “viaţă biologică” a poetului — având ca puncte de plecare structuri numerice extinse de tipul numerelor totale — rămâne principalul argument al susţinerii, ca valabilă, a respectivei date calendaristice.
Va fi, probabil, o surpriză pentru cititor să afle că şi varianta calculelor prin care se presupune ca dată de naştere 15 ianuarie, în 1850 — de altfel cea acceptată oficial, până acum — ne oferă la fel de numeroase şi interesante relaţii matematice între evenimentele de destin. Nu putea fi altfel, în primul rând, deoarece la stabilirea intervalelor la al căror capăt de început nu se află momentul naşterii, duratele acestora rămân, fireşte, nemodificate, iar concordanţele obţinute prin analiza cu NA la prima variantă nu puteau fi decât asemănătoare cu cele pe care le-am obţinut şi la această a doua variantă.
Ce rezultat nu am obţinut noi prin varianta naşterii în ianuarie? Acele două concordanţe extrem de convingătoare, menţionate mai sus. În plus, un rezultat important, care necesită mult discernământ pentru a fi interpretat. El probează faptul că şi în această ultimă variantă, unul dintre intervalele apariţiei în viaţă a celor doi este de tip “anteprogramat” — aşa după cum se întâmplă, cu adevărat, numai la persoanele cu destinele puternic înlănţuite. Aceasta a însemnat pentru noi o reală surpriză, deoarece ne-am aşteptat ca, prin modificarea datei de naştere a lui Eminescu de la 15 ianuarie la 20 decembrie, anul anterior, şi, în consecinţă, prin alcătuirea altor miniintervale între procreările şi naşterile celor doi, să fie exclusă apariţia vreunei concordanţe cu un astfel de interval.
Priviţi, mai întâi, miniintervalele diferite de timp ale procreărilor şi naşterilor calculate pentru ambele date de naştere în discuţie, redate la anexa 8, pct. C. Iată, mai jos, pentru exemplificare, unele concordanţe ale progresiilor NA la intervalele de apariţie în viaţă, obţinute prin luarea în considerare în calcul a datei naşterii lui Eminescu în 15 ianuarie. (...)
Notă: concordanţele obţinute de la numărul total (cu NA/2) sunt excepţionale: prima 169, zile, cu ranguri naturale, a doua, 3653,0... cu ranguri reale.
Ajunşi la acest punct, trebuie atrasă atenţia că s-a ivit o problemă, şi nu oricare: ce convingere mai putem avea în astfel de relaţionări matematice ca o dovadă a unei posibile preordonări a destinului, dacă un acelaşi eveniment primar din viaţa unei persoane, diferit datat, şi luat astfel în considerare — ne oferă la fel de exacte exemple de o astfel de ordonare?
 Noi credem că un astfel de rezultat, deşi contradictoriu, e pe deplin acceptabil, iar explicaţia lui trebuie să pornească de la o anumită înţelegere a destinului, şi doar în subsidiar trebuie să-l privim exclusiv ca o problemă tehnică. Mai credem că destinul unei persoane nu priveşte numai evenimentele care-l descriu direct, cuprinse între naştere şi deces. Evenimentele importante care au apărut după deces, ca urmare a implantului în memoria societăţii a anvergurii cultural-sociale dobândite de persoana dispărută, lărgesc numărul de evenimente care conturează respectivul destin. În aceiaşi termeni poate fi judecată şi sanctificarea domnitorului Ştefan cel Mare, la chiar 5 secole distanţă; întemeierea U.R.S.S. la câţiva ani după decesul lui Lenin; triumful călătoriilor în spaţiu şi aselenizarea etc. la ani buni după dispariţia precursorilor teoreticieni ş.a. Toate acestea nu ne dau dreptul să izolăm, astfel de realizări, de perioada de timp când o personalitate a fost efectiv în viaţă şi le-a promovat.
Pornind de la înţelegerea destinului în aceşti termeni, este dificil de acceptat că sărbătorirea anuală a poetului, mai bine de un secol, la mijlocul lunii ianuarie (chiar în cazul în care data nici nu ar fi reală) trebuie socotită exterioară destinului cultural al lui Eminescu.
Pe cuprinsul cărţii sunt şi alte exemple, potrivit cărora evenimente postume care depind de personalitatea unor oameni ce au făcut cu adevărat istorie, le continuă vârsta, împlinindu-le personalitatea. Ordonând reperele fundamentale ale omului (evenimentele primare de naştere şi deces), dar şi pe cele ale creaţiei, ale faptelor sale excepţionale, constanta NA ordonează, la fel de corect, şi consecinţele sociale ale acestor fapte. Şi dacă suntem nevoiţi să recunoaştem că acestea apar în timp, la anumite intervale de evenimentele umane care le-au produs, dar nu în afara momentului exact în care “bate” distanţa unui rang sau altul al progresiei calculate cu NA — putem accepta că şi alegerea de către urmaşi a zilei de naştere a lui Eminescu, pentru a fi aniversată, ar fi putut fi monitorizată de NA.
Sărbătorirea lui Eminescu la această dată, repetată un timp atât de îndelungat, a creat această semnificaţie deosebită pentru, e posibil, o zi de naştere fără o acoperire faptică.
Noi avem, însă, şi o explicaţie strict matematică pentru faptul că obţinem concordanţe având în calcul ambele date de naştere posibile. Motivul este acela că (prin NA/2 şi ranguri reale) obţinem o relaţionare directă între intervalul de 123 de zile (adică atât timp cât fetusul viitor Eminescu aşteptase apariţia procreării perechii sale) într-una din variantele naşterii lui — şi intervalul succesiv de 169 de zile (adică atât timp cât fetusul viitoarei Veronica a aşteptat naşterea lui Eminescu) — dar în cealaltă variantă a datei de naştere.
Se observă, de aici, că acea diferenţă de 26 de zile între datele celor două variante de zi de naştere nu este — din punctul nostru de vedere — deloc întâmplătoare în posibilitatea de a oferi o dublă ordonare pentru unul dintre intervalele de viaţă cheie ale cuplului. Şi, întrucât ambele intervale sunt echivalente ca natură (fiind evenimente primare) şi aparţinând aceluiaşi eveniment, NA le asigură intrarea în aceeaşi matrice complexă de ordonare, indiferent că într-unul din cazuri data naşterii lui Eminescu n-ar fi cea reală, în schimb ea a fost proclamată, astfel, de un amendament istorico-social.

Flori Bălănescu
Care este legătura directă și determinantă dintre „legionari” - pur și simplu - și „experimentul reeducării”, astfel încât să se tragă concluzia că legionarii au fost artizanii experimentului, via „experimentul Rostock”? Niciuna de ordin istoric. Am văzut că au apărut specialiștii în „legionari” care creditează (într-un limbaj aproape la fel de neadecvat ca al lui Hodor sau... Radu Preda, care n-a găsit cea mai bună formulă de a reacționa public, din partea instituției pe care o conduce - IICMER) teza lui Demetriade. Este limpede că aici nu mai este vorba de două tabere istoriografice, este vorba de două tabere, să le numim, ideologice. Mai bine spus, de manifestările recrudescente ale unui grup de presiune în spațiul public, intelectual și cultural, care face tot posibilul să recupereze iluziile șifonate ale stângii și să le reintroducă în circuit, poleite în studii științifice, pe fondul unei audiențe în mică parte interesată de astfel de probleme. Ideologia celeilalte părți este una a lipsei de discernământ și a opțiunilor ad-hoc, după cum bate vântul. La mijloc sunt câțiva „fraieri”, care încearcă să atragă atenția asupra efectelor lipsei de discernământ în spațiul public, cu tot ceea ce presupune acesta. Este inadmisibil să iei fața preopinentului lăudându-te cu specializarea în altceva, când în dezbatere este REEDUCAREA. Căci rămâne această întrebare simplă: Câți dintre cei care îi aplaudă și „apără” pe Demetriade și Hodor (și întrebarea în oglindă: câți dintre cei care le contestă concluziile) știu despre ce e vorba? Câți au citit nu doar dosarele din arhiva Securității și de la Arhivele Naționale care au ca temă reeducarea, dar câți și cât au citit alt tip de surse, câți au stat de vorbă cu victime ale experimentului? Se vede bine din gâlceava iscată că puțini dintre noi sunt cu adevărat interesați de latura documentar-istorică a subiectului, majoritatea sunt mânați în luptă de alt tip de interes. Unul similipolitic. Ideologic. Și nu mă refer la aceia care se situează de partea memoriei, care pot să și greșească uneori prin felul în care își exprimă adeziunea, pentru că este dreptul legitim al oricărui popor (fie el și „populație”, cum nu obosesc să spună reeducații ultimului val, cel neoprogresist-globalizator). Este întristător că oameni pe care îi respect pentru trudele lor istorice, pe temele lor de prioritate, se situează în această dispută de partea prietenilor, și nu a respectului pentru adevăr. Care, orice putem spune fiecare dintre noi, este unul singur, indiferent de perspective. Și nu ne putem apropia de el decât cu muncă multă și cu onestitate intelectuală.
P.S. Sunt prea multe de spus, totuși, formulez o întrebare: Să fie vreo legătură între atacurile concertate asupra memoriei traumatizate a comunismului din ultima vreme și recenta Rezoluţie a Parlamentului European, care îndeamnă statele membre să studieze atât totalitarismul comunist, cât și pe cel nazist, consecințele celor două să se regăsească în manualele de istorie? Precum și: „existenţa continuă în unele state membre a monumentelor şi memorialelor în spaţiul public (parcuri, pieţe, străzi etc.), glorificând armata sovietică, care în aceste ţări a fost ocupantul, creează condiţii pentru denaturarea adevărului cu privire la consecinţele celui de al Doilea Război Mondial şi pentru propagarea sistemului politic totalitar”.???
Maia Morgenstern

Am să mai dau niste inimioare. Niște lăcrămioare. Niște share-ișoare! Niște ”La mulți ani!”. Cu nasul în jos, cu bărbia împinsă înainte, cu maxilarul căzut, cu ochii în ecran... Mai trece o zi, mai trece o noapte. Mai dau un răspuns acid sau ironic, după caz. Și, dacă secreția de adrenalină depășește limitele permise, confortabile, mă deconectez. Mai un exercițiu justițiar, mai o felicitare, mai un block, mai un unfriend. Vremea trece, schimbăm ceasul: înainte și înapoi.
Aș vrea să spun ceva acum. Acum.
Știu, vouă nu vi se va întâmpla niciodată. Niciodată nu veți fi uitați. Niciodată nimeni nu va trece nepăsător pe lângă umbra celui ce-ați fost cândva. Niciodată nu veți cunoaște recunoașterea de după. Recunoștința post. Aprecieri și regrete după dispariție. Niciodată nu veți cunoaște iubirea necondiționată de după dispariție. Nu veți asista la asurzitoarea întrecerea de osanale și cuvinte mari, ce se rostesc în astfel de ocazii.
Vouă NU vi se va întâmpla așa ceva. Știu. Voi nu veți cunoaște marea tăcere / nepăsare de dinainte. Și zgomotul / gălăgia festivistă de imediat după. Nu, voi nu, desigur.
Și totuși, eu mă grăbesc. Si totuși eu vreau sa vă spun că vă iubesc, vă prețuiesc și vă respect nespus. ACUM. Și în fiecare zi. Vă mulțumesc pentru tot ce-mi dăruiți. Vă sunt veșnic recunoscătoare și pentru cele de care mă lipsiți. Mulțumesc!
Nu știu cât timp mai am să vă spun că vă iubesc. Și că vă prețuiesc. Și că vă respect... Și...

Poveste de-o frunză și-o furtună
Într-o toamnă, o frunză frumușică se rătăci dincolo de pădure. O duse vântul jucăuș, iar ea se lăsă ademenită fără să știe că nu va mai vedea vreodată pădurea. Nici mama de care s-a dezlipit, nici vecinii, nici animalele care locuiau acolo. Se lăsă purtată zile la rând prin locuri necunoscute. Dar, nu-i păru rău câtă vreme se împrieteni cu fluturi, furnici, melci, fire de praf și de iarbă, tufe de flori și alte lucruri bizare. Își petrecu un timp tolănită la soarele călduț de octombrie, apoi se sui iar în palma vântului și o porni razna. La o pală mai puternică se lipi zdravăn de o ciupercă rotofeie. Se burzuluiră una la cealaltă, dar privindu-se inocent își dădură seama de atracția reciprocă. Frunza se plie pe pălăria ciupercii atât de frumos, încât ciuperca se crezu pe dată top model. Veni și-o buburuză și se așeză virginal lângă pețiol. Părea un accesoriu potrivit acestei toamne delicate. Și trecură zile și nopți în care se destăinuiră. Cum e în lumea frunzelor, cum în a ciupercilor și cum în a buburuzelor. Vântul părea să prevesteacă o furtună. Dinspre miazăzi, nori negri dăunători veneau încet ca niște mașini de război. Pacea lumii începu să se clatine. Un zgomot infernal sparse armoniile, culorile, viețuitoarele și dacă priveai în jur, totul părea o masă de cioburi în care abia se mai puteau distinge trupuri, culori, mirosuri. Furtuna înaintă cu haine rupte și părul vâlvoi. Avea niște bocanci mari și, descheiată la șireturi, călcă totul în picioare. Din ochi îi ieșeau scântei și fulgere. Urla nebuna, disperată. Biata frunză tremura din toate nervurile. Buburuza zbură încotro văzu cu ochii. Ciuperca ținu cât putu de frunză, dar când furtuna se dezlănțui cu putere i-o smulse din brațe. Furtuna își scoase cele o sută cincizeci de bice și începu să lovească în stânga și în dreapta. Nimic nu rămase în picioare. După un timp, soarele ieși să numere cadavrele. Înecată și ea, frunza ferfeniță zăcea la piciorul ciupercii fără pălărie. Impresionat, soarele o aprinse uitându-se într-un ciob de oglindă. Îndată ce vântul se puse pe jelit, pulberea ei se împrăștie în toate colțurile. Așa răsăriră primii copaci din propria cenușă!


Paul Valéry

Tânăra Parcă (partea a doua)

Adăugat de: Gerra Orivera
Ţipa făptura-mi toată din piatră şi palori...
Pământu-acum mi-e numai o bandă în culori
Ce curge, se refuză albitei frunţi de grijă...
Tot universu-n tremur îmi şovăie pe tijă,
Coroana cugetării mi-e fără de-nţeles,
Moartea vrea să respire-acest trandafir ales
Al cărui iz i-ajută lucrarea tenebroasă!

De-mbată tandru-mi miros o ţeastă găunoasă,
O, Moarte, respira-va azi sclava unor regi:
Deci cheamă-mă...! Durere să-mi dai, să mă dezlegi,
Eu mie-atât de frântă, imagine-osândită!
Asculţi?... Nu sta pe gânduri... Născândul an invită
Şi-ntregului meu sânge-i prezice noi mişcări:
Cu jale-şi pierde gerul ultima perlă-n zări...
Ca mâine, la suspinul din Haruri constelate,
Va sparge primăvara fântânile-astupate;
Ea râde, violează mereu... De unde, când
Veni? Candoarea însă vorbeşte-atât de blând,
Că o tandreţe muşcă pământu-n măruntaie...
Umflaţi copaci sub pleoape de solzi se întretaie
Cu mii de braţe-n zarea prea multă, ca păgâni,
Mişcând în soare ritmic sonorele lor lâni,
În aer aspru suie cu-aripile lor toate
Din mii de frunze care se simt reînviate...
Ce nume-aeriene-n timpanul tău înduri
Tu, Surdo!... Iar în spaţiul învins de legături,
Vibrând în lemn vivace din coama ce-l imprimă,
Cu zeii şi contrară, pădurea unanimă,
Desimea plutitoare care prin stâlpii crunţi
Pios înalţă-n zare fantastelor frunţi
La sfâşiate-avânturi spre insule superbe,
Un tandru fluviu, Moarte, care ascuns în ierbi e?

AH, CINE, muritoare,-ar învinge-atari vâltori?
Ce muritoare?

Însămi, atât de pură,-n fiori
Îmi simt genunchii parcă genunchi fără-apărare...
Mă rup în vânt. Cu ţipăt de prunci străpunge-n zare
O pasăre... chiar umbra ce-mi ţine pieptul strâns,
Şi roze! vă ridică suspinul meuc e-a-nvins
Vai! braţe-atât de blânde ce-astupă corfa plină...
Ah, îmi atârnă-n plete-o povară de albină,
Plonjând mai beat întruna-n sărut tot mai tăios,
Al zilei mele-ambigui vârf tandru-delicios...
Lumină!... Sau tu, Moarte! Dar cel mai prompt mă-apuce!...
Îmi bate pulsul! Pieptul se-aprinde, mă seduce!
Ah! cum se umflă, creşte, se-ncoardă acest dur
Captiv prea dulce martor în plasa mea de-azur...
În mine, dur... dar dulce pe gura infinită!...

Scumpe stafii născânde, cu setea mea-n suită,
Dorinţe! Chipuri clare!... Şi voi, fructe de-amor,
Zeii mi-au dat maternul contur ispititor
Şi-aceste margini ronde, şi pliuri, şi calicii,
Ca viaţa să ia-n braţe altarul de delicii
Unde-n eterne-ntoarceri stând sufletul ciudat,
Sămânţă, lapte, sânge inundă nencetat?
Nu! Groaza mă inspiră, oribilă-armonie!
Orice sărut anunţă o nouă agonie...
Văd, văd plutind, de-onoruri trupeşti fiind duşmani,
În milioane-amare neputincioşii mani...
Nu, sufluri! Nu, tandreţe, priviri... convivi lumeşti,
Popor stricat de mine dorind ca să trăieşti,
Nu, viaţa mea din mine n-o veţi avea!... Plecaţi,
Plâns şi strigoi, de noapte zadarnic exhalaţi,
Plecaţi, sporiţi al celor morţi impalpabil număr!
Eu, umbră şi lumină nu port pe-acelaşi umăr,
Păstrez, de voi departe, spiritul bun şi clar...
Nu! N-o să vă-aparţină al buzei mele har!...
Şi-apoi... inimmă-fulger, chiar tu refuzi să-i spulberi.
Vai, de noi toţi mi-e milă, o! tu, vârtej de pulberi!

Mari Zei! în voi îmi mistui deconcertaţii paşi!

Am să-ţi implor de-acuma doar licărul gingaş,
De mult timp doritoare pe-obraz a-mi curge-n unde,
Lacrimă iminentă, ce singură-mi răspunde,
Lacrimă care face să mişte-n ochii mei
Umani o felurime de funerare căi;
Tu izvorăşti, orgoliu de labirint, din suflet.
Din inimă, constrânsă,-mi aduci într-un răsuflet
Această detaşare-a sucului meu preţios,
Care-mi jertfeşte umbra pe ochiul luminos,
Libaţie plăcută-a unei gândiri mascate!
Din grota unei spaime-n adâncul meu căscate
Sarea de taină-asudă apă fără ecou.
De-unde te naşti? Ce icnet, mereu şi trist, şi nou,
Lacrimă grea, te scoate târziu cu umbre-amare?
Pe scara mea de mamă-ai suit, de muritoare,
Şi, deşirându-ţi calea, samar perseverent,
Cât timp mai sunt în viaţă, demersul tău cel lent
Mă-năbuşe... Tac, bându-ţi umblarea suverană...
- Cine te cheamă, sprijin pe tânăra mea rană?

Dar răni, suspine, sumbre-ncercări, lace? Şi cui,
Marcaţi voi, perle crude,-acest corp cu frigul lui,
Un orb cu mâna-ntinsă de temerea speranţei?
Unde se duce, fără-a-şi răspunde ignoranţei,
În noapte corpu-acesta, de crezul său mirat?
Lut tulbure, tu ia-mă, cu algă-amestecat,
Şi du-mă-ncet... Nevlaga mea de zăpadă, scursă,
Va merge-ntruna până îşi află propria cursă?
Lebăda mea, pe unde-i? de unde-şi ia avânt?
...Asprime preţioasă... Iubire de pământ,
Pe tine-şi fonda pasul meu siguranţa-i sfântă!
Ci sub piciorul ager ce-o-ncearcă şi-o frământă,
Şi-oripilat se-atinge de pactul său natal,
Acest sol ferm atinge modestu-mi piedestal.
Departe nu, sub talpă prăpastia mea visează...
Nesimţitoarea stâncă, glisând de alge, oază
A fugii (cum în sine însingurat nespus)
Începe... Vântul pare ca printr-un voal supus
Că ţese-n larma mării o încâlcită tramă,
Amestec de lopată, şi val ce se destramă...
Atât sughiţ întruna, şi lungi curenţi izbiţi,
Şi sparţi, reluaţi în larguri... şi sorţii toţi zvârliţi,
Dementă felurime rulând uitări vorace...

Din paşii-mei goi, cel care făgaşul şi-l va trage
Va înceta vreodată la sine-a se gândi?

Lut tulbure, cu alge-ncleiat, mă du de-aci!

AH, EU, misterioaso, tu totuşi eşti în viaţă!
În revărsarea zilei te vei privi în faţă
Fiind cu jale-aceeaşi...
Oglinda unei mări
Se-nalţă... Şi pe buză, un mic surâs de oero.
Vestit cu plictiseală de ştergerea de semne
Îngheaţă-n est acuma contururile demne
De raze şi de piatră, şi închisoarea grea
Ce va purta inelul zării unice-n ea...
Priveşte: - un braţ se vede, pur, cum se dezgoleşte.
Braţ al meu, te văd iarăşi... Porţi zorii... Se trezeşte
Cu greu nesăvârşia victimă... şi-acest prag
Timid... ce clar, al stâncii efloriment, cu drag
Flatat de unda joasă, spălat de hule moarte!...
Umbra care mă lasă, ostie fără moarte,
Rumenă mă despoaie pentru-alte noi simţiri,
Pe-altarul crunt ce-mi poartă atâtea amintiri.

Aici, spuma-a se face vizibilă încearcă;
Şi-acolo, şovăi-va-n sensibila lui barcă
La orice-atac de val un pescuitor etern.
Totul se va-mplini, deci, în actu-i sempitern,
Solemn, de-a reapare cast şi incomparabil,
Şi de-a reda mormântul entuziast, friabil,
Stării preagraţioase de râs universal.

SALUT! Prin sări şi roze divinităţi, şi-n val
Voi, jucării primare de tânără lumină,
Insule!... Curând stupuri, când prima rază lină
Va face stânca voastră, ostrov ce l-am prezis,
Să simtă, când roşeşte, puteri de paradis;
Creştete fecundate de-un foc, abia sfioase,
Crâng zumzăind de fiare şi de idei voioase,
De laude de oameni plouaţi de har din zări,
Insule! în rumoarea unor centuri de mări,
În veci virgine mame, orice profil v-ar toarce,
Voi în genunchi îmi sunteţi miraculoase Parce;
Nimic asemeni florii ce-aduceţi nu-i în veci,
Tălpile voastre însă-n adâncuri ah! sunt reci!

LUNGI pregătiri de suflet sub tâmpla fără cută,
Moartea mea, fiic atainei, acum însă crescută,
Şi voi, cereşti dezgusturi, ce-mi daţi elan spre zări,
De-ai sorţii mele lustri voi, caste-ndepărtări,
N-aţi fost, fervoare, decât o nobilă durată?
Nimenea mai aproape de zei aventurată
Nu şi-a înscris pe frunte-al lor suflu răpitor,
Nici, chemând grosul nopţii perfecte-ntr-ajutor,
N-a aspirat cu buza la murmurul din urmă...

Eu susţineam al morţii pur foc ce nu se curmă
Cum soarele asemeni de mult l-am susţinut...
Ca disperat stă corpu-mi cu torsul desfăcut
În care, beat de linişti, de glorii şi de sine,
Sufletul, de memoria sa gata să leşine,
Ascultă, cu speranţă, cum bate-n zid pios
Inima mea, - ce scade-ntr-un ritm misterios,
Până-a nu mai reţine decât din complezenţă
Un freamăt fin de frunză, sărmana mea prezenţă...

Vană-aşteptare, vană... Nu află moarte-aşa,
Cine-n oglindă plânge pentru-a se-nduioşa.

NU TREBUIA mai bine să-mi împlinesc, nebună,
Miraculos sfârşitu-n tortura cea mai bună:
Dispreţu-acesta rece la jocul unei sorţi?
Găsi-voi cândva clarul unei mai limpezi morţi,
Ori pantă mai curată să urc înspre pieire,
Decât această lungă, de victimă, privire,
Cedând, rănită, pală, fără păreri de rău?
Ce-i pasă-acum de-un sânge ce nu-i secretul său?
Porfiru-acesta-n pace albită o depune,
La margini de fiinţă, frumoasă-n slăbiciune!
Ea linişteşte-al vremii ce-o va nega tumult,
Clipa stăpână n-o va putea păli mai mult,
Cât trupul vid de-o sumbră fântână are parte!...
Mai singură se face, mereu, şi mai departe...
Iar eu, spre-atare soartă, mergând cu paşi aleşi,
Cortegiul meu, în spirit, trecea pe sub cireşi...
Spre-un viitor de-arome cu trâmbă afumată,
Eu mă simţeam condusă,-oferită, consumată,
Toată, promisă toată la nouri norocoşi!
Chiar mă vedeam ca unul din pomii vaporoşi,
A căror majestate pierdută-n zarea vagă
Se dăruie iubirii cu-ntinderea-i întreagă.
Imensul tot mă-nvinge, din pieptul meu sfinţit
Tămâia arsă suflă-n contur fără sfârşit...
Tot ce e corp de raze îmi tremură-n esenţă!...

Nu!... Nu stârni această, acum, reminiscenţă!
Crin sumbru! Tenebroasă aluzie de sus,
A ta vigoare vasul de preţ nu l-a răpus...
Din câte clipe toate, tu atingeai suprema...
- Dar cine birui-va puterea însăşi, gema
Ce vrea să vadă cu-ochii tăi licărul diurn
Ce şi-a ales pe fruntea ta luminosul turn?

Măcar caută, spune-ţi, prin ce-asurzite-alaiuri
Noaptea, spre soare, dintre cei morţi te-a scos pe plaiuri?
De tine aminteşte-ţi, instinctului să-i iei
(Cu zorii şi-l dispută-al tău deget în scântei)
Acest fir fin căruia orbşete-urmându-i aţa
Până pe ţărmu-acesta ţi-a readus viaţa...
Fii crudă... şi subtilă... sau şi mai mult! Să minţi,
Însă să ştii!... Arată-i prin care vrăji fierbinţi,
Lasă care de fumu-i călduţ n-a fost lăsată,
Şi nici de griji din pieptul de-argilă parfumată,
Prin ce repliu asupră-ţi, reptilă, îţi reiei
Mirosul tău de grotă şi tristele-ţi idei?

IERI carnea cea profundă, ieri, carnea în putere
M-a trădat... Fără vise, şi fără-o mângâiere!...
Nici demoni, nici miresme nu mi-au menit steril
Imaginare braţe murind pe-un gât viril;
Nici Lebăda mea, Zeul, cu pene-urzind jignirea
Alborii sale-aprinse, nu mi-a atins gândirea...

Şi totuşi, cunoscuse, din ciuburi, cel mai cald!
Căci, toată-n harul cărnii unite cum mă scald,
Virgină, fui în umbră ofrandă-a frumuseţii...
Dar somnul îndrăgise ispitele blândeţii,
Iar eu, de-un nod de plete înlănţuită mie,
Molatică pierdut-am a nervilor domnie,
Eu mă făcusem alta, strângându-mă pe mine...
Cine se-nstrăinează?... Cine-şi ia zborul?... Cine
Exultă?... Ce flux tainic, inima mi-a topit?
Numele ce-l pierdusem, ce scoică l-a rostit?
Cunosc eu trădătorul reflux care cu-o şoaptă
M-a tras din violenţa mea pură şi necoaptă,
Răpindu-mi astfel tâlcul suspinului enorm?
Cum păsarea se-aşează, a trebuit să-adorm.

A fost, poate, chiar ora, când ghicitoarea trează
Lăuntric se toceşte şi dezinteresează:
Ea nu mai e aceeaşi... Copila cea de har
De trepte neştiute se apără-n zadar,
Şi mâinile-i uitate le cere de departe.
Da, să cedezi la glasuri încoronate-n moarte,
Să iei drept chip un abur...
Iată, uşoară sunt:
Mi se atinge fruntea de-acest consimţământ...
Acestui corp, iertarea i-o dau, şi gust cenuşa.
Deschid lent fericirii de-a coborî azi uşa,
Pornesc, spre negri martori, cu braţe chinuite,
Între, o! nu de mine, lungi vorbe bâlbâite...
Dormi, dormi, înţelepciune a mea. Fii doar absenţă;
Întoarce-te în germen şi-n sumbră inocenţă.
Vie, te dă comorii şi şerpilor enormi...
Dormi nencetat! Coboară, şi dormi! Coboară, dormi!
(Poarta cea scundă este-un inel... prin care gazul
Trece... Pe limbi flecare, doar moartea stă, şi hazul...
Pasărea-ţi bea din gură şi tu nu poţi s-o vezi...
Coboară,-n şoapte... Negrul nu-i negru, pe cât crezi...)

LINŢOLII DELICIOASE, dezordine-ncropită,
Culcuş unde mă-mprăştii, mă-ntreb, şi-mi sunt ispită,
Unde-o să-nec cu vremea chiar inima-n bătăi,
Aproape viu sepulcru-n geloasele-mi odăi,
Ce gâfâie, şi-n care vecia se ascultă,
Loc plin de mine care mi-ai luat întreagă, smultă,
O, formă-a formei mele, căldură fără spor,
Întoarcerile mele te recunosc a lor;
Iată că-atât orgoliu ce-n pliuri vă slăvise,
Până la urmă-amestec cu josnicii de vis e!
La pânza voastră,-n care chiar moartea-şi imita,
Idolul fără voie începe-a dormita,
Femeie absolută, cu ochii-n lacrimi grele,
Când, ale tainei sale grote şi vrăji rebele,
Şi-acest rest de iubire păstrând un corp la bord
I-au compromis pieirea şi muritoru-acord.

Arcă deplin secretă, însă atât de-aproape,
Avântul meu, azi noapte, a vrut din lanţ să-ţi scape
Făptura; dar stropit-am abia cu tânguiri
Coapsele-ţi încărcate de zi şi plăzmuiri!
Cum! ochii-mi reci, de-atâta azur pierduţi în zare,
Privesc acolo rara, plăpânda stea cum moare,
Şi-acest prea tânăr soare-al mirării mele, plin,
Părea să lumineze-al unei străbune chin;
Căci focul lui nu lasă regrete să irumpă,
Şi-amestecă-aurora într-o substanţă scumpă
Ce se forma acuma substanţă de mormânt!...
O, ce frumoasă-i marea, şi gleznele în vânt!
Tu vii!... Ea, cea pe care-o respiri tu, voi rămâne,
Voalul meu numai abur aleargă înspre tine...

...Atunci, format-am, vane plecări dacă trăiesc,
Doar vise?... Dacă-n haine răpite, mă ivesc
Pe ţărm, fără oroare, să-adulmec spuma-naltă,
Să beau cu ochii-amarul ce vast şi-n râset saltă,
Fiinţă-opusă brizei, în aer ca de-oţel,
Primind senină-n faţă al mării-adânc apel;
Dacă sufletul suflă, şi umflă furibundă
Abrupta undă-n unda strivită, dacă-o undă
Detună-n cap, un monstru-al candorilor jertfind,
Şi vine să vomite al mării-n clocot grind
Aici pe stânci, de unde ţâşneşte-n până-n gându-mi
O orbitoare jerbă privirea îngheţându-mi,
Şi peste-ntreaga-mi piele, de zori făcută scurm,
Atunci, trebuie, Soare, deşi nu vreau, acum,
Să-ador inima-mi unde tu vii spre-a te cunoaşte,
Retur vânjos şi dulce-al plăcerii de-a se naşte,

Foc spre care-o fecioară de sânge suie-n zbor
Sub calzii-arginţi ai unui sân recunoscător!

(traducere de Ştefan Augustin Doinaş)

Daniel Vorona

:desenez pe o frunză o vrabie o pâine o cană cu vin rece nu știu căruia
dintre celelalte lucruri (zdrențe) să mă supun din care să
fur din care să mușc
am uitat ordinea în care m-am născut ordinea în care am
visat că nu mă arunc în gol și acum cad mă prăbușesc cu 5 cu 9,8 m/s
sunt calea mea
nu sunt vinovat
eu te iubeam doar pe tine în culori pentru că mă
tu --- fie vorba între noi --- îmi șoptește
altcineva ar fi putut să îmi stingă ușor lumânarea
şi nu se întâmpla nimic mai
(şi) nici măcar nu ne lătram
porumbița cu sânii ca două cântece de petrecere mă salută şi
azi cu alte ceasuri rele --- denunţ culoarea
apei şi zgomotul făcut de sirenele smurd ---
o dovadă în plus că cineva în lume se înnobilează prin muncă
nu ştiu ce să fac cu poporul meu (ochii pe care îi am în plus nu ştiu
cu cine să îi umplu)
mă întorc în uitare în veșmintele frumoase ale morților nu mă întorc
în om pâinea din care rup are o furnică în ea şi umblă cu faţa în jos
precum am spus acum trei zile după ce am scoborât din copac mi-am
tatuat un camion încărcat cu papură pe spinare
i-am strigat Tatălui că nu mai pot să port căciula
în picioare și nici bocancii pe cap mi- am luat mormântul și am plecat
tu ești o icoană pictată pe sticlă de murano ---- consemnat să mă culc
cu tine din eroare(?) la cacialma(?) atât de judecătorul cu mâinile moi
cât și de criminal am decretat: tu îmi apari în vis ca o hoardă mongolă

:antismerenia nu devenea descărnare a lucrurilor nici veșmânt
nu îmi este joi și nu știu unde eşti
-- unde ai fost? --
te-am aşteptat pe un continent al
meu înfășurat în liturghii și alcool
osana --- am strigat sunt acela
ce singur iubit în limba
lui s-a spălat cu limba --- osana
(înalță-Te până la inima mea -- până la dragostea mea -- mi-a
fost urât de moarte în somnul
(unde eşti?) înfrăgezându-mă
iată te chem cu drept ereditar și cu drept de viață asupra mea)
cineva îmi fură cravata și pasărea de stică cu ochii căprui desenată pe asfalt
o țigancă tânără nu cu smalțul sărit vrea
să-mi dea
foc la credință am lăsat-o în pielea goală
(aș putea

și nechez)
cineva continuă să stea agățat în pom altcineva călăreşte o şopârlă prin altar
:am stat ca un câine învechit la picioarele mele ---- așa au căzut zarurile
pentru că viaţa lui era o curvă grasă românul static
-- majestuos -- îl turna la securitate pe Iisus Hristos
mi-am pus cămașa
pe un gard când a venit apa caldă am aplaudat ---- m-am spălat pe mâini
patrioții pulii de vacă --- generali și colonei de carton presat vouă nu vă
este rușine să apărați românia prin tăcere
doar 2 rumânași verzi/roșii uscați m hodor
și demetriade s-au pus cu curul pe jar voi chiar nu realizați că nu exista
săracă românie ai ajuns un fel de halloween
eu niciodată n-am să fiu erou eu
niciodată nu am să fiu omul nou!

a murit Dumnezeul vostru? ați ajuns să faceți morminte florilor și animalelor?
ați ajuns să-l ardeți desfătându-vă ca
niște amfitrioni pe amfitrioni
pe acela care a fost o viață lângă voi?
nu purtăm același joben. fără îndoială nu vom putea merge pe același drum!

Spre mândra Țară Valahia
Lăsăm în memorii Cibinul,
Săcelele, în carâmbul de os,
munții – zimbri cu șapte capete
plângând după turmele lui Cristos.
La vale, pe drumul ierbii,
după gravitația sângelui,
la vale, pe sub echinocții,
solstiții belicoase,
curg râuri de merinoase.
Constelații aburinde, șerpuitoare,
din stâncă la vale, suflă-răsuflă
plămânul muntelui de mioare.
La vale, spre mândra Valahia,
unde ne cheamă didahia
Călăuze ne sunt –
calea lactee,
carul mare și rarița.
Iar mitosemne –
ielele alergătoare și starița.
Și urme – o cruce-n răspântii,
și pe ea un clop, ca un scut.
Să spună cei ce vin după noi:
uite, pe aici au trecut.
Nunțile și Legile
Știm din începuturi că primăvara e a mieilor.
Vara e a mulsului și a tunsului.
Dintre iubiri se ridică toamna,
cu hore de aripi prin sângele slavei,
cu acide melanholii,
topite-n alambic de arhontele ierbii.
În negura codrilor, berbecii se rup în coarne
până înving cei buni pentru sămânță,
pe care îi slobozim în buiace –
lege a lumilor e vremea împerecherii,
a orânduitelor nunți.
Apoi, în galop de cal alb vine iarna.
Anotimp nu al hibernării, ci al gestației cosmice,
când timpul ciripește în miezul seminței și scoate pui.
Bătrânii cunosc aceste legi ale Firii –
le numesc Belagines
și spre rememorare le cântă copiilor.
Ei zic: legea devine lege doar când e însușită de Fire.
Cântați-le! Și cântându-le,
legile rodesc fruct în ei și devin întru Ființă.
Iar Zamolxe râde și zice:
Iată, Verbul se întrupează!
Logosul e în Fire și rodește!
Și când am ajuns la Istru,
vadul întinselor ape,
în buza hipnoticei Câmpii,
starostele Blană,
zis Ursul,
a cerut să aruncăm în suliți
pe cel brav dintre noi –
să mulțumim lui Zamolxe!
Și s-a pornit sfadă – că unii doreau,
iar alții nu doreau astfel de jertfă.
Și gata-gata să pornească război între frați.
Atunci, am întins mâna,
cu dibăcie am prins gheara păsării
de pe cracă și... hart!
i-am pus-o starostelui pe masă,
zicând: Iată jertfa!
Și cu toții o au primit.
Iar de sus, din cer,
picura preste noi sânge de zburătoare.
Și în tăcere ne-am închinat...

locul din care vine răul
undeva în cartier un câine urlă cumplit
sirenele salvărilor se agață cu sunetul
lor alarmant de întuneric
lumina stelelor crește și descrește
cerul e luat parcă în stăpânire de o
ploaie de nave extraterestre, se apropie
ziua în care visele vor fi îndestulate
de zăngănitul gamelelor goale, alege de
acum numele celui ce nu te va părăsi
încă nu-s scrise toate cărțile
mai sunt morți de ucis
mai sunt vii de compromis
mai sunt biserici de demolat
cel mai firesc remediu pentru
a trata scârba este revolta

 Octavian Soviany
Mă pregătesc
să plec în exil
pe o insulă mică.
Nu am nevoie
decât de o lampă
şi o masă de scris.
Şi fiindcă oamenii
nu-mi mai spun de
multă vreme
voi încerca
să mă împrietenesc cu
Voi scrie poeme
pe un peşte uscat
cum am citit într-o carte
că fac laponele înţelepte.
Iar noaptea
voi privi uneori Carul Mare
şi-mi voi spune în barbă:
„Da, pesemne singurătatea
s-a născut pe vremuri
în steaua aceea.”

Liliana Popa

De pe crestele albastre coboară seara
Să-mi rotunjească umerii de piatră
Şi braţele şi vina neiertată,
De prin păduri se aude vioara
Şi vîntul ce aleargă prin corzile de crengi.
De pe crestele albastre coboară şi noaptea
Pe genunchii mei să îți facă culcuş
Şi vîntul adoarme pe creanga arcuş
Şi-ţi picură cînturi şi şoapta...
Pe genele mele albastre adorm
Poveştile pereche, neştiute, rătăcite.
Culese de pe străzile înguste
Ce seara în amurgse aud şoptite.
Dimineaţa, din ceaţă uşoară, din clar-obscur,
Lumina de jur - împrejur mă înconjoară,
Se înălţâ din abur de munte spre înalt, nefirească,
Şi îmi lasă o floare de colţ pe tîmpla mea albastră.
2015 - Busteni



Recunosc sunt aiurea de Halloween
Nu-mi amintesc să fi fost puștan la Mc Donald's
mă mai prostesc și eu ce vreți
de zece zile
zburdă cenușiii roboței & roboțele
merg de douăzeci de ani cu întreruperi programate
încerc să-mi rotesc - vor ei - brațul meu
de Roboțel Elice
"cât de repede pot" "Ce se întâmplă cu viteza elicei?"
mă întreabă ei crezând că intru în joc și vânez zombi
vârcolaci vampiri năluci de tip fantome tricolici
parcă aș face chiuretaj burții ce mi-a crescut
am acumulat straturi de slană ca un mare cârlan -
falsă sarcină parentală de Halloween
nu vreau să-mi umplu timpul în localuri ca lumea
"Se schimbă viteza roților dințate?"
vine vrăjitoarea tura-vura ce gură-cască cu mătura
angajata cu făraș și cu șapcă
stau în dreptul wc-ului
miroase doar a odorizant de mașină
mă arde în gât de atâta prizat substanța toaletei
acum doamna cu șapcă făraș a intrat la bărbați
iese după ce s-a ușurat
mai iese și un sportiv
mai iese tot ea c-un mop -
toaleta are intrare și din debaraua de Halloween
cred că toți suntem roboți roboțele
avem nevoie când ne enervăm și frecăm unii de alții
să bem ceva -

te cunosc după surâsul crud și
focul de vânzare dintre coapse
îmi amintești de trădări
și crime necomise
celui ce se plimbă pe trupul tău
și se rătăcește științific într-insul
cel ce îți trasează sânii sfioși
în căușul palmelor
și nu te interzice
(am pus lumina în dulap
în caz că va veni cineva să o caute)
e vremea ca
genunchii tăi se îndoaie
iar tu să nu te îndoiești de mine
sfârcurile îți mărturisesc sanguin tremurul
carnea ta îmi spune numele
niște umbre strânse pe tine

ne privim în ochi
rămânem unul în altul
abuzându-ne corect
în fața unei lumi greșite

Adrian Păpăruz



mi-aş fi dorit să te sculptez
cu mâinile goale
din toate pietrele vii
să te crucific
pe inima mea golgotă
ţi-am dăruit în schimb
ai putea sa mă ierți
sau să îmi mulțumești?

voi face din cuvinte cuib
mai întâi fire de tăceri între cer şi pământ
în împletitele ore ale zilei
simt mesajul
din neştiutul interiorului picurat din înalt
în tainici stropi de întuneric amestecat cu lumină
până la prima vedere în loc de cuvânt
peste ierburi întâlnite întâmplător
când vântul îşi aduce urmele
şi le roteşte în faţa ferestrei
pe o ramură cea mai înaltă a copacului-rege
rămas dator cu neuitarea
faţă de păsările ce au plecat
şi nu se mai întorc
un pas mai aproape şi pasărea
îşi ascunde nespusul din cuib
mâine dimineaţă îmi va lipsi veselul ei ciripit
nu pot deschide fereastra să nu aud
lecţiile ce-i fac pe oameni să creadă în zbor
e de ajuns să-mi amintesc de cei ce au zburat cu adevărat
sau de cei ce s-au aruncat de la înălţime în gol
nu ştiu dacă ai încercat vreodată să-ţi pui aripi
eu mă simt vinovată pentru ceea ce nu am încercat
acum când umbra e mai aproape de trup n-are rost
voi face din cuvinte cuib
şi liniştea îmi va stăpâni retina
oprită într-o pădure înverzită în cer

se încurcă în coarnele cerbilor,
o jumătate de întuneric apasă pe aer
o culoare respirată cu greu,
e devreme pentru ieșirea vieții
la păscut stele.
va veni în curând secunda aceea
care se desface
în două,
să-i iasă luna afară.
își cheamă femeia să-l spele
de umbrele lupilor.
ca un întâmplat strecurat prin sită,
ca o vină a venitului,
atârnă prin crengi, la uscat,
lumina începe să plângă.

Any Tudoran



cititorul revoltat sau poetul vinovat
de ce aș citi din poezia ta măi țucă neam de victimă înfășat în veșnice dureri născut dintr-un buget redus emoțional procreat la beție între un banal oral și sex stropit cu bere răsuflată cu înjurături de mamă retardată
de ce aș citi apologia dumnezeilor tăi falși care stau cu bâta la colț de stradă să îndrepte moravul păcătos al unui biet mâncător de cartofi și piftie de porc cu râgâit sănătos de usturoi
de ce aș citi scremutele tale obsesii de poet răsuflat inadaptat realității viața nu este doar o prostituată care mimează că îi place să înghită sperma unor indivizi bolnavi de sifilis infantil
cine poate contesta că simfonia cartofilor prăjiți răstigniți în ulei vegetal nu este poezie '' să vorbească acum sau să tacă pe veci...


Petru Ioan Garda
În toamna aceasta se-ntâmplă ceva
Ce nu s-a-ntâmplat pân-acum niciodată,
Căldura amiezii, bizară, ciudată,
Inspiră o teamă de ce va urma.
Ceva-i strecurat în văzduhuri și-n umbre,
O doză de straniu e-n melancolie,
În frunze e, totuși, din nou, poezie,
Dar strofele ies dureroase și sumbre.
Doar noaptea aduce-a octombrie-n fine
Și frigul din casă mă pune pe jar,
Mă face să tremur și-n somn să tresar...
Sau poate doar faptul că nu ești cu mine.
Violetta Petre
În toamna aceasta se-ntâmplă ceva,
Ce s-a întâmplat şi acum o vecie;
Arar, ţine vara şi-o toamna în ea,
Muşcându-i din frunze şi melancolie.
Şi ne mai minţim, deşi frunzele cad,
(Foşneşte tăcerea prin sevele-albastre).
Că nopţile-s scurte şi zile nu scad
Şi că-i încă vară-n poemele noastre.
Şi totuşi mi-e frig şi să tremur îmi vine,
Când, plânge-un amurg peste visele mele
Şi, poate, doar faptul că nu eşti cu mine,
Îmi biciuie vara şi-o ţine-n atele...
Replică la replică
Petru Ioan Garda
În toamna aceasta se-ntâmplă ceva,
Ce nu mi se-ntâmplă, se pare, doar mie:
Aproape mi-e teamă să scriu poezie,
Căci tropii tânjesc după replica ta.
Un șarpe albastru și lung mă-nconjoară,
Mă strânge, mă-mpinge cu forță la vale,
Visez un moment că sunt brațele tale,
Apoi văd că-i toamna, ciudată, bizară.
Și totuși, mi-e cald încă gândul - și scrisul,
M-agăț de iubire ca timbrul de plic,
Sperând să mai țină fiorul un pic
Și-odată cu el, să continuie visul...
Violetta Petre
În toamna aceasta se-ntâmplă ceva!
Şi cred că, era şi firesc să se-ntâmple,
Când simt poezia cum plouă pe tâmple
Şi buzele-mi murmură replica ta.
În braţele toamnei mă legăn şi eu,
Visez vinovat, că sunt braţele tale.
Dar, când mă loveşte un vânt în rafale,
Abia te zăresc, ca un trist imprimeu.
Şi totuşi mai pot să te-aduc lângă mine,
În versuri de dor te alint şi te chem.
Că, n-ai să m-auzi, ca şi tine, mă tem-
Hai, spune-mi, cum, toamna, s-o fac de ruşine?
Petru-Ioan Gârda
În toamna aceasta se-ntâmplă ceva,
Căci nu e o toamnă cum este oricare,
E toamna bizară, ciudată, în care
Revii către mine cu dragostea ta.
În sufletul meu este chin și dezastru,
Se vede că-n apele mării te scalzi,
Când ochii tăi tandri și umezi, și calzi
Mă-mbracă de sus până jos în albastru.
Mă simt ca-n furtună pe crâncene ape,
Mi-e toamnă, iubito, mă sperii cumplit
Și gândul îmi strigă "de ce-ai mai venit?"
Și inima-mi urlă să vii mai aproape!
Violetta Petre
Nu-i toamna aceasta la fel cum era -
Iubite - nfloreşte din nou liliacul,
Se-ncurcă în stele şi-n noi zodiacul,
Se-aprinde în cer pentru noi înc-o stea.
Nu-i vreme de chin, când în ochi mă priveşti -
Albastrul te cheamă-n poeme de vară,
Le am toate-n mine, chiar dacă afară
E toamnă. Tu vino, să-mi fii cât mai eşti!
Că vin eu, sau tu şi că-i toamnă în noi,
Nu-i nicio problemă, de-om fi împreună;
Ne-om ţine în braţe sub clarul de lună
Şi prin anotimpuri vom trece-amândoi...

Сергей Есенин / Serghei Esenin

"Не жалею, не заву, не плачу..."/ "Nu mă plâng, nu-mi pare rău, n-am milă..."

Nu mă plâng, nu-mi pare rău, n-am milă.
Toate trec ca florile, pe rând,
Veştejite-n auria toamnă.
Tânăr n-oi mai fi cât de curând.

Prea mult nici tu n-oi mai bate-aşa,
Inimă atinsă de răceală.
Nu-mi mai arde să mă plimb desculţ
Prin mestecenii plini de beteală.

Suflet de hoinar, prea abătut,
Îmi astâmperi vorba-nflăcărată!
Prospeţimea, dorul, le-am pierdut
Şi privirea mi-este tulburată.

Cu dorinţele devin zgârcit.
Viaţa mea, eu oare te-am visat?
Când pe calul roib eu am gonit?
Când, în zori, prin stepă, am cântat?

Lin cad frunze roşii de arţar,
Toţi suntem pe lume trecători...
Fie dar blagoslovită legea
Că-nfloreşti şi dup-aceea mori!

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Poti castiga, daca vrei ! - Modern Talking
"Ti-ai strans lucrurile intr-un bagaj,
ai plecat fara sa privesti înapoi,
cu inele pe degete si pedichiura facuta,
muzica este oriunde te duci.
Nu te potrivești în lumea mica din oras,
dar eu simt ca tu esti fata ce-o vreau,
cu inele pe degete si pedichiura facuta,
pleci din orasul in care nimeni nu te stie.
Poți castiga, daca vrei,
daca iti doresti, vei castiga,
pe drumul destinului vei vedea,
viata e mai mult decat o fantezie.
Ia-ma de mana, urmează-ma,
ah, ai un nou prieten pe veci.
Poti castiga, daca vrei,
daca iti doresti, vei castiga.
ah, haide, profita pe deplin
de-o nouă poveste de iubire aleasa,
ia-ma de mana la noapte,
iar sentimentele tale vor fi adevarate,
Ah, intunericul te gaseste singura,
continua sa mergi pe strazi fara sfarsit.
Esti la km. departare de casa ta,
dar, niciodata, nu doresti sa suni acasa.
Un loc de muncă stabil si un barbat tanar si frumos,
parintii ți-au hotarat viitorul,
cu inele pe degete si pedichiura facuta,
aceasta-i fila destinului tau..."

Cristi Neacsu
Pastelul de rezervă
i) Acuarele și iepuri cu fluturi
Decadente, remanente, latente, reflexiv absente,
Îmi fug toate acuarelele despre, spre iepurii de câmpie,
Ocolindu-și propriile umbre într-un ciob de ploaie
Despre, dinspre lumea meteoră,
Și fluturii de altădată, acum pe sfârșite,
Aproape lirici,
Într-un zbor al ultimei aripe,
Despre, spre nu se știe care altă zi de vară,
Imaginară, gregară, lombară, cvasi-cuaternară.
Absorbante, cromante, volante, cumva importante,
Acuarele-gând mă sucesc ombilical în jurul propriei axe
Și-mi dezbat kantian dezechilibrele-tangou,
Analizându-mă inversabil, de la polul sud încoace,
De la polul nord mai acolea, din colo încolo, anapoda,
Și fluturii de altădată, imaginându-și câmpiile,
Aproape lirici,
Nesățioși, pe tavanul răsturnându-mă perceptiv,
Mistificativ, justificativ, consumativ, semi-volitiv.
Romantici, geomantici, dirimantici, chiar gigantici,
Norii lui Novembre mă cunună-n caleidoscopul gri
Cu-n fel de imn plumburiu al poetului
Mirându-și mirarea autumnală, fără umbrelă,
Înapoia geamului fumuriu, într-o mansardă invizibilă,
Printre fluturii mentalistici uluind câmpiile-tavan,
Aproape lirici,
Admirându-și de pe jos podelele suprapuse estetic,
Epitetic, neoprofetic, peripatetic, absolut antitetic.
ii) Pastelul de rezervă
Și-mi întreb soba rece de ce nu-s lemne,
Și-mi întreb degetele reci de ce nu-s calde,
Și-mi întreb plumbul dacă are semne
Că-n Decembre soba mea tot mai arde.
Pe Decembre-l întreb ce prezice zăpada,
Si-l întreb dacă Moșul mi-aduce An Nou,
Și-l întreb cum să joc hochei în cada
Cu tușe de patinoar pe ghețarul-panou.
Și-mi gonesc adumbrirea printre iepuri,
Și-mi alung ploaia din fluturii calcinați,
Și-mi fugăresc frici reumatice-n șlepuri
Cu frunze cromatice, în nori dilatați.
Și-mi alung mirarea-n universul mirării,
Și-mi fugăresc pueril fluturii autumnali,
Și-mi desfid tavanul cu pasul exclamării
Prin ploaia dalbă-n ochii mei hibernali.
Și-mi întreb soba rece de ce nu-s lemne,
Și-mi întreb degetele vii de ce apa arde,
Și-mi întreb pe Decembre de are semne
Că-n plumbul rece soba o să mă scalde.
Și-mi aud ochii sărutând șiroaie-n aval,
Și-mi scriu epitaful mov pe o conservă,
Și îngheț cuvintele mute cu iz medieval
În metafore gri, într-un pastel de rezervă.
iii) Nomadul cu iarna aproape
Și mă dor oasele fluturilor mei reumatici, bătrâni,
Atât de bătrâni, aproape gata să treacă,
Și mă dor osteopatic, în ultimele frunze.
Flămânde, buzele-mi-arșiță sorb dârele ploii gri
Prelungindu-le avalul-rouă, picăturilor,
Și le culeg spre vad, cu-n sărut plumburiu.
Și-mi întorc flanelul pe dos ca pe aripa fluturelui
Admirându-și adumbrit decadența mov
Din reflexiile tavanului-podea, antagonist.
Absurde, mirările mi se înnoadă ombilical pe axe
Răsucite centrifugal în miezul șuvoaielor,
Atât de uimite, de parcă n-ar mai fi toamne.
Și-mi certific testamentul orb cu parafa înghețului
Alintându-i morgan muchiile, căzii diamantine,
Și mă semnez rece, ca iceberg-ul văduv,
În josul pastelului de rezervă.
Nomadul cu iarna aproape...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu