URECHISMUL ȘI TRADIȚIA

George  Anca – Liviu Bordaș - Gabriel Liiceanu – Octavian Soviany – Horea Porumb – Adrian Munteanu – Liliana Popa – Dumitru Ichim – Marilena Tiugan – Adrian Bucurescu – Ioan Potolea – Gheorghe Doni – Melonia Briciu Atanasiu – Ecaterina Petrescu Botoncea – Lora Levițchi – Nicolai Vorobehievici – Cristi Neacșu – Mihaela Ienutas – Gabriela Feceoru – Florin Vasilescu – Elena Păduraru – Justinian-George Paiuc – Marcel Vișan

 George  Anca

VASILE VOICULESCU

Vasile Voiculescu este unul dintre oamenii aleşi de Dumnezeu să propovăduiască cuvântul sfânt. (Adriana Vasile). Face parte din familia restrânsă a acelora care nu pot fi apreciaţi şi recunoscuţi la justa lor valoare decât după moarte. (Georgeta-Cristina Rafira). Postum, Vasile Voiculescu se relevă şi ca interesant prozator. (Florina Loliu). În Holocaust „unde ţipă doar păunii marilor trufii” a lăsat să decidă doar „jocul iubirii să mistuie gunoaiele lumii”. (Tatiana Iordan). S-a hrănit din substanţa evanghelică. (Georgeta Niculae). Ambiguitatea creşte sporind valoarea sonetelor, atunci când ideea dobândirii eternităţii prin iubire trimite la ideea înfrângerii timpului prin creaţia poetică. (Mariana Neacşu). Glasul iubirii eterne este glasul Domnului Iisus Hristos, pe care-l aud în biserica inimii cei cu o inimă curată, ca o împlinire a versetelor. (Agripina Păun). Sacralizarea iubirii smulge omul de sub tirania efemerităţii dăruindu-l cu eternizare. (Georgeta Soare). Arhaicul către care tinde constant poezia sa îl face să îndrăgească tot ce a fost creat de mâna lui Dumnezeu şi păstrat astfel. (Ionela Sima). Adept al gândirismului, Vasile Voiculescu promovează în lirica sa credinţele ortodoxismului românesc. (Liana Predescu). Ideii de iubire îi este asociat motivul luminii. (Elena Oancea). Destinul i-a hărăzit brutal eroului voiculescian o orbire ce-l poartă pe drumuri ostenitoare. Zahei nu se acceptă ca orb, considerându-şi boala vincecabilă. E o alegorie despre voinţă eşuată, de a ieşii din ghearele întâmplării. (Ionela Băloiu). Fiinţa lui Iisus se sfâşie între cele două chemări, ca între două forţe de sens contrar: cea umană, care îl face să refuze moartea, şi cea divină, car îl îndeamnă să accepte moartea, primind în schimb viaţa cea pură şi fără de sfârşit. (Mihaele Rădulescu). Semnificaţia poeziei „În grădina Ghetsemani” este că refuzul morţii (al destinului, al vieţii divine) este de fapt refuzul vieţii adevărate, al vieţii veşnice, venit din dificultatea omului de a se despărţi de viaţa pământească, violent apărată de puterea instinctului. (Ecaterina Vişan). Rămas fără vedere, Zahei descoperă existenţa unui alt mod de cunoaştere, lăuntric, realizat cu ajutorul spiritului. Anularea privirii deschise în afară, spre lume, ar însemna nu o pierdere de neînlocuit pentru erou, ci, dimpotrivă, deschiderea unei porţi spre adevărata cunoaştere a esenţelor, idee car concordă în genere cu semnificaţia mitului Marelui Orb sau al lui Zalmoxe din credinţa lui L. Blaga. (Simona Goia). Vasile Voiculescu este un mesager al cerului, iar poezia sa este o rază de lumină – poetul este ales al lui Dumnezeu – iar poezia sa este floarea veacurilor, ea este a unui creştin care, traversând zona practicii religioase, respiră în spaţiul iniţierii sacre. Mişcarea vieţii poetului este concentrată exclusiv în absolutul Dumnezeirii. Tânjind după integrarea în Absolut, poetul deprinde limba universală a rugăciunii, având nădejdea unei Vita Nova, ca Dante. (Georgiana Băjan). Bătrânul Voiculescu schimbă cromaticul din tinereţe cu dramaticul. (Anca Teleanu). Scenele biblice trimit către mitologia autohtonă şi spre comunicarea omului cu strămoşii săi. (Ana-Iulia Anton). Autorul acestei poezii a fost destinat în anii de după al doilea război mondial unei adevărate mucenicii, tocmai pentru aceste versuri de inspiraţie religioasă. (Georgeta Manea). Pentru a-şi ispăşi recluziunea într-un univers mic, numai în aparenţă mare, omul trebuie să apeleze la dragoste, dar înţeleasă nu ca una ternă, biologică, bazată pe chimismul sentimentelor trecătoare, ci aproape ca o teofanie, o apropiere de Principiul Prim, de Creatorul Lumii, redată în poezie metaforic, căci „Dragostea-i unica vecie dată nouă”. (Ana Manea). Poetul e un păstor, poezia sa este turma. Vasile Voiculescu, asemenea Domnului Iisus Hristos, are datoria de a lupta cu forţele întunericului: „Şi nu trăieşti decât când străluceşti”. (Ana-Maria Stan). Manifestă o supunere umilă, necondiţionată faţă de Dumnezeu, despre care crede că este singurul în stare să ocrotească sufletul omului de pericolele păcatului: „Tu, Doamne, ştii că-i bine şi drept ceea ce-ţi cer, / Nu zăbovi în ruga uscatelor păduri, / Trimite-mi pâlc de îngeri, în spate cu securi.” (Oana Cristina Iordache). Numele personajului ne trimite cu gândul la vameşul Zahei din Noul Testament. Cei doi se înrudesc prin voinţa de a vedea: Zahei orbul caută nu doar o vindecare anatomică, ci şi o iluminare lăuntrică, iar vameşul doreşte să-l vadă pe Iisus. (Carmen Dumitrescu). Asemănător cu eroul tragic din perioada clasică a tragediei, (nu) cu Oedip, a cărei orbenie finală este liber asumată în clipa în care i se dă să se vadă pe sine, ci cu ciclopul, cu titanii, cu anumiţi eroi aparţinând unui strat mitologic arhaic. Şi totuşi, o asemănare se poate găsi între Zahei şi Filoctet, cel suferind de o rană pestilentă, personajul tragediei lui Sofocle. Asemenea lor, dar şi asemenea biblicului Iov, Zahei nu se poate împăca cu năpasta ce s-a abătut asupra lui. (Irina Tătuc). Cuvântul (Logosul) a dat lumii conştiinţa de sine, încrederea de a se exprima. Mesagerul unităţii între Pământ şi Cer, între cădere şi înălţare omenească atinse prin limbaj este „vulturul iubirii” cel cu „gheare de aur” (Monica Salomeea Niţă). Voiculescu este scriitorul care a dat povestirii româneşti o altă soartă literară, iar proza lui narativă, într-o bună traducere, şi-ar croi drum în literatura universală. (Rodica-Elena Buzăţoaia). Numele personajului ne duce imediat cu gândul la vameşul Zahei din Noul Testament care, în urma vizitei lui Iisus în casa sa, se hotărăşte să-şi îndrepte greşelile şi să-şi împartă jumătate din avere săracilor. Romanul inistă pe legătura ce există între personaj şi apă. Simbolul magico-religios al apei este multiplu: suma universală a virtuţilor: ele sunt font et origo, rezervorul tuturor germenilor, ele simbolizează substanţa primordială din care toate formele se nasc şi în care toate se întorc, prin agresiune sau cataclism. Apa afundării şi a mântuirii ne este înfăţişată în momentul în care puhoaiele Buzăului îi îneacă falşii tovarăşi de drum spre Dervent. Zahei ne apare ca un alt Noe. Îmbrăţişarea dintre Dunărea mamă şi orb, fiul ei, poate fi considerată un botez, raportând-o la imaginea iconografică a Botezului lui Iisus. (Iuliana Udrea). Sonetele închipuite ale lui Voiculescu ascund şi un al doilea plan, încărcat de obscurităţi voite. S-a precizat lipsa de precizie a obiectului, ezitarea între un el şi ea. Voiculescu vorbeşte despre „puternicul meu domn”, de „prinţ ermetic”, dar şi de „scumpa mea”, „iubita mea”, întreţinând cu bună ştiinţă confuzia. Romanul îşi confundă însă deliberat personajele. Androginul este un simbol de largă circulaţie în literatura romantică. Acesta sugerează prima fază a creaţiei, aceea în care genurile nu există. (Adeluţa Coman). Împotriva voinţei de a-şi reface puritatea şi de a-şi redobândi lumina, orbul îşi simte fiinţa coborând ineluctabil pe scara întunericului acaparând (lumina interioară se stinge şi ea), ca şi cum personajul ar semnifica ispăşirea continuă a păcatului său originar, acela în urma căruia şi-a pierdut privirea. (Mădălina-Elena Popescu). Eroul caută frenetic lumina pierdută. (Iuliana-Ştefania Pănescu).

„În Grădina Ghetsemani”. Poezia face parte din volumul „Pârgă”, apărut în anul 1921, volum care marchează afirmarea originalităţii stilului lui Voiculescu. Deşi majoritatea temelor erau anticipate în primele sale volume, poetul depăşeşte tradiţionalismul sămănătorist prin spiritualizarea imaginii şi înnoirea expresiei. Acum tehnica poetului este mai precizată, iar relieful expresiei este mai individualizat. Scenele şi motivele biblice nu mai sunt simple elemente decorative, ci alegorii ale neliniştilor omului în aspiraţia către Dumnezeu.

Punctul de plecare al poeziei „În grădina Ghetsemani” se află în Evanghelia Sfântului Luca: „Şi când a sosit în acest loc, le-a zis: Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită. Şi El s-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră şi îngenunchind se ruga, zicând: Părinte, de voieşti, treci de la Mine acest pahar... Dar nu voia Mea ci voia Ta să se facă! Iar un înger din cer s-a arătat Lui şi-l întărea. Iar El, fiind în chin de moarte mai stăruitor se rugă. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ. Şi ridicându-se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui şi i-a aflat adormiţi de întristare.” (Luca 22, 40-46).

Motivul rugăciunii lui Iisus în Grădina Ghetsemani apare frecvent în numeroase lucrări de artă. Vasile Voiculescu menţine în structura poemului majoritatea detaliilor din textul biblic pe care le dezvoltă într-o ţesătură poetică străbătută de o mistică devoţiune. În poezia de inspiraţie religioasă, imaginea lui Iisus apare, de obicei, asociată cu tema durerii, scriitorul oprindu-se asupra patimilor acestuia.

Rugăciunea din Grădina Ghetsemani are loc înaintea arestării lui Iisus de către escorta înarmată condusă de Iuda. Poetul se opreşte asupra acestui moment, în care Iuda apare înspăimântat de apropierea patimilor predestinate de Tatăl.

Întreaga poezie se organizează, astfel, în jurul elementelor ce ţin de natura duală a lui Iisus. Înaintea martiriului, Iisus ezită. Îndoielile şi neliniştea, teama de moarte sunt ale omului, depăşirea momentelor de zbucium, de teamă, ţin de natura divină.

În prima strofă poetul compune imaginea iconică a lui Iisus în Grădina Ghetsemani, accentuându-se, spre deosenire de reprezentările picturale, zbuciumul omenesc, lupta cu un destin care-l înspăimântă: „Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea într-una”. Prin contrast vizual se pun în opoziţie omenescul şi divinul, sugerate, pe de o parte de sângele care reprezintă viaţa terestră şi, pe de altă parte, albul, simbolul purităţii cereşti. Intensitatea durerii capătă proporţii cosmice, întreaga natură fiind străbătută de o jale metafizică, „Şi amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna”.

Cele două strofe care urmează dezvoltă tragedia omului înspăimântat de patimile crucificării, dar şi depăşirea acestui moment prin înţelegerea sensului misiunii divine a lui Iisus. Prin alternarea perspectivei, îndoiala, ezitarea sunt amplificate. „Infama băutură”, simbol al păcatelor omenirii ce trebuie răscumpărate prin jertfă, se ascunde sub aparenţa înşelătoare a mierii, veninul se asociază cu dulceaţa. Lupta cu moartea depăşeşte limitele unei drame omeneşti, ea reprezentând alegoric esenţa eternului conflict dintre suflet şi trup, dintre spirit şi materie.

Ultima strofă completează cadrul tradiţional evanghelic din prima strofă. Imaginea terifiantă a măslinilor care „păreau că vor să fugă din loc să nu-l mai vadă” amplifică tragismul viziunii. Un vânt de spaimă frământă lumea, anunţând martiriul care va (urma) schimba destinul omenirii. Ultimul vers, „Şi uliii de seară dau roate după pradă”, e încărcat de sugestii premonitorii.

Epitetele, în majoritate exprimate prin adjective, definesc dimensiunile zbuciumului interior, mai puţin cadrul, care este redus la câteva elemente esenţiale.

Proiectarea acestei drame într-un timp mitic se reliefează, la nivel gramatical, prin folosirea verbelor la timpul imperfect, toate fiind predicate ale propoziţiilor principale. (Rodica-Ancuţa Dinu)

Cuvântul a dat lumii „conştiinţa de sine”, putinţă şi încredere de a se exprima, voinţa de a condensa gândul demn de reţinut în concepte, vocabulele de dragoste, pe cele de ură,, de formulare a ideii de libertate, devenind un „sol al dezrobirii” magmei dinlăuntrul fiinţei în şuvoiul de lavă al cuvintelor dăruite în exterior. (Viorina Muscalu). Luptând pentru lumină Zahei se zbate să nu se înstrăineze de sine, de fondul său de puritate. El vorbeşte, ca uriaşii lui Creangă, colorat şi liniştit, cu conştiinţa triumfului asupra mediocrităţii. (Mihaela Irimioiu). Lostriţa este văzută în trei ipostaze: fabuloasă – „lostriţa vrăjită”; diabolică – „ieşită la liman sub coasta iadului”; umană – „sta lungită la soare ca o domniţă”. (Elena-Ramona Ţilică). Epitetele potenţează chinul lui Iisus, „apa verzuie”, „veninul groaznic”, „infama băutură”, iar personificarea măslinilor, care „se frământau” şi „voiau să fugă” înspăimântaţi de suferinţele pe care urma să le îndure Iisus, oferă dimensiuni cosmice zbuciumului divin. (Mariana Dinescu). Pe un rest de plută se afla o fată care, adusă la mal, i-a zâmbit lui Aliman şi a cerut de mâncare. Această fată nu avea nici un nume, aşa că Aliman o numeşte Ileana. Nu a fost mult până acesta se îndrăgosteşte de Ileana, dar în zadar, pentru că mama fetei vine şi o ia pe aceasta. (Elena Sorina Stoica).

În lirica de factură religioasă a lui Vasile Voiculescu întâlnim teme şi motive biblice din Noul Testament şi din Vechiul Testament. De asemenea, întâlnim două direcţii, una apostolică – în accepţia biblică a termenului, şi una isihastă, de implicare a eu-lui în actul credinţei şi al rugăciunii, în care credinciosul se află într-un dialog permanent cu Dumnezeu.

Poezia „Taborul” are semnificaţii adânci ce reies din modalitatea de transfigurare a Luminii Sfinte, preludiul transfigurării religioase a credincioşilor. Lumina Sfântă trebuie corelată cu două aspecte pe care poetul le evidenţiază: dublul statut al credinciosului, acela de spectator dar şi de participant la schimbarea la faţă, la o transfigurare a Mântuitorului Iisus Hristos; inhabitarea divinului. Lumina transfigurează atât umanul, cât şi elementele cosmicului: soarel şi luna.

În poezia „Pe cruce” Vasile Voiculescu valorifică artistic o altă secvenţă din biblie: calvarul şi expresia lui Iisus Hristos pe cruce. Aici se sesizează un portret în oglindă al protagonistului. Durerea suferinţei şi expierea sunt surprinse succint, intensitatea lor fiind sugerată vizual. Superlativele stilistice („arşiţa grozavă”) şi folosirea verbelor la indicativ imperfect sugerează o acţiune de durată, împingând realul pe partea fabulosului şi făcând imaginea de ansamblu apocaliptică. În poezie sunt potenţate suferinţele Lui Iisus, iar durerile lui reprezintă şi rezumă suferinţele tuturor oamenilor. În partea a doua accentul cade pe „spamele durerii” morale, deoarece Iisus trebuie să îndure hula cărturarilor, batjocura mulţimii isterizate. Strofa finală surprinde contaminarea prin somn a vegetalului şi a umanului, ca prefigurare a thanatosului. Prin moartea Sa pe cruce, prin jerta de Sine, Iisus a luat asupra sa păcatele tuturor oamenilor. Prin moartea Sa demnă, Iisus Hristos s-a ridicat deasupra condiţiei umane.

„Iisus pe ape” redă secvenţa biblică a umblării Mântuitorului pe ape, o teofanie prin care a arătat ucenicilor Săi puterea Sa dumnezeiască. Aici se dezvăluie în toată măreţia Sa, oferind ucenicilor un exemplu de mărinimie şi bărbăţie creştine, spre a nu pierde nădejdea în Dumnezeu. Ideea fundamentală a acestei poezii este aceea că mântuirea oamenilor stă sub semnul crucii.

Iisus Hristos apare şi în poezia „Pregătiri de cină”. Personalitatea Lui este conturată prin tehnica contrastelor între starea sufletească dramatică şi veselia ucenicilor. În poezia lui Vasile Voiculescu, „mielul molatic” este alter ego-ul lui Iisus. Imaginile şi gesturile trimit la naraţiunea biblică: mielul mirosind a lapte face aluzie la Cel fără de păcat, iar somnul toropitor este somnul morţii.

Ideea fundamentală a poeziei „În Grădina Ghetsemani” este aceea că luând viaţa pe cont propriu, căpătând conştiinţa de Sine, Iisus cugetă la apropiata Sa moarte prin crucificare. Prin zbuciumul sufletesc îşi dezvălui treptat întreaga măreţie morală, conferindu-I lui Iisus o aură de personaj tragic. (Maria Cristina Ivan).

Oare nu era în grădina Ghetsemani o altă ispitire? (Georgiana Lazăr).

Poezia „În Grădina Ghetsemani” interpretează liber o scenă-simbol pentru creştinism, relatată în Evangheliile lui Matei, Marcu şi Luca: Iisus vine cu ucenicii săi pe muntele Măslinilor şi le cere acestora să vegheze împreună cu el. Se depărtează de ei, cade cu faţa la pământ, rugându-se fierbinte şi când se întoarce găseşte discipolii dormind. Neputinţa apostolilor de a învinge somnul, un eşec spritual, are o semnificaţie profundă: „veghea iniţiatică” deşi limitată la câteva ore s-a dovedit mai presus de puterile omeneşti.

Poezia lui Vasile Voiculescu exploatează dogma incarnaţiei: Hristos este logosul devenit trup, este cel care face legătura între Dumnezeu şi Sf. Duh, adică între Dumnezeul care creează existenţă şi Dumnezeul care este în noi. Iisus, ca om, trăieşte în grădina Ghetsemani un moment de teroare tanatică. Refuzând paharul el încearcă să eludeze ceea ce este scris să se întâmple, după voinţa Tatălui: arestarea, judecarea, răstignirea – moartea prin care să fie mântuită lumea. Suferinţa lui Iisus, care într-un moment de slăbiciune repudiază misiunea divină, este surprinsă pictural: paletă coloristică restrânsă (roşu, alb, verzui), compoziţie simplă, difuzia durerii în univers (Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna).

Termenul de „pahar” folosit atât în biblie cât şi în poemul voiculescian trebuie înţeles în sens spiritual, evocând momentul când omul bea cupa amărăciunilor pe duratra vieţii sale, cât şi în sens material reflectând clipa expierii sale, în care Iisus însetat a băut oţetul ce i-a curmat şirul suferinţelor.

Poemul voiculescian evocă lupta Mântuitorului cu propria soartă şi temerea lui firească de a lua „paharul” suferinţelor omeneşti. Supunându-se voinţei şi hotărârii divine, Iisus sfârşeşte prina a-şi accepta destinul şi – renunţând la trăsăturile umane – implicit „El uitase de viaţă”.

Poetul religios adaugă evenimentului biblic al rugii lui Iisus şi pe cel al Patimilor Mântuitorului, încheiate cu moartea lui prin răstignire. Între cele două momente temporale s-a plasat răgazul psihologic, al îndoielii de sine şi al deciziei compensatorii de a se sacrifica pentru purificarea de păcate a întregii lumi, izbăvite prin moartea celui curat şi fără vină.

Hristos va plăti cu moartea binele suprem pe care-l reprezintă dragostea de oameni şi mântuirea lor. (Ioneta Emanuela Manea).

Sonetul CLXX (16). „Sămânţa nemuririi, iubite, e cuvântul, / Eternul se ascunde sub coaja unei clipe / Ca-n oul ce păstrează un zbor înalt de-aripe...”

Existenţa concretă, ca şi faptele de imaginaţie sunt concentrate în limbaj. Există un mit al Logosului sacru, aşa cum au fost înregistrate mituri ale eroilor, ale iubirii, ale morţii sau ale jertfelor umane creatoare de frumos artistic. Limbajul este domeniul imaginarului instrumentalizat în unităţi sintagmatice. El are o natură ambivalentă, ca simplă funcţie de comunicare, ori ca rostire creatoare de semnificaţii. Putem astfel aprecia că sonetul (CLXX), al 16-lea după numărul poemelor scrise de V. Voiculescu, constituie un elogiu entuziast adus de poet Logosului cu funcţie mitică întemeietoare.

Ca şi I. Barbu în „Oul dogmatic”, Voiculescu recurge la simbolistica oului – formă redusă a cosmosului – în miezul căruia se repetă creaţia lumii de la început: în matricea ovoidală este întipărită mişcarea „aripilor” care, odată eliberată din coaja originară, se va transforma în „zbor” către tăriile cereşti. Cuvântul a dat lumii conştiinţa de sine, putinţă şi încredere de a se exprima, devenind un „sol al dezrobirii” magmei dinlăuntrul fiinţei în şuvoiul de lavă al cuvintelor dăruite în exterior.

Mesagerul unităţii între Pământ şi Cer, între semnul lingvistic şi sensul cuvântului, între cădere şi înălţare omenească, atinse prin limbaj, este „vulturul iubirii” cel cu „gheare de aur”. Simbolistica regalei păsări de pradă este extrem de variată, ambivalenţa semnului: el sugerează răul (războiul) şi moartea, dar şi lumina soarelui, alături de focul purificator. V. Voiculescu îi atribuie conotaţii benefice, de pasăre a izbăvirii, care sparge tiparele închistate ale lumii şi ale cuvântului, urcând la ceruri înţelesurile noi, răpite – cu iuţeala zborului – din „ţăndările” sensurilor învechite.

Poetul îndeamnă fiinţa prietenă (prin vocativul „iubite”!) să-şi regăsească inocenţa primară în „puritatea dintâi” a cuvintelor întemeietoare de sensuri în lume şi să se topească în „zeiasca voluptate” a rostirii semnificative. Acestea sunt, în viziunea poetului, „cheile magice” ale cuvântului oferit omului de generoasa divinitate tutelară: el instituie o semnificaţie, pe care o raportează mereu la universul real; imaginează, fabrică noi înţelesuri, reconstruind realitatea de la capăt; evocă o altă lume, adevărată ori numai închipuită, deja căzută în omeneasca uitare, ca şi omul.

Putem vorbi şi de funcţia eliberatoare, cathartică a cuvântului, pentru că el descătuşează lumea din codurile fixe şi perimate în timp, prin care a fost receptată, redându-i însuşirea primordială de a fi inepuizabilă. (Elena Raluca Manea).

Esenţa atitudinii liricie a lui V. Voiculescu rezultă din credinţa în posibilitatea răscumpărării fiinţei umane, a salvării sufletului printr-o imensă suferinţă. Scrierile lui cu caracter religios sunt poeme ale măreţiei şi mizeriei iubirii, ale Tatălui nostru Ceresc, ale Fiului, ale luptei permanente din sufletul uman. (Maria Magdalena Stanciu-Toma).

Reluând, în apusul vieţii, sâmburele tematic şi contextul filosofic al sonetelor lui Shakespeare – scrie profesoara Zoe Dumitrescu Buşulenga – Voiculescu a intrat şi el într-o convenţie. Dar, la el, convenţia este pretextul unei intrări într-o confesiune ultimă. Ca o contraparte a durerii, a iubirii frustrate, a patimilor cărnii, a dezgustului şi a remuşcărilor, sentimentul se purifică prin imagini şi se (subliniază) sublimează în idi poetice de o considerabilă înălţime. Revanşa geniului asupra celor de rând se ia cu o forţă dramatică de persuasiune. El, cel care ştie, se îmbracă în mag ori în demiurg, adică în haina celui apt de transcendere.

Fiecare dintre sonete este, în acest sens, iniţiatic. Sonetele se adresează poeziei mai vechi a lui V. Voiculescu, în măsura în care se adresează poeziei, dar şi experienţei ultime.

Legându-se de versurile mai vechi, continuându-le şi explicându-le, Ultimele sonete... rămân, totuşi, o operă autonomă, experienţa brută a unui creator într-un timp al creaţiei.

Poetul nu se mai adresează unui anumit public, el nu are un public, el scrie pentru a se supune condiţiei sale de creator; scrie, spune V. Voiculescu, pentru eternitate.

El se autoexilează şi într-un timp al literaturii – Renaşterea, dar şi într-un „limbaj”, într-un discurs care marchează alt discurs: exilatul transmite mesaje într-un limbaj ce este accesibil doar iniţiaţilor: celor pentru care Literatura este un domeniu sacru. Dacă Primăvara renascentistă poate fi unul dintre decorurile sonetelor, ea este, în aceeaşi măsură, subminată de „anotimpul exilului”: de anotimpul „limbajului voiculescian”.

În sonetul al cincilea renaşterea voiculesciană îşi mărturiseşte, aşa cum o va face de multe ori pe parcursul sonetelor, impasul; nu primăvara, nu anotimpul reînvierii „dă buzna”, ci iarna, mărturie a impasului; încoronările celorlalte sonete sunt acum „descoronări”; anul îşi leapădă coroana, refuză regalitatea, stăpânirea. Întrebării iniţiale îi corespunde alta, adresată altui domn; surghiunul temporal este şi unul spaţial.

În ultimele sonete... temele sunt sumbre, gerurile, zăpezile sunt ucigătoare. În sonetul al 22-lea poetul e „dezghiocat de vise de promoroacă”, de „amarnice vântoase de gânduri şi nesomn”. Imaginea fundamentală a copacului serveşte din nou la construirea unei alegorii; invocaţia („Îndură-te, coboară şi vino de mă vrei / Pân’ nu s-aştern pe mine solemnele zăpezi”) are în vedere finalul. Zăpezile solemne nu lasă nicio şansă, ele reprezintă sfârşitul; dincolo de ele nu mai e nimic. Îngheţul ca moarte apare şi în sonetele 32 şi 52. Şi, numit prin perifrază, în altele. El aparţine canonului, petrarchismului, poeziei galante, primului registru de metafore ale poeziei. Dacă anotimpul de referinţă al Ultimelor sonete ... e primăvara (corespunzătoare, literar, Renaşterii), cu expansiunile ei florale, cu armoniile ei vegetale, dar mai ales cu „învierile” petrecute sub semnul ei, iarna e un anotimp al gestaţiei, al pregătirii miraculoaselor Renaşteri. Nu numai atât însă: zăpezile, îngheţul, frigul aparţin unui lanţ de opoziţii ce ar pune în cumpănă valorile vieţii. Anunţarea frigului sau a zăpezilor poartă mereu un aer sumbru: se intră într-o lume interioară, se coboară în Hades. Iarna încheie un ciclu: vorbeşte despre un sfârşit. Zăpada egalează contrariile, frigul anulează mişcarea. Decor în sonete, hibernalul reprezintă şi un element al „competiţiei” poetice, echilibrând patimile, mereu aflate în plină ardere, temperând combustia sentimentelor. Veghea caracteristică eroului din sonete revine în sonetul al cincilea; se veghează, aici, „iubirea plăpândă”, aşa cum este „o comoară-n veci hărăzită”; acum dezlănţuirea comparaţiilor ne anunţă că suntem în plină competiţie poetică; în stil competitiv, poetul e un Argus, dar nu cu o sută de ochi, ci cu o mie.

Imaginile „titanice” primesc noi referinţe în sonetul al şaselea; în bestiarul voiculescian apare vulturul, bineînţeles rănit; apare şi o „osândă” care, rostită de partenerul erotic, devine „lege de aur pur şi greu”. Ar trebui să studiem, aici, rolul metalelor preţioase în poezia lui Voiculescu.

Sonetul 90 – all 244-lea sonet imaginar shakespearean – vorbeşte de ieşirea din starea „sacră”, de ieşire în condiţia vremelnică: umilinţa mărturiei nu-i egală decât cu orgoliul cu care se oficia ceremonia unirii. „... Îngăduie să-ţi spun,  / Oceanule de geniu ce-n veci chiar şi uitarea / Cine-ar putea, cu atâta mai mult un biet nebun, / Şi în ce chip pe lume să pângărească marea?” Poetul şi-a regăsit condiţia „pământească”, timpul său „sacru” a luat sfârşit. Cuvintele retragerii numesc starea de excepţie, extraordinara aventură, condişia „iraţională” a unirii (e înfăptuită de „un biet nebun”). Aventura s-a terminat; la fel cum, altădată, Babel nega drepturile poetului de a atinge divinitatea, sfârşitul sonetelor subliniază eşecul. Luarea la cunoştinţă a condiţiei fragmentare, acceptarea ei, relansează ideea „numelui”, cel ce vorbeşte are acum o identitate din nou exactă, el e din nou Mefisto, dar un Mefisto al parodiei, profan.

Ieşirea din starea sacră desacralizează sonetele; poetul ce le-a înfăptuit nu mai e geniul, ci unul care poate încerca starea de umilinţă: „Am cutezat atuncea, îngenuncheat umil, / Să te cobor... jos... până-n adânca mea smerenie...”

Odată despărţit de timpul shakespearean, ruga poate deveni o modalitate poetică; poetul se adresează marelui creator aşa cum s-ar adresa Divinităţii. Primii tălmaci ai textelor de cult nu foloseau alt mod de a se adresa scriptelor sfinte: „De-am tălmăcit cu umbre lumina ta regească / De lacrimi, ca şi ochii, mi-s versurile ude. / Te-am îngânat ca pruncul ce-nvaţă să vorbească / Şi-n râvna-i scâlciază cuvintele ce-aude...”. Extraordinara experienţă a poeziei a luat sfârşit, timpul îşi regăseşte matca lui proprie. Poezia redevine o problemă de limbaj, într-un timp ce este, acum, al cuvintelor: izgonite din „paradis”, ele devin „imaginare”, palidă copie a marilor cuvinte, sanctificate de Creator. (Virginia Cristina Zamfir).

Apariţia în 1964, la un an după moartea poetului Vasile Voiculescu, a „Ultimelor sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu”, a provocat o mare surpriză. Distinsul critic şi istoric literar Perpessicius aprecia în prefaţa volumului că este „una din marile zile festive ale lirismului nostru contemporan”. Vladimir Streinu, înfăptuind o analiză a întregii opere a poetului buzoian, este de părere că „Sonetele constituie o doctrină a iubirii, o erozofie”, născută dintr-un mimetism liric superior. (Elena Popescu). Erosul transcende existenţa omenească dând timpului sens, al cărui corespondent spaţial în ordine absolută este nemărginirea. (Dumitra Nuţă). Deznodământul povestirii trimite către mitul totemic, acela că strămoşul tuturor vieţuitoarelor lumii este peştele, ca motiv mitic, arhetipal în mitologia populară autohtonă. (Raluca Niţu). Între anii 1947 şi 1958 Voiculescu a conceput cele mai semnificative poeme de dragoste, reunite în volumul apărut postum „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de...”, alături de romanul fantastic „Zahei Orbul”. (Antoaneta Carmen Coman).

Poeziile care îl reprezintă cu adevărat pe marele poet religios V. Voiculescu au fost scrise între 1949-1958. Prin meditaţie şi prin exerciţiile spirituale ale isihiei el depăşea starea de extaz şi se ridica până la aceea de entaz. Rodul literar al acestei experienţe este ciclul „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu”. Iconografia cristologică e destul de bogată în lirica de inspiraţie religioasă a lui V. Voiculescu. Din această categorie fac parte poeziile: „Magii”, „În grădina Ghetsemani”, „Pe drumul de aur al Sidonului”, „Iisus pe ape”. (Irina Piţoiu).

Liviu Bordaș

Urechismul şi tradiţia formelor fără fond în cultura română

Prim studiu de patologie oriental(ist)ă

1. Beţia de cuvinte

În cartea lui despre părintele criticii româneşti, Nicolae Manolescu scria că "o polemică adevărată e un motiv de apropiere şi de stimă între adversari, care, despărţiţi în cutare privinţă, se simt înrudiţi pe planul superioarei intelectualităţi". După această definiţie, articolul polemic pe care dl. E. Ciurtin (EC de acum înainte) mi l-a dedicat în numărul anterior al revistei Idei în Dialog – dar care a circulat deja pe internet într-o versiune ce l-ar fi făcut invidios pe Vadim – nu poate fi considerat o veritabilă polemică. Coborându-se la interese personale şi la atacuri ad hominem, el nu inspiră nici stimă şi nici vreo înrudire.

Ieşirea polemică a lui EC este provocată de recenzia pe care am făcut-o ediţiei româneşti, îngrijite de el, a memoriilor lui J.M. Honigberger. În articolul său, el încearcă să foloseasca reţeta victorioasă a polemosului maiorescian, adresându-mi-se pedagogic şi cu superioritate, imitând, atât cât poate, ironia şi abilitatea regizorală de punere în scenă şi închizând "polemica" de îndată ce şi-a făcut numărul. Dacă ironia voită îşi atinge ţinta cu puţină bunăvoinţă din partea cititorului, ironia involuntară îi reuşeşte însă pe deplin. Căci, deşi acum ar vrea să fie un Maiorescu – aşa cum în alte ocazii îi place să descindă din Eliade şi Culianu –, prin ceea ce face el se situează exact în tabăra opusă. Adică în tradiţia non-critică înrădăcinată în poligraful V.A. Urechia şi ilustrată de orientalişti şi istorici ai religiilor precum, dintre cei vechi, Gheorghe Popescu-Ciocănel iar, dintre cei noi, unii pe care prefer a-i lăsa să sune în gura lui.

Asemenea lui Urechia, EC s-a dedicat unei activităţi de animator şi organizator, dispreţuind ca şi acesta critica formelor fără fond şi perseverând să se ilustreze în diverse domenii savante înainte de a deveni un specialist al lor. Ca şi Urechia, s-a străduit să propage în lume numele ştiinţei româneşti şi tot ca el, nefiindu-i recunoscute meritele în ţară, a căutat confirmarea în afara graniţelor ei, spre veşnica ruşine a criticilor ingraţi. Dacă primul a avut norocul unor vremuri de început când putea să se întindă de la organizarea şcolilor săteşti până la Academie şi Ateneu, cel de-al doilea se mulţumeşte – deocamdată şi nu din modestie – cu doar două domenii specializate: "istoria religiilor" şi "studiile asiatice". Dacă primul a avut relativ degrabă sprijinul statului şi al partidului său, ocupând multiple poziţii academice şi politice, cel de azi a aspirat doar la ele fără să le dobândească încă.

Portretele pe care Hasdeu şi Maiorescu i le-au făcut lui Urechia dau caracterologia tipului a cărui tradiţie o perpetuează EC. Citez direct din Beţia de cuvinte: "Oh, d-sa vorbeşte cu preferinţă despre lucruri pe care, necunoscându-le însuş bine, presupune că nici cititorii nu le cunosc, şi pe acest fundament înşiră la cuvinte de o fenomenală combinaţiune. [...] Dar unde este tare d. Urechia este în citarea de nume proprii. Acolo d-sa se află în elementul său, începe a-şi pierde cumpătul, sonul gol al cuvintelor de botez şi de familie îl transpoartă în acea lume fericită unde prozaica lege a logicei şi a exactităţii ştiinţifice nu mai domneşte. Cu deosebire ne preumblă atunci prin ţara spaniolilor pe unde controlul este mai greu..." Singura diferenţă faţă de timpul lui Maiorescu este că, fiind azi mai apropiaţi de spanioli, locul acestora a fost luat la EC de indieni. "Dar în starea intelectuală în care se află d-sa când scrie nici nu e vorba de exactitate a citărilor. Totul e ca sonul gol al numelor proprii să producă efect..." Urechia şi-a găsit cu rapiditate atât admiratori cât şi emuli pe măsură, precum cel de care se ocupă Maiorescu în continuare: "D-sa pare a fi de la Ploieşti, căci ne vorbeşte despre «un colţ al ţărei unde m-am ploeştit – era să zic pleoştit». Acest domn de la Ploieşti, eram să zic ... are mult spirit. D-sa iubeşte «la causerie» ca la Paris [...] Dar nu pentru aceste galanterii ploeştite, eram să zic... intră d. George Marian în această mică cercetare. D-sa merită a figura în ea fiindcă împărtăşeşte ameţeala d-lui Urechia în privinţa numelor proprii."

Pentru a nu reţine prea mult atenţia asupra istoriei acestei tradiţii culturale româneşti de care mă ocup pe larg în altă parte, voi trasa direct portretul robot al savantului urechist. Publicist mereu zorit şi mereu recent informat, dispreţuind simţul proporţiilor şi gustul original, adept al frazeologiei zumzăitoare, debusolat de lecturi savante pentru care nu are suficientă pregătire ca să le mistuie, deşi convins că palpează mereu mersul timpurilor şi al ideilor. Zelos ostenitor al condeiului, colecţionar şi muzeograf, expert al ţuţăritului cu nume mari la activ. Nimeni şi nimic nu-l pot împiedica: el se bagă peste tot pentru a fi văzut şi auzit, fie că are sau nu ceva de spus, se află în treabă şi atunci – sau mai ales atunci – când nu are nici o legătură cu subiectul. Cărturar harnic cu aer de savant profund şi apăsat de responsabilităţile asumate pentru viitorul şi sănătatea ştiinţei româneşti, aspirând să devină repede un descoperitor precoce şi un geniu, un pionier şi un mentor, un fruntaş şi un ctitor. Angajat a susţine că există un "fond" căruia e chemat a-i oferi "formele" providenţiale, el preferă să se afirme ca savant în loc să devină unul şi crede că a devenit atunci când şi-a propagat numele prin reviste şi ziare. În scrierile sale, condimentate cu desanturi agitatorice, ambiţia încrâncenată a poligrafului domină de departe talentul obiectiv şi ştiinţa temeinică. Savantul urechist îşi are incontestabilul său rol în istoria culturală în care şi-a dat silinţa să rămână cât mai adânc imprimat, arând cel mai adesea şi drumurile bătătorite sau defrişând şi ceea ce era de mult fertil.

Urechistul este, aşadar, un personaj suficient de complex pentru a scăpa oricărei posibilităţi de a fi evaluat cu competenţele unui singur specialist – cuvânt pe care îl dispreţuieşte sincer. Pentru el sunt necesare multiple măsuri şi competenţe, unele chiar de tipul celor asumate de doctorul Honigberger la Lahore şi Calcutta.

2. Fumuri savante din lulele orientale

Maiorescu deplângea imitarea formelor occidentale de către tinerii întorşi de la studii din universităţile franceze sau germane. Situaţia de azi a cunoscut o semnificativă îmbunătăţire, căci nu mai e nevoie să se deplaseze tânărul până în venerabilele centre universitare pentru a se împodobi cu forme fără fond. Cei mai mulţi dintre cei care studiază în afară rămân atât de ataşaţi şi de fondul formelor occidentale încât nu se mai întorc în ţară. În schimb, nenumăraţii lor confraţi mai puţin norocoşi au devenit, graţie televiziunii sau internetului, entuziaşti şi patentaţi importatori de forme noi.

Astăzi ştim, desigur, că Maiorescu nu a avut decât pe jumătate dreptate. Căci, aşa cum arătase şi Călinescu, fondul poate fi creat de asumarea în timp a formei. Istoria adaptării la forme goale devine ea însăşi un fond. Formele pentru a căror importare militase cu succes Urechia, precum Ateneul sau Academia, sunt acum, nu-i aşa?, repozitorii ale "fondului" nostru cultural. Totuşi acesta pare să se încăpăţâneze a rămâne creativ şi sănătos mai degrabă în afara lor decât în ele. Nu voi fi primul a întreba cât datorează un Eminescu sau un Eliade sau un Culianu întreprinderilor româneşti în care forma precedă fondul. Şi nici ultimul a mă mira cum acestea şi-i anexează, pentru a le patrona o popularitate de ai cărei agenţi şi nivel ar trebui mai degrabă protejaţi.

Despre aceştia din urmă tot Călinescu scria: "Se cheamă «eminescolog» un publicist care, fără să se fi ilustrat în nici un domeniu al culturii (ba uneori fiind cu totul refractar ei), se aşează ca muşiţa pe suprafaţa problemei eminesciene şi o umple cu o cangrenă verzuie şi fetidă." Şi această situaţie se găseşte astăzi mult îmbunătăţită, fiind extinsă şi la alte cadavre diafane. Mai ales după 1989 victimele acestor necrofori s-au înmulţit. În special Eliade şi Culianu au avut trista onoare de a le fi obiect. Iar datorită lor, necroforii au devenit nu doar "eliadologi" şi "culianologi", dar şi "istorici ai religiilor" şi "orientalişti". Într-o ţară în care nu există catedre şi specializări în studii religioase, oricine se simte solidar cu Eliade şi Culianu şi a parazitat un orecare timp traducerile apărute pe piaţă sub numele lor, se poate considera specialist al religiilor. Într-o ţară în care, în universităţi, de ani buni nu se mai învaţă cu adevărat sanscrita, orice însăilător de generalităţi indiene sau de preţiozităţi savante culese la mâna a doua (în cel mai fericit caz), se crede îndreptăţit să se prezinte ca indianist.

În acest fel, parazitând prestigiul subiectelor şi exploatând lipsa de expertiză a publicului cititor, savanţii urechişti şi-au dobândit o consacrare facilă. Profitând de interesul pentru Orient al unui mare – dar nespecializat – auditoriu şi de lipsa de reacţie a orientaliştilor din România, ei au reuşit să recupereze şi în acest domeniu tradiţia înaintaşilor lor. Prin moştenire adepţi ai cantităţii, ei sunt şi ai îndrăznelii de a-şi afirma propria persoană pe seama subiectelor a căror natură exclusivă îi fereşte de sancţionare. Printre ei, EC s-a profilat ca un veritabil Ginghis-han, unul nu mai puţin intrigant pe cât de agresiv şi violent. El se anunţă, însă, ca un Eliade trei, un Culianu doi sau, după caz, ca un nou Arion Roşu. Lucru ce nu ar fi decât îmbucurător, dacă l-ar putea realiza şi altfel decât prin pelerinaje pe strada Mântuleasa. Deocamdată, el nu a produs decât ştiinţă veselă, convertind "creativ" alte calităţi ale sale decât cele necesare unui astfel de scop. Chiar şi aceasta rămâne sub semnul cantităţii urechiste pe care, în lipsă de a o putea consuma, publicul e aşteptat să o admire.

Cel puţin Eliade şi Culianu au avut, ca şi Eminescu, norocul de a nu apuca să vadă cui vor servi ca pretexte legitimatorii. Şi nici răul pe care lucrurile improvizate şi de slabă calitate puse sub egida lor îl pot face unor discipline ce şi aşa nu au fost vreodată favorizate în România. Ce fel de viitor pot avea ele când sunt aşezate pe un astfel de fundament definit doar prin mimarea formală a erudiţiei şi profesionalismului? Asemenea mijloace sfârşesc, dacă nu prin a distruge scopul, cel puţin prin a-i închide orizontul. Ceea ce se face astăzi artificial în numele unui mai bine viitor are toate şansele să devină un rău pe care, dacă l-am fi ştiut, ne-am fi lipsit de orice bine fără fond şi fără fundament.

3. Ştiinţa veselă

Venind acum la "polemica" lui EC, trebuie să recunosc că primul efect al lecturii ei poate fi atât de puternic încât eu însumi am dat fuga să recitesc recenzia ca să văd dacă e adevărat sau nu ceea ce spune. După ce m-am lămurit că textul său are doar minime şi marginale legături cu articolul la care pretinde că se referă, am început să-l privesc în alt fel. Într-un fel în care mi s-a părut chiar amuzant: ca o schiţă fantastică în care autorul a pus mai mult talent şi inteligenţă decât în interpretarea memoriilor lui Honigberger şi a Secretului său imaginat de Eliade. Neputând să mai descopere vreun nou secret al victimei sale din Braşov, EC m-a luat pe mine în cătare ţintindu-mi mai bine de-o duzină de taine ce până acum îmi rămăseseră şi mie ascunse. Ajuns astfel personaj al său, i-am dat ocazia de a-şi desfăşura întreg talentul pe care şi l-a ratat ca exeget.

Totuşi, metodele pe care le foloseşte aruncă o lumină atât de suspectă asupră-i încât mă văd eu însumi obligat să-i caut circumstanţe atenuante. Cu siguranţă, purtarea lui se explică prin altceva decât prin vreo aversiune faţă de critică şi de argumentele ei sau prin vreun resentiment faţă de persoana criticului. El trebuie să fi reacţionat în acest fel visceral şi puţin onorabil numai pentru că a fost întrerupt din munca sa tocmai în momentul când livra o bună cantitate de studii orientale româneşti. Când un taur asiatic încălzit e pişcat de ureche de un ţânţar vicios, nu e de mirare că îşi abandonează misia pentru a-l sfâşia cu podoaba ascuţită a frunţii sale: ţânţarul nu a avut decât ceea ce căuta.

EC ţine să creadă că intenţia recenziei mele a fost de a-l anihila ca autor şi încearcă să-mi răspundă cu aceeaşi monedă, anihilându-mă şi ca autor şi ca om. Chiar dacă efectul încercării sale este doar amuzant pentru mine şi simptomatic pentru curentul urechist, ţin să-l asigur că nu judecata împotriva activităţii sale ci împotriva calităţii ei m-a ghidat în scrierea recenziei. M-am bucurat de existenţa unei ediţii româneşti a memoriilor lui Honigberger încă de când era doar anunţată, dar am deplâns modul în care a fost făcută în graba mântuitoare şi cu goluri prin care rişti să te cufunzi cu tot cu subiect.

Las la o parte faptul că a fi fost obiectul criticii mele pune la mare îndoială imparţialitatea judecăţilor sale asupră-mi şi, în cele ce urmează, voi analiza doar conţinutul lor logic şi istoric, adăugându-le contextul acolo unde suprimarea lui s-a făcut cu intenţie.

Mai întâi de toate, EC insistă să convingă cititorul că recenzia mea nu e inocentă ci are în spatele ei o istorie de alte recenzii pe care i le-aş fi dedicat numai lui – ignorând autorii mai slabi ca el – şi că acestea ar reprezenta textele mele principale. Inima pestriţă din care porneşte un asemenea demers e vădită nu doar în intenţiile lui ci şi într-un limbaj ce a sleit dicţionarul de adjective dispreţuitoare. Pentru el aş fi "mai mult mofturos decât indianist", chiar "absurd", aş avea "prezenţe publice minore", nu aş face decât să "povestesc prost" iar criticile mele ar fi deopotrivă "maniacale", "false, calomnioase", "abuzive şi neinformate", motivate doar de o "fixaţie" ce aş fi făcut-o pentru persoana lui. Nu îl pot urma în acest spaţiu unde se exercită atât de profesionist, iar astfel de cuvinte, mai tari decât ştiinţa-i, nu cred că obligă la răspuns. Îi las aşadar această răzbunare personală pentru ceea ce nu poate compensa în altă ordine a lucrurilor şi bucuria de a crede că, anihilându-mă, a reuşit să se autoflateze.

Totuşi, în ciuda afirmaţiilor pe care le face despre mine, EC se dovedeşte un bun cunoscător al celor câteva sute de pagini pe care le-am publicat asupra Indiei (şi Orientului) în cultura română şi despre care, pe vremea când spera să-mi câştige complicitatea pentru producţiile sale pe acelaşi subiect, s-a exprimat cu totul altfel. La fel de bine ştie cum am amendat, chiar în ultimii ani, în recenzii, în presă şi la radio, afirmaţiile altor autori la fel de grăbiţi ca el, unul dintre ei având o reacţie pe care acum, iată!, o emulează. E adevărat că nu sunt unul dintre cei care se ocupă programatic cu cronici sau eseuri pe marginea apariţiilor recente şi nici un recenzent al autorilor folositori. Când am făcut-o s-a întâmplat pentru că era vorba de subiecte pe care le-am aprofundat suficient încât să pot scrie despre ele bazat numai pe surse prime. În România, însă, autorii ale căror cărţi sunt recenzate altfel decât o face – spre mulţumirea lor – impresionismul eternei cronici revuistice, par obsedaţi să disuadeze crunt şi definitiv asemenea îndrăzneli (nu fără concursul voluntar al revistelor ce refuză dreptul la replică).

După ce crede a fi convins că recenzia nu are intenţii ştiinţifice, EC încearcă să convingă că ea nu conţine nimic adevărat. Pentru aceasta se foloseşte de câteva stratageme clasice ale genului pe care-l ilustrează. Cel mai adesea el se căzneşte să aplice tehnica retorică de a întoarce împotrivă-mi propriile afirmaţii. O altă stratagemă de a scăpa în astfel de situaţii este de a schimba obiectul criticii de la cartea în discuţie la scrieri anterioare ale criticului fără nici o legătură cu ea. Prin această necostisitoare manoperă EC speră să îndepărteze atenţia de la gafele sale şi de la absenţa competenţei pe care o pretinde. Dar chiar şi admiţând că tot ceea ce fabrică despre mine ar fi adevărat, că din alte texte ale mele ar rezulta ceea ce vrea el să tragă, cu ce micşorează aceasta multiplele greşeli ale cărţii editate de el? Aceeaşi stratagemă încercaseră Urechia & comp. în faţa criticilor Beţiei de cuvinte, forţând observaţia de bun simţ a lui Maiorescu: "nu înţelegem cum s-ar putea vreodată examina legitimitatea unei critici din ceea ce s-ar fi zis mai înainte sau mai în urmă fără nici o relaţie directă cu ea însăşi".

Cum lucrul acesta îl ştie foarte bine şi EC, îi este necesară o strategemă în plus prin care să pară că respinge chiar criticile. Renunţând la o primă opţiune de a demonstra că erorile sale ţin doar de amănunt, în timp ce meritele ţin de esenţă, EC adoptă soluţia maximală de a nega toate punctele criticii. Opţiune căreia ar trebui să-i recunoaştem curajul, dacă nu ar fi doar sinucigaşă. Căci emulul lui Urechia răspunde inevitabil asemenea lui: el încearcă să demonstreze că nu a greşit acolo unde a greşit. Dar cele 15 puncte în care pretinde a sintetiza obiecţiile aduse ediţiei nu cuprind decât patru (8, 10, 11 şi 13) din cele câteva zeci de probleme semnalate în recenzie şi nu pe cele cu adevărat importante. Chiar şi în cazul lor, singurul lucru pe care îl demonstrează e că ţine neapărat să răspundă. Tradiţia îl obligă pe savantul urechist să aibă ultimul cuvânt chiar şi când nu are ce spune.

Din păcate pentru el, dar din fericire pentru sănătatea atmosferei ştiinţifice, nici stratagemele sale şi nici pseudo-întâmpinările nu schimbă cu ceva critica făcută. Singurul lucru la care EC ar fi putut răspunde era cum e posibil să apară o carte cu pretenţii atât de disproporţionate faţă de ceea ce reuşeşte să realizeze. Acesta este şi singurul punct de la care discuţia ar putea continua.

4. Şi trista critică

Dar cum EC pare a fi ultimul interesat să dea acest răspuns, rămâne pentru o altă ocazie să continuu discuţia în singura direcţie sănătoasă. Aici mă văd obligat a mă ocupa de detalii ce nu sunt cele mai semnificative pentru critica făcută cărţii, şi de câteva exerciţii de logică elementară. Adică de lista sa în 15 puncte care, sincretizând acrobatic sursele "indiene" vocalice şi cele "musulmane" avocalice pe care i le-a revelat Honigberger, poate fi numită de acum înainte M’T’C’ Sūtra.

Cele 15 întâmpinări ale lui EC sunt într-adevăr compuse cu întreaga densitate sapienţială a aforismelor din Yoga Sūtra lui Pātāñjali. Ele vor servi probabil – lui sau altor discipoli urechişti – drept temei pentru viitoare comentarii de şcoală. Textul sanscrit (sau mai degrabă traducerea lui) i-a folosit însă doar ca model, căci virtuozitatea manufacturii îi vine direct de la fachirii lui Honigberger, de la care EC a învăţat nu doar reţete preventive ci şi acrobaţii mentale. Dându-se de trei ori peste cap, savantul urechist se transformă în fachir ad-hoc. După ce se încălzeşte puţin stând nemişcat pe cuiele criticii, EC se pune să arate nu doar că ele nu-l ating, dar şi că le este superior. Numai că funia pe care o aruncă în aer se prăbuşeşte peste trusa lui de efecte chiar în momentul în care vrea să dispară la capătul ei.

Dat fiind că lista sa se opreşte doar asupra unor chestiuni marginale şi chiar hazlii ce nu constituie deloc focusul recenziei mele, fie-mi permis a-i oferi un nou pomelnic. El reia pe scurt toate punctele la care "polemistul" nu răspunde pentru simplul motiv că nu are ce să răspundă.

Observaţiile critice:

1. că nu foloseşte ca bază pentru versiunea română a memoriilor lui JMH ultima ediţie germană revăzută de autor, ci traducerea engleză a primei ediţii care nici nu este măcar confruntată sistematic cu aceasta;

2. că dovedeşte lipsa competenţei filologice şi istorico-geografice necesară ediţiei memoriilor lui JMH (exemplificări multiple);

3. că transcrie greşit şi fără nici o regulă numele de origine indiană, lipsite şi de o identificare sistematică;

4. că le adoptă în română în forme greşite (ex. sikhşi);

5. că nu înţelege sau înţelege greşit sensul unor termeni indieni ori anglo-indieni (ex. poojah, turmsala etc.);

6. că pune în bibliografia scrierilor lui JMH lucrări care nu îi aparţin şi chiar texte despre el, unele luate din surse secundare şi confundate în mod blatant, dar că, în acelaşi timp, ignoră articolele sale germane;

7. că pretinde a fi consultat direct surse citate la a doua mână, ajungând astfel la jenante greşeli care nu sunt numai de referinţă (ex. Franz Klima, Hans Bergel, Christa Riedl-Dorn), ci şi de conţinut (exemplificări multiple);

8. că multe tratări sau referinţe sunt lacunare în raport cu excesul de minuţiozitate acolo unde nu era cazul;

9. că îl idealizează, cu agendă, pe JMH, ignorând aspectele umbroase ale vieţii şi activităţii sale (exemplificări multiple);

10. că cele mai multe din "ipotezele" sale cu privire la JMH sau SDH sunt simple asocieri eseistice;

11. că face multe afirmaţii care ar fi trebuit să rămână doar sub beneficiu de inventar;

Corectarea afirmaţiilor false:

12. că Braşovul ar fi fost la 1835 "oraş majoritar românesc", iar JMH membru al "minorităţii sale germane";

13. că JMH a plecat direct spre India;

14. că JMH "pare [sic!] a face o confuzie" între apelativul fachir şi supranumele pe care Ranjit Singh "îl acordă" (sic!) fraţilor Aziz Uddin şi Nur Uddin (dar şi Imam Uddin, de care nu ştie);

15. că statistica, la mâna a doua, a celor 414 articole despre Asia din periodicele româneşti ale secolului XIX ar putea produce o analiză minuţioasă, când numărul este egalat chiar şi de cele două decenii ale Albinei Româneşti (pe care susţine a o fi consultat direct);

16. că Gazeta de Transilvania ar fi fost primul periodic al ardelenilor;

17. că Eliade nu ar fi putut revedea cartea lui JMH înainte de 1940;

18. că anii 1937-1940 ar marca în biografia lui un vid de interes pentru India;

19. că maharajahul de Kassimbazar ar fi fost unul dintre "maeştrii" săi, iar la imaginara "conjuncţie" a lor din 1940, l-ar fi avut ca înlocuitor pe Socec;

Amendarea confuziilor:

20. că akalii sau nihangii din Lahore ar fi o "populaţie din zonă" sau "un trib iranian din preajma Ispahanului";

21. că termenul dogra ar desemna "o «castă» de luptători";

22. că Hyderabad, capitala Sindului, ar fi cea omonimă a nababatului carnatic, situată la o distanţă de mii de km.;

23. că JMH ar fi trecut "dificila frontieră a Tibetului", când el de fapt călătorea în Caşmir;

Avertizarea că ignoră:

24. nu doar că manuscrisul nuvelei SDH s-a păstrat, dar şi că ea are două versiuni, scurtă şi lungă (atunci când se ocupă de interpretarea ei);

25. reala răspândire a nuvelei SDH (atunci când face afirmaţii despre influenţa ei în lume);

26. (în mod intenţionat, de această dată) istoria anexărilor succesive ale lui JMH de către orientalistica maghiară şi română, ca şi cea a posterităţii sale în cultura saşilor transilvăneni;

27. (tot în mod intenţionat) problematica credibilitate a unicei surse pe baza căreia îi face un amplu proces de intenţie lui Sergiu Al-George, menit să-l discrediteze intelectual pe cel mai important indianist român.

La acestea se adaugă şi cele din articolul publicat în AMP, pe care EC nu se poate face a nu le cunoaşte. Pentru că sunt forţat, reproduc tot pe scurt şi aceste observaţii:

28. că titlul unui articol atribuit lui JMH este de fapt un fragment din titlul unui portret al său;

29. că Eliade nu a scris articolul despre Csoma înainte să plece în India, ci chiar acolo;

30. că rezumă răsturnat şi denaturat afirmaţiile lui N. Girardot despre Eliade şi nuvela SDH;

31. că Împăratul şi braminul nu este o "poveste a lui Kogălniceanu";

32. că îl confundă pe Alexander von Humboldt cu fratele său Wilhelm;

33. că Agehananda Bharati (pe care nu-l ştie ca Leopold Fischer) e exemplificat ca autor indian (culturalmente şi nu după a doua cetăţenie, ceea ce ar fi fost acceptabil);

34. că al XVII-lea Congres Internaţional al Orientaliştilor nu a avut loc în 1923, cum susţine cu avânt polemic, ci doar în 1928.

Tot acolo, în text, note şi anexe, va găsi mai multe referinţe cu care îşi poate completa bibliografia.

Dacă toate acestea nu sunt considerate suficiente, pot să dau şi exemple suplimentare. Nu voi face însă nedelicateţea de a-i sublinia toate lucrurile noi, de esenţă sau detaliu, pe care le aduc în dosarul Honigberger. Sper că EC nu urmăreşte să obţină în acest fel un control ştiinţific gratuit.

O bonificaţie stilistică, ce i-ar putea fi de folos pentru introducerea şi postfaţa sa, am să-i ofer totuşi. Capitolele lor sunt organizate în mod neglijent şi suficient, scrise într-o limbă nebuloasă şi pretenţioasă, încărcată de tehnicisme sau de cuvinte străine asimilate barbar în româneşte, cu note de subsol ce par a fi fost, în bună măsură, lipite arbitrar, având adesea o minimă relevanţă pentru contextul pe care îl glosează. Ceea ce face un text greu lizibil, confuz şi obsesiv: o versiune "savantă" stângace a "postmodernismului românesc". Erudiţia formală (şi recentă) a notelor, arătând mai multe lecturi şi competenţe decât mărturiseşte textul propriu-zis, pare menită mai degrabă a intimida cititorul nespecialist (specialişti ştim de la el că "România nu are"). Lectura se împiedică frecvent de generalizări fără acoperire, judecăţi teribiliste, confuzii de planuri şi inconsecvenţe în abordarea subiectului; adică într-un cuvânt, de o tratare diletantă pe care obscuritatea pretenţioasă a exprimării nu reuşeşte să o ascundă.

5. Sūtra fachirismului românesc

După ce am arătat la ce nu poate răspunde EC, să vedem la ce pretinde că răspunde.

Contorsiunile sale aforistice urmăresc să dea impresia că aduce obiecţii şi că respinge definitiv, până la una, observaţiile critice din recenzia mea. Ca orice fachir începător, EC are o părere proastă despre publicul său, dispreţuindu-i, la fel ca în carte, logica şi bunul simţ. Iar ca să-l scutească de un efort intelectual de care nu îl crede capabil, îi furnizează împreună cu întâmpinările şi concluziile proprii. Consecvent primei sale stratageme, el conchide că scăderile pe care le observ în cartea sa sunt de fapt ale mele şi că, arătându-le, mă discreditez pe mine însumi.

Să vedem, deci, dacă aşa stau lucrurile. Îmi cer scuze că nu voi putea fi mai puţin plicticos decât cele 15 întâmpinări ale sale, mai ales că îmi este imposibil să le repet acrobatica.

1. Lucrările la care, din lipsa spaţiului acordat de redacţie, fac doar referire în articolul din ID sunt citate în cel din AMP, aşa cum este de fapt şi menţionat.

2. Afirmaţia de la acest punct e cu atât mai utilă cu cât e ocolită în volumul recenzat, şi anume că el cuprinde – în mod imperfect articulat, după părerea noastră – două cărţi: traducerea lui Honigberger şi "montura" lui EC care îl foloseşte pe cel dintâi ca pretext. Ea explică de ce ediţia ar putea fi găsită în CV ca volum de autor. Cât despre ce anume şi cui rămâne inaccesibil din "indianistica" lui EC, dincolo de autocitări, se poate vedea din chiar volumul în cauză.

3. Nu ştiu dacă serveşte cauzei "polemicii" sale să continue şi aici seria afirmaţiilor enorme, precum că o recenzie critică avându-şi toate argumentele la vedere este o bătaie de joc. Nici insinuarea că recenzia ar fi avut cel puţin unul din motive în "exigenţa" pe care ar fi arătat-o faţă de mine. În faţa unei astfel de amabilităţi tipic urechiste, fie-mi permis să mă opresc cu cerutele clarificări. EC menţionează pp. 385 şi 439 unde aş fi fost tratat cu "exigenţă". Dacă la cea din urmă se găseşte o simplă citare a unui volum îngrijit şi prefaţat de mine, la cea dintâi EC "corectează" o eroare a mea din 2000 (identificarea iniţialelor A.R. din Jurnalul lui Eliade cu A. Roşu, în ciuda identificării cu Al. Rosetti pe care o face editorul său), pe care am corectat-o eu însumi într-un articol ulterior (Timpul, mai 2004). EC nu poate să invoce, cum obişnuieşte, că articolul a apărut când textul său era deja redactat pentru că, încă de la începutul lui 2003, l-a cerut şi tradus în franceză pentru volumul omagial A. Roşu (deşi, din motive de el ştiute, ulterior l-a evacuat în mod tacit). Cazul este făcut şi mai interesant de nedumerirea, rămasă până azi, faţă de faptul că dl. Roşu însuşi nu a corectat identificarea când mi-a returnat articolul împreună cu observaţiile sale. Ca şi în alte cazuri, şi aici lui EC îi place să forţeze uşi deja deschise. Afirmaţia lui mă obligă, însă, să-l întreb de ce nu menţionează şi pp. 83, 345, 380, 393, 394; pentru că nu se regăseşte "exigenţa" invocată sau din alt motiv?

4. Acest punct se referă la afirmaţia mea: "Girul generos obţinut de la trei savanţi francofoni [...] ar fi trebuit să fie complementar nu alternativ unei coordonări sau control ştiinţific." Aşa cum se vede din chiar simpla ei reproducere, "respingerea" lui EC îl vizează mai degrabă pe el însuşi. Cât despre aceea ajutătoare, că cei trei savanţi pe care i-am numit "francofoni" sunt "francezi", cred că e suficient să adaug, fără a intra în detalii biografice, că se poate deveni francez rămânând în acelaşi timp francofon. EC trebuie să ştie acest lucru, chiar dacă ignoră că indianul Agehananda Bharati este austriacul Leopold Fisher.

5. "Obiecţia" fiind doar una din micile amabilităţi cu care ne-a familiarizat deja scrisul său, i-o las în păstrare.

6. Mi se reproşează, cu sublinieri italice, că nu aş discuta "nici un merit" al lucrării sale şi asta "în dezacord absolut" cu cei care au discutat-o anterior, fără să spună însă cine sunt specialiştii de altă părere. Tradusă din jargonul urechist, afirmaţia sună că, în raport cu laudele necostisitoare ale publicisticii de întâmpinare, observaţiile mele sobre despre importanţa şi necesitatea cărţii nu îi par a fi un certificat de merit personal. Dar EC a mai măsurat şi că aş fi avut în vedere doar o optime din ceea ce cuprinde volumul. Chiar dacă ar avea dreptate – ceea ce nu mi se pare – aici intră, însă, în contradicţie cu o altă nemulţumire exprimată anterior: cea că i-aş fi acordat prea mult spaţiu şi atenţie. Trebuie să recunosc că nu ştiu când EC este sincer. Aşa cum nu ştiu dacă a fost atunci când, înainte de apariţia cărţii, dorea să i-o recenzez sau acum când află de la mine despre preamultele ei scăderi.

7. Dar scăderile îmi sunt chiar atribuite mie, prin stratagema lui "ba nu că tu!", fără vreo argumentaţie sau ilustrare. Tocmai pentru a arăta ce înseamnă al său demonstrativ "poate verifica oricine", am oferit mai sus pomelnicul a ceea ce ediţia sa, nu doar "trece cu vederea şi minimalizează", ci chiar ratează. De asemenea, pentru a nu-mi mai reproşa "optimea", îi ofer acum un comentariu de opt ori mai mare.

8. Nu am afirmat că sursele cărţii nu ar fi repartizate pe ultimele două decenii (la o încercare anterioară, recenzată şi ea, ele începeau cu dacii, ba chiar cu indo-europenii). Însă numeroasele referinţe false, incomplete, greşite pe care le face la publicaţii vechi demască singure sursele recente din care provin.

9. Această "obiecţie" arată din nou dificultăţile logice ale dlui EC. Citând un interviu al meu, el se arată foarte satisfăcut a crede că a găsit cum să mă contrazică cu propriile-mi afirmaţii. Dar, din păcate pentru el, în afirmaţia din interviul cu pricina nu e vorba – ca şi în observaţia din recenzie – de ceea ce scrie Honigberger în memorii. Ci de o atitudine generală a acestuia ce poate fi decelată în special în interesele şi experienţele indiene de după publicarea memoriilor. Aici însă, în ceea ce îl priveşte pe EC, carenţelor logice li se adaugă altele, istorice şi personale. Afirmaţia din interviu e susţinută în recenzie prin menţionarea aspectelor tehnice ale caracterului transformativ al filosofiilor şi religiilor Indiei de care Honigberger se arată interesat în memorii: "cunoştinţele medico-botanice ale fachirilor, îngroparea de viu a lui Haridas sau rezistenţa la venin a unui fachir brahman". EC putea găsi chiar mai mult într-unul din articolele mele despre JMH pe care îl citează în ediţia sa: "1. interesul său pentru alchimia europeană [şi indiană]; 2. vizitele pe care le face diverşilor sadhu în Himalaya şi Caşmir pentru a afla informaţii secrete despre plante medicinale; 3. interesul pentru performanţele cataleptice ale yoghinilor, precum celebrul fachir Haridas."

Acrobaţiile care urmează produc un şi mai mare efect, căci nu se înţelege ce "respinge" sau vrea să "respingă" EC şi de ce este atât de pătruns de convingerea că o face. Tratându-şi cititorii ca pe nişte neajutoraţi pe care beţia de cuvinte i-ar putea ameţi la fel de irecuperabil, EC mă scuteşte, de altfel, de orice răspuns. Ceea ce aş fi făcut bucuros, pentru nu adăuga o altă jignire cititorilor. Dar cum, graţie tradiţiei urechiste, România are o veselă arhivă de bluff-uri administrate chiar şi celor mai inteligenţi oameni ai ei, mă voi conforma în a răspunde pe rând tuturor.

10. La acest punct EC citează exact, dar citatele nu contrazic atâtea alte demersuri din volum (e inutil să mai dau citate şi trimiteri ce pot fi găsite foarte uşor) de a-l "recupera" pe Honigberger ca un reprezentant al culturii/orientalisticii române. Ele arată doar că, în faţa criticilor anterioare, a înţeles să-şi ia unele precauţii, fără să renunţe însă la fondul tezelor sale (a căror agendă am arătat-o în recenzie). Mistificarea cititorilor merge până la a invoca drept argument recenzia lui Hans Barth care ar contrazice-o pe a mea. În cronica sa de întâmpinare, distinsul istoric sas – cu multă diplomaţie colegială, cum recunoaşte EC – pleacă de la ediţia română, căreia îi acordă un paragraf, pentru a se opri de fapt asupra lui Honigberger însuşi, considerat o personalitate a saşilor transilvăneni, şi a sublinia necesitatea reeditării originalului german al memoriilor sale. Aşa cum mi-a transmis prof. Barth, e vorba de reeditarea ediţiei definitive din 1853, pe care traducerea lui EC o ignoră într-un mod care îi este fatal. Abia odată cu repunerea ei în circulaţie, studiile asupra lui Honigberger vor putea şi în România să pornească de la o bază mai solidă. Şi pentru că, fără voia sa sau a mea, a fost chemat să depună mărturie, fie-mi permis să reproduc ceea ce prof. Barth, cu acelaşi "respect colegial" care îl caracterizează, mi-a scris la apariţia recenziei mele: "Consider că concluziile formulate de dvs. în încheierea articolului sunt criteriile valabile de apreciere".

11. Este punctul cel mai amuzant, în care EC încearcă – printr-o întortocheată explicare a unui context foarte limpede ["zeiţa (Devā, Durgā, Parvatī)"] şi printr-o înşiruire de alte posibile greşeli, şi mai grave – să se scuze pentru a fi confundat devā cu devī. E adevărat, cum recunoaşte, că ar fi greşit şi mai mult dacă în loc de devī scria nu devā, ci deya, deśa, deha sau devŗi. EC trebuia, însă, să consulte mai demult dicţionarul sanscrit. Sau să nu pretindă în carte că ar cunoaşte sanscrită şi pali altfel decât la "nivel elementar", aşa cum scrie în cv-ul său publicat şi pe internet. Acum nu poate face decât un singur lucru: să-şi asume onest greşelile şi să le îndrepte în viitor. Dar dacă nu o face într-un caz atât de simplu şi de evident ca acesta, cum o va putea face în celelalte şi mai grave în care se obstinează să convingă că e vorba doar de tristeţea unui critic?

12. Tocmai prin astfel de greşeli, mai precis prin cauzele care le fac posibile, EC s-a exclus singur dintre indianişti sau sanscritişti. E un lucru pe care nu îl ştiu doar eu. Cu regret, nu fac parte dintre colegii săi care cred că au vreo putere de a-i face sau des-face o imagine savantă. Ceea ce nu înseamnă că nu ar putea deveni unul în viitor. Desigur, dacă – în loc să creadă că, dacă nu e el, nu e nimeni – va avea umilinţa de a se întoarce puţin înapoi şi de a relua lucrurile de la temelie: sanscrită, pali, istorie, geografie... Astfel va scuti viitorii critici de a demonstra evidenţele şi publicul nespecializat de a fi luat drept judecător – un câştig, deci, pentru toată lumea.

13. Din păcate, însă, EC consideră mai confortabil a susţine că "România nu are indianişti". De unde se poate înţelege fie că ar avea el puterea con- sau de-sacratorie la care se referă la punctul anterior, fie că are, pentru unul sau toate cuvintele afirmaţiei respective, definiţii care diferă de cele în uz. Poate crede că e mai uşor să devină autorul unor noi definiţii de dicţionar, decât să devină un indianist, alături de cei existenţi. Nici nu ar fi de mirare să reuşească, după cum mânuieşte arta de a bluffa sincron între România şi Occident. Artă în care, pe lângă tradiţia urechistă, recunoaşte a fi învăţat câteva lecţii şi de la Honigberger. Acesta ştia totuşi mai multe limbi indiene şi – deşi pentru a fi un indianist trebuie să începi prin a stăpâni cel puţin unul din idiomurile domeniului (desigur ceva mai mult decât "elementar") – nu s-a pretins a fi unul. Însă, cum astăzi şi engleza este o limbă indiană, ba chiar oficială, EC are toate şansele să satisfacă exigenţa filologică nu cu dicţionarul Böhtlingk-Roth, ci cu cel Hobson-Jobson unde nu mai contează diferenta dintre devā şi devī.

14. Ajuns aproape de finalul acrobaţiei sale, EC încearcă şi un salt mortal, scuturând cu curaj muştele de pe propria-i căciulă. Stilul în care s-a ilustrat până acum – acela de a acuza cu orice preţ şi oricât de enorm, atunci când te afli în faţa unei critici – este chiar cel al retoricii PSD de care vrea să se debaraseze atribuind-o, desigur, cui altcuiva, decât chiar criticului. Cu această retorică EC are afinităţi adânci, încă de pe vremea când ea aparţinea primilor din balcon şi Salvării Naţionale – chestiune asupra căreia nu voi insista aici, dar la care voi reveni fără îndoială dacă va fi nevoie.

15. Asupra unui aspect al ei tot sunt nevoit să mă opresc. Căci, pentru a-mi administra, din salt, o lovitură finală, EC citează din nou interviul care i-a dat atâtea dureri de cap, insinuând nici mai mult nici mai puţin decât că aş fi un anarhic legionar. Desigur, a învăţat prea mult de la Urechia pentru a folosi el cuvântul, dar lucrul rezultă mai mult decât evident. În faţa unei asemenea gândiri şi a acestor metode, faptul că ediţia pe care am recenzat-o este aşa cum este nu mai are de ce să mire. Nu mai miră nici interesul lui de a reduce la tăcere sau discredita singura voce indologică din ţară care a îndrăznit să se pronunţe asupra producţiilor sale. Dacă nu poate să convingă că "România nu are indianişti", nu-i mai rămâne – pentru a rămâne el ca specialist în ochii publicului nespecialist – decât să-i atace ideologic pe cei care nu-i intră în plan. Sergiu Al-George era anti-democrat şi teosof. Pentru contemporanii deranjanţi există mereu la îndemână etichete ca pesedist şi legionar. În pregătire, probabil: securist şi antisemit.

Dar polemistul EC are prea multe de ascuns şi apărat ca să-şi permită vreun risc. Prin urmare, mai face o voltă teatrală pentru a-mi administra lovitura de graţie: un glonte în cap, ca să nu mai mişc după execuţie. Din confruntarea eternului interviu cu alt text al meu ce nu e nici contribuţie ştiinţifică şi nici nu are legătură cu Honigberger, el trage concluzia că tot ce aş face nu este decât o cacealma. Cum să fie altfel când, deşi nu-mi public data de naştere, el înţelege o dată că sunt născut pe 27, iar altă dată pe 28 februarie. Ne-am fi aşteptat ca, pentru a mă expune, EC să fi făcut săpături prin arhivele de unde ar trebui să provină materialul producţiilor sale: dacă nu în India, măcar în Transilvania. Lui îi ajung însă evidenţele interne textelor mele care, în ceea ce îl priveşte sunt, vai!, chiar atât de evidente. Sunt jenat că, în loc de chestiunile pe care EC le ratează în cazul lui Honigberger, trebuie să lămurim data mea de naştere. La fel ca în alte cazuri, luându-mi mie ceva mai mult timp decât i-a fost lui necesar să apară pe lume, m-am născut la miezul nopţii, între 27 şi 28 februarie. În certificat sunt trecut în 27, dar astrologia (şi acesta era contextul din care el cita afirmaţia mea) consideră 28.

Iată deci că fachirul nu este decât un cascador căruia efectele speciale nu i-au fost de nici un folos de această dată. EC a sărit în bară şi apoi în gol, ratând chiar în specialitatea în care s-a pregătit mai mult decât în indologie. Judecându-mă după cum se ştia pe sine, "demonstraţia" sa sfârşeşte într-un autogol. Unul pe care nu are cum să-l salveze invocarea simbolică, dar ilicită şi nesolicitată, a unui sportiv onest ca şi Cătălin Avramescu.

6. Establishing authorship

Această ultimă stratagemă dovedeşte o dată în plus, dacă mai era nevoie, stilul şi tupeul cu care EC îşi joacă public cacealmalele, acuzând el mai întâi de ceea ce ştie că poate fi acuzat. Întrucât nu-l pot cita pe C. Avramescu decât cu ceea ce a publicat, am să mă mir eu în faţa convocării lui, întrebându-mă când l-a mai pomenit EC cu vreo vorbă de duh memorabilă ca să se poată înţelege solidarizarea unilaterală de acum. Apoi miza "polemicii" fiind un subiect atât de exlusiv precum indologia, chiar oameni foarte inteligenţi şi oneşti ca şi el, sunt constrânşi să spună: nu mă pricep, unul trebuie să aibă mai degrabă dreptate, dar nu sunt calificat să decid cine; chiar nu ştiu dacă e devā sau devī... Prin urmare, desfăcându-şi "polemica" în faţa unui public nespecialist, cel care nu are dreptate are toată libertatea să jongleze cu retorica şi psihologia pentru a produce, dacă nu impresia că ar avea-o, măcar o suficientă tulburare a apelor care să anuleze dreptatea celuilalt.

Prin strategema solidarizărilor remuneratorii, EC invocă în sprijinul său principiile revistei ID, pe Hans Barth, Florin Deleanu şi Cătălin Avramescu, în timp ce pe mine mă ataşează de "impostura afacerii Sokal", de PSD şi de legionarism.

Şi totuşi. Am oferit recenzia revistei ID tocmai pentru că-i împărtăşesc principiile, la fel cum prof. Barth împărtăşeşte concluziile recenziei mele. În ciuda "admiraţiei" pe care o flutură acum pentru el, prof. Deleanu nu are nici o legătură cu "opera" lui EC şi este deopotrivă jignit de afirmaţiile sale despre lipsa indianiştilor români. Cât despre C. Avramescu, el s-a aflat chiar în situaţia în care EC mă pune acum pe mine, de a fi atacat şi injuriat pe nedrept de către autorul cărţii pe care a recenzat-o. Că EC vrea să mă vopsească drept pesedist şi legionar, nu dovedeşte decât disperarea cu care urmăreşte să-şi discrediteze un critic. Iar în ceea ce priveşte afacerea Sokal – care a fost prima critică directă a temeiurilor studiilor culturale, nu a studiilor filoindianiştilor amatori din România –, EC nu se poate face a uita că sunt editorul unei reviste de studii culturale în care l-am publicat şi în care i-am recenzat favorabil debuturile publicistice.

Iată deci cum, chiar dacă spera altceva, M’T’C’ Sūtra îl dezvăluie pe adevăratul autor al manufacturilor şi cacealmalelor. Cât despre trambuline, se poate vedea din evoluţia fiecăruia cine e cel preocupat de ele. Dacă EC  insistă, totuşi, aş putea reveni cu detalii. Până atunci, îl las cu tot cu dragile-i trambuline, cu manufacturile şi cacealmalele în care nu mă îndoiesc că va excela la fel ca până acum, atribuindu-le preventiv chiar celor care s-ar putea pronunţa despre ele.

La începutul acestui articol arătam de ce nu pot considera ca veritabilă polemică, şarja pe care mi-o adresează EC. În continuare, am încercat totuşi să fac abstracţie de neputinţa lui de a fi mai mult decât este şi m-am apropiat de el ca şi cum ar fi demn de stima pe care şi-o ratează. Despărţindu-mă acum, nu pot decât să-i urez să obţină atât stimă cât şi atenţie pe căi mai oneste şi mai puţin provizorii. Şi curentul urechist îşi are rolul său în cultură şi un public care nu merită dezamăgit.

Roma, 8 aprilie 2005

 Gabriel Liiceanu

„Turul doi fără PSD”

De câte ori avem alegeri prezidențiale mă întreb cum ne alegem candidații: cu capul sau cu viscerele? Stând zilele trecute într-un magazin la coadă, aud în spatele meu următoarea discuție dintre o doamnă și un domn: „– Eu nu-l votez pe Orban că are părul vopsit, zice doamna. – Păi el nu candidează la președinție, zice domnul. – N-are importanță. Vreau să zic că nu-l sufăr că are părul vopsit. – Păi atunci voteaz-o pe Veorica, că e coafată tot timpul. – Păi chiar e. Asta nu înseamnă că aș vota-o. Da᾽ vreau să zic că e mult mai îngrijită.”

Nu contează, așadar, programul candidatului, inteligența lui, competențele lui, ținuta discursului, compatibilitatea lui cu funcția. La noi, doar cine nu vrea nu candidează la prezidențiale: actori, directori de circ, penali, anonimi, trufași incorigibili… Și câți dintre alegători, duminica viitoare, vor hotărî să piardă o jumătate de oră din viață la urne ca să pună ștampila în buletinul de vot în funcție de un calcul matur care țintește binele țării?

Sondajele spun că actualul președinte, cu cele 40% de procente ale sale, este de departe favorit pentru un nou mandat. Dar dincolo de avansul considerabil al lui Klaus Iohannis, sondajele mai spun și că există posibilitatea ca PSD, prin Viorica Dăncilă, să ajungă în turul doi. Or, românilor nu le poate fi indiferent cine va fi partenerul în finală al lui Klaus Iohannis. Ba chiar sunt înclinat să spun că acest „detaliu” devine miza actualelor alegeri. De ce este de nedorit s-o avem pe doamna Dăncilă în turul doi? Pentru că un finalist, chiar învins, iese din alegeri cu un capital politic și cu o aură utilizabile în continuare. A revalida politic un partid toxic și o guvernare dezastruoasă, lăsând reprezentantul USR în afara celui de-al doilea tur, ar fi o greșeală electorală pe care am plăti-o cu toții. Cu un partid avariat și totuși validat încă o dată, care-și mituiește electoratul, care generează mafii în toate domeniile, care ține jumătate din populația țării la limita subzistenței și face din justiție principalul lui dușman, România va continua să fie fundătura Europei. Dan Barna e primul care știe acest lucru. Nu întâmplător, sloganul lui de campanie a devenit: „Un tur doi fără PSD”.

Zilele trecute l-am auzit pe Cozmin Gușă că a decis să revină în PSD „ca s-o ajute pe Viorica Dăncilă să intre în turul al doilea”. În viziunea lui, pericolul cel mare pentru România nu este menținerea pe scena politică a celui mai nociv partid al ultimilor trei decenii, nu este Viorica Dăncilă, cea mai teribilă caricatură din istoria clasei politice românești, ci Dan Barna. Adică singurul politician cu viziune modernă coerentă și cu o ofertă politică nouă, cu o personalitate bine conturată și cu cel mai fluent discurs electoral, în al cărui program se conturează limpede lista priorităților României. Candidatul care pledează pentru refacerea clasei de mijloc prin creșerea bugetului educației la 6%, pentru alegerea primarilor în două tururi și pentru împiedicarea penalilor de a accede la funcții publice a devenit peste noapte inamicul public numărul 1.

Două-trei procente îi despart în clipa de față pe Barna de Dăncilă. Așa încât șansa ca Dan Barna să intre în cel de al doilea tur depinde în mare măsură de cele două-trei procente pe care alt candidat, cu șanse nule de a intra în finală, dar jucând rolul de „încurcă-lume”, le poate lua din electoratul lui. Rolul de aliat din umbră al Vioricăi Dăncilă și de susținător prin ricoșeu al lui Cozmin Gușă pare să-i fi revenit lui Toader Paleologu. Cum ajunge în fața unui microfon, Paleologu îl beștelește pe Barna. De ce o face? Ce îl mână oare în luptă? L-am auzit recent pe liderul USR la o emisiune TV afirmând că „Paleologu nu-și mai aparține”. Nu a dat detalii. A avut eleganța de a nu răspunde cu aceeași monedă. Așa e. Toader al nostru nu-și mai aparține. Deunăzi l-a transformat pe Andrei Pleșu în agent electoral: fără să-i ceară permisiunea, i-a reprodus poza pe pagina sa de facebook, punând sub ea sloganul „Paleologu președinte”.

Dacă „Paleologu nu-și mai aparține”, atunci cui aparține el? Domnul Barna nu ne-a spus. Singurul răspuns care-mi vine în minte este: unei penibile vanități de copil răzgâiat. În fond, infantilismului lui. L-am auzit cu ani în urmă – revenise în țară dintr-o ambasadă din Danemarca și ne-am întâlnit la nu mai știu ce „masă rotundă” –, afirmând cu o superbie care m-a amuțit: „Eu am stat la masă cu regi și regine”. Asta, credea el, ținea loc de carte de vizită. Păi și Ceaușeștii, mi-a venit să-i spun, au stat la masă cu regina Angliei și asta nu i-a făcut mai breji!

În campania electorală actuală, Toader Paleologu aduce o notă de pitoresc. Seamănă cu un copil care ține morțiș să se joace de-a oamenii mari. Ca să atragă atenția, face giumbușlucuri și-și pierde simțul ridicolului. Având în minte mari topoi literari, își închină campania memoriei tatălui, invocă, încurcându-le între ele, personaje din Iliada, face paradă de citate latinești la care electoratul ar urma să freamăte de emoție, le vorbește românilor despre cultura armelor… E fericit să vorbească și să se vorbească despre el.

Numai că, la capătul acestei comedii, tânărul acesta îmbolnăvit de sine însuși și amețit de fervoarea jocului în care s-a pomenit figurant, ar putea să realizeze ce rău i-a făcut României, netezindu-i, cu cele câteva viitoare procente ale sale, drumul către turul al doilea inomabilei Dăncilă.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Octavian Soviany

despre radu g. ţeposu.(dintr-un interviu cu un cristian)
Cum era prietenia cu Țeposu?
Despre prietenia mea cu Ţeposu aş putea să scriu o carte întreagă... Ştiai de exemplu că eu l-am convins să dea la filologie? Când l-am cunoscut (în clasa a X-a) opţiunea lui era medicina veterinară... exista o tradiţie în familie. Pe vremea aceea scriam amândoi poezii şi am avut parte chiar de unele mici succese prin cenaclurile şi redacţiile braşovene. La un moment dat, era chiar să fim publicaţi amândoi, prin generozitatea lui Daniel Drăgan, în pagina culturală a gazetei locale... Clujul şi Echinoxul l-au făcut să renunţe la poezie, transformându-l însă într-un excelent critic, poate cel mai bun al generaţiei noastre. În ultimul an de liceu ne propuseserăm să scriem împreună la bătrâneţe o carte despre aventurile noastre de elevi cam rebeli, o carte care trebuia să se numească Frumoasa vreme din Aranjuez. Uite că n-am apucat să o scriem, pentru că el a plecat prematur, iar eu nu sunt încă pregătit să trec la memorii...

„Banca măgarilor“ invocată cu mare drag şi de colegi, era locul în care, alături de Ţeposu, v-aţi petrecut anii de liceu. Ce a făcut-o celebră?
Porecliserăm așa prima bancă de pe rândul din dreapta, banca în care am stat o vreme cu Țeposu în clasa a XI-a… Din păcate ea nu a avut o viață prea lungă… După vreo două trimestre, dirigintele nostru, domnul profesor de limba romănă Constantin Cuza a găsit de cuvință să ne despartă. Țeposu a fost expediat ceva mai în spate, mie mi s-a conferit onoarea de a rămâne în „banca măgarilor“ și am căpătat o colegă de bancă. Teoretic, ea trebuia să mă disciplineze, dar, din păcate, avea un sarafan foarte scurt și asta îmi cam distrăgea atenția de la lecții… De „banca măgarilor“ se leagă însă câteva întâmplări care poate că merită să fie povestite. Aici erau elaborate de exemplu materialele pentru revista clandestină și scrisă de mână a clasei noastre care se chema Foamea și avea și un supliment literar pe care l-am botezat Setea. Și tot aici a fost inventat, într-o oră de istorie extrem de plictisitoare, Nicolo Orsini... Programa de istorie includea pe vremea aceea și câteva lecții de cultură. Când ajungeam la asemenea lecții, profesorul, care preda întruna și nu prea avea vreme să ne asculte ne punea să facem niște referate, ca să luăm și noi ceva note… Se întâmplase să ajungem la romantism. Colegele noastre (vorba unui coleg: noi am fost o clasă de fete) își făcuseră conștiincios referatele, iar eu și Țeposu ne plictiseam de moarte și ne-am hotărât să inventăm un scriitor. Am decis să fie italian (ăștia sunt mai puțin cunoscuți)... i-am zis Nicolo Orsini, i-am fabricat o biografie foarte romantică (copil din flori; mama - spălătoreasă; cocoșat, tuberculos, câteva amoruri nebune, mort la 24 de ani) și o mică operă (dispărut prematur, omul nu apucase să scrie prea mult). Am dat cinstit cu banul cine să-l prezinte pe Nicolo Orsini, iar șansa i-a surâs lui Țeposu. A povestit mai întâi viața tumultuoasă a autorelui, apoi a trecut la opera care era alcătuită din volumul de versuri Șarpele binelui (titlu furat dintr-o poezie de Blaga) și romanul satiric Gălușca burghează. La auzul sintagmei Gălușca burgheză, clasa, până atunci total apatică, a izbucnit dintr-o dată într-un hohot isteric de râs. De ce? Acesta era titlul unui așa-zis roman foileton, de fapt o înșiruire de fraze fără noimă (tocmai descoperiserăm teatrul absurdului) care apărea de ceva vreme în Setea... Dar replica profesorului a venit prompt: „Ce râdeți ca proștii? Mie mi se pare un titlu foarte potrivit pentru un roman satiric. Stai jos, Țeposu! Nota zece!“
Tot de „banca măgarilor“ se leagă și o altă întâmplare celebră: aceea cu ranga. La un moment dat, la intrarea în clasă, una din profesoarele noastre este întâmpinată cu o anumită ostilitate și, ca să ne arate că posedă și o frumoasă cultură literară ne aruncă un citat din Negruzzi: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!“. Atunci Țeposu se scoală în picioare, scoate din pupitru o rangă (Dumnezeu știe de unde o avea), o ridică deasupra capului și dă și el un citat din Negruzzi: „Ai să dai sama, doamnă!“ De fapt, în perioada respectivă făceam diverse experimente psihologice cu profesorii (inițiativa îmi revenea). Mijloacele de testare erau multiple. De exemplu ca să verific dacă profesoara de geografie ne citește extemporalele (dădea o grămada) i-am scris într-o lucrare că Dunărea se varsă în Marea Neagră de trei ori pe zi și am luat nota zece! Câteodată însă o mai și încurcam. La un moment dat, profesoara noastră de matematică intră în concediu de maternitate și este suplinită de un domn de vreo șaptezeci de ani, care uneori uita să-și pună cămașa și apărea la clasă în haină de pijama. Ne asculta strict în ordine alfabetică iar ascultatul consta în prezentarea caietului de teme și în rezolvarea la tablă a unui exercițiu avut pentru acasă. Dacă spuneai că ți-ai uitat caietul, profesorul scotea din buzunar o bancnotă de cincizeci de lei și zicea: „Uite, tovarășuʼ (ne zicea invariabil tovarăși), ia un taxi, du-te acasă și adu-ți caietul“. Ei, și odată s-a întâmplat să apară în librării un volum de versuri al lui Marin Sorescu pe care mi-l doream foarte mult, dar nu aveam bani. Și ce-mi dă prin cap? Cum tocmai aveam ora de matematică ridic mâna și încep să mă agit. „Ce dorești, tovarășuʼ? mă întreabă profesorul. „Știți, mi-am uitat caietul acasă…“ „Așa, tovarășuʼ? Ți-ai uitat caietul acasă? Foarte rău! Nota doi! “
Și hai să-ți mai spun o poveste, care s-a întâmplat însă după ce „banca măgarilor“ a fost lichidată. Trebuie să știi că atunci când era cam abțiguit, Țeposu începea să cânte celebra romanță A venit aseară mama din sătucul de departe. De aceea în limbajul nostru codificat „vine mama?“ însemna „dai ceva de băut?“. Ei bine, într-o oră de română, Țeposu îmi scrie un bilet pe care Cuza îl interceptează, îl citește, se face verde la față, nu spune nimic, mototolește hârtia și o aruncă la coș. Știi ce scria în bilet? „O aduci diseară pe mă-ta?...“

Horea Porumb

din pacate...asa e!!! ȘTIAȚI CA ?????
Fenomenul emigrației din România și anume:

– țara noastră este pe locul 2 în lume (după Siria) ca număr de populație care emigrează, 9 români pe oră, 17% din populația activă a țării, 1/5 din întreaga populație;

– am pierdut 40.000 de medici (2007-2017), 84.000 tineri (2016) sub 36 de ani, din care 19% cu studii superioare (61% femei);

– suntem sursă de forță de muncă calificată pentru Austria, Ungaria, Franța, Germania și supercalificată pentru SUA și Canada.

Consecințele, mai ales pe termen mediu și lung sunt înfiorătoare:

– 5-6 milioane de români sunt permanent sau temporar în străinătate ca emigrați;

– pierdem o mare parte din tinerii care s-au calificat aici pe cheltuiala statului român;

– a crescut vârsta la care femeile procrează (de la 18 ani în 1980 la 30 de ani în 2017);

– copiii rămași în țară abandonează școala, devin analfabeți, nu primesc educație morală părintească, motive pentru care vor deveni o mare problemă peste 5-10 ani;

– diaspora românească nu este coagulată, nu are putere, nu promovează interesele României, nu susține interesul național;

– are loc deconstrucția identității umane, declasarea ei (cei plecați la muncă, chiar dacă au studii superioare, acceptă munci degradante);

– se schimbă mentalitatea celor plecați, acceptând după un timp principiile morale ale țării unde lucrează (homosexualitatea, neasumarea întemeierii unei familii, bigamia etc);

– emigranții români nu investesc în România resursele lor financiare. Chiar dacă își construiesc aici case, cimentul este francez, cărămida poloneză, instalația electrică olandeză, cea sanitară germană, aparatura neromânească, deci totul se reîntoarce în aceste țări;

– 20% dintre cei plecați nu se vor mai întoarce niciodată în România fiind pierduți definitiv;

– 23% au cerut cetățenie străină (Ungaria, Italia, Spania, Franța, Canada, SUA);

– dezvoltarea noastră economică este doar din: industria auto, informatică și consum;

– 40% din suprafața arabilă a țării este cumpărată de străini;

– marile magazine cu produse agro-alimentare, distrug agricultura românească (sectorul legumicol, pomicol, creșterea animalelor) care a devenit una de subzistență;

– principalele resurse strategice sunt în mâna străinilor.

Înfiorător de adevărat, sumbru ca perspectivă. De ce am ajuns aici?

– incompetența clasei politice care conduce țara de aproape 30 de ani;

– lipsa unor programe și strategii naționale de dezvoltare economică pe termen mediu și lung;

– nepotismul infiltrat în toate structurile, care crează imobilism și rezistență la transformare;

– supraîncărcarea schemelor și posturilor salariale la stat, care duc la cheltuieli uriașe;

– birocrația, mita, recompensarea politică cu posturi de răspundere după alegeri;

– distrugerea sentimentului patriotic, religios, dezunirea, trădarea, lașitatea, fac ca noi singuri să ,,închinăm” țara celui care plătește mai mult.

În scurt timp nu mai avem, chiar dacă am dori, cu cine să mai îndreptăm lucrurile. Țara va putea fi împărțită, fără nicio rezistență, vecinilor.

Concluzia te rog să o tragi tu, cititorule!

Adrian Munteanu‎

to

MUZA

Nu se aratå încå-n prag, de parcå

Pe drum etern s-ar råtåci nespusul.

Stau încå singur, iscodind apusul

Si-avutul meu adåpostit pe arcå.

Cäte dureri si cum se-nvârte fusul

Råscrucilor ce la råstimp må-ncearcå!

Abia må tin, înfrigurat, de barcå,

Så nu må-mpingå-n nestiut intrusul,

Hulpavul ceas, nedomolit în chingå,

Zvåcnind haotic într-un puls nebun.

Apari tu, muzå, nu låsa så-nvingå

Un chin ce-atårnå o ghiulea de tun

De subredele-mi glezne! Stå så ningå

Cu-aripi zdrobite, de înfrânt låstun.

Liliana Popa

a întinerit lumina
în secolul inert
în dimineți pierdute
și fără de scăpare
și frunzele-s de aur
și iraba de smarald
cînd soarele privește
din vremuri, din Levant

a întinerit lumina
cu ochiul crud și clar
desprinsă din alt secol
și dintr-un alt altar

iar a căzut o floare
pe mîna mea
din rai
și s-a topit zăpadă
în visul fără grai

‎Dumitru Ichim‎

to

CIOBUL
Acest cântec sumerian l-am descifrat de pe o tăbliță de lut din care rămăseseră pe ciob scrise doar cuneiformele pentru ”regina Ninlil” și ”sărut”. Virgulele aparțin autorului.

”Pe umărul gol,
ca obrazul subțire
al mărului,
lasă-ți cântecul părului
să-și despletească păcatul
ce-a fost al luminii
o noapte.

Toate vinurile
din beciuri de chimvale
ni le-au băut până-n zori
prinții apelor tale,
Tigru și Eufratul!

Chiparoșii sporesc
cu încă-un luceafăr înaltul,
când numele tău,
cu mâna la gură îl strig
depărtărilor.

Lasă-te-n brațele mele
cum luna o poartă cu delta-i
eufratică
până-n povestea mărilor.

Numai el descântecul ni-l
dezșoaptă ușor
de pe șoapte
ca pânza borangicului de nor
de pe rotundul mărului
alb.
Lasă-ți cântecul părului
să-mi despletească păcatul
ce-a fost al luminii
o noapte
eufratică-ntreagă.
Numai descântecul ni-l…

În ochii tăi Regină Ninlil
grădină-n stihuire mi-e cerul
cu păpădii albastre
din neamul peruzelor.

Rodia veselă cântă
ca luna copil
răcoarea fără de umbră
a buzelor.
Numai ale tale Regină Ninlil
au dreptul să-mi cânte Sumerul!

Lasă-te-n brațele mele!
Grădina Nibiru din noi s-a născut…”

…și-acestea zicând,
Enlil,
precum migdalul aplecat
pe umărul nopții
s-a trezit înflorind
Reginei Ninlil
sărut după sărut.

Marilena Tiugan

preambul

pe drumurile
scăpate de sub copitele
cailor
alergători
prin nisipuri deşertice - tropotul lor îmbolnăvesc poeţii
săracii mai tuşesc încă în aerul înecăcios sunt alergici la praf -
mereu apare câte ceva nou
este adus în prim-plan ţopăitul
în lume au rămas medici veterinari
să vegheze sănătatea pământului
pisicile de mare ghidează bărci camuflate de alge verzi
şarpele casei purtător de palide vini
tocmai a fost ucis de vântoase fără braţe în ritualuri străvechi
vietăţi mărunte îşi pregătesc somnul de iarnă în
mâlul asortat pielii
oare unde îmi zac ochii făcuți ca o fereastră
prin care nimeni nimeni n-a privit zăpezile întunecate
căzute pe spinarea zimbrilor îngenunchiați

Adrian Bucurescu

Dincoace de bine și de rău
Dau cu sâc
Din Isarlâk
Și primesc un bâldâbâc.
Viața-i un matrapazlâc.

Geaba mi-am făcut un zbenghi,
Lumea-mi zice pezevenghi,
Nu mai ține să fii fante
Ca pe vremea lui Pazvante.

Iar dac-ai rămas becher,
E bine să fii bancher,
Să fii putrede de parale
Și să rumegi baclavale

Și pastramă și ghiudem
Cu cadânele-n harem,
Care-și pun poalele-n brâu
Și dansează fără frâu,

Fără frâu, fără zăbale,
Nice la șalvari paftale,
Nice lumea nu mai zice
Că nu l-ai citit pe Nietzsche.

Și-ți aduci meterhaneaua,
Ca să-ți vezi în top maneaua,
Maneliștii să te-ncânte,
Să le lipești bani pe frunte.

     Consolare:

Nu ofta, Nietzsche, frățâne,
Sunt și la Berlin cadâne!

Octavian Soviany

Cu o gamelă şi un sfert de pâine
Păzim de-o viaţă frica-n bălării
Când greieri mari de sticlă aiurează
Prin cărţile lui Saint-Exupery

Aici le creşte barba la soldaţi
Din cer cad veşnic veveriţe moarte
Eu tai în curte porci şi-s disperat
Că-mi iese-o sârmă lungă dintr-o parte

De la o vreme nici nu mai e aer
Soldaţii-s insipizi şi incolori
Un camarad cu bot de nevăstuică
Şi-a lins bocancii până înspre zori

Când o să-mi vezi cuvintele zgâriate
Cu unghia pe cărămizi târzii
Iubito să aprinzi un candelabru
Şi să te duci cu el prin suburbii

Iar de-o să ningă clar la antipozi
Şi nu va mai veni nici o scrisoare
Tu ia în braţe fulgul cel mai mic
Şi leagănă-l să moară de lingoare

Aşa îţi voi pricepe suferinţa
Că mi-au pierit cuvintele de om
Îmbătrânesc iubito militarii
De dincolo de zidul de beton

Prin lume umblă trist un bivol alb
Cu baioneta-nfiptă-n beregată
Tu eşti un animal nevinovat
Care adoră fulgii de zăpadă

Şi când se vor întoarce din războaie
Într-un târziu cohorte pământii
Le vei citi maşinilor bătrâne
Din cărţile lui Saint-Exupery

Ioan Potolea

Nu mai sunt atât de dornic
în a descoperi oameni
dar ceva din ei tot mă mai cheamă
chiar și în cele mai obositoare
momente...
astăzi cu un italian
giuseppe
(pe unde o fi copilărit
pe unde o fi învățat
de la care fereastră
o fi ascultat frământarea frunzelor
nu stiu)
am vorbit despre tornatore
(tot un giuseppe)
despre ettore
scola desigur
m-a învățat accentul corect:
e-tto-re pe prima silabă
si
nu se putea altfel
despre visconti il gattopardo
despre ultima lui secvență
aceea in care prințul îngenunchează
pe stradela anonimă
pustie murdară
cu privirea
către steaua lui...

frumoasa poveste despre tristețea
că viitorul istoric nu-ți mai aparține

*

In satul meu, Slivna ,
pe ulița mea,
pe care in copilarie
fugaream gastele
să le fac să zboare
uliță pe care abia trecea toată ziua
un car
sau
un
om
sau o vacă venind singură acasă
cu funia agățată de gât
taraita prin praf
pe ulita aceea pustie
dintr-un sat pustiu
a avut loc
(mama mi-a zis la telefon)
un teribil accident de circulatie
politia cu echipaje a fost
imediat prezentă
la fata locului
asa ceva
nu credeam sa se intample vreodată
pe ulita pe care copil
fugaream gâștele
să le fac să zboare...

Gheorghe Doni

Poema lumii
(antiteză lirică)

Doamne, câte-n om se-ascund!

Uşuratic şi profund
E ca sacul fără fund
Firea-ntreagă e sucită
De-i sfinţită şi-ndrăcită
În trufaş se-ascunde-un laş
În puternic – un nemernic
În cel darnic – un făţarnic
În cel bun – şi un nebun
În nevastă – curvă castă
În faimos – caraghios
Femeia-i leit bărbat
Iar bărbatu-nfemeiat
Om certat cu Dumnezeu
Fariseu în chip de zeu

Şi să vezi, ce-ncurcătură!

Dragostea se schimbă-n ură
Claritatea – în obscură
Dulceaţa e amăruie
Precum este cu ce nu e
În a fi e a nu fi
Şi amurg în plină zi
Alb cu negru-ngemănat
Cer cu fum amestecat
Nord şi sud aduşi la centru
Contra convertit în pentru
Ghici-în-soartă e o artă
Cel de iartă şi te ceartă
Omul pare-a fi o fiară
Mai mult ca odinioară
Cu urlatul şi cântatul
Unu-i logodit cu altul
Laudă trădând ranchiună
Adevăr uns cu minciună
Rod călcat în arătură
Şi iubire-n fals şi ură

Doamne, câtă-n jur sminteală!

Lucrul e de mântuială
Pactul e o jăcmăneală
Bucuria e cu feţe
Precum râsul cu tristeţe
Strigăt mut e în tăcere
Şi durere în plăcere
Dreptul este condamnat
Născocitul – adevărat
Bunătatea-i dată-n rate
Dreptatea – cu strâmbătate
Şcoală – câtă fală goală
Şi morală cu scrânteală
Binele se face rău
Sol mănos se scurge-n hău
Făt din mamă avortat
Creieraş-descreierat

Doamne, câtă-i şi spoială!

Demenţa e genială
Prostia – proverbială
Fata groasă e mireasă
Şi pucioasa – tămâioasă
Femeia e ca scânteia
Iar bărbatul – cu oftatul
Descurcat-reîncurcat
Sfânt în taină depravat
Om de pâine şi de piatră
Înţelegere cu ceartă
Politicul este un teatru
Sentimentul – simulacru
Cocote – mironosiţe
Meşterițe la guriţe
Nu-i frumoasă cât angoasă
Cum nu-i slută nelimbută
Păgubosu-i norocos
Cel porcos e şi fălos
Talentatu-i ignorat
Iar cel prost e lăudat

Doamne, câte sunt pe dos!

Calmul zbiară mânios
Infractorul e jurat
Geniul – persecutat
Martirul – batjocorit
Idealul – răstignit
Demnitatea – subjugată
Virtutea – ironizată
........................................

Câte sunt în om şi-n lume
Se prefac ca valu-n spume
Ne-ntinate – în păcate
Vechi şi nouă repetate
Se-nmulţesc şi pier cu toate.

Melánia Briciu Atanasiu‎

to

Aplauze și bis

ne zbatem în spatele cortinei
prinși în pânza păianjenului din noi
un teatru absurd în care
eroii principali și-au pierdut
naturalețea dexteritatea

din timbrul răgușit hăulit de lup solitar
dialogul nu se mai poartă nici măcar
pe vârful buzelor
darmite în adânc de inimi
pomădate cu alb consternant de indiferență

ochiul suferă incurabil de strabism
cugetele poartă peruci colbuite
în același scenariu de prost-gust
dar la scară mondială
cu pretenții globalizatoare

cineva strigă sub ascuțimi de suliță
-regizorul unde este regizorul
primadona o amforă golită
îndeamnă la sclavia supunerii

directorul precum un miriapod lacom
urlă hienește
-cine nu face față zboară
dar a uitat pesemne că nu mai avem aripi

până la schimbarea distribuției însă
aplauze și bis

 Ecaterina Petrescu Botoncea

Şoaptele dragostei

Dragostea mi-a şoptit la ureche,
"Mai bine să fii pradă decât vânător.
Fă-te măscăriciul meu.
Încetează să încerci a mai fi soare, şi devin-o o pată a soarelui!
Stai la uşa mea şi rămâi fără casă.
Nu pretinde că eşti lumânare, fii o molie,
Astfel încât să poţi gusta savoarea Vieţii
Şi să afli puterea ascunsă în slujire."

Rumi

Lora Levitchi

CAVALERUL CRUCII

Sunt încă tânăr, Doamne, nu sunt trecut de copt,
Mustesc a primăveri smaraldice îmbobocite,
Împodobită-i inima cu poleieli de aur din vara cea fierbinte,
Înnobilat mi-aşez recolta minţii în toamna cea de dinainte,
de iarna veşnică, lăsând înţelepciunea mea la oameni, când voi pleca de tot.

Sunt încă tânăr, Doamne deşi părul mi-a-ncărunţit,
În promoroaca lui s-ascund mai multe vijelii ale vieţii,
Sunt sigur că în lumea asta eu am fost sortit,
Să iau povara altora în al meu spate, sărind plăcerile naive ale tinereţii.

Doamne, te am pe tine, icoană-n suflet dar şi pe perete,
Mă spovedesc de cele ce port într-ale mele file-ngalbenite din a vieţii carte,
Cu filigran de aur, Tu, mărite, ai semnat a mea mântuire,
Martir am fost cu voia Ta, iar veşnicia raiului în gând o am ca mângâiere.

Înrobit am fost, legat de mâini şi de picioare,
Târât pe cruce ca Iisus, batjocorit şi mult lovit,
C-am îndrăznit o minte mai bună ca multă lume a avea,
Văzând în viitor potopul, dorit-am a-i salva.
Cu matematică precizie, eu le-am prezis sorocul.

Doamne, al meu destin în mâna ta,
Invidiat de zeci de mii şi adulat de sute,
Să se transforme în fuior de ceaţă de pădure pe un vârf de munte,
Şi-acolo doar când voi vedea azurul cerului, eu liniste-oi avea.

În lumea nevăzută, o pace adâncă se îmbină,
Cu roporul de suflete ce merg râzând la luptă,
Sunt tânăr, încă Doamne, te-aştept ca Tu să vii,
În marea ta armată de cavaleri ai crucii,
Să mă accepţi acuma, cât sunt printre cei vii.

Adioceze, ceaslove, magnolii îngrămădite la porţile tale,
Voi ţine neclintită a mea credinţă În Tine, chiar de calvarul îmi va fi sortit,
Băut-am din otrava ce "bine intenţionaţi" apropiaţi mi-au dat,
Sunt tânăr, Doamne, tu inima îmi ştii mai bine, că-i inocentă, fără mult păcat.

Am răscolit pamantul, am vânzolit nabadaioase ape,
Strigat-am al Tău nume, când toţi m-au părăsit,
Sunt încă tânăr, Doamne, ursita mult schimbat-a,
Din traiectoria vieţii, ce Tu iniţial mi-ai hărăzit.

Solstiţii intermitente îmi preiau amarul,
Îl metamorfozează în ploi cu fulgere de pe pământ,
Am dat din roada mea mănoasa acelora ce mi-au râvnit sufletul împletit cu idealul,
Şi-apoi trimisu-i-am pe-a şesului pustie, acolo să rămână-napoi să nu mai vie.

Sunt încă tânăr, Doamne, iar nenorocul eu nu mi-l mai permit,
Din maleficitatea semenilor, rugina lor atras-am în ale mele atrii,
În lumea de dincolo, incercat-au din răsputeri a mă trimite,
Cu zâmbetul pe buze şi- aproape-au reuşit.

Doamne, tu vezi vulcanul din mine, ce are încă puls în vene,
Cât lumea asta va rămâne în necredinţă şi făr de dragoste curată pentru tine,
Eu, crucea chiar şi- n întuneric, ca orbii voi urma,
Simţindu-te instinctual prin dragostea ce-o propulsezi în mine.

Sunt încă tânăr, dar anii nu-i mai ştiu,
Sunt unul din cavalerii crucii, ce au albit de timpuriu,
Sunt pregătit de uragane, sunt înnarmat să îi apăr pe inocenţi,
Fost-au trimişi la moarte de mai marii demenţi,
Natura-i zguduită, la aşa-ncercare, cerul îi este zugrăvit în galben- sângeriu.

Nicolai Vorobchievici

July 19

“Bunica nu avea cultură,
Nu studiase-așa, ca noi..
Se "cultivase"-'n bătătură
Și la prășit de popușoi.

Nu, nu era analfabetă,
Dar nici școlită nu era.
Din Biblia îngălbenită
De multe ori ea ne citea..

Mi-o amintesc în nopți de vară,
Cum se ruga lui Dumnezeu
Privind spre stele, în grădină,
Și neștiind că sunt și eu..

Ea nu luase masterate,
Nici doctorate n-a luat,
Însă credea cu fermitate
În Cel ce lumea a creat!

Cum să-i fi spus bunicii mele,
Ce se ruga spre cer mereu,
Că bolta cea cu mii de stele
Nu-i opera lui Dumnezeu?!

Să fi-'ndrăznit să-i zici bunicii,
În noaptea cu parfum de fân,
Că greierii și licuricii
Nu-L au pe Dumnezeu Stăpân?!

Nici n-ai fi terminat ideea,
Știu foarte bine ce îți spun:
Bunica mea, din clipa-aceea
Te-ar fi privit ca pe-un nebun!

Căci, după mintea ei vioaie,
Nimic nu-i fără autor:
Nici clăi de fân, nici mușuroaie,
Nici simpla urmă de tractor!

Să îi fi spus bunicii mele
Că soarele ascuns în nor,
Sau câmpul cel cu floricele,
Există fără Creator?!

Așa erau bătrânii noștri,
Crezând în Domnul Dumnezeu;
Strămoșii au crezut, bunicii,
Și mama mea credea, și eu..

Dar intelectualii lumii,
Cu diplome la școli de soi,
Mai caută și-acum dovada
Că ei se trag din maimuțoi!

Ei scurmă harnici prin țărână
Și caută bucăți de os
Prin care vor să demonstreze
Că.. nu suntem ai lui Hristos!

Aceasta este marea luptă,
Vrăjmașul vrea prin rațiuni
Să ne lipsească de credința
Ce-o moștenim de la străbuni..

Să nu-i lăsați să vă golească
De harul ce-l aveți în voi;
Rugați-vă să se-'nmulțească,
Iar Duhul va veni șuvoi,

Căci Tatăl nostru ne iubește
Și nu ne lasă lui Satan.
Cu harul Său ne ocrotește,
Vrăjmașii se trudesc în van!

Pe cei ce pierd credința dreaptă
Și-'ncep să-și râdă de strămoși,
O grea robie îi așteaptă,
Căci demonii nu sunt miloși!.

Urcați, urcați în Arca Sfântă,
În casa Domnului Hristos!
Biserica pe val plutește,
În timp ce lumea merge-'n jos!”

Cristi Neacsu

Pastelul de rezervă

i) Acuarele și iepuri cu fluturi

Decadente, remanente, latente, reflexiv absente,
Îmi fug toate acuarelele despre, spre iepurii de câmpie,
Ocolindu-și propriile umbre într-un ciob de ploaie
Despre, dinspre lumea meteoră,
Și fluturii de altădată, acum pe sfârșite,
Aproape lirici,
Într-un zbor al ultimei aripe,
Despre, spre nu se știe care, altă zi de vară,
Imaginară, gregară, lombară, cvasi-cuaternară.

Absorbante, cromante, volante, cumva importante,
Acuarele-gând mă sucesc ombilical în jurul propriei axe
Și-mi dezbat kantian dezechilibrele-tangou,
Analizându-mă inversabil, de la polul sud încoace,
De la polul nord mai acolea, din colo încolo, anapoda,
Cu fluturii de altădată, imaginându-și câmpiile,
Aproape lirici,
Nesățioși, pe tavanul răsturnându-mă perceptiv,
Mistificativ, justificativ, consumativ, semi-volitiv.

Romantici, geomantici, dirimantici, chiar gigantici,
Norii lui Novembre mă cunună-n caleidoscopul gri
Cu-n fel de imn plumburiu al poetului
Mirându-și mirarea autumnală, fără umbrelă,
Înapoia geamului fumuriu, într-o mansardă invizibilă,
Printre fluturii mentalistici uluind câmpiile-tavan,
Aproape lirici,
Admirându-și de pe jos podelele suprapuse estetic,
Epitetic, neoprofetic, peripatetic, absolut antitetic.

ii) Pastelul de rezervă

Și-mi întreb soba rece de ce nu-s lemne,
Și-mi întreb degetele reci de ce nu-s calde,
Și-mi întreb plumbul dacă are semne
Că-n Decembre soba mea tot mai arde.

Pe Decembre-l întreb ce prezice zăpada,
Si-l întreb dacă Moșul mi-aduce An Nou,
Și-l întreb cum să joc hochei în cada
Cu tușe de patinoar pe ghețarul-panou.

Și-mi gonesc adumbrirea printre iepuri,
Și-mi alung ploaia din fluturii calcinați,
Și-mi fugăresc frici reumatice-n șlepuri
Cu frunze cromatice, în nori dilatați.

Și-mi alung mirarea-n universul mirării,
Și-mi fugăresc pueril fluturii autumnali,
Și-mi desfid tavanul cu pasul exclamării
Prin ploaia dalbă-n ochii mei hibernali.

Și-mi întreb soba rece de ce nu-s lemne,
Și-mi întreb degetele vii de ce apa arde,
Și-mi întreb pe Decembre de are semne
Că-n plumbul rece soba o să mă scalde.

Și-mi aud ochii sărutând șiroaie-n aval,
Și-mi scriu epitaful mov pe o conservă,
Și îngheț cuvintele mute cu iz medieval
În metafore gri, într-un pastel de rezervă.

iii) Nomadul cu iarna aproape

Și mă dor oasele fluturilor mei reumatici, bătrâni,
Atât de bătrâni, aproape gata să treacă,
Și mă dor osteopatic, în ultimele frunze.

Flămânde, buzele-mi-arșiță sorb dârele ploii gri
Prelungindu-le avalul-rouă, picăturilor,
Și le culeg spre vad, cu-n sărut plumburiu.

Și-mi întorc flanelul pe dos ca pe aripa fluturelui
Admirându-și adumbrit decadența mov
Din reflexiile tavanului-podea, antagonist.

Absurde, mirările mi se înnoadă ombilical pe axe
Răsucite centrifugal în miezul șuvoaielor,
Atât de uimite, de parcă n-ar mai fi toamne.

Și-mi certific testamentul orb cu parafa înghețului
Alintându-i morgan muchiile, căzii diamantine,
Și mă semnez rece, ca iceberg-ul văduv,
În josul pastelului de rezervă.

Eu,
Nomadul cu iarna aproape...

‎

Mihaela Ienutas‎

to

Caută-mă când eram doar o mirare,
O adiere de vânt într-o zi,
Când văzduhul dormea,
Un fulg de zăpadă năuc
Ce ți s-a lipit de retină.
Caută-mă !
M-ai uitat în fiorul acela,
În colțul primului zâmbet.-
Atunci, ai întredeschis ușa,
Să vezi cine e,
Bucuros cumva
De oaspeți.
Apoi...,
Au fost cireșii în floare
Și zările îmbiind zborul,
Curcubeul îți creștea din privire
Și
Pe drumul lui,
Ai plecat.
Între timp devenisem
Obiect de decor.
La început îl mai ștergeai de praf,
După,
Doar pânza de păianjen
Mai ținea laolaltă
Sufletul
Cioburi.

Gabriela Feceoru

to

s-ar putea să aleagă fiul meu

o carte să zică „mami ce-i asta? cum ai îndrăznit?”

exact ce vorbeam cu Simona

ce să fac am fost aici am trăit am iubit am ținut de mână

pe străzi în Ivano

în Alchevsk n-am ajuns

el a zis acolo-i imposibil să mă-ntorc

În Alchevsk unde m-am născut

ei pun foc dar eu

pe un șervețel pun numele orașului în care

s-a născut și sărut

doar am privit harta am căutat imagini am început

să îmi placă să-mi imaginez o mulțime de lucruri

micul copil hoinărind în pantaloni de soldat în hăinuță de

soldat pregătit să fie soldat. el picta pe clădiri nori și

fete cu coronițe tradiționale din flori culese de pe

munții Carpați. și privea agrafele din părul fetelor

care-i treceau în jur. uneori desprindea în trecere

câte una și alerga cu ea la cutiuța unde le ținea pe toate

cele 50 și aceasta avea să fie numărul 51. ce să facă

cu toate acestea dacă nu să le încuie cu un mic

lacăt. spuse nimănui n-au fost vorbele și faptele și

arătate nimănui împrejurările în care le-a prins de mână

le-a șoptit ceva.

le-a tras și șuvițe. ascundea șuvițele mai departe în plicuri

separate știa numele lor știa câteva cuvinte din cuvintele lor

din țările unde ele erau născute. mama mea m-a născut

în Petroșani. ea vorbește limba română. tatăl meu vorbește

limba română. prin urmare eu sunt româncă. am atins cu

mânuțele copacii de acolo și cu tălpile bordurile eram mică

de tot la orice vârstă am fost mai scundă decât orice om

ca să par mai înaltă mă ridicam pe vârfuri așa am și mers până

pe la șase ani. a fost modul meu de a ascunde acest fapt

unul dintre iubiții mei, care trebuie să o zic ca să mă răzbun cu

un adevăr - e urât ca o ulcică vopsită bej. nu-mi plac ulcelele vopsite bej.

mi-a zis: ce pitică ești. i-aș fi replicat: ce nas mare ai, ce urât ești!

mai ales la ce comportament complet lipsit de maniere ai

dar pare-se că lipsa lui de maniere l-a ajutat să se angajeze la Național.

e bizar. da. societatea din care provin s-a urâțit ca el în ultimii ani

din influența lui și a celor ca el. oh pentru el am rămas în oraș îmi recunoșteam

duminica asta. am asistat la nunta lui. am văzut o poză cu ea în

brațele lui pe picioarele lui el stând pe o bancă ea șezând în

poalele lui. și buchetul de flori. firescul de a fi înlocuită cu ceva

mai slab mai ca șmirghelul. părul mi-e în recovery. părul ei e

lung și natural. semn că n-a scris în viața ei nici măcar un singur poem.

dar ție îți place. probabil după ce mi-ai văzut cartea în mâna unui

student de la actorie, ai fost ofticat mi-ai dat block pe facebook.

cu ce ești tu mai bun ca mine?

Alchevsk numele orașului unde s-a născut Taras. și pe Taras

îl vreau cum niciodată nu te-am vrut pe tine, urâtule!

*

SHIT este planeta foștilor

acolo trag narghilea

deschid cadouri câte un

bec ars.

n-ai reparat dușumeaua

când erai cu mine

ia o bucată de parchet.

n-ai deschis ochii să mă vezi în

halatul ăla negru, am tăiat din el.

l-am făcut zob

nu ai fost cu mine la bal

în spital

în deșert

în Birmingham

în Ivano Frankivsk

în Londra

în Lviv

în Cluj

în Oradea

în București

în 7 noiembrie

Shit este planeta foștilor iubiți

acolo se scaldă precum în Karymski

petrec

acolo uită de tine și te înlocuiesc

acolo dansează în cluburi

privesc

fete pe mese pe fețe de mese

ridică flori din badoace

am crezut că e pentru că părul meu

sau pentru că nu eram la cel mai rupere de rânduri liceu

am crezut că e pentru că nu fac ceva măreț vagoanele îmi erau

singurele prietene feministe când cărbunele nu se răsturna

complet până la macaz. m-am angajat ceferistă stăteam pe pod

vizualizam minciunile. munții.

pentru că nu mai eram un reper pentru glorie

pentru că gesturile nu ni se potriveau

pentru că eram prea scundă și eram prea scundă

pentru că eram la Constantin Brâncuși în Petrila

și ție îți trebuia în Petroșani

sau nu pictam cum aievea o paralelă a relației noastre

nu o fostă nu o viitoare întotdeauna trebuie să fi fost o

paralelă o concomitentă. o întâmplare

pe planeta Shit nu te mai temi să mă ții de mână

ai glod cât e casa în care am fost împreună o casă bătrânească

paharele pline și jeanși mulați

ai

ochi

verzi

albaștri

verzi

albaștri

Shit e planeta

înspre care nu privesc decât atunci când vreau să-mi amintesc

ce-am avut ce nu am meritat ce nu aș vrea să mai am

în timp ce-mi coafez părul proaspăt keratinat și dau să

ies în fugă pe o stradă pe care niciunul dintre locuitorii

planetei Shit nu va mai nimeri cu mine

culoarea din ochii lor

peste ea calcă

bocancii mei

Shit când m-ai lăsat în urmă nu știai ce urmează

trădare în plex

urâțenie izvoare

agitație insomnie

pastile-n chenare.

aici sunt eu tronând peste prezent

nu am nimic dar nu am pierdut nimic.

Florin Vasilescu

to

Dă-mi voie să te-ntreb ceva

,,Tinere”,

Zice o frumoasă domnişoară,

,,Te plângi cumva de existență,

Considerând că viaţa,

Pentru tine,

E o reală penitență?”

„Da,

Domnişoară curioasă,

Punctat-ai bine starea mea,

Dar…

Prea ai spus-o cu indiferenţă,

Nu-i așa?

Crede-mă,

Aş putea să-ţi spun şi eu

Că,

Nici cu aroganţa ta

Nu mi-e ruşine,

C-o văd

Tot ca pe-o formă de penitență,

Care nu dă prea bine,

Zău!

Deci,

Dă-mi voie să te întreb ceva:

Când spui ,,nu pot”,

Vrei să socot

Că n-ai putea

Să simți ceva,

La o adică?

Nu ai vrea să dăruieşti

Un strop de fericire

Şi te ascunzi în păpuşoi,

De frică?

Mai bine te-ai dărui

Cu bucurie,

Nu doar pentru plăcerea mea,

Ci

Şi tu să simți

Că nu tratezi problema

Ca pe o meserie,

Luȃndu-ți plata

Şi-apoi să poți pleca unde

Doar Cel de Sus o știe”.

Elena Paduraru

Mă eliberez acum

Îți plec iubite,
Te-am așteptat, destul
Se răzvrătesc cuvinte
Si in suflet
Si in minte,
Întrebări și răspunsuri
Fără înțelesuri,
Să mai astept
Alte minciuni ?
M-am săturat
Și nu mai vreau,
Acum iti spun
Adio ..si drum bun!.

Vin zile lungi
De rece iarnă,
Când gândul
Și melancolia zboară,
E greu să poti
Să speri ,s-astepti
Ceva trecut
Ce nu mai vine,
Să simți încatusarea
Înlănțuita-n tine
Zadarnică iubire!.

De-aceea, plec
Si mă eliberez acum
De grea povară
Ce-am în suflet,
Vreau să fiu
Liberă iară,
Dar,inainte iti transmit
Un ultim gând ,
Tu, să nu uiti nicicând
Ca te-am iubit,
Si te-am păstrat
În inimă si-n suflet,
Ca pe-o comoară
Rară!

‎Iustinian-George Paiuc‎

to

Mă piș ....

Mă piș pe sticla voastră de ulei
Pe kilogramul vostru de făină
Urmașii voștri ... eu mă piș pe ei
Bastarzi ... ce vor aduce doar ruină

Mă piș pe voi, mă piș pe el "partid"
Voi consuma de-acum numai lichide
Când pături sociale se divid
Și târfele devin tot mai avide

Mă piș pe voi, "stimați" analfabeți
Inegalabili, puși în fruntea tării
Ce-aveți de gând ? Și cine ? Ce sunteți ?
De țară vânzători, masonii gării

Eu vă doresc să ardeți toți în iad
Și să stârpim genetica meschină
Părinți învinși .... din vina voastră cad
Și "pâinea noastră" azi .... e mai puțină

Mă piș pe kilul vostru de mălai
Pe pixul vostru cu însemn satanic
Un cancer vreau să vi se țină scai ...
Evolutiv, devastator, organic ...

Mă piș pe sticla voastră de ulei
Pe kilogramul vostru de făină
Și dacă mă veți întreba :
- Ce vrei ?
- Vreau sa stârpesc genetica meschină !

‎Marcel Vişa

to

Picnic pe stick

(Ziua1)

GOLITE

linse de câini

blidele îmi emană

prin sunete aburinde

trupul

Se sparg în bucăți

VENELE

sub presiunea sângelui extraterestru

perfuzat în brațe de lut

Branulele

SCRÂȘNESC

ca balamalele sicriului

Prinse în ele

degetele lungi ale mortului

iau o ultimă gură de aer

străveziu

Stăm la masă

pomana e în toi

„Gustă-mă!"

a spus EA

oferindu-mi degetele proaspăt scoase din sex

(Ziua 2)

La tv în reluare

Campionatul Mondial

de Tetris viteză

eu completez rebus

lent

sting țigara

pe

rănile ei

Cauterizez trecutul

(Zi noapte)

Electronice figurine pătrățoase

lunguiețe contorsionate

se întrezăresc în vis

compun

dinți metalici

căliți la forjă

rod oasele noii ere

noii ordini

tendoanele noilor ordine

(Prima zi fără EA)

Camera

e compusă din oase ascuțite

albe ca fântânile de var stins

în care păgânii își aruncau pruncii

Iubesc albul care persistă

supraviețuiește crimei

pictorului daltonist

blazat

căruia nu-i pasă de personajele

extrase cu cleștele din uterul pânzei

de fierăstrău

(Ziua de apoi)

Sprijin de perete cadavrul zilei de ieri

Când nu mai am aer

trag pe nas aroma

vaginului care

pulsează agheasmă

aidoma fântânilor arteziene

când clocotesc fericite

seara prin parcuri

E o sfântă

îmi spun

și tremur

(Ziua p.)

Oh voi fântâni adânci

cum atrageți sinucigașii

veseli și rași în cap

la mișto

Atinși de secetă

își resorb sângele

își beau

cu paiul

mințile

(ziua+noaptea)

împărțim același pahar cu apă

flămând

pregătesc tacâmurile

Despart cu toy(agul) țărmurile de carne

Traversez cu pași de bisturiu

nisipul moale

lipicios

Sunt Moise

TU marea mea

iubire

moartă