ROMÂNUL ABSOLUT

George Anca – Dimitrie Grama – Elena Armenescu – Sergiu Cioiu – Ecaterina Petrescu Botoncea – Radu Ulmeanu – Gabriel Precup – Ovidiu Genaru – Liliana Popa – Octavian Soviany – Jorj Maria – Norica Isac – Magdalena Hisum – Alexandru-Eusebiu Ciobanu – Magdalena Tiugan – Adrian Bucurescu – Paul Spirescu – Răzvan Ducan - George Nina Elian -

Georgeta Darie

 George Anca

 SALOANELE DOAMNEI RATLOW

dodie tragodie în șapte tablouri

Personae:

Doamna Ratlow (Doamna)

Albanescu

Domnul Ratlow (Domnul)

Acțiunea,

 mascată ori nu, se petrece în București. Nu numai d-l Ratlov se poate confunda cu Albanescu, dar nici d-na Ratlow nu e sigură pe dragoman

1

D-na Ratlov și (posibil) Albanescu în salon

          Doamna Ratlow: Totul e azi în ordine. Domnul Albanescu vine şi-mi zice, ţi-aduci aminte, doamnă Ratlow, ce m-am pilit de ziua Hanei? Bună fată şi Hana. Tare iute a mai sosit ziua asta. Of, Doamne.

          Albanescu (Domnul Ratlow, mască): Te gândeşti să nu mai dai înapoi niciun pas. Nu e rău. Probabil, domnul Albanescu ţi-a strecurat în minte o iluzie fermecată. Ai ajuns la culmea... mi-e greu să mă exprim... la culmea a ceea ce se cheamă... vai, aş fi putut ajunge şi eu un savant, dă-mi voie să deschid o tristă paranteză, o să te rog să brodezi ori, dacă nu, să comanzi la tipar o carte de vizită cu numele meu, o să-ţi atrag atenţia cum mă cheamă şi sub acest nume să apară, dacă acordul domniei tale există, ceva în genul savantului, da, uite că da, ai ajuns la culmea mea, doamnă Ratlow.

          D-na R.: Numai că domnului Ratlow nu i-ar conveni nici atât povestea domnului Albanescu înflorită de visurile matale.

          A: Doamnă Ratlow, nu clipi o clipă, mi-a amorţit groaznic piciorul drept, o mişcare a mea sau a domniei tale îmi poate fi fatală, mulţumesc, sunt ca înainte, primeşte omagiile mele.

          D-na R: Chiar ţi-a trecut, dragă prietene? Ce fericire să nu ţi se fi întâmplat vreun necaz sub ochii mei. Toate cunoştinţele mele caută cu lumânarea ocaziile să-şi întindă mâna de ajutor. Eu sunt altfel.

          A: Iar eu aş suferi când mi-ai întinde mâna domniei tale de ajutor, pentru că m-aş afla în imposibilitatea de a o săruta, nu? Dar, ce mai încolo şi încoace, doamnă Ratlow, o adevărată speranţă nemaifiind de mine, iată ce m-a mânat spre apartamentul domniei tale.

          D-na R: Nu găseşti că l-ar interesa încă mai mult pe domnul Ratlow? Fără îngrijorare, domnule, eu mi-am pierdut aseară obiceiul de-a fi curioasă, nu că mă laud, nici nu bănuiesc ce te-a mânat spre noi, aş fi bucuroasă, asta e, să-l aşteptăm mai întâi pe domnul Ratlow. S-a îmbrăcat nepotrivit, e drept, plecând să-şi cumpere ţigări, parcă se golise de orice gând. O fi întârziind prin Cişmigiu, ascuns în ceaţa blândă ce ne-a cuprins pe toţi. Acolo se discută doar totul. Când s-ar pune în vânzare ţigări vii, s-ar cunoaşte la timp tertipurile gestionarilor, te-ai informa în lege, ai fi în stare să câştigi o visată dexteritate şi n-ai cumpăra o ţigară predispusă la o moarte prematură. O, domnule, domnule, să-l aşteptăm pe domnul Ratlow, poate întârzie prin Cişmigiu.

          A: Epidemiile, prea bună doamnă, nici ele nu m-ar fi mânat înspre apartamentul domniei tale. Domnul Ratlow m-a onorat ferindu-mă cândva de o mare primejdie. Fiţi liniştită, nu vă dezvălui nimic din ceea ce m-a mânat. Spun numai într-o doară cât este de frumoasă fapta trecută a domnului Ratlow pe când eram tineri între tineri şi nu ne durea capul niciodată.

          D-na R.: E mai bine aşa, adică atât, cât înţeleg bine.

          D-na R: Mulţi escroci m-au numărat în mai multe locuri şi, fiţi atentă un pic, îmi tremură mie glasul trădându-mă în vreun fel?

          D-na R.:Nici nu sunt pornită azi să împart oamenii, oricare ar fi ei. Cinstitul domn Ratlow îmi stăpâneşte inima, şi nu mint, cu uşurinţă, şi în mizerie şi în strălucire.

          A: Fiţi sigură, la rându-mi, ocolesc veştile şi în niciun caz nu m-aş învrednici să le aduc. Chiar sun uneori la uşi special pentru a nu mai veni veştile.

          D-na R: Trebuie atunci să te cutreiere înspăimântate cutremurele valurilor de la lăsatul serii.

A: Mulţumesc încă o dată, doamnă Ratlow. Cât de frumos îl aşteptăm pe domnul Ratlow. Şi, dacă mă concentrez, îmi închipuisem toate acestea. M-am mirat la început de curajul meu să te ţin de la treburi. Ora prânzului a trecut şi poate n-ai mâncat...

          D-na R: Mata ai mâncat?

          A: Vedeţi, sunt de puţină vreme abia un martor al civilizaţiei, în timp ce domnul Ratlow îi este un erou. Mă întrebarăţi dacă am mâncat? Ei bine, când vă ascultam, mi-au venit în minte medicamentele. Un parastas la care să se consume medicamente, doamnă Ratlow. Pentru mine sunt clare urmele greşelilor noastre şi domnul Ratlow, poate veţi avea prilejul să observaţi, îmi dă dreptate, evocând somptuos, cum îi este obiceiul, de parcă ierburile îşi datorează creşterea glasului său, vezi dmnia ta, fie precum cu poveştile ciupercilor de brad.

          D-na R: Parcă îl aud, domnule, vorba domnului Albanescu. Priveşte mata frumosul tablou ce-l înfăţişează pe domnul Ratlow. Străvezi cumva dedesubtul culorilor procurate special de pictorul lucrător un 20? Ca un timbru nepreţuit, aşa l-aş recomanda, înţelegi cui, mai degrabă femeilor, acelora care-ţi împărtăşesc iubirea fără gânduri ascunse, fiecare avându-şi-o pe-a ei cum nu e alta, ca şi cum ar fi aceeaşi.

          A: Ce spui domnia ta? Îndreptându-mă înspre apartament, eu am făcut totul pentru a-l auzi verde, poate din teama covârşitoare, ştii, şi părinţii, şi ai domniei tale, ne-au dăruit-o sub chipul sângelui. Înţelegeţi dar cât de rău ne-ar pica o nevinovată amnezie. Să nu mai ţii minte la câte staţii de tramvai de aici, când mergi spre Cişmigiu, e cimitirul Bellu, şi la câte staţii, în partea cealaltă, e cimitirul evreiesc. Doamnă Ratlow, am mâncat, memoria nu mă înşeală. Doamnă Ratlow, domnul Ratlow s-ar putea să flămânzească în timp ce noi îl aşteptăm. Şi asta ţin minte.

          D-na R: Mata crezi că n-o să se supere dacă vom merge împreună, eu, încercata doamnă Ratlow, şi mata, domnule, să-l întâmpinăm? Ţi-aduci aminte şi aceasta?

          A: Nu domnul Ratlow este cel rău. Poate nici răuvoitorii nu-s cei răi. Aşa cum domnia ta mă întrebaşi dacă am mâncat, o să vrea unul să afle câte cartuşe plecară din armele ce mi-au trecut prin mână şi mai ales încotro, că aşa sunt oamenii, chiar când ocolim şi dăm în Schitul Măguranu...

          D-na R: Numai de deznodământ să nu te temi mata. Mă ştiu destui cucernică şi în putere. Domnul Ratlow n-o să se supere că îl întâmpinăm împreună.

          A: Se întâmplă să fie jos, pe la biserica de deasupra Cişmigiului. Cerşetori, domni şi doamne, opriţi în loc. Mă tem să nu mai fi fost cineva, cineva umblând, doamnă Ratlow.

          D-na R: Ei, şi mata, ai venit intimidat dinainte, se vede. Ridică perdeaua, colţul din dreapta jos al perdelei, şi uită-te peste linia de tramvai, căci, imediat ce vom coborâ, vom traversa, vezi ce se cheamă că avem cale liberă? Eu tot aveam de gând să ies, când ai intrat mata. Un pic mai înainte, cu gândurile copleşite de imaginea domnului Ratlow, am ridicat şi eu colţul perdelei şi te-oi fi zărit pe mata fără să te recunosc. Atunci când ai sunat, mă mir că nu intră pe uşă domnul Ratlow.

          A: Doamnă Ratlow, văd că avem cale liberă, dar, îţi repet, se întâmplă să fie jos, cam de pe la biserică...

          D-na R: Hm, se cheamă că ai venit într-o vizită de aşteptare, domnule, prea eziţi să mergi să-l întâmpinăm împreună, cum am spus, eu, întristata doamnă Ratlow, şi mata, pe domnul Ratlow. Se făcuse timpul să se arate. Nu se mai găsesc ţigări, înţeleg, dar domnul Ratlow trebuie să se găsească.

          A: Înseamnă să-l căutăm până la urmă şi în saloanele domniei tale, oricât lumea vorbeşte că apartamentul acesta este ultima dintre vestitele încăperi pe unde au răsunat paşii – recunoaşte, doamnă Ratlow, că nu numai paşii – atâtora. Aş fi avut cândva motive să încerc gesturi disperate, prin ele să îţi amintesc o anumită întrevedere, blândă, aproape erotică, doamnă Ratlow, tocmai sosisem dintr-un sat de pe malul Oltului.

D-na R.: A, mata eşti convins că eu nu-mi aduc aminte de...

A: Vai, doamnă Ratlow, dar eu nu ţi-am amintit, eu am aşteptat ani de zile, domnia ta spuneai adineauri că totul e în ordine şi o să mai aştept şi de acum încolo.

D-na R:       Domnul Ratlow are vreun amestec?

A:      Domnia ta.

D-na R:       Mata?

A:      Nici eu.

D-na R:      Sigur, se ştie , doamna Ratlow n-are niciun amestec. Ar fi bine pur şi simplu, de aceea, să mă conduci la domnul Ratlow. Domnul Albanescu ar face-o, să te vedem şi pe mata.

A:      Uite ce e, doamnă Ratlow, am reuşit să scap de toate. Nu chiar de toate, dacă chibzuiesc. M-ar interesa să aflu cum ai proceda domnia ta.

D-na R:       Fără domnul Ratlow îmi vine greu să-mi urmez şirul închipuirilor, al închipuirilor pentru că, lasă-mă să cred, nu suntem deloc într-o situaţie asemănătoare. De-ţi trebuieşte un salon de-al meu, îl ai dragul meu prieten, în condiţiile ce ţi le va înfăţişa elocvent domnul Ratlow, deci şi dumneata, dacă nu cumva singur dumneata, ai nevoie să-l afli pe acest domn, nu uita, domnul Ratlow.

A:  Tocmai începusem să reînviu un trecut fericit pentru mine, plin de strălucire pentru domnia ta. Îmi pare cum că oarecine a răpit salonul de pe vremuri, doamnă Ratlow.

D-na R:       Mi l-am răpit de una singură, domnule...

A:      Ratlow...

D-na R: Aşa, ce e cu domnul Ratlow...

A: Poate nu l-ai mai recunoaşte, doamnă Ratlow, numai în saloanele domniei tale ţi-ai recăpăta splendoarea înălţimilor de unde îţi îngădui să-ţi arunci ochii. Domnul Albanescu mi-a povestit o scenă mai veche decât întâlnirea mea nesperată într-unul din saloanele...

D-na R:       Vorbeşti de saloanele doamnei Ratlow, ştii că nu erau deschise numai în Bucureşti? Nu... În Bucureşti aproape că nici nu existau saloanele doamnei Ratlow. Dacă n-ar fi apartamentul acesta, cred că astăzi nici n-ai fi vizitat-o. Vei şti într-un târziu şi rostul vizitei de-acum. Numai să dăm de domnul Ratlow şi asta fără a ne întoarce într-una în trecut.

A:      Port cu mine, la loc sigur, o fotografie, doamnă Ratlow.

D-na R:       Şi mata... Cât să fi trecut de când, deschizând fereastra cu o mână, în cealaltă ţineam şi eu o fotografie, poate tocmai aceea ce o porţi în păstrare? Mi-a căzut în stradă, de parcă voia să se aplece. Tot domnul Ratlow ar avea ochi şi pentru fotografia aceea. Parcă a dorit să se aplece, şi tramvaiele goneau, la început pe dedesubt... Mata, de acum înainte, o să tot vii pe aici, ca singurul, vorbesc de fotografie, singurul străin dorit de domnul Ratlow.

A:      Şi de toată lumea, prin graţia spuselor domniei tale.

D-na R:       Încet, încet, ai să negi, presimt, că ai purtat-o la dumneata, ca şi cum fotografia aceea te paşte, reţii mata expresia?

A:      O regăsesc în tentativele mele savante, cât despre fotografie, o să cer domnului Ratlow libertatea de a înzestra cu ea pe oarecine.

D-na R:       Oricine ar trebui să tresalte la o asemenea zestre.

A:      Domnul Ratlow, nu ştiţi, se gândeşte la o persoană cu o identitate foarte precisă?

D-na R:       Nu-l vei înzestra pe domnul Ratlow cu fotografia, ca domnia sa, la rându-i, să înzestreze pe altcineva. Socotesc să fi împlinit totul cum vei fi găsind de cuviinţă, vezi şi mata ce suflete izbitoare suferă din te miri ce.

A:      Mai e un lucru, doamnă Ratlow. Domnia ta vei avea tărie spornică, aşa spuneau saloanele. Temându-te de viaţă pentru că era frumoasă, eleganţa gânditoare, îţi aduci aminte, croise până la periferii un drum de trăsuri ce să fie, în eternitate, reprodus fotografic din avioane, stătătoare pe cocoaşele machetelor-cosmocămile.

D-na R:       Te mai uiţi mata dacă avem ceea ce se cheamă cale liberă?

A:      Nu ştiu ce să zic, numai domnia ta să vrei ai putea spune cum e. De-ar fi şi altă ieşire n-ar strica şi, pe urmă, dumnezeu cu noi, încotro am nimeri. Biserica este încă deschisă şi nu vremuieşte ca atunci când casele zac goale şi oraşul plin.

D-na R:       Câte mârliţe o fi prins domnul Ratlov până acuşi?

A:      O, nu pleca domnia lui să te lase şi să pescuiască. Apele-s în seama tinerilor, zice-se. O fi plăcerea unei mărturisiri la mijloc, dorul întârzierilor ce v-au încărcat zilele de celebritate.

D-na R:       Mie?

A:      Când domniei tale, când domnului Ratlow. Cum dragomanul, străbunul Ratlowilor, din partea domniei tale, după pomenire, a dispărut în umbra unei femei, îndrăznesc să cred, secolele adevărate te răsplătiră cu alte daruri.

D-na R.:      Săracul dragoman, mata să fii îndeajuns de cavaler, cam cât pretinde domnul Albanescu să fie bărbatul un filosof, apoi mi-ai ajuta să-l răzbun. Domnului Ratlow atât i-ar fi. Iată cele douăsprezece limbi vorbite de bătrân. Le vezi aici legate în piele de cămilă. O parte sălăşluiesc la Stambul. Altele s-au risipit. Dar mata vei căuta lucruri străine de vremuri şi, odată, cine ştie...

A:      Petrecerile dumitale în Italia, doamnă Ratlow...

D-na R:       Care Italie?

A:      În compania unor italieni...

D-na A:       Dar la Paris, martoră mi-e ducesa de la Roche, tot frumoasă, deşteaptă şi cuminte...

A:      Ducesa?

D-na R:       Nu, hodoroaga n-are inimă...

A:      Ce-ar zice domnul Ratlow să vă asculte?

D-na R:       Domnia lui e plecat, ai primit, de bună seamă, înştiinţarea înălţării domnului...

A:      Ratlow.

D-na R:       Sigur că da. Ci nădăjduiesc o taină şi mai şi. Ori te pilisei de ziua Hanei? Sau numai aşa să  mă trezeşti pe mine din ale mele? Crede-mă, în seara aceea eu mă aflam la Paris.

A:      De ce nu te-aş crede, acum poate că te afli în Bucureşti. Toate saloanele domniei tale prosperă. Iar pe domnul Ratlow mă mir de ce-l asculţi în umbra răscumpăratelor plecări. Mă pomenesc surâzând cum numai domnia lui domniei tale i-ar surâde.

D-na R:       Să nu te piardă vedeniile astfel reînviate. Să nu se fi stricat vremea, cum ai văzut ridicând colţul perdelei, din dreapta jos, ţi-aş arăta, la lumină mai multă, tabloul din faţă cum numai domnul Ratlow surâde, şi nu mie. Posomorâtul de el...

Bucureşti, 22 noiembrie 1970

2

Doamna R., Albanescu,  (posibil) Domnul R

D-l Ratlow: Nu mai scrie ceea ce vorbeşti cu glas tare, trag cu urechea toţi barbugiii...

Albanescu:  Domnule, domnule Ratlow...

D-l R:          Auzii... Nimeni nu mai ştie cine este adevăratul domn Ratlow.

A:      Însăşi doamna Ratlow mi-a încredinţat deunăzi un secret, domnul Ratlow îl cunoaşte...

D-l R:          Vrei să spui, are nevoie să-l cunoască.

A:      Ei nu, domnului Ratlow i-l pot divulga pe nerăsuflate, e doar secretul morţii domnului Ratlow, n-am spus că domnul Ratlow a murit, nici că e internat pe Vitan.

D-l R:          Scriai acolo, ca pe marmoră de Târgu-Jiu, dacă mă pot exprima, icoana credincioasă a despărţirii dumitale de doamna mea Ratlow.

A:      Da, de doamna domnului Ratlow. Nu vă evocaţi, rogu-vă, o altă doamnă Ratlow, falnică şi pururi călătoare prin pieţele din centru, cu piciorul stâng strâns în ciorap, varicele...

D-l R:          Chiar aceea nu...

A:      Nici indianca...

D-l R:          Nici fata...

A:      Nici coapta...

D-l R:          Nici corcitura...

A:      Niciodată doamna Ratlow?

D-l R:          Ba doamna Ratloww.

A:      Care doamnă Ratlow?

D-l R:          O doamnă Ratlow, domnule, mi se pare, Albanescu.

A:      Dacă aşa doreşte domnul Ratlow?

D-l R:          Şi sunau într-adevăr, în momentele despărţirii, şi ceasuri şi telefoane şi sirene şi clopote?

A:      Îţi închipui, dacă s-a auzit până şi din modesta mea scriere. „Vocea doamnei Ratlow se auzea ca dintr-un mormânt al tuturor sunetelor”.

D-l R:          Din vina întunecimii revărsate în saloanele noastre, doamna Ratlow se retrăsese în apartamentul din strada C. Se anunţa o noapte ameninţătoare.

A:      De nu s-ar fi întunecat şi acum, ce-aş mai scrie povestea în versiunea dumitale, domnule Ratlow.

D-l R:          Lasă, când vom preschimba lespezile saloanelor eu şi doamna Ratlow o să ne ţinem pe lângă dumneata şi atunci vei săpa în marmoră...

D-na R:       O să ne ţinem pe lângă mata, domnule, cum ai spus?

A:      Albanescu...

          Vai, doamnă Ratlow, aţi ieşit, totuşi, în întâmpinarea domnului Ratlow. Mi se păruse că domnul Ratlow peregrinează pustiu printre tei.

D-na R:       Eu am arătat spre dumneata, şi domnul Ratlow s-a grăbit, cum îi este obiceiul. Mata, în ziua aceea, când se strânseseră în apartament aproape toţi vizitatorii saloanelor noastre.

D-l R:          Doamna mea, la auzirea numai de domnul Albanescu.

D-na R:       Pe întuneric, nici nu i-am zărit faţa. Mata chiar n-ai trimis vorbă că nu poţi veni fiind reţinut de chestiuni dintre cele mai importante?

A:      Mă pilisem, doamnă Ratlow. Umblam pe trotuarul de peste drum din faţa apartamentului. Un noroc dublu l-a adus pe domnul Ratlow. Domnule Ratlow, mi te-ai înfăţişat ca un tablou al dragomanului. Se petrecea uituc pe lângă biserică marele grup sărbătorind pe cineva la 20 de ani.

D-l R:          Doamna mea, te-ai tulburat aşadar zadarnic la zgomotul auzit numai de tine, la cântările de la la la lurala la fâşfâşfâş, la muzicile degeaba plănuite în seara aceea în toate saloanele noastre deodată. Te-a îngrijorat ameţeala mea, la întoarcere, parcă te văd când îţi tot spuneam cum îmi joacă în faţa ochilor mârliţe şi melci asemeni porcilor, da, da, cu nişte râturi ca ale porcilor.

A:      Pachetul subţire din mână ţi l-a suflat vântul, domnule Ratlow, şi eu am sărit ca ars să ţi-l ridic, dar a trecut tramvaiul peste el, ca o umbră de avion, apoi eu m-am recomandat Albanescu, doamna Ratlow nu mă zărise încă, ţi-am auzit glasul verde cum îi povesteai totul sus.

D-na R:       Mata ţi-ai închipuit atunci că saloanele noastre s-au închis şi nu mai avem loc să ne odihnim într-un apartament plin de atâta lume.

A:      Atâta că aş fi dorit din toată fiinţa să atrag politicos atenţia domniei tale că, în astfel de situaţii, poţi visa o boală, dar o poţi şi lua, prin contagiune.

D-na R:       Dacă aş fi înţeles, făceam totul să te primim, de bună seamă după întoarcerea domnului Ratlow. Ţi-am fi mulţumit pentru amabilitate.

A:      Că doar nu veneam de la război să întârzii cine ştie ce.

D-na R:       Acum totul e în ordine. Eşti binevenit oricând în saloanele noastre. Domnul Albanescu, a, mata, se îngrijeşte din când în când de îndrumarea oaspeţilor. Hm, pe vremuri, domnilor, m-aş fi vrut mereu într-o bacoviană încăpere de marmoră, despuiată de orice lux, iar acum, că totul e în ordine, am ieşit să-l întâmpin pe cel la 20 de ani, spuneaţi?

A:      Vârsta aceasta şi-o serba o fată, doamnă. Domnul Ratlow o fi ştiind mai multe. Eu mă pilisem, ţi-aduci aminte, doamnă Ratlow.

D-na R:       Ei, nu, nu să întâmpin pe cineva am ieşit din saloane. Nici pentru că domnul Ratlow mă iubeşte. Visase şi el cârciumi cu întâlniri ţigăneşti năduşite în noaptea când Iohana împlinea 20 de ani. Şi eu ce visasem?

A:      Lumea o vorbeşte de zână bună pe domnia ta, ca pe o milă a săracilor, să nu se supere domnul Ratlow.

D-l R:          Lumea n-o ştie pe adevărata doamnă Ratlow. Nimic nu ştie pe îndelete.

A:      Nici vorbă, donule Ratlow, dumneata ai trăit numai din filosofie, îndrăznesc s-o întrerup pe doamna Ratlov dintr-un decent cavalerism, nădăjduiesc decent. Doamna Ratlow a coborât într-o seară printre teii din Cişmigiu.

D-naR:        Lasă, lasă mata seara aceea întâmplătoare. Într-o seară...

A:      Aşa am spus şi eu, doamnă Ratlow, ai auzit şi dumneata, Domnule Ratlow.

D-na R:       Fie, în seara aceea am vrut să ridic perdeaua, colţul din dreapta jos. Ca într-o poveste, mă trezise ceasul dintr-o lungă visare, şi nu l-am mai apucat sunând. A sunat telefonul. Domnule Albanescu, am impresia, pentru prima oară mi-ai spus că mata eşti. Tăcusei şi după ţiuitul unei sirene a salvării, a bătut de douăzeci de ori clopotul bisericii de la intrarea în Cişmigiu.

D-l R:          Doamna mea, ţi-e palid glasul în întuneric, nu cumva eşti palidă toată. Domnule Albanescu, dumneata cum o auzi?

A:      Mă simt ca în seara aceea când rămăsesem fără nimeni pe lume. Să fi durat asta... Doamnă Ratlow, am cerut eu domniei tale patru lei împrumut? Oricum, se făcuse târziu, domnule Ratlow, dumneata nu mai veneai ca înainte. Eu am început să vorbesc cu voce tare, ca acum, fără cuvintele noastre de toate zilele, doar nu aveam cui să-i spun ceva de la obraz, şi de mine uitasem, ce mai, douăzeci de ani.

D-na R:       Mata în seara aceea erai mânat de gândul răsplătirii unei fapte trecute. O fi fost împrumutul cu patru lei, şi domnul Ratlow întârzia, ce-i dreptul.

A:      Numai într-unul din saloanele domniilor voastre, doamnă şi domnule, domnule şi doamnă Ratlow o să regăsesc odată ceea ce mă mânase în seara aceea.

D-l R:          Bunul sfârşit al serii, aici, printre tei, mie nu-mi era departe, îţi povesteam eu, doamnă Ratlow. Domnului Albanescu n-are cine să-i confirme, dacă petrecerea salonelor îşi croieşte iarăşi un vad până la periferii. Ne vom îmbujora de măgulirea recunoaşterii, spunea dumnealui, a recunoaşterii... a recunoaşterii faptelor trecute.

D-na R:       De, domnilor, de ce ar plânge vreunul dintre voi visul meu de pe vremuri?

A:      Vorbeaţi aşa, doamnă Ratlow, cucernică şi în putere, asemeni maicii domnului, încât domnul Ratlow te iubeşte cu toată dreptatea, iar eu mă şi închin. Vă aşteaptă saloanele pretutindeni împrăştiind smirna pământului, floarea depozitelor şi curânda seară ce poate nu s-a dus atunci...

D-na R:       Domnule Albanescu, mata l-ai cunoscut pe celălalt Albanescu, marele salonard?

A:      Vai, doamnă Ratlow, chiar domnia ta ai numele împrumutat de la vechiul, al patrulea dragoman al ţării. Domnul Ratlow l-a împrumutat de la dumneata. Iar eu, pentru a nu-l împrumuta, la rându-mi, am încuviinţat fericit să-mi spuneţi domniile voastre precum mi-aţi zis. Teii domnului Ratlow v-ar putea da ştire şi-n altfel. Domnia ta te preumblai printre ei când dumnealui s-a aplecat să mă recunoască.

D-na R:       Am fi convorbit atunci...

A:      Ratlow...

D-l R:          Ratlow...

A:      Ratlow...

D-l R:          Ratlow...

D-na R:       Cum?

D-l R:          S-ar cuveni să stea şi dragomanul cu noi.

A:      Să treacă oarecine şi printre aceste ascunse şiruri de tei scuturaţi.

D-na R:       Să întârzie.

D-l R:          Plăcut se aude tramvaiul, domnule Albanescu. Te-am ţinut din lucru.

A:      Vă mărturisesc, într-adevăr, zgomotul tramvaiului mă dispune şi pe mine la fapte nobile.

D-na R:      Eu nici nu-l aud întotdeauna, domnilor. Acum, că ne-am recunoscut, vorbim mai tare, şi tot o să plănuim, precum v-aţi dorit, primirea domnului Albanescu în saloanele noastre. Ar fi păcat să nu se petreacă totul în Bucureşti, dar o să ne ascultăm unii pe alţii, domnilor. Voi unde spuneţi? Asupra datei nu va fi greu să convenim, dar unde?

A:      În Bucureşti... Ne leagă seara aceea, oricât, doamnă şi domnule Ratlow, eu provin dintr-un trunchi nici măcar nobil, ci precum al teilor. În rumenul sud – şi floarea teilor cânva îmi va întări spusele – sălăşluiesc sub carele grele de giuvaerurile Stambulului neîncăpuţii ochitori de zei, mintoşii fără margini. În partea cealaltă saloanele gem de stirpe odată mai veche ca altă ciobănime dinspre trecători. Iar pe tăiatul crucii, la capetele săbiei de la răsărit şi de la apus, o şleahtă de dănţuitori tot s-o învâlvăta. Aflătoare în mijloc de răstignire, topitele convoaie din jurul doamnei Ratlow ne-or da pace. Şi, astfel, locul e mai simplu de ales. De intri într-o mănăstire, n-ai intrat în toate?

D-l R:          Domnule Albanescu, toate astea le-am auzit de la început, când te-am desluşit vag, după voce, fiindcă vorbeai tare într-o situaţie când oricine s-ar lăsa furat de tăcere. Doamnei Ratlow nu i-a venit să creadă prima oară, rătăcită la doi paşi de mine. I-am arătat prin semne că nu mai e tăcere şi mă mir de ce întâi ţi-am zis Albanescu.

A:      Gândul dumitale... doamnă Ratlow, domnia ta se grăbeşte?

D-na R:       Vorbeşte mata acolo tot ce voiai să vorbeşti cu gândul la gândul domnului Ratlow. Eu te voi urmări într-o sfinţită manieră, fii încredinţat, chiar dacă mă depărtez atrasă de preumblarea printre teii domnului Ratlow, săracul, geaba naltele saloane dacă el...

A:      Gândul dumitale, domnule Ratlow... iartă-mă, doamna Ratlow, nu ştii, se simte bine? Se clatină înconjurându-ne de-aproape cu grandoarea privirilor plutitoare. Ei, să nu uit, şi gândul dumitale ştia una – printre tei, la ceasul vostru, singuratic doar Albanescu vă putea ieşi înainte.

D-na R:       Nu ştiu eu ce ştie gândul meu, domnule, dar pe dumneata eu, în persoană, te credeam la saloane.

D-l R:          Care saloane?

D-na R:       O, cele vecine locaşurilor mănăstireşti din preajma lacurilor.

A       Ori saloanele cu vedere spre arenele Bucureştiului?

D-na R:       Zic acelea sezoniere, unde pălesc mimozele.

A:      Zi de marile saloane cu aripa oprită deasupra centrului şi a noastră, acum, domnule Ratlow.

D-l R:          Dumneata poţi fi un escroc încât să-ţi placă să fii luat drept domnul Albanescu. Pe el îl ştie o lume, ce te-ai socotit? Vestea saloanelor Ratlow n-are a face cu băierile Orientului, precum un pui de iepure născut dintr-o iepuroaică de argint viu, pe o culme a primirilor. Îţi spun că nici domnul Albanescu nu ştia că dumnealui însuşi se îngrijeşte de îndrumarea oaspeţilor. Doar doamna Ratlow, stăpâna după obicei. Şi eu ştiam asta, dar nu îl cunoşteam prea bine pe domnul Albanescu, încât n-am spus că nu poţi fi dumneata când ţi-am auzit vocea blând ceremonioasă. Ce să mai fi fost cu domnul Albanescu? El chitise minunat petrecerea unuia dintre saloane de-l prefăcuse într-un leit întreg Ţarigrad. Dumneata, domnul Albanescu? Numai doamna Ratlow, ei, doamnă Ratlow... Dumneata în persoană... Cum se ajunge atunci la salonul de aici, printr-o intrare nouă, precât se zvoneşte. Ei, taci? De bună seamă doamna Ratlow o ştie. Doamnei mele Ratlow nu-i scapă nimic din ce e monumental, chiar când convorbim de portalurile noi ale saloanelor mirositoare a tei.

A:      Se întâmplă, domnule Ratlow, că m-ai auzit vorbind cu glas tare, săpând în umbră, marmoră adusă din cariere tomitane, asta pot să ţi-o spun. Dar numai doamnei Ratlow îmi e îngăduit să-i încredinţez totul. Mă întrerupsesem singur din lucru, când m-ai luat în seamă dumneata. Eu tocmai mă aplecam în semn de cuviinţă a tuturor întâmpinărilor mele şi aşteptam să... Îţi mai pot spune ceva... Acest Cişmigiu este încă o operă a domnului Albanescu, ai auzit despre el. Dacă am avut mână liberă, iată secretul doamnei Ratlow. O, domnule Ratlow, mulţi dintre cei ce obişnuiesc să tragă cu urechea pe sub ferestrele pierdute în arhitecturi ameţitoare au ascultat glasul doamnei Ratlow îmbiindu-te să te uiţi dacă există ceea ce se cheamă cale liberă.

D-l R:          N-am trecut prin toate, domnule Albanescu, dar calea aceea poate că i-o datorez doamnei Ratlow ca pe o dedicaţie dintr-o campanie victorioasă, din cea mai victorioasă campanie, domnule Albanescu, domnule Ratlow, doamnă Ratlow şi voi, aşteptaţi-mă numai o clipă, voi, ă ă ăştia de la intrările saloanelor.

A:      Intrările sunt nepetrecute, ca în seara aceea, domnule Ratlow. Tramvaiele îşi vor regăsi în curând liniile, dacă după ele îţi îndrepţi auzul,

D-l R:          Pe doamna Ratlow ai mai văzut-o...

A:      Am zărit-o odată pe domnia sa şi pe dumneata, în cu totul altă parte...

D-l R:          Păcat, pe ea a dăruit-o soarta cu secretele.

A:      Numai domnia sa ştie dacă asta e.

D-l R:          Un străin ar crede-o amnezică. Nu mă mai recunoaşte nici pe mine. Cu atât cu mai neputinţă pe dumneata. Aveai să-i destăinui dichisul noilor intrări, domnule. Ea uită de o tânără, de o bătrână, de i-a murit cineva, de a murit ea însăşi. Să nu te miri când o să-i pară că dumneata, domnule Albanescu, ai fi domul Ratlow, că dumneata, domnule Ratlow, ai fi domnul Albanescu. Cum suntem într-o întârziere aproape desăvârşită, eu unul m-aş apleca în faţa porţilor presărate cu tei scuturaţi şi aş proteja obosit trecerea doamnei Ratlow. Dar în bunătatea ei săritoare.

A:      Şi nu uita, domnule Ratlow, nici desluşirile ce am a i le da...

D-l R:          În glasul dumitale, tare, am ascultat şi glasul meu, domnule Albanescu... doamna Ratlow nu prea a ascultat pe nimeni, în seara aceea, desigur. S-a răsucit pe călcâie şi gândurile ei sunt gândurile noastre.

A:      Doar porţile saloanelor de acum, domnule Ratlow, i se cuvin singur domniei sale şi, câtă vreme nu-i limpezii calea, m-aş tulbura să o ştiu pătrunsă în saloanele de aici. Ne-ar fi, altcum, să îndemnăm binevoitori ai târgurilor, precupeţe să înainteze pe unde le vom arăta şi să-i întindă la picioare doamnei Ratlow ultimele scumpeturi şi flori de tei din sudul filosofilor.

D-l R:          Nu sunt gata saloanele de aici, nu sunt ale doamnei Ratlow, domnule Albanescu?

A:      La ce te gândeşti, domnule Ratlow? Cu multă credinţă aş putea spune că saloanele doamnei Ratlow sunt Ratlow însăşi, nu numai saloanele de aici, saloanele din tot Bucureştiul şi nu numai din tot Bucureştiul. E însă o durere, gândeşte-te şi la asta. Mai gândeşte-te că doamnei Ratlow i-ar fi fost dat să trăiască pe lume în saloanele domniei sale totdeauna, şi în seara aceea, desigur, aici, ca un copil.

D-l R:          Niciun copil, domnule Albanescu.

A:      Toţi copiii, domnule Ratlow.

D-l R:          Şi e o durere, domnule Albanescu?

A:      Numai doamnei Ratlow şi numai aici şi numai acum puteam să i-o împărtăşesc. Şi nu e pierdut timpul, domnule Ratlow. Va trebui să tăiem teii. Când dumneata şi doamna Ratlow aţi străbătut încoace, tocmai ştersesem scrisul de pe marmoră. O marmoră mai bună nu a fost săpată, înţelegeţi, aveam gândul s-o scriu a doua oară, apoi să tai teii, apoi să vă aştept, să vă întâmpin, în familie, domnule Ratlow. Desigur, în seara aceea, în fapt întunecos, doamna şi domnul Ratlow nu ar fi trecut spre terenurile de tenis.

D-l R:          Bine, domnule Albanescu, să tăiem teii.

A:      Numai doamna Ratlow să nu se îngrijoreze de partea cealaltă.

D-l R:          A teilor.

A:      A teilor, domnule Albanescu.

23-24 noiembrie 1970 

3

Doamna R și Domnul R

D-na R:       Minunat prevestitoare mai sunt glasurileoaspeţilor din saloanele noastre, domnule Ratlow.

D-l R:          Eu m-am bucurat cel mai cel mai văzând că urci, aici, pe terasă, doamna mea Ratlow.

D-na R:       Te aşteptam, urcam treptele aşteptându-te, doar n-ai uitat obiceiul meu la toate balurile saloanelor noastre.

D-l R:          Îl ştiu, spre fericirea lor, şi oaspeţii, aşteptându-te jos, la rându-le, până când o să li se pară că întârzii şi muzica, fără tine, a rămas părăsită. O seară ca niciodată, doamnă Ratlow. Valuri de saloane, pe vremuri şi curând, nu răpiră strălucirea acestuia, încât ne vedem ca întâia oară, frumoasă doamnă Ratlow.

D-na R:       Am avut o rugăminte la domnul Albanescu, domnule Ratlow. Să ia în grijă, la primăvară, sădirea unui tei, la fereastră, colo, ce zici?

D-l R:          O, cândva îmi petreceam vremea tăind pădurile de tei. Doamnă Ratlow, desăvârşit ţi-e gândul. Fapta mea trecută în loc de pedeapsă îmi va aduce alinare. O să mă reped din ce în ce mai rar în alte saloane, bucuros de a contempla reînvierea tagmei teilor.

D-na R:       L-ai cunoscut pe domnul Albanescu, domnule Ratlow?

D-l R:          Cine nu-l cunoaşte? Una dintre poreclitele, princiarele invitate, la primirea îndătinată a domnului Albanescu, în seara aceasta, aici, în salon, i-a jucat o tragedie întreagă. Se pretindea chiar o doamnă Ratlow. Ai cunoscut-o?

D-na R:       Prietenele mele îmi reproşează asemenea tragedii, mai ales în lungul serilor din saloanele sărăcite. De-aia am avut rugămintea sădirii unui tei, sub fereastră, colo, la primăvară. Invitatele se vor interesa de starea sănătăţii teiului, nu-i aşa, domnule Ratlow?

D-l R:          De bună seamă, şi va fi asemeni stării sănătăţii saloanelor noastre.

D-na R:       Dar să vedem acum, domnule Ratlow, onorurile-s împlinite?

D-l R:          Doamnă Ratlow, eu te-am urmat din onoare şi din dragoste.

D-na R:       Dar ceilalţi?

D-l R:          Uiţi, toţi aşteaptă un semn al doamnei Ratlow spre a se potoli deodată pioşi, acoperind cu mânecile creştete de femei, ca atunci când candelabrele se cutremură în sunetul corului. Ce le vei spune în seara asta tuturor?

D-na R:       Când mi se vor arăta în marea sală toţi ca unul, o să chibzuiesc un cuvânt precum o cântare. Înainte de a urca, i-am dat de înţeles fiecăruia ceea ce voi cuvânta. În seara asta n-au venit atât la saloane, cât la doamna Ratlow. Luminatul nostru prieten, luminat de Sfântul Constantin, cred că domnul Albanescu el însuşi, a jucat o comedie ciudată pretinzând că dumnealui nu mai este de saloane. Poţi, domnule Ratlow, să îmbătrâneşti într-o singură seară? Într-o seară oferită de muncile oaspeţilor, dar fără urmă de chinuri, într-un sărut al tuturor uitărilor?

D-l R:          Am o rugăminte, doamnă Ratlow. Mulţi îşi serbează douăzeci de ani, în celelalte saloane.

D-na R:      O, să se numească aşa terasa asta, unde iubindu-ne pe noi ne iubim şi departele nostru, după vorba, după vorba cui, domnule Ratlow?

D-l R:          Mi-aduci aminte, doamnă Ratlow, de vremea când copilăreai în saloanele dragomanului. Uită-te cum în jocul primăvăratic al sfântului Gheorghe tulburai minţile vorbăreţe şi încruntatele sprâncene ţi se ploconeau la picioare. Memoriile celui uitat de dumneata ar fi ars în uleiuri de pe încinsele linii ale tramvaielor. În seara aceasta, venit de departe, îşi petrece gândurile în marea sală – domnul Albanescu o să adeverească tot - chiar botezându-l maestru al îmbrăţişării.

D-na R:       Spovedaniile altora, domnule Ratlow?

D-l R:          Şi ale noastre, doamnă Ratlow.

D-na R:       Am văzut fercirea celor din saloanele noastre. Sunt fericiţi fiindcă nu le aţinem calea. Poate ne adoră fără un gând la puritatea neamului nostru.

D-l R:          O, de afară se aud uneori blesteme surde, un nebun aruncă în faţa viitorilor noştri oaspeţi întruchipate suspine, „îs rele rudele”, zice, doamnă Ratlow.

D-na R:       Aşa şi domnul Albanescu împodobeşte nenorocirile, ascultă păsările intrate pe ferestrele saloanelor ca şi cum cineva le-a împuşcat din ochi. Şi deci, domnule Ratlow, rafinamentul nostru nu se mai caută?

D-l R:          Se caută atunci şi mai adânc saloanele doamnei Ratlow.

D-na R:       Dumneata pentru ce le-ai căutat?

D-l R:          Am căutat-o pe doamna Ratlow. E drept, ai încercat să înalţi frumuseţea saloanelor până la frumuseţea dumitale. Domnul Albanescu, fără să-l cunosc, m-a îndrumat ca pe un oaspete al dumitale, nu al saloanelor. Şi iată-te aici şi acum, în seara aceasta, singură în închipuirea saloanelor, pe o terasă clădită din întreg aurul dezgropat al pământurilor.

D-na R:       Domnule Ratlow, aşa a vrut norocul vremurilor. În tinereţea dragomanului te-aş fi căutat eu pe dumneata, rugându-te, cum am avut şi la domnul Albanescu o rugăminte, să iei în grijă sădirea unui tei la fereastră, colo.

D-l R:          Ce veac şi ăla, doamnă Ratlow... Nu vă frângeţi mâinile, aclamaţiile din marea sală vi se cuvin. Încă de pe atunci ruina semănată peste saloane le putea îmbătrâni. Dar, doamnă Ratlow, această seară stă în vârful timpului, iar dumneata, de pe terasa unui nou salon, vei dărui celor din marea sală surâsul logodnelor, ei îl vor păstra şi în celelalte saloane, unde mulţi îşi serbează douăzeci de ani.

D-na R:       Da, domnule Ratlow, de aceea începe să mă îndurereze mania mea. Şi domnul Albanescu n-a uitat să-i atragă atenţia pictorului lucrător, de unde să-şi închipuie că tocmai în seara aceasta o să mă îndurereze împlinirea întru totul a plănuirii saloanelor mele? Perdeaua, perdeaua, domnule Ratlow, ne desparte de marea sală. Ai închis uşa, după ce, urmându-mă, urcasei treptele până aici pe terasă. Petrecăreţii se uită, între două iubiri din seara aceasta, se uită zadarnic, rar cine are ştire de terasă, iar ăla s-o fi şi pilit. Colţul perdelei trebuie ridicat, înainte de a-mi face reapariţia, domnule Ratlow. În marea sală a noilor saloane, lumea s-o fi schimbat de-a lungul serii, s-o fi întors acasă, cine ştie... La urma urmei, va fi aceasta seara noastră, domnule Ratlow. Trebuie ridicat colţul perdelei însă, poate lumea toată mai aşteaptă, măcar lăcomia şi tot să-i fi ţintuit în saloane pe oaspeţi.

D-l R:          Şi bucuria, doamnă Ratlow.

D-na R:       Te gândeşti la vienezi?

D-l R:          Nu numai la ei, doamnă Ratlow.

D-na R:       Cât despre domnul Albanescu.

D-l R:          Domnul Albanescu, doamnă Ratlow, ar fi în stare să taie teii toţi, şi teiul sădit sub fereastra dumitale să rămână singurul...

D-na R:       Ca să vezi puterea saloanelor mele.

D-l R:          Păcat, spuneai, în seara aceasta de perdea.

D-na R:       Păcatul meu, domnule Ratlow, de aceea şi sufăr.

D-l R:          Tot e bine, suferinţa doamnei Ratlow rămâne ascunsă lumii din saloanele ei.

D-na R:       Dacă n-ar fi perdeaua, n-ar mai fi nici durerea din seara aceasta, domnule Ratlow. Nu m-am gândit şi domnul Albanescu a împlinit tot ce i se spusese. Dumnmeata, de aici, de lângă mine, nu-mi poţi simţi depărtata suferinţă, poate fiindcă mă iubeşti cât pentru o logodnă, poate pentru că nu îţi vine la îndemână să ridici colţul perdelei...

D-l R:          Vai, doamnă Ratlow, dar, încă din seara aceasta, se poate începe lucrul la un nou salon. Oaspeţii vor sări în sus, ca şi cum nu ar mai fi aici, ori şi aici şi acolo, iar înaltul podium, terasa i-ar orbi de presimţirea fericită a surâsului doamnei Ratlow chiar de la intrare.

D-na R:       Când, urmându-mă, ai urcat treptele până aici pe terasă, oaspeţii acestei seri sosiseră după cuviinţă, oare ţi s-au înfăţişat în aleasă mulţime? Femeile îşi răsuciseră funii din rochii spre spânzurarea elitelor? Domnii şi doamnele frigeau sticla cupelor cu îndrăgostite buze, domnule Ratlow?

D-l R:          Să mă fi trimis la dumneata sus, pe trepte, darul vieţii mele, doamnă Ratlow?

D-na R:       Aflându-te bărbat cumsecade, o cuvenită vorbă pentru dumneata...

D-l R:          O, doamna mea Ratlow, o să ridic perdeaua, colţul din dreapta jos, să-ţi recomand lumea de dedesubt, din marea sală, oricine ar fi sosit până acum, oricine s-o grăbi către un alt salon, oricine. Îşi vor ridica ochii şi le vei cuvânta.

D-na R:       Mă sfătuieşti? Să le spun doar atât, „Pentru voi”, ce zici?

D-l R:          Pentru oricine, doamnă Ratlow.

D-na R:       Mă tem, domnule Ratlow, să nu fie scris pe cealaltă parte a perdelei, ca în marmoră, aceste cuvinte. Nu mai ştiu dacă domnului Albanescu i se spuse şi asta. Destul s-a răspândit prin saloane zvonul mesajelor intime ale copilelor către mine, dorinţa şi visul, domnule Ratlow, că erau mirese. Eram mireasă, domnule Ratlow, dar perdeaua, perdeaua, domnule Ratlow, ridică perdeaua, colţul din dreapta jos. Odată mi-a ars un salon. I-a pus foc o nebună cu basma însângerată, o copilă din astea. Colţul din dreapta jos. Se vede cumva domnul Albanescu?

24 noiembrie 1970

4

Albanescu, (posibil) Doamna Ratlow

A:      „Domnule Ratlow, damna Ratlow are onoarea să...”

D-na R:       Domnule Albanescu, mata...

A:      O, doamnă Ratlow, sunt gata, ajunsesem la ultimul dintre cei ce au trecut până în această seară prin saloanele domniei tale. Sunt gata, doamnă Ratlow.

D-a R:         Te-ai trecut şi pe mata?

A:      Doamnă Ratlow...

D-na R:       Şi pe mine?

A:      Domnia ta...

D-na R:       Mai bine nu. Mata nu vrei să dăm o fugă până la saloanele mele unde se serbează 20 de ani?

A:      În această seară, doamnă Ratlow?

D-na R:       În.

A:      Mă ierte domnia ta, şi de ce să fugim?

D-na R:       Pentru mine, domnule Albanescu. Mata fugi pentru doamna Ratlow, nu e demn?

A:      Cel mai demn, doamnă Ratlow. N-am fugit niciodată prin Bucureşti. Sau nu mai ştiu de sunt în Bucureşti saloanele acelea?

D-na R:       Vom trece prin cât mai multe, seara aceasta e lungă...

A:      Toată cinstea, doamnă Ratlow.

D-na R:       Sigur, sigur, doamna Ratlow are onoarea să...

A:      Tatăl meu, domnul Albanescu, doamnă Ratlow, când avea douăzeci de ani, şi doamna Ratlow, mama domniei tale...

D-na R:       În salonul unde se întâlniră prima oară, domnule Albanescu, se cunoaşte, eşti un minunat îndrumător al oaspeţilor, la toate ceasurile şi pe orice treaptă...

A:      Să mergem acolo, doamnă Ratlow?

D-na R:       Să ne gândim întâi la priveliştea din seara aceea, domnule Albanescu. Mata să nu uiţi una. Atâţia jucau înăuntru în tactul muzicilor străvechi, iar afară la ferestre tot atâţia priveau la fel de fericiţi. Noi unde ne-am duce? Vreau să fugim împreună tocmai pentru a nu ne mai putea despărţi, domnule Albanescu, acolo unde ne vom hotărî să ajungem.

A:      Oriunde, doamnă Ratlow.

D-na R:       Oriunde, domnule Albanescu, şi domnul Ratlow?

A:      Acesta poate fi şi numele meu, doamnă Ratlow.

D-na R:       Domnul Ratlow a trecut prin saloanele mele, aşa e.

A:      Un lucru, doamnă Ratlow, în obişnuita domniei tale rugăciune, seara aceasta, s-a strecurat şi gândul plecării împreună?

D-na R:       S-a strecurat plecarea, domnule Albanescu. Adevărat, am suit pe terasa noului salon, pentru a mă ruga. Acolo, rugăciunea mea, dar n-o mai ţin minte, vezi, plecasem, o perdea îmi acoperea vederea spre marea sală, unde mata îndrumai oaspeţii... Dacă n-am fugit atunci, înseamnă că am aşteptat să fugim împreună...

A:      Poate domnia ta îl aşteaptă pe domnul Ratlow.

D-na R:       Era pe acolo, parcă, un bun domn Ratlow. Şi parcă nu se încumeta, fără domnul Albanescu, să fugă împreună cu mine la saloanele unde se serbează douăzeci de ani. Vinovată această seară, domnule Albanescu, sus pe terasă, cu perdeaua dinainte eu cred că fugisem.

A:      Un înţeles anume al sentimentelor domniei tale, doamnă Ratlow, l-am prins în clipele mele singuratice din această seară. Poate atunci domnia ta jucai pe terasă o carte dumnezeiască, după ce suferisei şi uitasei să fugi. Eu nu am de jucat nimic, doamnă Ratlow. Fiind împreunî, împreună să dăm o fugă, spui domnia ta, până la saloanele unde se serbează douăzeci de ani. Tocmai aşa lumea o să afle că doamna Ratlow n-a fugit împreună cu nimeni, niciodată, iar dacă a fost fugită a fost singură.

D-na R:       Lumea ca lumea, spune-i că e nebună şi n-ai făcut nimic, primeşte-o în saloane şi,  să te ţii... Şi mata ai fugit de lume venind la saloanele mele în această seară unde te îndeletniceşti cu îndrumarea oaspeţilor.

A:      Iar domnia ta, doamnă Ratlow, nu poate fugi de saloane. Sunt ani şi este şi această seară, doamnă Ratlow. Fericirea domniei tale...

D-na R:       Mata uiţi ce ne leagă, domnule Albanescu. Rău te mai pilisei, domnule, şi nu ştiu când ai de gând să te trezeşti de-a binelea.

A:      Vai, doamnă Ratlow, mi-e drag să sufăr şi eu, atâta tot. Să iau suferinţa de la domnia ta, precum aş lua o răceală. Nu vreau să fug din saloanele domniei tale, din salonul cel nou, chiar de-mi va fi dat să ajung tot în saloanele doamnei Ratlow, unde se serbează douăzeci de ani. Nu vreau să fug în seara asta. Domnia ta îngăduie tuturor ceea ce îşi îngăduie sieşi. Eu nu sunt asemeni celorlalţi? Domnul Ratlow nici nu m-a recunoascut. Pot fi luat drept fratele dumnealui, ori chiar drept dumnealui însuşi. Prea mi-ar fi bine alături de domnia ta. Doamnă Ratlow, n-am cum să te urmez, nici de vei urca în această clipă treptele până pe noua terasă. Şi, nu uita, domniei tale îi place să urmeze, nu să fie urmată. Sorţii saloanelor îţi croiesc înstăpânitori calea de urmat.

D-na R:      O să mă înfrunţi mata altădată, această seară este a mea şi a domnului Ratlow. Ştii asta, altfel m-ai îndruma ca pe un oaspete oarecare, nu m-ai lăsa în voie, să fug ori să-mi dărâm saloanele, ori să te răpesc pe mata când altă cale nu s-ar găsi.

A:      Numai seara aceasta, doamnă Ratlow, numai în Bucureştiul saloanelor domniei tale, numai aici mi-am încercat norocul. Minţile încăpătoare de la dragoman până la noi s-au adăpostit şi în altă ţeastă decât a doamnelor şi domnilor. Nu-i judec fiindcă în seara asta nu judec nimic. Dar tot pe aici se adăpostiseră.

D-na R:       M-au privit în ochi, domnule Albanescu, mulţi cavaleri şi înţelepţi sfioşi precum bujorii. I-oi fi urmat, după ştiinţa mata. Se retrăgeau cu faţa mereu spre mine şi dinainte îmi licărea perdeaua bărbăteştilor priviri. Le-oi fi semănat în altă seară. Să-ţi fie frică să priveşti o doamnă. Să te îngrijeşti într-atât de saloane încât să nu uiţi niciodată perdeaua de la terasă, mai zic şi eu fidelitate. Vorba unei ţigănci de la aripa veche a saloanelor, o ţii mult şi stă ţeapănă, domnule Albanescu.

A:      Ea nu era în gând cu perdeaua, doamnă Ratlow.

D-na R:       Ea era în gând cu domnul Ratlow şi cu domnul Albanescu.

A:      Şi cu doamna Ratlow şi cu saloanele... Oricum, în seara aceasta a lipsit, dacă îmi aduc bine aminte, doamnă Ratlow...

D-na R:       Scotocind prin saloane, vei găsi-o, prin saloanele unde se serbează douăzeci de ani.

A:      La saloanele domniei tale, eu îndrum oaspeţii, doamnă Ratlow. A spus-o şi domnul Ratlow.

D-na R:       L-am auzit în această seară, mă privea, de ca şi cum el mă urmase pe mine, domnule Albanescu, şi poate şi pe mata.

A:      Tăcut în această seară domnul Ratlow... Împânzise cu privirile dumnealui toată lumea din saloane, iar pe benchetuitorii din salonul cel nou îi asemuia unor tei scuturaţi, tocmai de tăcut ce era.

D-na R:       Tot aşa, odată a plecat să-şi cumpere ţigări, parcă-l văd, Se înserase, ca acum.

A:      Acum e târziu, doamnă Ratlow.

D-na R:       Mata uiţi când a plecat domnul Ratlow să cumpere ţigări?

A:      Domnia ta ai pretenţia unei ţineri de minte fără egal.

D-na R:       Eu am saloanele, unul ca mata umblă cu pretenţiile.

A:      Domnul Ratlow a cumpărat ţigări tari precum o carne vie, doamnă Ratlow, şi nu le-a cumpărat, le-a primit. Picaseră din ciudatul dumnealui costum de parcă ar fi înviat, iar un domn i le-a strâns de pe jos şi i (le-)a întins, ţigări ca toate ţigările.

D-na R:       Când se va sfârşi această seară, domnule Albanescu, o să te întristezi, şi cei de douăzeci de ani nu vor avea ochi pentru nici unul dintre noi.

A:      Au fost poftiţi în salonul cel nou şi, foarte curând, în toiul acestei seri, o să vă mulţumească pentru onoarea de a-i fi întâmpinat, doamnă Ratlow. Domnia ta uiţi ceea ce însăţi ai pus la cale seri înainte...

D-na R:       Şi o să vină şi domnul Ratlow?

A:      Această seară doar e a domniei tale şi a domnului Ratlow.

D-na R:       Înconjuraţi de mata, domnule Albanescu.

A:      Şi de perechi tinere din saloanele asiate...

D-na R:       Şi de ceilalţi moştenitori ai dragomanului, domnule Albanescu.

A:      Toţi vor fi şi venit, doamnă Ratlow, dar au să-şi vorbească unii altora, despre domnia ta şi despre tot ce o să li se întâmple. Sunt fericiţi. Acum, dacă vei ridica perdeaua, colţul perdelei, o să-i zăreşti înăuntru cât sunt de fericiţi. Domnia ta vei fi la fel de fericită după ce vei ridica perdeaua.D-D-na R:        Ridic-o mata.

A:      Pentru fericirea domnie tale, doamnă Ratlow?

D-na R:       Şi a domnului Ratlow...

A:      De bună seamă, doamnă Ratlow, o clipă numai, iar mi-a amorţit piciorul drept, s-a lăsat frigul. N-ar fi mai potrivit să pătrundem în saloanele domniei tale şi să ne pierdem printre perechile de douăzeci de ani?

D-na R:       Se cântă mult, se joacă şi mai mult acolo, domnule Albanescu, şi eu îmi doresc să nu se scuture nicicând floarea saloanelor şi de aceea trebuie să nu am niciun amestec. Să nu cumva să fie de ales între saloanele doamnei Ratlow şi doamna Ratlow. M-aş sufoca, domnule Albanescu. În mata mă încred pentru saloanele mele, în domnul Ratlow să mă încred pentru mine, domnule Albanescu?

A:      Seara aceasta, doamnă Ratlow, uneşte saloanele şi lumea lor. Singură domnia ta se mai răsuceşte pe călcâie în gând cu un alt salon al doamnei Ratlow dintr-o seară ce încă n-a sosit odată cu aceasta.

D-na R:       Ştii, mata, unduitoarele reverenţe de atunci?

A:      O, doamnă Ratlow, această seară le aşteaptă. Domnia ta gândeşti până la capăt totul, apoi uiţi dinadins. Domnul Ratlow te iubeşte de bună seamă, te iubeşte mai ales la încercarea celor douăzeci de ani, în jocul ochilor fulgeraţi de artificii. Atunci se va apleca precum un filosof deasupra unei ape amintindu-vă şi de această seară.

D-na R:       Da, domnule Albanescu, şi mie îmi aminteşte această seară de domnul Ratlow. El n-a serbat-o pe doamna Ratlow, mama mea. Când o să-l văd acum, o să-l privesc în ochi cu o duioşie răzbunătoare.

A:      Domnul Ratlow o să urce, o să vă amintească această seară. Nu s-a sfârşit. E timp de toate, doamnă Ratlow.

D-na R:       N-am spus că n-o să-l iert. Mata o ştii din saloanele mele. Pe vremea când ne îmbrăcăm în dragomani suntem în stare chiar numai să iertăm, te iert eu, mă ierţi şi tu, nici aşa, domnule Albanescu.

A:      Doamnă Ratlow, oricât s-ar cânta de mult în saloane şi cât n-ar conteni jocul domnului Ratlow, în salonul cel nou se serbează douăzeci de ani, asta se iartă.

D-na R:       N-am spus că nu, domnule Albanescu. Asta şi atunci o să se ierte. Priveşte Bucureştiul iertat încă şi în această seară. Fugi la saloanele din insule şi îndrumă într-una oaspeţi, întâmpină-l pe domnul Ratlow, iart-o pe doamna Ratlow...

A:      Să mă ierte domnia ta pe mine, doamnă Ratlow.

D-na R:       De, domnule Albanescu, până în seara aceasta săracii să nu fi fost mai fericiţi, mai ales acei ce-şi serbează aici la noi douăzeci de ani. Cu luxul saloanelor doamnei Ratlow sunt ziduri mai înalte. Când fuma odată dragomanul şi i se terminaseră ţigările, i-a alunecat o lacrimă, domnule Albanescu, de a început şi în Bucureşti lumea să-şi scuture mâinile şi să jelească şi să se teamă că într-o bună zi se va stinge soarle de pe cer.

A:      Nicio grijă, doamnă Ratlow, oricine trecea prin Bucureşti, să fi fost cât de grăbit, pentru lupte cu duşmani de moarte, pentru târg, pentru doctori sau pentru ţigări, tot îşi iubeau departele văzând nestins mereu soarele în saloanele doamnei Ratlow. Şi mulţi călcau aşa pe rădăcinile înmuguritelor vii de la marginile Bucureştiului să dezgroape o nouă temelie a saloanelor de până la această seară. O, doamnă Ratlow, domnul Albanescu, tatăl meu, i-a arătat doamnei Ratlow, mama domniei tale, o faţă surâzătoare, şi cum nu s-ar fi înălţat, între privirile lor, saloanele de pe vremuri?

D-na R:       În această seară îndrumi oaspeţii de acolo, domnule Albanescu. Iar noi... Ce se aude cu domnul Ratlow, domnule Albanescu?

A:      Saloanele îl cheamă pentru domnia ta, doamnă Ratlow...

D-na R:       Iar mata?

A:      Sunt ultimul, doamnă Ratlow, să mă ierte domnia ta. În această seară, în noul salon se serbează douăzeci de ani. După ce voi îndruma oaspeţii şi în noul salon de atunci, salonul din gândul domniei tale, doamnă Ratlow...

D-na R:       Mata poţi fi ultimul, salonul acela însă o să-ţi mai aducă aminte de rădăcina înmuguritelor vii de la marginile Bucureştiului, atât de aproape va fi de primul dintre saloanele doamnei Ratlow şi atât de departe de ultimul ce se va zidi, zidi şi când teii domnului Ratlow o să ierneze pe veci.

A:      Nu mi-e de mine, doamnă Ratlow, mi-e tot de saloane.

D-na R:       Începi şi mata ca domnul Albanescu, băuse...

A:      O, doamnă Ratlow, (dar) e drept să bei până în bătaia sacrificiilor acelor fluvii...

D-na R:       Băuse şi parcă uite-l în această seară de-al saloanelor. Pentru Bizanţ, ori contra Bizanţului, dacă băuse, băuse, domnule Albanescu.

A:      Şi cetăţile curgeau, doamnă Ratlow, în albia lăţită cu sălaşurile lucrătorilor la cariere umbra saloanelor înmugurea viile.

D-na R:       Bine de salonul cel nou, unde se serbează douăzeci de ani.

A:      Bine de saloanele doamnei Ratlow.

D-na R:       Douzeci de ani...

A:      De mii...

D-na R:       De mii de mii...

A:      De mii...

D-na R:       De mii...

A:      De mii, doamnă Ratlow...

D-na R:       În această seară, domnule Albanescu?

A:      Până în această seară, doamnă Ratlow.

D-na R:       Îmi spunea şi domnul Albanescu de domnul Ratlow, cam trage cu urechea şi nu se prea îndură niciodată de linişte, aceea de pretutindenea, mata să fii atâta de cavaler să iei în grijă acum să sune şi ceasurile şi clopotele şi sirena salvării şi telefoanele, domnule Albanescu.

24 noiembrie 1970 

5

Domna R și Domnul R

D-na R:       Aşa, domnule Ratlow, sunau toate şi dumneata intri în linişte într-un târziu...

D-l R:          Doamnă Ratlow, domnul Albanescu mi-e martor, nu-ţi părăsesc nici saloanele, necum pe dumneata, pentru fapte urâte. Mă aflam în Cişmigiu, să nu te superi, plănuind studiul universului, privirile mele fiind îndreptate de acolo către înaltul cerului. Ştiam că în salonul cel nou se serbează douăzeci de ani, dar, doamnă Ratlow, nu-mi ieşea din minte, anevoioasa mea gândire se înseninase într-o întârziere, era însăşi întârzierea mea şi, cum îţi spun, doamnă Ratlow, mă tot gândeam cum am fugit noi împreună.

D-na R:       Îmi spunea şi domnul Albanescu...

D-l R:          Domnul Albanescu m-a înţeles.

D-na R:       L-am înţeles şi eu, domnule Ratlow...

D-l R:          M-am tulburat aşa de tare, mă tulburasem cum s-ar tulbura gheţurile nordului când saloane de-ale doamnei Ratlow s-ar zgudui de dansuri înăuntrul lor, eram tulbure ca şi cum, într-o apă, s-ar fi scufundat peste mine un fum, tulburat am fost doamnă Ratlow, încât ochii mei pironiţi dincolo de tot ce se vedea te-au zărit.

D-na R:       Ei, domnule Ratlow, şi acum a noastră-i această seară.

D-l R:          Era şi atunci, doamnă Ratlow.

D-na R:       Îi spuneam şi domnului Albanescu.

D-l R:          Apoi o blândă ceaţă aplecată peste Bucuresti până peste saloanele cele mai îndepărtate ale doamnei Ratlow se îndesea aici, ba aici, precum trunchiuri de tei să-i tai cu o suflare caldă. Ni-e martor domnul Albanescu, doamnă Ratlow. În salonul cel nou se serbează douăzeci de ani, i-am spus, nu pot să lipsesc, iar dumneata ai de îndrumat oaspeţii, trebuie să te grăbeşti, ia-o spre saloane şi voi fi şi eu acolo, împreună cu doamna Ratlow. M-am înfiorat în urmă precum atunci când îşi serba douăzeci de ani doamna Ratlow, mama doamnei mele Ratlow. Domnul Albanescu plecase, nu mai aveam cum să ne înduioşăm la gândul doamnei noastre Ratlow, aşa că am pornit-o singur către doamna mea Ratlow.

D-na R:       În linişte, într-un târziu, domnule Ratlow.

D-l R:          Nu zici, doamnă Ratlow, că am rătăcit calea? Umblam rugându-mă la Dumnezeu să o ferească pe doamna mea Ratlow de amnezie. Am bătut pe la saloane, am intrat, o să-ţi povestesc eu, umblam, o pornisem către doamna mea Ratlow, mă aşteptase, mă întâmpinase.

D-na R:       Şi?

D-l R:          Doamna mea Ratlow cred că am luat-o şi la fugă prin Bucureşti. Fugeam împreună, doamna mea Ratlow, nu eram fugit singur. Nopţile noastre cu lună, doamna mea Ratlow, ne răzbunam vremea când saloanele doamnei Ratlow, ce să-ţi mai spun acum, ţi-aduci aminte. Şi de unde linişte?Parcă aveam pe mine hainele dragomanului. Şi eram fericit, o pornisem către doamna mea Ratlow. Jucam pe loc din când în când de fericire. Îmi licăreau dinaintea ochilor visele doamnei mele Ratlow. Vedeam prin ea ca prin perdeaua teilor tăiaţi cu o suflare caldă. Pe negândite trecusem prin multe, aveam să-ţi povestesc odată, doamna mea Ratlow, poate chiar în această seară.

D-na R:       În această seară a noastră, domnule Ratlow.

24 – 25 noiembrie 1970  

6

Domnul Ratlov, Albanescu

D-l R: Şi cum stăteam gânditor în Cişmigiu...

A:      Hop şi eu, domnule Ratlow.

D-l R:          Mai devreme cu mult... O părăsisem pe doamna Ratlow înaintea prânzului nostru...

A:      Mi-a istorisit bătrânul...

D-l R:          Care bătrân?

A:      Nu bătrânul, „bătrânul”.

D-l R:          Sper din toată inima să nu fi poreclit pe nimeni „bătrânul” în saloanele doamnei Ratlow.

A:      Nu, domnule Ratlow, tot în Cişmigiu şi eu, dar nu gânditor.

D-l R:          Şi el?

A:      Bătrânul?

D-l R.          Niciun bătrân, domnule, domnul Albanescu.

A:      Domnul Albanescu?

D-l R:          Ei, bătrânul...

A:      A, bătrânul...

D-l R:          Dar nu aici, nu în seara aceasta, în liniştea de acum, domnule Albanescu.

A:      Iar începi?

D-l R:          Nimic...

A:      Aha, tatăl meu... Domnul Albanescu... Ştii, domnule Ratlow, am visat o femeie...

D-l R:          Nu în saloane, domnule Albanescu.

A:      N-am visat-o eu, domnule Ratlow...

D-l R:          Cum, domnule?

A:      Mi s-a urcat sângele la cap, e voie?

D-l R:          Nu e...

A:      Nici aşa, mai încet? I-am zis „ţi s-a jigărât haina”... Eu eram gol, domnule Ratlow...

D-l R:          În vis, domnule Albanescu?

A:      Nu, domnule Ratlow, zău că în Cişmigiu.

D-l R:          Azi?

A:      Cred şi eu.

D-l R:          Dar Cişmigiul a fost singur.

A:      Eu am fost singur, domnule Ratlow.

D-l R:          Şi eu, domnule Albanescu.

A:      Da, dar dumneata stăteai gânditor. Te-am întrebat la ce te gândeşti. Tăcere. Şi venea trăsura-n goană, un boier cu-a lui cocoană.

D-l R:          Te-aud saloanele, domnule Albanescu...

A:      Uiţi, domnule Ratlow? Boieroaica ţi-a plăcut, la boier i-ai dat un şut.

D-l R:          Nu, domnule Albanescu.

A:      Nu domnule Ratlow. În tramvai era căldură, eu făceam spume la gură.

D-l R:          Aşa că erai gol, domnule Albanescu...

A:      Împlinisem douăzeci de ani, domnule Ratlow.

D-l R:          Astă-seară te sărbătoreşti în salonul cel nou al doamnei Ratlow.

A:      Şi uită-te ce gust...

D-l R:          Ce costum, da...

A:      I l-am cerut fără milă, când mă ruga, aşa îmbrăcat cum era, pe mine gol puşcă, tot pe mine, să-l prezint acolo unde merg eu. L-am anunţat că mă însor.

D-l R:          Îţi venea socru?

A:      Asta, pe primăvară, domnule Ratlow.

D-l R:          De-ai ajuns de proverb.

A:      Cine nu se mai însoară pleacă cu trenul la ţară. Nici nu mai ştiu, domnule Ratlow, dacă eu sau scandalagiul acela de drumul mare, îmbrăcatul...

D-l R:          În fotografia din momentele de atunci te vezi într-un pantalon obişnuit şi într-o cămaşă obişnuită...

A:      Dar mă socoteam gol numai pentru a-l face de ruşine pe, cum i-ai zis, el să se dezbrace şi să rămâie ca dracul. L-am luat cu frumosul... Dă-mi voie, am jucat o piesă, astă seară, de ziua noastră, în saloane sper din toată inima, cum ai spus şi dumneata de bătrân, eu chiar nădăjduiesc o altă piesă. Numai pentru dumneata, domnule Ratlow, să vezi cu cine puteai avea de a face, în timp ce stăteai gânditor în Cişmigiu. Nu e grozavă piesa. Până aici bătrânul ţi-a prescurtat prologul.

D-l R:          Care bătrân?

A:      Eu.

D-l R:          Joci teatru?

A:      Deloc. Piesa era a ăluia.

D-l R:          Nu haina?

A:      Şi haina. I-am retezat-o şi cu piesa, n-ai ce aplauda. Acţiunea se petrece pe căldură. Când vorbesc cu a,a, luminos, atunci vorbesc pentru mine, când o iau cu â, â, vorbesc pentru scandalagiu. A, a (tango) împrumută-mi hainele, â, â, să le porţi... a,a, nu, pentru nuntă, eu să nu mă însor şi eu? â, â, cu hainele mele? a, a, în hainele tale, cu domnişoara, o ştii, domnule Ratlow... Blonda. Nu. Ba blonda. Ba nu. Â, â, dacă era blonda îţi dădeam cu împrumut hainele. A, a, astea? Te duci cu ele să te ajungi... Â,â, e treaba mea. A, a, haina ta. Â, â, ce bine îmi pare, o să închiriezi un costum. A,a, pe vremea asta? Aşa-ţi trebuie, bine-ţi pare, chiloţi murdari, noduri la brăcinare.

D-l R:          Atâtea expresii, domnule Albanescu, şi pentru ce? „Nu cumva te însori nelegitim?”

A:      Exact, exact aşa mi-a spus, domnule Ratlow. Ştiţi, piesa nu e de moravuri, nu se cheamă „un om se-mbracă – se dezbracă”. L-am întrebat în rol, ştii ceva?

D-l R:          Că te însori?

A:      O iubesc prea mult.

D-l Ratlow: Pe blondă...

A:      Dezbracă-te, îndrăzneşte...

D-l R:          Însoară-te.

A:      Îţi prezint... Femiele au început să mănânce îngheţată.

D-l R:          O dezbracă şi-o mănâncă.

A:      Un grup vesel se adună să asculte cucul.

D-l R:          Şi transpiră, uf, chiar e cald, cucu, cucu.

A:      A, a, â, â, perechile...

D-l R:          Te-ai însurat?

A:      Perechile cumpără...

D-l R:          Haine, haine vechi... sunt îmbrăcat şi merg la nunta lor oficială...

A:      Fiecare se gândeşte la sine...

D-l:    Cu plăcere.

A:      Şi zice: acum unii se dezbracă.

D-l R:          Dacă sunt îmbrăcaţi.

A:      Pentru cine prezint eu aici...?

D-l R:          Pleacă la ţară.

A:      N-am cale liberă.

D-l R:          Ia-ţi nevasta.

A:      Nici haine nu mai obişnuiesc.

D-l R:          Ale împăratului.

A:      Parcă tu?

D-l R:          Şi încercai să-mi ceri hainele...

A:      Vai, pune-le la temelia bisericii de la intrarea în Cişmigiu, învredniceşte-te de asta şi o să ţi se ducă numele în poveştile de acum trei sute de ani.

D-l R:          Trei sute de lei.

A:      Trei sute de mâneci.

D-l R:          De ce să fac eu ce nu eşti tu în stare să faci?

O:      Eu sunt dezbrăcat. Am fost în stare. Cămaşa de pe mine a rămas cum rămâne soarele pe cer.

D-l R:          Da, da, dar vrei costumul meu să-ţi peticeşti pantalonii...

O:      Nu vreau nimic.

D-l R:          Nu te mai însori?

A:      Mă reped la ţară.

D-l R:          Dacă ai cale liberă.

O:      Cine nu se mai însoară.

D-l R:          Pleacă cu trenul la gară.

O:      Îmbrăcat.

D-l R:          Dezbrăcat.

A:      Drepţi.

D-l R:          Culcat.

A:      Plecat.

D-l R:          Însurat.

A:      Împrimăvărat.

D-l R:          Şi dacă-ţi spun că de-aia trebuie să te dezbraci?

A:      Am cale liberă.

D-l R:          Şi cum stăteam gânditor în Cişmigiu, domnule Albanescu...

1 decembrie 1970

7

Albanescu, D-na Ratlow, D-l Ratlow

A:      Un şuier de tren, domnule Ratlow. Lumina serii pe sfârşite... Mă asculţi? Şi am ajuns la locul unde altădată se pilota... N-am fost atent, plătesc. S-au dus mai toţi. Cu viteză mare. Nu s-a mai încetinit. Pilotarea s-a terminat pe vecie, încă de data trecută. Nişte răni pe dinăuntru, domnule Ratlow. Vorbeam în dodii. La ce te tot gândeşti domnule Ratlow?

D-l R:          M-am obişnuit să cred că nu gândesc, domnule Albanescu. Pentru că nu simt, nu vreau să simt. Nu vreau să trăiesc, nu trăiesc, n-am făcut nimic. Mi-a fost lene, aşa m-am născut, aşa meritam, aveam nevoie de pedeapsă. Hotărârea nu poate fi niciodată a mea, a nimănui, nu e timp. Trăieşti pentru că ştii că nu trăieşti. Nu sunt de capul meu pentru că a apărut viaţa pe pământ. Nu am vrut eu, n-aveam nevoie, nu mă rezolvă, sunt înăuntrul ei. Îmi place să sufăr pentru că n-am suferinţă, n-o caut, nici n-o iubesc, pentru că nu sunt om, mi-e teamă să fiu, aşa am învăţat, n-aveam de unde altfel. Altfel este aproape imposibil. Umplându-se de spaţii, lumea demonstrează golul pentru că timpul nu lucrează, n-are ce, nu găseşte, nu cere, n-are de la cine, nu se uită. Alţii au pentru că li s-a dat, a fost, s-a întâmplat, nu se mai întâmplase. Era ordine pentru că nu se poruncise, nu se simţea nevoia, era devreme. Nu se dărâma nimic pentru că nu se zidise nimic. Prisosea pentru că era neprevedere, nu existase vreun început. N-avea faţă pentru că ar fi provoca legea, s-ar fi compromis că s-a pus de-a curmezişul sieşi. Se acoperise cu ceea ce nu putea fi, se dezvelise de ceea ce putea fi. Se lepădase, nu se cuprindea, s-ar fi strangulat. Se dezînvârtea pentru că se învârtise. S-a opus, săgetare mereu ocupată să săgeteze. Marginile şi spărturile se înfrăţiseră pentru că nici unele nici altele nu aveau căpătâi.

Doamna R

A:      Drept, domnule. Plinătatea dreptăţii... Drept, atât. Doamnă, domnia ta... Mata... O să sosească domnul. Creşte. Îl lasă toţi în pace. Cad. Cad toţi, doamnă, vai, câtă fericire, demnă de domnia ta. Cum îţi închipui că o să îndrăznească să vină acum... El nu, dar Soljeniţân da? Ăsta e alt general...

D-na R:Am aşteptat ce am aşteptat, dragă domnule... uite că mi-e amintirea înlăcrimată...

A:      Neamul domniei tale să suspine, de unde până unde, doamnă?

D-na R:       Aşa, şi eu, domnule...

A:      O, şi domnul Ratlow?

D-na R:       Aici e.

A:      Iubire, doamnă Ratlow?

D-na R:       Nici vorbă, domnule.

A:      Da, doamnă Ratlow, şi-l aşteptai în această seară fără seamăn. Saloanele de bună seamă lăcrimau în amurg.

D-na R:       De bună seamă, domnule?

A:      Da, doamnă Ratlow, da' şi dacă-ar fi fost să se revolte cei de douăzeci de ani în mijlocul sărbătorilor?

D-na R:       Cum de-abia au început. Ne aşteaptă printre ei.

A:      Tocmai.

D-naR:        Au obiceiul să spargă, ei şi? Dacă dragomanul înfigea în nopţile de iarnă câte o sabie în gheaţa Dunării să-i trimitem să le smulgă acum şi să se bată cu ele, domnule?

A:      Nu dragomanul, doamnă.

D-na R:       Atunci domnul Albanescu?

A:      Tatăl meu, doamnă Ratlow, împreună cu mama domniei tale, aş îndrăzni să-i comand pictorului ţinându-se de mână în mers pe deasupra undelor de la izvorul Dunării până la vărsare.

D-na R:       Şi domnul Ratlow?

A:      Bine spui domnia ta, doamnă Ratlow... Şi domnul Ratlow? Vrei să spui chiar aşa... şi domnul Ratlow?

D-na R:       Mi-a dăruit odată un salon. Era tot al meu, dar îl uitasem.

A:      Şi neuitat e domnul Ratlow. Prin darul său, doamnă.

D-na R:       Nu erai acolo şi mata?

A:      Nici în seara asta n-am lipsit, doamnă Ratlow.

D-na R: Vezi, însă, domnul Ratlow nu s-a întors. Şi n-are rost să pornim iarăşi împreună să-l întâmpinăm, domnule Albanescu.

                                                                                                                 

 Dimitrie   Grama

METAMORFOZA

....Tocmai cand ies din parc, aud cum cineva striga: "domnule Alui G., domnule Alui G", dar nu reactionez imediat, deoarece, fireste, e vorba de altcineva, asa ca fac inca vreo doi-trei pasi inainte de a ma opri. Ma luminez la fata si imi spun: "in sfarsit, lucrurile se vor lamuri, Adrian Alui G. trebuie sa fie prin apropiere!"

Fac un cerc de treisutesaizeci de grade si, la inceput, nu vad nici un suflet de om prin apropiere incat imi vine sa cred ca am avut o halucinatie auditiva, dar din umbra parcului, inspre mine se indreapta o femeie. 

O recunosc! Este aceeasi doamna care, in tren, m-a asistat la caderea in fund pe culoarul vagonului de dormit! Doar de asta mai aveam nevoie, imi spun si incep sa-mi continui drumul inspre gara.

-Domnule Alui G., ce s-a intimplat? Sunteti sigur ca va simtiti bine? intreaba femeia aia, cu o voce care ascunde in ea neliniste si buna-vointa.

"Nu, nici o grija, ma simt minunat" raspund eu destul de iritat, ca si cand cineva m-ar fi insultat.

"Am uitat ceva la gara" mai spun si aproape alergand trec strada si intru din nou in gara ROMAN.

"Ce aia ma-sii, se pare ca-i mai multa lume amestecata in farsa asta complet deplasata. Farsa de studentie, nu de oameni adulti si responsabili. Cine dracu se ocupa cu tampenii de genul asta?!

Sunt revoltat si scarbit, dar trebuie sa ma controlez! Imi dau seama ca nimeni nu ma va ajuta daca eu imi vars veninul pe orisicine, mai ales pe oameni nevinovati care nu au nici in clin nici in maneca cu farsa jucata mie.

Umblu prin gara , nu vad pe nimeni si atunci ma duc la ghiseul unde se cumpara biletele de tren si intreb:

"Nu va suparati, aveti cumva lista pasagerilor de la vagonul de dormit care a sosit azi dimineata de la Barcelona? Ah, Bucuresti, scuzati!

Imi caut un amic venit din strainatate, Juan Carlos, dar s-ar putea sa fi calatorit sub numele de Fitz Gerald".

-Imi pare foarte rau, dar noi nu avem datele personale ale pasagerilor.

Incercati la hotel sau la politie.

Astea fiind spuse, functionarul feroviar inchide fereastra si dispare undeva in interior, lasaindu-ma singur  si la fel de dezorientat ca inainte de a vorbi cu el. Cumva nu-i drept si pentru ca-l banuiesc si pe feroviar de "conspiratie" sunt si mai suparat si lovesc un cos de gunoi cu piciorul. Ma lovesc  tare la glezna si ca sa nu urlu de durere imi bag pumnul in gura si respir adinc de cateva ori.

Durerea din glezna ma sileste sa-mi adun gandurile si, vrind-nevrind, imi dau seama ca "situatia" mea nu-i simpla , ca nu-i vorba doar de un vis sau de o o banala farsa jucata de niste prieteni.

Nu, trenul ala de noapte, m-a transportat intr-o "alta realitate", o realitate care fara mila considera ca fac parte din ea si ma obliga sa particip activ la ceeace se intimpla. 

Si eu particip ca un paralizat care asteapta sa apara cineva, orisicine, sa-l ajute sa dispara din realitatea asta.

Si unde dracu-i acum Juan Carlos Desmond FitzGerald, impuscatul-reinviatul? As vrea acum sa-l intreb cum a facut atunci cind s-a trezit ca nu-i el insusi ci un altul in Spania!

De ce nu l-am ascultat mai cu atentie? De ce am adormit ca un porc, in loc sa fiu ochi si urechi?

In aroganta mea, am considerat "povestea" lui Juan Carlos, o fantezie vinduta ieftin unuia care, din intimplare se afla in acelasi cupeu de tren. Vinduta, asa ca omul sa-si dea importanta si ca sa treaca timpul!

Mi-am zis atunci ca acel Juan Carlos, vorbeste aiurea sau ca-i vreun tacanit si de aceea nu l-am luat in serios si vorbele lui au avut un efect de somnifer.

Dimitrie

cred ca asta-i ultimul text din metamorfoza.

daca e nevoie, mai scriu .....

dg În data de 1 octombrie 2013, 18:06, Dimitrie Grama <gramadimitrie@gmail.com> a scris:

......Ramin in curte gandindu-ma ca poate, cine stie, motanelul acela din trecutul meu, uitat si pierdut din neglijenta cugetului si al spiritului intimidat de circumstantele eternului strain, va reaparea. Ramin in speranta ca poate alte semne care ma leaga de Eul meu de altadata, ma vor cauta si, pina la urma, ma vor gasi aici in acest loc strain si izolat, dar in acelasi timp extraordinar si binecuvantat de propriul lui Dumnezeu. 

  Un barbat mai in varsta si dupa cateva secunde o femeie tinara trec prin fata casei si amindoi imi ureaza: "Buna ziua". Le raspund surprins, neobisnuit sa fiu salutat de niste oameni pe care nu-i cunosc. Acolo unde am trait pina ieri seara, strainii nu se saluta intre ei si nu vorbesc unii cu altii daca nu sunt obligati de cine stie ce imprejurari. Acolo unde eu am trait pina ieri, nu exista nimic spontan si lumea, in general, nu e curioasa de soarta semenului sau, nu e curioasa nici macar de propria soarta! Acolo traiesti majoritatea timpului intr-un fel de ne-existenta spirituala, inconjurat de apatia unor suflete blazate sau obosite. Inconjurat de suflete ranite mortal de indiferenta, inconjurat de suflete muribunde.

Asa gindesc eu, strainul locului si fara nici un tel anume, ies pe strada. Ma plimb cu mainile la spate si salut pe orisicine-mi iese in cale. Incredibil, toti imi raspund! Cu pasul usor, fluierind fals o melodie si anume, "Macarale", care de cateva minute ma obsedeaza fara sa stiu dece, ajung undeva in centrul orasului, acolo unde ziua este piata de produse locale. E goala acum, toate tarabele sunt parasite, dar in aer plutesc inca miresme de fructe si legume coapte de Soare, miresme de flori fara nume si miros acru de branza si transpiratie. Daca inchid ochii, pot sa vad piata in toata splendoarea ei de febrila activitate. Un om ma indeamna sa cumpar ridichi si ardei grasi, altul o jumatate de miel, pe cand o tiganca batrina ma trage de mineca si vrea sa-mi vinda un buchet de flori pentru iubita.

 Daca inchid ochii, piata asta de tirg neinsemnat se transforma in camin, in familie si univers! Cand ai redeschid, un batrinel cu o punga de plastic in mina, sta protapit in fata mea si fara nici un fel de introducere, ma intreaba: 

  "Domnu mieu, nu vreti sa luati niste cas proaspat de la mine?"

  " Nu, nu" raspund eu si imi continui drumul asa cum sunt obisnuit sa o fac. Singur, fara contact uman, fara conversatie! Nu-mi trebuie mie cas si cu asta basta!

Batrinelul insa nu se lasa, se tine ca un scaiete de mine si cu un glas, jumatate dorinta, jumatate porunca, ma indeamna: "Luati si gustati o bucatica. Ai tare proaspat, si-i moale si gras ca untu".

Deschide punga si, dintr-un cas urias si galben, rupe o bucata si, privindu-ma direct, dar nu provocativ, in ochi mi-o intinde; "gustati ma rog".

 O iau, ce sa fac, si cu oarecare precautie, o bag in gura pregatit sa o scuip afara daca cumva casul nu-i bun. Spre marea mea mirare, casul acela-i mai bun decat l-a laudat mosul. E cel mai bun cas pe care l-am gustat vreodata. Mai bun decat faimoasele branze proaspete din Franta, Italia sau Spania! Aici, in fundatura asta moldoveana?! Nu mai inteleg nimic! Ai spun mosului: "E bun casul dumitale". 

"Da, ai de oaie. Oile mele" raspunde el cu mandrie.

"Pai, atunci iau si eu o bucata, cu toate ca nu prea stiu ce sa fac cu el. Eu sunt doar in trecere pe aici".

"Luati-l pe tot, domnu mieu, ca n-o sa va para rau. Casul asta tine si la drum", spune mosul intinzandu-mi punga.

Eu o iau si o cantaresc in mina. Pare grea, sa aibe vreo trei-patru kilograme si de aceea ai spun: "Oricum e prea mult pentru mine. Nu-s pregatit de cumparaturi. Nici nu stiu daca am destui bani cu mine. Cat costa casul asta?"

  "Treizeci de lei. E pret facut anume pentru dumneavoastra!" imi raspunde batrinul.

Ma caut prin buzunare si cand numar tot maruntisul pe care-l am cu mine, am exact treizeci de lei! Uimit ai intind banii, pe care batrinul, fara sa-i numere, ai baga in buzunar. 

"Ramineti cu bine si sa fiti sanatos!" mai zice el si cu pasi hotariti si usori de om tinar, dispare printre tarabele goale din piata. 

Incepe sa se insereze si cu punga de cas in mina, ma indrept spre casa Anei. Oamenilor pe care-i intalnesc, le spun, buna seara si ei imi raspund, buna seara.

Ma ratacesc de cateva ori, dar pina la urma ajung "acasa". O gasesc pe Ana la bucatarie. Se uita la mine si cu o voce putin dojenitoare, dar, in acelasi timp, calda imi spune:

 "Unde te-ai ascuns? Te-am cautat peste tot si pina la urma am crezut ca ai disparut ca si motanul ala, asa, fara sa spui nimic!"

"Am fost sa cumpar cas. Uite ce am gasit!"

Ai inting punga.  Ana o ia, o pune pe masa , scoate casul si-l pune pe o farfurie mare, intinsa. Il gusta si exclam fericita: "E foarte bun! Unde l-ai gasit?"

"El m-a gasit pe mine, la piata. Era acolo cu un batrinel, care nu era de vinzare!"

Ana ride si-mi spune ca vom minca mamaliga, daca si asa avem ditamai bolovanul ala de cas. Ma uit cum face mamaliga, care, atunci cand e aproape gata, ne vorbeste pe limba ei: "bllc, bal-bllc, fuuu, sss, blc". Cand e gata, nu mai spune nimic.

In timp ce mancam, intreb, asa mai mult retoric: 

"Ana, cine sunt eu, in fond?"

"Adrian a lui G, bine-nteles" Imi raspunde ea fara nici un pic de ezitare.

"Da, incep sa cred ca ai dreptate cu toate ca eu nu sunt asa de convins ca tine ca asa stau lucrurile. Oricum, trebuie sa recunosc ca-mi place din ce in ce mai mult de mine, de acest Adrian, pe care-l impartim".

"Cum adica il impartim?"

"Sigur ca-l impartim! Oare nu esti tu aceia care l-a recunoscut pe Adrian in mine pentru prima oara?"

"Ah, asa da....."

Termin de mincat si ma duc la baie. Observ ca nu mai sunt cioburi pe jos si ca oglinda din perete e acolo, la locul ei. Reflecta chipul celui pe care il cunosc doar de astazi dimineata. Privesc in ochii celui care ma priveste, ai fac cu ochiul si el imi raspunde. Apoi ne zimbim unul altuia, ne intoarcem in profil si ne privim din coada ochiului.

Suntem doar noi doi si imaginea noastra, spre deosebire de alte dati, ramine aceeasi, netulburata. Nu trebuie sa ne vorbim unul altuia, ne intelegem perfect doar din priviri. E liniste si noi continuam sa ne privim in liniste deplina....

Dupa un timp, ne intoarcem spatele si fiecare pleaca la treaba lui. Eu ma reintorc la bucatarie si o gasesc pe Ana acolo. Spala vasele.

"Vad ca ai facut curat si ai schimbat oglinda la baie. Multumesc!" 

Ana se uita nedumerita la mine.

"Despre ce oglinda vorbesti, dragul meu?"

"Aia din perete, de deasupra chiuvetei, pe care am spart-o inainte de a pleca in oras".

"Glumesti sau poate te referi la vreo oglinda pe care ai spart-o altundeva, altcindva. Poate ca e vorba de oglinda in care nu mai poti sa te vezi acum, dar care continua sa-ti reflecte amintiri strict personale. Oglinda aceea nu este aici si, chiar daca ar fi, probabil ca mie mi-ar fi imposibil sa o vad....

 A fost o zi extraordinara dar si extenuanta. Nu esti obosit? Eu ma duc sa ma culc, zice Ana, ascunzind in dosul palmei un cascat mare si molipsitor. 

"Ai dreptate! A fost o zi exceptionala. Intr-un fel, cel putin pentru mine, prima zi. Sunt un fel de nou nascut, un prunc al acestei lumi. Nici nu stiu cum sa-ti multumesc pentru tot ce ai facut pentru mine incepind de azi dimineata. Daca nu imi apareai in cale si daca nu iti luai raspunderea sa-mi calauzesti primele clipe si primii pasi, probabil ca ma rataceam in propria mea confuzie. Probabil ca incercam sa scap de acest Adrian alui G, ucigandu-l, aruncandu-l in fata trenului care m-a adus aici!"

"Ca de obicei, esti dramatic si exagerezi! In orice caz nu ai de ce sa-mi multumesti pentru aceasta zi minunata, pe care mi-ai oferit-o neconditionat.

A fost placerea mea sa fiu alaturi de tine, cu toate ca, recunosc, cateodata o iei razna de tot. Poetul din tine se lupta sa evadeze, sau...?"

"Ei, poetul! Habar n-am despre ce vorbesti! Dar principalul e, deci, ca ne-am simtit bine impreuna si cu toate ca pina acum nu-i dadeam nici o importanta, cred ca Soarta ne-a incrucisat drumurile. Multumesc mult, Soarto!"

Ana vine, ma imbratiseaza si ma saruta usor pe buze. Murmura: "Multumesc Soarta".

Ma tine asa strans in brate cateva clipe, apoi se dezlipeste de mine si da sa plece din bucatarie. O intreb: "Ai cumva niste hartie de scris si un pix? Vreau sa-mi notez cateva ganduri inainte de a ma culca. Mi-e teama ca altfel le voi uita pina maine dimineata".

Ana se duce in camera de zi si se reintoarce cu un caiet de scris, din ala cu spirale in spate si un pix BIC nou pe care le pune in fata mea pe masa din bucatarie.

" Nu sta prea mult. Noapte buna!" imi ureaza Ana.

Aud cum isi face un dus si cum se spala pe dinti si parca ai vad fata cand se priveste in oglinga pe care eu am spart-o si n-am spart-o. E frumoasa Ana. Simpla, nemachiata, desteapta, perfecta! 

Se duce in dormitor si continui sa o vad cu ochiul mintii, cum se intinde pe pat si cum suspina chemand din departari necunoscute, Somnul, sa vina si sa o duca cu el.

Apoi e liniste. Liniste deplina.....

Dimineata, Ana ma gaseste cu capul pe caietul de scris. Mi-l trage de sub cap si o aud, ca in vis, cum sopteste: "metamorfoza".

Se aseaza pe un scaun linga mine si incepe sa citeasca din caiet, soptindu-mi la ureche fiecare cuvant. Cuvinte noi asezate simplu, unul dupa altul.

Dimitrie

Gibraltar 1 Octombrie, 2013

Metamorfoza

Pina ieri seara, daca cineva ma intreba cine sunt, puteam sa-i raspund, foarte simplu, sigur pe mine, ca sunt Dimitrie G.

Acum, in dimineata asta de toamna insorita, nu mai sunt asa de sigur. S-ar putea sa fiu Adrian Alui G. Dupa acte sunt Adrian Alui G!

In retrospectiv, totul a inceput cu o calatorie, simpla, banala, pe care de fapt am facut-o de zeci de ori in ultimii doi-trei ani si anume, o calatorie cu avionul Barcelona-Malaga. Nici nu mai stiu cum s-a facut, cum s-au incurcat lucrurile, dar ieri dupa masa am intirziat la aeroport si am pierdut ultimul avion cu destinatia Malaga. Acest lucru nu mi s-a mai intamplat, din contra, de obicei sunt prea devreme in aeroport asteptand sa se deschida ghiseele de "in-checking", dar atunci parca toata ziua aia pacatoasa a fost plina de surprize, majoritatea lor neplacute, ciudate. Cum ar fi de exemplu faptul ca am uitat sa platesc nota de comsumatie la un restaurant unde am luat prinzul si chelnarul a fugit dupa mine tragandu-ma violent de umar strigand in gura mare ca am plecat fara sa platesc! Scuzele mele au fost destul de futile si cred ca toata lumea era convinsa c-am sters-o de acolo cu intentia de a nu plati. Sau cand mi-am cumparat tigarile mele preferate "Davidoff" din foi de tutun cubanez, am plecat fara ele si abia dupa vreo suta de metri cand m-am oprit sa-mi aprind una am descoperit ca nu le-am luat si am fost nevoit sa ma intorc la tutungerie. Taximetristul, care m-a dus cat a putut el de repede la aeroport, era roman. Da, o zi curioasa in care, parca, toate lucrurile mi-au iesit pe dos si acel final dezastruos cu pierderea avionului.

Puteam sa ramin intr-un hotel la aeroport, dar urmatorul avion era a doua zi dupa masa si eu trebuia sa fiu in Gibraltar dimineata la ora noua, unde aveam o intilnire de afaceri pe care nu puteam s-o ratez. M-am interesat la aeroport si spre norocul si bucuria mea am aflat ca pot lua un tren de noapte care urma sa ajunga la Marbella la sapte dimineata. Perfect, de acolo mai aveam doar o ora cu un taxi pina la Gibraltar. Repede m-am urcat untr-un taxiu si ajuns la gara mi-am luat un bilet la un cupeu de dormit. Aici am avut noroc! Era ultimul loc intr-un cupeu de clasa a doua. Multumit am avut timp sa beau si o halba de bere "Cruzcampo" si sa pufai un Davidoff inainte de a ma urca in tren.

Cupeul era pentru doua persoane, dar atunci cand eu l-am abordat, era gol asa incit am putut sa ma instalez in liniste si sa incep sa citesc cartea lui Michio Kaku, "Paralel Worlds", pe care o cumparasem inainte de a pleca spre aeroport. Tocmai cand am terminat "introducerea” si tocmai cand ma gandeam la ceeace Einstein spunea de Spinoza care credea ca "Dumnezeu ni se arata in ordinea frumoasa si in armonia a tot ceeace exista si nu intr-un Dumnezeu care se intereseaza de soarta si de actiunile omului", trenul s-a pus in miscare. Da, ma gandeam, acel Dumnezeu care exista si nu exista, m-a ajutat pina la urma si pe linga faptul ca am gasit un loc liber la vogonul de dormit, a facut in asa fel sa fiu si singur in el!

M-am dezbracat in chiloti si maieu, m-am intins pe pat si am continuat sa citesc despre lumile paralele ale lui Kaku, lumi posibile in imensitatea posibilitatilor fizice, a particulelor, in imensitatea combinatiilor de materie si anti-materie.

Cred ca la un moment dat am atipit si atunci cand cartea mi-a cazut din mina, m-am trezit brusc si m-am ridicat "in fund" pe pat, constatind cu uimire ca nu mai sunt singur in compartiment. Vizavi de mine, pe patul lui, statea un batrinel, destul de mic de statura, cu parul des si carunt, cu ochi cenusiu-albastrii, care cum a vazut ca eu sunt treaz, a spus simplu: "Buenas noches!"

Cu o voce gatuita, care acum parea sa nu mai fie vocea mea, i-am raspuns: "Buenas noches"

Zambind, s-a ridicat de pe pat, mi-a intins mina prezentindu-se: "Me llamo Juan Carlos. Me alegro de conocerle". Cu aceeasi voce, stranie, i-am raspuns: "Me llamo Dimitrie. Lo siento, solo hablo ingles". Spunindu-i ca vorbesc doar engleza, am crezut ca pot sa-l descurajez de la vreo conversatie mai lunga, ne-avind nici un chef de discutii, dar batrinelul mi-a raspuns imediat: "No problems, I speak english as well". Apoi intr-o engleza perfecta, "de Oxford", mi-a spus ca-i originar din Pirinei, dar niste afaceri urgente l-au obligat sa se duca in Sud, in Andalusia. Nu avea nici un chef sa calatoreasca si mai ales nu in Andalusia, dar "business is business". Mi-am dat seama ca suntem cam in aceeasi situatie si i-am povestit ca si eu doar "accidental" ma aflu in cupeul acela pe care il impartim pentru satisfacerea businessului. Am ris impreuna si am mai schimbat citeva banalitati de politete.

La un moment dat, il aud pe Juan Carlos exclamand: "Paralel Worlds! Asta-mi aduce aminte de colonelul Vershinin din piesa lui Cekhov: Trei surori! unde Vershinin proclama: Intr-un secol sau doua, sau intr-un milenium, oamenii vor trai intr-un alt mod, vor fi mai fericiti. Noi nu vom fi acolo sa fim martori la acea viata, dar de aceea traim noi acum, de aceea muncim. De aceea suferim. Ca sa cream acel viitor. Aceasta-i menirea existentei noastre. Singura fericire pe care o putem cunoaste este aceea de a munci pentru acest tel".

Apoi Juan Carlos tace si priveste tacut, asa cum doar batrinii stiu sa priveasca, undeva in gol sau intr-un viitor limitat de peretii compartimentului. Nu stiu ce sa-i raspund si ascult cum rotile trenului isi fauresc viitorul lor: dam-dam, dam-dam, dam-dam....

Juan Carlos ma priveste insistent si atunci spun si eu, asa, mai mult intr-o doara: "Kaku vine cu speculatiile omului de stiinta, vine cu ecuatii de probabilitati cu prea multe necunoscute. Nu vine cu un raspuns sau un adevar, daca asa ceva exista pentru noi oamenii. Vezi, pentru mine, originar din Romania, intalnirea cu domnia ta in acest tren si de fapt toate intilnirile si toata Spania, ca atare, sunt lumi paralele. Am impresia ca sufar o existenta "in jumatati", in care, citeodata jumatatea mea de roman este ne-existenta si cateodata ea este singura existenta posibila. Doar rareori simt ca sunt intreg, doar rareori pot sa-mi spun: Dimitrie esti tu, esti aici, si atunci cand pot spune asa ceva, am impresia ca lumea este intreaga si ca eu sunt centrul universului. Dar imi dau seama ca ceeace gandesc si simt la un moment dat, nu este nimic altceva decat zbuciumul intelectului si al spiritului meu personal sa se auto-inteleaga si sa se incadreze in lumea care-l inconjoara".

Juan Carlos se ridica si cu mainile la spate se plimba prin cupeu. De la usa la fereastra, de la fereastra la usa, inainte si inapoi si eu il privesc pina cand simt ca ametesc si ca sa nu ametesc si mai tare, inchid ochii.

Cand ai redeschid, Juan Carlos se aseaza in fata mea si incepe sa-mi vorbeasca: "M-am nascut intr-un castel vechi in Irlanda ca Desmond Fitz Gerald, iar atunci cand tatal meu a murit, am fost numit al 28-lea Knight of Glin. Am avut parte de o copilarie si tinerete privilegiata, fara griji si de aceea poate am fost atras, poate fara sa-mi dau seama, spre o lume diferita, felului meu de viata. O lume diferita de cea a Irlandei rurale. De aceea poate ca am plecat sa descoper o alta lume si un timp am crezut ca am gasit-o in Paris sau la Casinoul din Nice. De aceea poate ca intr-o noapte de betie si ruleta, am plecat din Casinou direct la gara si pe drum m-am hotarit sa ma inrolez voluntar in RCS (Razboiul Civil din Spania). Tot ca si acum, dar pentru alt business, m-am urcat intr-un tren si m-am trezit pe undeva pe linga Valencia.

Ce cautam eu acolo? Aventura? Glorie? Izbavire? Nu stiu, nu pot sa-mi aduc aminte ce cautam si acum dupa atatia ani nu mai are nici-o importanta. Oricum, nu eram eu singurul care cauta ceva, altceva sau care fugea de ceva spre altceva, ci multi altii. Eram un regiment de britanici acolo si eu, fiind nobil, educat si prin academii militare, am fost numit "capitan". Nu m-am bucurat mult timp de  rangul meu militar, deoarece chiar in prima saptamina de lupte am fost impuscat in piept si Desmond Fitz Gerald, pe care-l stiam, a murit. "I think he's dead" sunt ultimele cuvinte pe care le-am auzit si un cer albastru nesfirsit, a fost ultima imagine pe care am vazut-o. Ce simplu e sa mori impuscat!  Simti ca si cum cineva iti da un pumn in piept si apoi totul se sfarseste in cateva minute! Ce complicata este, in schimb, viata! Te cauta, te gaseste si te pune la incercari!

Eu, de exemplu, m-am trezit bandajat tot in jurul pieptului, intr-un spital de campanie. Doua surori medicale care se plimbau printre raniti, s-au oprit si in dreptul patului meu si cea mai in virsta i-a soptit celeilalte: "nu cred ca Juan Carlos o sa supravietuiasca".

Habar nu aveam despre cine vorbesc acele femei, dar ceeace mi s-a parut ciudat era faptul ca intelegeam perfect spaniola, o limba complet straina mie! Se pare ca sora aia medicala nu a avut dreptate si nu am murit.

Atita timp cat am stat in acel spital de campanie, ceilalti raniti, doctorii si surorile medicale imi spuneau Juan Carlos, iar atunci cand eu incercam sa le spun ca sunt altcineva, Desmond din Irlanda, toti ma priveau cu ingaduinta si imi spuneau ca sunt inca traumatizat de razboi, traumatizat de ranile mortale pe care, doar ca printr-o minune le-am supravietuit. Cand am parasit spitalul, razboiul se sfarsise  de mai bine de doi ani. In tolba mea de soldat am gasit niste acte in numele meu nou: Juan Carlos G si o adresa undeva in Pirinei. Din curiozitate, m-am dus acolo sa vad despre ce-i vorba, sa ma lamuresc de unde vine acesta confuzie.....

Juan Carlos a continuat sa vorbeasca, dar parca in alta limba, pe care nu o mai intelegeam, si cantecul acelei limbi necunoscute m-a cufundat intr-un somn adinc, fara vise.

Doar dam-damul ritmic si continuu care, vrand-nevrand, te leaga si te face partas dansului nebunesc de metal dintre sine si rotile trenului, a continuat intr-un subconstient, care disperat incearca sa ma reasigure ca nu sunt mort, ci doar un simplu calator intre o viata oarecare si o moarte cu constante fixe:

dam-dam, dam-dam, dam-dam

dam-dam, dam-dam, dam-dam

Dimitrie   

 Aici undeva lipseste un text si anume continuarea din tren, unde ajunge trenul, gara, etc.

Sper sa-l gasesc pe undeva. Il are Adrian alui G.

 ....Da, totul s-a intamplat ca si cand eu nu as fi fost acolo, partas la propria coexistenta, ci doar un simplu observator plictisit, care cumva este "obligat de imprejurari" sa accepte ca realitatea lumii inconjuratoare te forteaza sa ai intalniri  cu alti oameni, intalniri cu fapte pe care tu nu le-ai considerat serioase, nici macar demne de putina atentie.

 "Banalitatea cotidianului pare sa fie o chestie serioasa, natangule", imi spun enervat la culme de atitudinea mea flegmatica, de superioritate, pe care stiu ca o am din cand in cand.

Detalii care poate acum mi-ar fi fost de folos, nu mi le amintesc. Mi-a dat oare Juan Carlos ceva de baut, m-a drogat sau hipnotizat? Habar nu am! Nici nu mai sunt sigur ca am urcat in tren la Barcelona. Gara si trenul imi apar in memorie doar ca niste carti postale vechi in care imaginea pare stearsa, mincata de timp si de nesigurante.

Transpir si transpiratia mi-este cand rece cand calda si parca cu fiecare strop de transpiratie pierd amintiri, pierd curaj.

Imi tremura mainile si genunchii si asa tremurind ma asez pe o banca. Poate, cine stie, vine un alt tren, sa ma urc in el si sa plec altundeva, poate inapoi. Sa ajung acolo de unde am plecat, si de unde as putea sa-mi incep voiajul din nou. O alta calatorie, care chiar daca nu-i cea initiala e totusi calatoria in care eu sa fiu mereu eu si nu altul.

Nu pot sa-mi dau seama cat timp am stat pe banca aceea cu coatele sprijinite de genunchi si cu capul in maini, deoarece insusi spatiul si timpul par sa fie, ca si mine, paralizate, inerte. O bataie usoara pe umar ma readuce la o realitate care in fond nu-i realiatatea mea, dar cumva sunt "functional" in ea si reflexiv ridic capul sa vad cine ma deranjeaza. "O fi vreun impiegat de miscare" ma gandesc, dar cand ma uit mai bine vad ca persoana care m-a batut pe umar este tot aceiasi femeie pe care am intalnit-o in tren si care se pare ca nu are altceva mai bine de facut decat sa ma urmareasca, sa-mi inregistreze nelinistea, confuzia si mizeria.

Observ ca imi vorbeste, dar la inceput nu aud ce spune, ca si cand as fi scufundat intr-un acvariu, dar incet, incet imaginea ei devine tot mai clara si aud cum spune: "...oricum trebuie sa veniti la scoala noastra astazi dupa-masa".

O privesc foarte nedumerit, socat si atunci ea continua zambind indulgent, "da, poetul Adrian Alui G va vorbi astazi la Liceul Roman Voda despre Constiinta si Evolutie".

"????Nu se poate" raspund" si cu maini tremurande imi scot din geanta agenda 2012. Deschid la 14 Octombrie si citesc uimit cu glas tare: "Liceul Roman Voda, ora cinci, despre Constiinta si Evolutie".

Apoi, cu o voce care nu-i vocea mea obisnuita, ingan; "Doamna..."

 "Milescu" completeaza ea.

"Doamna Milescu, eu pina nu demult am fost altul, un alt om, de altundeva si chiar daca poetul Adrian Alui G imi este oarecum cunoscut, nu pot tine un seminar in numele lui. Nu e drept nici fata de el si nici fata de mine!

Uitati-va bine la mine, nu sunt eu cel pe care-l asteptati. Este, vedeti bine, vorba despre o confuzie, despre ceva ce eu nu pot sa explic. Singurul lucru pe care, oarecum il inteleg, este acela ca eu nu sunt pregatit pentru aventura asta si mai ales nu sunt pregatit pentru vreun seminar filozofico-literar!" 

"Domnule Alui G, se vede ca sunteti poet! Cata imaginatie! Ce introducere deosebita la un subiect asa de controvers! Ce teatru magnific! Nu am stiut ca sunteti si actor. Mistic! Formidabil!!

Nu doresc sa fiu indiscreta, dar propun sa va conduc eu prin Roman pina la ora prezentarii si de asemenea va invit sa fiti oaspetele meu pentru masa de prinz.

"Accept! raspund eu intr-o suflare. Sunteti, in fond singura fiinta umana, care in ultimul timp mi-a acordat atentie si care poate ca, pina la urma, ma va ajuta sa ma descurc in acesta realitate, pentru mine noua, confuza".

Pentru prima data de cand ne-am intalnit, o privesc cu atentie. Nu pot sa-i dau o varsta, doar constat ca-i destul de inalta, zvelta, dar cu forme bine implinite si picioare lungi de alergatoare. Are un par saten taiat scurt, frunte inalta si inteligenta, ochi verzi-caprui.

Ma gindesc ca in alte imprejurari, mai relaxate, mai obisnuite, as fi fost atras de aceasta femeie. Poate ca m-as fi si indragostit de ea, dar acum in circumstanta de ne-ajutorat, vai de capul meu!

Mergem agale, unul linga altul si, ca in surdina, aud ca-mi vorbeste despre istoria Romanului, despre arta si cultura, despre sperante de viitor.

Din cand in cand, spun si eu cate un "da" sau "nu" si atunci ea ma priveste mirata. Probabil ca le spun la intamplare si atunci cand nu trebuie sau cand nu se nimeresc, dar nu-mi pasa. Ma simt mult mai bine, ma simt, cumva, in siguranta, alaturi de d-na Milescu, pe care o cheama Ana, pe numele mic. Insista sa-i spun Ana si ea imi spune Adrian.

Trecem prin piata, care-i chiar linga gara si nu pot sa ma abtin sa nu iau in mina si sa miros fructele si legumele expuse de taranii moldoveni. Mirosul asta ma readuce in alta era, in tinutul copilariei, tinutul basmelor si a placerilor simple, curate si binefacatoare.

Un mos imi da sa gust cas proaspat si gras si pina la urma ai cumpar un bulgar de cas, pe care il dau Anei, nestiind ce altceva sa fac eu cu el.

Ana vorbeste si mie imi place din ce in ce mai mult sa o ascult. Vocea ei ma linisteste, ma face sa cred ca totul este bine si ca lucrurile se vor aranja, chiar daca par complicate si de ne-inteles acum. Ma simt de parc-as fi cu un prieten vechi de care m-am despartit odata, dar pe care l-am regasit.

Dimitrie 

                                                                                                                    Elena Armenescu                                                                                                                                     

                                  Eminescu - românul absolut

                                                                         

   La propunerea și invitația doamnei Rodica Subțirelu redactor sef la redactța revistei Cronica timpului de a vorbi despre Eminescu, cerându-mi un titlu scurt și definitoriu, mi-au venit în minte spusele filozofului  Petre Țuțea despre Eminescu, care l-a definit pe Eminescu în termenii cei mai conciși cu putință: ”românul absolut” și o altă  caracterizare la fel de plăcut surprinzătoare ”sumă lirică de Voievozi”. La rândul său, Mircea Eliade spunea că, recitindu-l pe Eminescu, „ne reîntoarcem la noi acasă”, fiindcă el este „întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ [românesc], cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele”.

  Se pune întrebarea: De ce oare acesti doi gânditori l-au numit astfel? Iar răspunsul vine automat: pentru că la Eminescu, dragostea de țară era ceva fundamental, ca o condiție a vieții. ca respirul!  El a știut ca nimeni altul să exprime  sufletul românului cu trăirile specifice locuitorilor ţării lui şi să traducă, să tălmăcească, să transfigureze cu mare fidelitate: simțirea, aspiraţiile sau visurile compatrioţilor săi. pentru că ele se bazau pe cunoașterea profundă a realității de către poet. Ne amintim de anii când Eminescu a străbătut țara, găsindu-l fie: hamal în port, apoi sufleur în trupa de teatru a lui Pascaly unde a avut multe de învățat privind rostirea, cântatul și arta teatrală.„Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor lui o vibraţie particulară, ca şi cum veneau de departe, dintr-o lume necunoscută nouă”, scria Alexandru Vlahuţă în amintirile sale, arătându-se impresionat de glasul poetului.

În anul 1866, la 17 ani, a  ajuns pe jos la  Blaj,și înainte de a coborâ în oraș a poposit pe o colină, și l-a privit exclamând: "Te salut din inima, Romă mică! Iti multumesc, Dumnezeule, ca m-ai ajutat s-o pot vedea".

L-a salutat astfel, pentru că știa  multe despre acest oraș , despre  Scoala ardeleană de la profesorul său Petru Aron.

Pe  istoricul și folcloristul Nicolae Densușianu (1846–1911) l-a cunoscut în 1867, la Sibiu, atunci când poetul, la vârsta de 17 ani, era năpădit de greutăţi dar desigur și ulterior, avea sa-l mai întâlnească. Acesta avea să-l facă să înțeleagă și mai mult istoria îndepărtată și  ethosul acestui popor în care se recunoștea, în aceeași măsură în care ne recunoaștem noi ca cititori în opera sa. Iată un fragment citat chiar de Densușianu, - autorul monumentalului volum Dacia preistorică o opinie a lui Eminescu, pe marginea unor documente publicate de istoric, în revista lui Haşdeu, ”Columna lui Traian”:

“Mai mult decât interesant- scria Eminescu - este studiul d-lui N. Densuşianu. Zicem mai mult decât interesant, pentru că documentele publicate rezolvă în mare parte chestiunea dreptului public al românilor de sub coroana habsburgilor. Pe când opinia maghiarilor era că poporul românesc n-ar fi avut în trecut nici libertate, nici nobilitate, nici drept propriu, Nicolae Densuşianu citează un vraf de izvoare, dovedind că deja secolul al XIV-lea al lui Mircea cel Mare e plin dincolo de munţi de KNEZII ET SENIORES OLACHALES, de districte române, de verii nobiles, adevărații nobili, între care întâlnim chiar Basarabi, de possesiones valachales având veche şi aprobată lege proprie...şi autorităţi elective, din oameni oneşti şi nobili...Ba chiar a înnobila se chema boeronisare, a boieri. Din acest studiu se vede mai mult: identitatea instituţiilor române de pretutindeni, o unitate a poporului românesc, preexistentă formaţiunii statelor dunărene, unitate ce cuprinde în unele priviri şi pe românii de peste Dunăre”.

Conștient de misiunea sa pe pământ pentru că simțea că fusese înzestrat de Dumnezeu cu genialitate Eminescu își continuă firul existenței

   În anul 1870, Eminescu împreună cu Ion Slavici erau studenți la Viena. și au hotărât alegerea unui comitet pentru organizarea unui  eveniment și transformarea lui într-o mare Serbare națională la Putna. cu prilejul  împlininirii a  400 de ani de la sfințirea mănăstirii ctitorită de Stefan Cel Mare.  Vestea aceasta a provocat un mare entuziasm în toate provinciile românești. Activitatea Comitetului ales de societățile studențești din Viena pentru organizarea Serbării și numeroasele dezbateri din presa vremii au provocat suspiciuni din partea autorităților austro-ungare, care au încercat interzicerea acestei serbări.

La  această serbare„de suflet românesc, importantă prin idei, prin parada costumului național”, prin depunerea pe mormântul lui Ștefan cel Mare a unei urne de argint cu pământ din toate teritoriile române; prin gestul colonelului Boteanu, care și-a depus centironul de aur pe mormânt, prin muzica celor 30 de lăutari conduși de vestitul Grigore Vindireu și prin entuziasmul elevului Ciprian Porumbescu care, după ce a cântat, adresându-se tatălui său, a spus cuvintele devenite celebre „Tată, am cântat Daciei întregi”. În ziua de 14/26 august seara, în atmosfera creată de dangătul clopotelor mănăstirii, a avut loc „privegherea religioasă” la mormântul lui Ștefan cel Mare, printre cei prezenți aflându-se: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Gr. Tocilescu, Constantin Istrati, G. Dem. Teodorescu și o delegație din partea Mitropoliei Moldovei.

Demnă de amintit este și Societatea „Arboroasa”, o puternică asociație a studenților români din Cernăuți, capitala pe atunci a ducatului Bucovinei din Austro‑Ungaria, în care au activat toți cei amintiți alături de Eminescu și Slavici

„Arboroasa” funcționase doar doi ani, din 1875 până în 1877. Interesant  este motivul pentru care a fost desființată. Două telegrame, una de condoleanțe, alta de felicitare, au iritat nespus autoritățile .Prima, trimisă Primăriei din Iași, cu scopul de a marca cei 100 de ani scurși de la decapitarea domnului Grigorie al III‑lea Ghica, care refuzase să cedeze teritoriul Bucovinei către statul austriac. O a doua telegramă, de data aceasta de felicitare, fusese trimisă tot de studenții „Arboroasei” la București pentru a manifesta bucuria pentru căderea Plevnei în timpul Războiului pentru Independență. Aceste două misive au fost considerate un act de trădare față de Austro‑Ungaria și au dus, cum era de așteptat, la lichidarea acestei societăți.

Așadar, caracterizarea  - „românul absolut” - făcută de Petre Ţuţea nu se aplică doar poetului de geniu Eminescu,  cum poate ar fi unii tentați să creadă, ci şi marelui jurnalist, gânditor, analist şi sociolog Mihai Eminescu - primul mare jurnalist din istoria României. El nu a fost doar un luptător în planul limbii şi al culturii, împotriva „stricătorilor de limbă”, ci şi un luptător în plan politic şi social, punându-se pe deplin în slujba neamului său şi a adevărului. Unitatea lingvistică a românilor, pe care a constatat-o în timpul călătoriilor sale în mai toate provinciile româneşti (când a cules folclor, acordând un interes deosebit cuvintelor şi expresiilor din bătrâni), constituia pentru el un aspect esenţial al solidarităţii naţionale, menit să cultive conştiinţa de neam, fiindcă, notează Eminescu, românii vor „să aibă libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului” şi „spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limbă şi naţionalitate, asemenea” avea să scrie el în „Curierul de Iaşi”, noiembrie 1876. Ioan Slavici mărturiseşte în memoriile sale: „N-am cunoscut om stăpânit deopotrivă cu dânsul de gândul unităţii naţionale şi de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc”.

Acum vreau să mă opresc pe scurt asupra unor teme rămase extrem de actuale: despre înstrăinarea în propria țara, emigrația,  problema tărănească și mentinerea tradițiilor, educația,  degradarea culturii, unirea  și construirea catedralei

În publicistica sa, revolta lui Eminescu se îndreaptă împotriva oamenilor politici aserviţi intereselor străinilor („pătura suprapusă”), a politicienilor şi legiuitorilor care introduc forme şi legi străine nepotrivite cu trebuinţele şi realităţile româneşti şi ale speculatorilor care jecmănesc ţara şi îi sărăcesc, exploatează şi asupresc pe ţărani. Sufleteşte, Eminescu se simte legat profund de această clasă dispreţuită, empatizează în cel mai înalt grad cu aceasta, întrucât „clasa ţărănească este naţiunea însăşi”, fiind „cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătoarea istoriei unui popor, naţia în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului”. Într-o societate invadată de „forme cosmopolite”, ţăranul este „singurul ce şi-a păstrat frumoasa limbă veche, frumoasele datini, cari şi ele pier din zi în zi sub suflarea îngheţată a unui veac străin de toată fiinţa noastră” [Timpul, 8 octombrie 1878, Opere X]. El este cel care menţine, prin limbă, credinţă şi datini, „unitatea noastră naţională”, este „păstrătorul caracterului nostru în lumea aceasta franţuzită și nemţită, el e singurul care de zeci de veacuri n-a desperat de soarta noastră în Orient” [„«Timpul» şi problema ţărănească”, 18 februarie 1882]. Mai mult, subliniază Eminescu, ţăranul este şi „singurul producător real în această ţară” [Timpul, 12 octombrie 1878, Opere X], astfel că dispariţia ţăranului sau menţinerea lui într-o stare de sărăcie şi înrobire constituie un mare pericol, care trebuie conştientizat, întrucât ţăranii „sunt o condiţiune pentru puterea şi pentru existenţa statului” [Timpul, iunie 1879, Opere X].

Eminescu scrie că în urma legilor adoptate în 1848 şi 1855 cu privire la chestiunea agrară, „ţăranii dobândiră dreptul de proprietate şi libertatea, fără însă ca legiuitorul să se fi gândit la măsurile tutelare în vederea stării lor” [Timpul, iunie 1879, Opere X] şi fără să se fi luat în considerare necesitatea instruirii ţăranilor.

În numeroase articole, Eminescu atrage atenţia cu privire la degradarea culturii, a educaţiei, a moravurilor şi combate atacurile din partea unora la adresa Bisericii naţionale, al cărei apărător se dovedeşte a fi. Într-un articol critică influenţa nocivă a unei culturi decadente şi anticreştine, denunţând şi vulgarizarea culturii: „Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc” [Timpul, 5 aprilie 1879, în Opere, vol. X].

„Acea stâncă sublimă ce stă cu capu’n cer/ E-unirea Românimei… E visul meu de fier/ Ce l-am visat o viaţă făr’ să-l pot ridica./ Azi sufletu-mi înceată, se stinge viaţa mea,/ Dar las o moştenire ce-am scris-o cu-al meu sânge,/ Las Românimii toate grozavul frumos vis/ Ca’n fruntea ei senină etern să stee scris!”, nota Eminescu în seria de fragmente dramatice redactate în 1867 şi publicate postum sub titlul „Mira”. „Românul absolut”,spunea că istoria poporului nostru este „un şir neîntrerupt de martiri”. La condiţia aceasta de jertfă a fost părtaş şi Eminescu prin modul cum s-a dăruit pe sine pentru a da glas, în chip inegalabil, ¬ethosului şi geniului acestui popor din care Dumnezeu l-a „sorbit” (“Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar”, mărturisea el), dar şi durerilor, năzuinţelor, zbuciumului şi dramei neamului românesc, cu a cărui soartă s-a identificat.”

Un alt aspect: în urmă cu câțiva ani am scris un articol intitulat :DE CE NU ESTE IUBIT  EMINESCU DE POLITICIENII CONTEMPORANI Un eventual raspuns ar fi urmatorul : nu ne-am născut fiecare in mod întamplător intr-un anumit neam, ci cu un rost : unii (mulți) de a-i spori doar numarul, alții (puțini) de a-i  spori și îmbogăți lumina

Dar exista și forte contrarii, si Forta răului, cea aducatoare a intunericului, in umbra careia se desfasoara toate viciile, inclusiv minciuna, hotia «vânarea banului», a câștigului fără muncaă dublată de discursuri  și fraze « ustruite»  forta cea neobosită care nu doarme!  Ea este mereu impotriva luminii, adica a celei  dinlăuntru precum și a celei dinafara noastră!

Sa ne reamintim de pilda ce înfiera Eminescu  înainte de a deveni  o persoană indezirabilă pentru reprezentanții partidelor politice, contemporanii săi, cei care aveau în mâna lor puterea discretionară asupra destinelor omenești așa cum ( oare iși dau seama) o au și cei de azi:

Prea v-ați arătat arama, sfâșiind aceasta țară,
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,
Prea v-ati batut joc de limbă, de străbuni și obicei,
Ca să nu s-arate'odata ce sunteți -- niște mișei!”

 Așadar, înzestrat cu o înaltă conştiinţă de român, Eminescu s-a pus deplin în slujba acestei ţări, a adevărului, a intereselor românilor oprimaţi sau privaţi de drepturi atât în țară dar mai cu seamă în teritoriile ocupate, ale ţăranilor exploataţi şi înrobiţi, fiind un neclintit apărător al drepturilor naţionale, un luptător dârz, incoruptibil, intransigent în faţa nedreptăților şi, tocmai de aceea, mai mult decât incomod:„Mai potoliţi-l pe Eminescu!” transmitea de la Viena francmasonul şi junimistul P. P. Carp mentorului Junimii, francmasonului şi parlamentarului Titu Maiorescu. Comanda a fost executată întocmai cum doreau străinii, de către cei din ţară, pe 23 iunie 1883.când Eminescu a fost arestat. Avea 33 de ani... Au urmat cinci ani grei de boală provocată, poetul stingându-se înainte de vreme, la 15 iunie 1889.

“Dacă prin opera sa poetică – acest geniu și izvor nesecat al culturii române, definitoriu al fiinţei noastre – Eminescu este „sumă lirică de voievozi” (Petre Ţuţea), fiind făuritor de limbă şi de cultură română, prin scrierile sale jurnalistice s-a impus ca analist social, economic şi politic riguros, lucid, curajos şi foarte bine informat, chiar cel mai informat din timpul său. Luând parte „la tragedia neamului românesc”, cum spunea Mircea Eliade, Eminescu s-a consacrat, cu întreaga sa fiinţă, până la jertfa de sine, idealului unității naţionale, de care nu a avut parte a-l  a-l vedea împlinit.

De aceea, ori de câte ori vorbim despre UNIRE, se cuvine să vorbim și despre EMINESCU.

Adaug celor spuse de cei doi mari gânditori Petre Tuțea și M Eliade, alte câteva personalități care au scris despre Eminescu, din care am reținut:

Constantin Noica: „În clipa de faţă, Eminescu nu e decît cel mai mare poet al României.Române, ci a fost conştiinţa profundă şi disciplinată a acestui neam, „adevărata Universitate a tuturor culturilor lumii”. 

Maria Teresa Leon şi Rafael Alberti, scriitori spanioli, din prefaţa traducerii în spaniolă a Poeziilor lui Eminescu, Buenos Aires, 1958. 

"Vedem cât este de mare acest român, înzestrat cu o profundă solidaritate umană, unindu-se cu poporul său. vers cu vers, durere cu durere; inima lui a urmat drumul care le-a fost hărăzit lui Victor Hugo în Franţa şi lui Mickiewicz în Polonia şi lui Petiofi în Ungaria". 

"Primăvara omenirii" cântă în versurile lui aşa cum a cântat şi în cele ale lui Jose de Espronceda şi ale lui Shilley.

Rosa Del Conte„Eminescu nu e o floare rară, desfacută aproape prin miracol dintr-o sămânță adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene: este un astru țâsnit din adâncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizație tânără și noua, dar înradacinată într-un trecut de veche cultură si de severă tradiție. Ca si a Luceafărului său, și lumina lui a strabatut, înainte să ajungă până la noi, o cale lungă“ -

B.Shaw despre Eminescu  în prefaţat dn 1930::la cele câteva poeme tipărite în Anglia de Emily Pankhurst, care au trezit admiraţia lui B.Shaw, și l-a determinat să  scrie:"Dac-aş fi unul din acei editori tineri  care au o tipografie proprie, care scormonesc imposibile cărţi vechi şi scot din ele cărţi noi, m-aş năpusti asupra acestei uluitoare cărţi..." Şi după ce-l compară pe Eminescu - pictural cu Delacroix - şi muzical cu Berlioz, - el încheia scrisoarea către  traducătoare: "Înştiinţează-mă ce şanse ai avut cu acest moldovean care a scos sfîrşitul secolului XIX spre XX din mormînt".

                                                                                                                            

Sergiu Cioiu 

Ai plecat într-o alta lume, dragul meu Mihai!
Te cunosc de mult, de când erai un dragalaș elev la Scoala numărul 16, de pe strada Ștefan Furtună (actuala Mircea Vulcănescu). Nu mi-am imaginat niciodată, că elevul mătușii mele, slăbuț și drăgălaș va deveni un autor-compozitor-interpret, atât de iubit, atât de cântat și iată, acum, atât de regretat.
Ai plecat spre alte tărâmuri însoțit de îngeri, dar și de acele suflete de animăluțe cărora le-ai dedicat câte un cântec, câte un refren.
În urma ta, rămân melodii, refrene în care ne urmăresc la la la-uri, stări de bine, culori, nostalgii, bucurii copilărești, câte un vis.
Sper, că multe din acestea vor fi reluate, cântate și neuitate, căci ce plăcută sarcină ți-ai luat, să dai drmul în lume atâtor mici miracole care au bucurat atâtea fete, atâția băieți.
La revedere, Mihai Constantinescu! Tu vei fi, chiar dacă nu mai ești.
P.S. Nu am putut încheia rândurile mele fără acest cântec deosebit, într-o minunată interpretare, care sper să aducă aminte tuturor de talentul tău de melodist și de încântător poet liric.

Ecaterina Petrescu Botoncea

Nu formulam o noțiune, fără ca el să mai adauge zece, pe aceeași temă...
- Bine, dar mă umiliți cu erudiția dumneavoastră, de-a dreptul enciclopedică!
"- Nu am fost mereu atâ de atent la lume și viața, dar Dumnezeu mi-a dat o temă de gândire, m-a pus în fața unui cancer, și m-a întrebat, îți mai bați mult joc de timpul tău?
Atunci i-am promis că, dacă mă ajută să o înving, sunt omul Lui! Voi fi sârguincios, voi călători și voi scrie în fiecare an o carte despre Lumina din care El ne-a creat...!
Până să se termine anul, eram vindecat, și aveam scrise deja șase cărți! Așa că, în acel an, am murit, am înviat și am trăit intens încă șase vieți... De atunci și până acum studiez și scriu neîncetat! Chiar și când călătoresc, pe mare, în aer sau pe uscat... citesc, dacă nu pot să și scriu!"
Zilele astea, acest minunat domn neobosit al culturii din Piatra Neamț, istoric, eseist, poet, prozator și cunoscător rafinat al artelor plastice, mai are de înfruntat o mică, dar esențială, intervenție chirurgicală!
Îi transmit imensa mea admirație și îi doresc din toată inima să depășească cu bine și acest hop!
El a ales să lupte cu efemerul și să renască în fiecare zi!

Marilena Tiugan

Am acceptat să fim disponibili. Am acceptat să trăim ceva ce nu poate fi controlat, măsurat sau înscris într-o foaie de observaţie. Nu mai reuşim să închidem cercul deschis, fiindcă nu cunoaştem niciun antidot eficient. Încât nu mai e cazul să căutăm o nouă dovadă a dependenţei. Somnoroşi şi vlăguiţi, mai zâmbim totuși pentru că suntem suflete generoase, îndeajuns ca să încărcăm cu binele nostru - atât cât e - alte şi alte suflete. Toate ţin de regula jocului cu vampiri. Iar acest joc a fost iniţiat de cineva care cred că a studiat într-o şcoală vocaţională dintr-o altă lume. Astăzi nu mai vorbeşte nimeni despre un nou vampir, celebru, iniţiat să bântuie prin lumea noastră. În schimb, numele unor mărunţi vampiri, ucenici ieşiţi din lumea de dincolo, plimbându-se nestingheriţi printre noi şi scăpând mereu recensământului persoanelor, sunt din ce în ce mai vehiculate.
Aşa că, tot cântărind avantajele, am ajuns să ne dorim ceea ce au alţii şi am pierdut ceea ce noi am câştigat prima oară. Adică, în fuga noastră după vampiri, de ce să mai fim atenţi la Crucea Sântului Andrei, dacă trenul, în goana lui nebună, ne ignoră? Cine, azi, să mai stea în loc de strigoi autohtoni, de usturoi, de lupii care şi-ar mişca gâturile înţepenite şi ar începe să vorbească, de busuioacele puse pe sub pernă, de dezbrăcatul pe la miezul nopţii şi citirea viitorului în oglindă? Adică, de nişte ţărănisme, de chestii de babe, care, culmea!, mai şi pretind, în mania lor, că pot proteja oamenii şi animalele şi că dezleagă secretele.
De ce să nu ne dorim un "Halloween" cu vampiri?! Câţi ar refuza o petrecere în stil bassline menită să alunge spiritele rele, costumaţi în fel şi chip, alergând după meniuri speciale din care să nu lipsească aperitivele sub formă de ochi însângeraţi, degete şi urechi de vârcolaci? În această atmosferă, cum să te abţii să nu savurezi un cocktail învelit în frişcă moţată sub formă de fantomă, shake-uri şi smoothie-uri cu gheaţă din zeamă de vrăjitoare şi muzică specială - cât cuprinde! - condimentată cu acapella-uri, breakdown-uri şi drop-uri care să facă participanţii să explodeze?
Aşadar, de ce să mai fim atenţi la Crucea Sfântului Andrei şi de ce toată lumea să nu fie "into the spirit of things"? Și, asta, doar aşa, să nu ne mai fie frică de legende.

Radu Ulmeanu

O amintire mai veche

Profil de poet

Din capul locului este vădită intenţia lui Radu Ulmeanu de-a da o replică formulelor romanţioase care-l irită nu doar expresiv ci şi temperamental. Sangvin dar şi cerebral, impulsiv dar şi sceptic, poetul antrenează în versurile d-sale simţăminte şi atitudini apte a-i contura o identitate care-l aşează în familia autorilor stăpâniţi de porniri vitale, inadaptabili printr-un surplus de energie. E un rebel prin fibra-i incredulă, sarcastică, neacomodat deopotrivă cu imanenţa ca şi cu transcendenţa: „Stă singur poetul/ cu sufletul în faţa zeului/ după ce a pierdut absolut toate/ bătăliile pământeşti.” Dar nu e la mijloc un dezechilibru care să-l conducă înspre interiorizare, înspre o cale eventual expiatoare. Lirismul pe care-l cultivă cu o lăudabilă coerenţă nu e bizuit pe introvertire, ci, în chip paradoxal, pe o sfidătoare extrovertire. Radu Ulmeanu se apleacă asupra lumii fenomenale cu o energie deformatoare, cu o demonie pentru care contează mai puţin mărturia de sine cât efectul plastic al dereglării, devierii, al metamorfozei şocante. La distanţă de autoscopia eului practicată de legiunile de poeţi bizuiţi pe viaţa lăuntrică, d-sa mizează nu o dată pe surpriza provocată cititorului, bruscat de insolitul unor propoziţii „scandaloase”: „Proiectul meu de ultimă oră/ e să iau norii şi să-i trag la rândea,/ copacilor să le trag un perdaf/ inimii să-i ard o bătaie.// Pentru ce toate astea, mă întrebară/ şoarecii zglobii din biblioteca personală/ iar pe calculator mi-au năvălit o mulţime de viruşi/ ciripindu-mi în limba erorilor.// Simplu, pentru că e primăvară, răspund/ şi mă dor încheieturile poemelor/ pe care nu le-am scris încă,/ pe care nu ştiu dacă le voi mai scrie vreodată.” O lâncezeală, o torpoare vag cinică puse cu abilitate în scenă subliniază în plus dezinteresul faţă de sine al subiectului, care se lasă cu nonşalanţă în voia fluxului meteorologic, pandant al unui flux moral ce tinde a se obiectiva.
Sub urnirea lentă, studiată a versurilor conţinând aluviunile unor experienţe personale ce rămân în obscuritate, se străvede postura unui poet cu vocaţia concretului, a materialităţii pe care o modelează îndelung ca pe un aluat. Mai curând decât de spirit, Radu Ulmeanu e aţâţat de materie. Aceasta e provocată, chemată la mereu reînnoite confruntări. Sumeţirea argheziană, intransigenţa lui Labiş, ceva din adierea atroce a peisajelor lui Caraion îşi află ecoul (unul umoral, nu de scriitură) în factura acestui discurs ce acordă faptului cotidian un aer de fabulos rece, terifiant. Transpar, fie şi indirect, impulsurile revendicative ale „patimii ţărânii”, se percepe, fie şi cu o rezonanţă mai slabă, geamătul satului ancestral în sufletul celui ajuns în „babilonica” urbe modernă: „M-am dus şi eu la Babilon să plâng/ cu pasul meu molatic şi nătâng,/ cu sufletul bolnav şi răpciugos,/ ca Iov de trist, de gângav şi sfios.// Şi am găsit cetatea Babilon/ plesnind de veselie şi gudron,/ înmiresmată ca-n Apocalipsă,/ târfă de lux intrată în eclipsă.// Întinsă ca o fiară ancilară,/ scoţând smerite trâmbe pe o nară/ de foc şi fum, cu zâmbetul fatal,/ letal şi, brusc, legal şi triumfal.” Dificultăţile de integrare au drept consecinţă majoră o bravadă plebeiană împinsă uneori la note luciferice. E revolta „ramurii obscure” împotriva „stăpânilor”, dar şi una cu temei mai adânc, a părţii contra întregului, o pornire sacrilegă a dezordinii ce pune în chestiune Ordinea. Revărsarea unui preaplin vital, o desferecare dură a instinctului: „Stă acum singur poetul/ faţă în faţă cu Dumnezeu/ şi se privesc în luminile ochilor.// Se citesc unul pe celălalt,/ se comentează unul pe celălalt,/ iar lumea petrece uitată la picioarele lor,/ pe când luna le brăzdează cu sânge retina.”
Coordonatele acestei perspective poetice sunt pământul şi cerul, într-o geometrie simplă şi orgolioasă. De remarcat că termenii în cauză n-au aci un caracter antagonic, devenind miscibili cu precumpănirea, fireşte, a pământului: „Este atâta pământ amestecat cu cer/ şi liniştea se macină-n cuvinte,/ profetul e cu mintea la sfârşitul lumii.// Un cer senin şi toată ziua, toată noaptea/ am curăţat de ceară trupul meu/ şi cu pământ l-am tot acoperit,/ să nu îngheţ l-am tot acoperit,/ l-am tot acoperit şi n-ajungea pământul.” În atari circumstanţe, transcendenţa n-ar putea reprezenta decât o aspiraţie ratată. Telurismul funciar îl face pe Radu Ulmeanu să înscrie pe ecranul spiritualităţii nu altceva decât reprezentările umanului nemijlocit, cu încredinţarea că dincolo de hotarele mundane totul e identic cu cele din cuprinsul acestor hotare: „De la o vreme începi să mori scriind epopei,/ te-ntrebi despre climatul fulgerului, cu gândul/ la roata care se-nvârte.// Întorci capul pe stradă de la cunoscuţi şi prieteni,/ cocoloşindu-ţi duhul, ideile, ascunzându-le,/ suporţi tot mai greu oraşul, cetatea.” Copleşitoare prin virtualitatea necunoscutului pe care i-o prezumăm în mod curent, moartea n-ar fi decât o reluare a celor deja ştiute, cu doar un supliment de solemnitate (ironia nu lipseşte, dar apare într-o variantă dezolată, mohorâtă): „Vei fi odată mai singur decât ai fi în faţa morţii./ Atunci ţi se va cere totul şi încă pe atât./ Îţi vei ridica ochiul cu pleoapele smulse către soarele crud/ şi vei auzi sunetul acelui glas. (...) Ce va face atunci gura ta, gâtlejul tău de durere plesnind,/ de preaîncordare, de preaplin, de prealuminare/ şi de ochii strămoşilor tăi bâjbâindu-ţi prin suflet/ şi de gurile lor atât de pline de tăcere.” E o nivelare, o tasare consolatoare a tărâmurilor.
O relativă pacificare a producţiei în chestiune, atât de receptive la tensiunile, la urâtul existenţei, se iveşte în direcţia unei armonizări, nu doar de ordinul poeticii, în ciclul de sonete. E ca o ramură de măslin trimisă la un moment dat lumii formelor, cu nădejdea unei reconcilieri de fond sufletesc. În tiparul sonetului, autorul îşi regăseşte latura sentimentală pe care părea a o fi ocultat definitiv, în ardori, în implorări regeneratoare: „Umblu pe străzi ploioase şi te caut,/ trec printre oameni, mă lovesc de ei/ scurmând cu ochii depărtări, precaut,/ să nu te scap şi îi conjur pe zei:// Lăsaţi-o să mai vină doar o dată/ în calea mea, să-i spun doar un cuvânt,/ să-i prind fiinţa-n braţe, tremurată,/ să mă prostern în faţă-i, la pământ.// Şi zeii, milostivii, mă ascultă/ şi te aduc-naintea mea acum,/ când stropii cad cu disperare multă...” Drept e că nu fără a-şi impregna ocazional versurile unei asemenea neaşteptate detente cu persiflări menite a preveni emfaza declarativă. Adică primejdia de căpetenie a fiinţei poetice, prezentă şi-n atmosfera aparent absorbantă a idilei: „Un mort e dus cu surlele pe străzi/ şi-un sânge mat îi curge din ureche./ Iubita, ca într-o poveste veche,/ iese să-şi caute şi altă prăzi.// E-o toamnă ca o târfă vieneză,/ luxoasă, tânără, cabrată lin,/ punând virtutea lumii-n paranteză.// Iubita mea se joacă iar puţin/ cu mine, dulce, tandră, în viteză./ Iar toamna distilează moartea-n vin.”
Mărturisim a nu-l fi putut urmări multă vreme pe Radu Ulmeanu, odinioară un tânăr plin de elan din şirul barzilor ardeleni ai deceniului şapte, cu care mă întâlneam pe meleagul mirific al trecerii mele prin redacţia revistei „Familia”. Îl redescoperim acum cu bucurie drept un poet remarcabil, pe deplin maturizat. Un poet ce şi-a ţinut promisiunile juneţii.

Gheorghe Grigurcu, Profil de poet, Cuvânt înainte la antologia de versuri „Laptele negru”, în selecţia autorului, Ed. Brumar, 2008

Gabriel Precup 

 poporul Găgăuz

Găgăuții, după marele balcanolog Konstantin Jirecek, sunt urmașii Cumanilor creștinați, care s-au așezat în evul mediu în părțile Dobrogei și mai apoi în Basarabia. În perioada interbelică, încă se găseau Găgăuzi în localitățile citate de Paul Giorgiu, scriitor din secolul al XVI-lea și alți vizitatori din trecut: Duranculac, Sabla, Ghiaursuiutciuc, Cavarna, Balcic, Teche, Ceauschioiu și până spre Constanța. La venirea Turcilor, ei și-au păstrat credința creștină, și au continuat să vorbească limba lor turcică. De la strămoșii Găgăuților ne-a rămas și numele satului Uzlar/ Oguzlar, din comuna Pcelarovo, jud. Caliacra.

Izvoarele bizantine consemnează că în secolul al XI-lea, guzii au trecut Dunărea și s-au așezat în părțile Bulgariei, Macedoniei și Greciei. Odată așezați, ei au adoptat stilul de viață sedentar și creștinismul ortodox. Amestecul etnic dintre guzi, cumani, pecenegi și populațiile locale ar fi dat naștere poporului găgăuz.

Cumanii veniți în aceste locuri făceau parte din ramura turcilor Uzi sau Oguzi. În limba sanscrită, cuvântul „gaga” înseamnă „urmași”, deci o variantă ar fi că Găgăuzii ar fi urmașii Uzilor. În limba persană veche găsim cuvântul „haca”, tot cu sensul de urmaș, deci „hacauz” sau „gagauz” ar însemna tot urmașii uzilor.

Tot în limba sanscrită găsim și „gagar” sau „gagr”, ce înseamnă caraulă, strajă, mai ales de noapte, de unde „gagaruz”, sau „gagruz”, grăniceri uzi sau străjeri uzi. Pe la 1080, Uzii se înțeleseseră cu Țarul Kievului, Vladimir Monomah, ca să devină coloniști militari la granițe bizantină, luând numele de „gagruzi”. Unii cercetători afirmă că însoțirea cuvintelor arabe „kah”/„kaha”, care înseamnă șes, cu acel de Uz, s-a format denumirea Găgăuz sau Kahauz, Uzi ce locuiesc în șes.

Profesorul și scriitorul Ion Nicolau din Varna emitea părerea următoare: în Afganistan există un ținut numit Kacar, locuit de un popor ce vorbește turcește. O parte din ei ar fi trăit cu Uzii și au plecat spre Europa. Din Kacar și Uzi s-ar fi format Kacaruzi, Kacauzi, găgăuzi, adică unirea Cacarilor cu Uzii.

Nicolae Iorga era de părere că Găgăuții ar fi Greci foarte vechi, găsiți aici de Turci, care și-au păstrat credința religioasă, adoptând numai limba turcă.

La 1812, Basarabia intra în stăpânirea Imperiului Țarist, iar turcii și tătarii care locuiau în sudul provinciei (Bugeac) sunt goniți. În locul lor, Rusia aduce creștini din Imperiul Otoman, în special Bulgari și Găgăuți, dar nu numai. Găgăuzii se așează compact în zona localităților Acdarma, Comrat, Congaz, Tomai, Cișmichioi și alte foste sate tătare. Oameni harnici, Găgăuzii transformă repede steeple aride ale Bugeacului într-o regiune agricolă rodnică.

În perioada interbelică, aproape întreg poporul găgăuz se afla în cadrul României Mari. Aceasta a fost o perioadă de aur pentru găgăuzi, pentru că atunci s-au ridicat numeroase personalități în viața politică, socială și culturală. Ei erau recunoscuți ca fiind minoritatea cea mai loială statului român, și care învăța cel mai ușor limba română. Academicianul Ștefan Ciobanu i-a caracterizat astfel: „Dintre toate minorițătile din Basarabia, populația găgăuză este cea care se apropie cel mai mult de poporul român prin calitătile sale spirituale, prin loialitatea și prin blândețea firii sale. Toți găgăuzii vorbesc perfect românește”.

Până la 1957, când este impus alfabetul chirilic rusesc adaptat la fonetica limbii, limba găgăuză a fost scrisă cu alfabetul grecesc și cu alfabetul limbii române. În perioada sovietică, Găgăuzii au fost supuși unui puternic proces de rusificare, lucru ce a făcut ca în ziua de astăzi Găgăuzii să vorbească mai mult limba rusă decât limba lor natală sau limba statului în care trăiesc.

Ovidiu Genaru

Pasărea și colivia 

Am deschis ușa coliviei: Hai du-te o implor
Pasărea mea captivă
bâjbâie spațiul
se izbește de transparențe
plânge și-i este milă de libertate

Hai fugi unde vezi cu ochii
eu repejor voi sigila portița
Dar pasărea intră iarăși în carcera ei
în lumina prizonieră își pune
cătușa
E fericită și cântă jelind
cântă ca noi
dorința de a fi afară.

din Volumul Trandafir cu venele tăiate

PLOUĂ ÎN PROVINCII

Plouă în provincii delicat și
huliganic crește iarba pe sub unghii
și noi citim cu lăcomie cărți despre
fluxul și refluxul puterii e vreme
de prins molii prin odăi (moarte prin
aplauze) 10 noiembrie umilitul
trage într-un car un singur sac cu cartofi
la lumina literei îmbătrânesc arta roade
pilonii societății împărțite pe clase
iar fac confuzii iar sunt nebunul terente
din târgul de paiantă iar arunc un
pumn de naftalină asupra cuiburilor
de nobili hei plouă peste magazii
pe testamente și pe moșteniri uitate
peste roțile neunse ale unui sfârșit de veac
și eu nu găsesc măcar un cuvânt de adio
pentru cei morți bombănesc bombănesc
printre plopii galbeni din odaie
pun mâna pe cărți și foile pică.

din volumul Patimile după Bacovia

Liliana Popa

dacă mi-ai mîngîia glezna
aș trece Bosforul în Levant
acolo visele mele se ascund după copaci

dacă mi-ai săruta glezna
aș amesteca culorile culorile
din ochii tăi
și ți-aș picta sărutul

dar visele mele se întorc
și le găsesc
ghemuite la ușă
dimineața

29.X.2019

‎

Octavian Soviany

Navigând pe firmamente
-Cavalerul zis Hai-Hui –
Ascultam în ţeasta goală
Cum făcea Minerva pui

Zodii femeieşti de limfă
Ca inele-mi stau în barbă
Guri de frig de întuneric
Începeau să mă absoarbă

Când îmi licări în oase
Trist luceafărul de seară
Rana lor de aur zeii
Cu-al meu sânge-o bandajară

Rana lor ciripitoare
Stam în rana lor înfipt
Delira avea lingoare
Alchimistul Benedict

Şiroia pe jos scheletul
Bot de lup sta împrejur
Osculetur me osculo
Oris sui mon amour

Limba mea de pitulice
Fu atunci la idoli smultă
Eram ins de gutapercă
Baladin cu şira ruptă

Baladin cu tâmple sparte
Trist luceafărul de seară
Unde sunteţi Basilisa
Cea cu ţâţele de ceară?

Taie-o astră belalie
Benedict în tâmpla ta
Doar o rană aveau zeii
Şi-o jucau la bacara

Stam în rana lor ostatic
Sângele-mi era o pleoapă
Unde sunteţi Basilisa
Cea cu ţâţe de otreapă?

Năpârlise transcendentul
Zeii nici n-aveau coroană
Mon amour aduceţi sare
Plânge viermele din rană

Viermele cu cap de înger
Viermele cu cap de piatră
Benedictus alchimistul
Vă sărută talpa dreaptă

Zeii dorm ei nu au vise
Ploaia a adus otravă
Vă sărută Benedictus
Sângele din vena cava

Daţi-mi sânge Basilisa
Cine are cap de piatră
Osculetur me osculo
Rana zeilor mă latră

Jorj Maria

*
eu am ales Doamne
într-un târziu am ales
să mă înghită nesomnul
am ales să oscilez cu pași
nesiguri
între pânda de noapte
și încăpățânarea femeiască
de-a îmblânzi întunericul
așternut peste fântâna secată
am ales jumătăți de ofrande
iar celei care cândva vorbea
oglinzilor
îi fac semn să tacă
eu am ales Doamne
o haină de piele putrezită
peste care curg apele brăzdate
de șapte ori șapte generații
am ales limba necunoscută
a semnelor
pentru a înfrunta în felul meu
lupta cu îngerul
am ademenit strigătul de luptă
nocturn
despre care nu trebuie să vorbesc
decât o singură dată

Norica Isac

ziduri ascunse

într-o iarnă am fugit de acasă.
se prăbușiseră interioarele, ardeau...
prima zăpadă se murdărea în cădere
o vedeam și nu mai era nimic de făcut
o lăsam să se-aștearnă
să mă acopere
mă înspăimânta încremenirea timpului
pietrificarea mea.
prima zăpadă cădea murdară
iubeam și rătăceam strângând în pumn
o batistă albă și udă ce îngheța.
era iarnă și plecasem să-l iubesc așa
cu casa abandonată, cu interioarele surpate, în plin viscol
cu haina neagră pe umeri, desculță
cu batista udă în pumn
carnea pe sub piele, sub focul atavic, arzând.
l-am găsit în mijlocul unei partide de șah
i-am surprins femeia cu portjartier
de pe perete
regina neagră, înscăunată pe pat
rânjea cu nebunii
calea de-ntors indica înainte
existam aparent, respiram prin ochiul rămas albastru
aruncam molozuri, grinzi arse afară
ridicam interioare noi din nisip
spălam prima zăpadă
împrospătam albul pereților cu var
dar zidurile ascunse miroseau în casă

Magdalena Hisum

Eu viață, tu poezie

Alunecăm în același timp prin viață,
Orbecăim în tandem după fericire
Cu gleznele înfipte în pământul crăpat
Care nu ne lasă să zburăm.

Tragem bulgării tari după noi,
Pietre legate cu lanțul gros al viselor,
Înaintăm cu broboane de transpirație pe frunte
Sprijiniți pe călcâie călcând miezul pământului.

Eu mușc dintr-un măr,
Tu desenezi pe pânze cerate forma lui,
Eu îmi așez marea în plete,
Tu îi pui albastrul în versuri mâncate de carii.

Eu îmi învelesc sufletul cu o poezie,
Tu te întrebi când vine iarna...
Uite-așa,
Mușcăm dintr-un zbor.

Alexandru-Eusebiu Ciobanu‎

to

Succubus

Te dezbraci în mine
plină de pofte alergi ca un monstru
ca o nebuna
ca un strigoi
în nopțile cu lună plină
mă apar de vraja ta cu usturoi
deceaba , coci în mine lapte și pubertate
din viol se poate naște un copil erotic
și o nouă boala venerică
ca un caine turbat rupi și lesa din zgardă
nici popa cu agheasmă
nu te poate scoate din trupul meu
ai rămas înrădăcinată ca un drac
si popa umblă după pofte
ea preoteasa nu mai e ce a fost
vreau sa te îngrop adânc
să nu îți mai aud gemetele
blestemat e cel care te-a născut
cu ispitele EVEI în tine
mergi cu bicicleta pe strada mea
râd dar în același timp și plâng
te vinzi iadului
îți faci de cap
deschizi bordeluri în sufletul meu
aprinzi lumânări parfumate
te îmbraci cu cea mai sexy lenjerie
-am auzit ca faci masaj și între picioare
ca o târfă docilă faci tot tacâmul
nu mai ți cont de timp și spațiu
plutești cu un picior în raiul plăcerilor carnale
în mine e ora, minutul și secunda 6
o durere mă doboară la pământ
pe nas îmi curge sânge spermatic
moartea îmi sufla în ceafă
şi dacă acestă femeie sunt eu
într-un univers paralel
sau o reincarnare
e clar
în mine trăiește Succubus

Marilena Tiugan

o altfel de lume se naște

flăcările se sting
mi-am scris gândul şi mi-e târziu
din ce în ce mai clar o altfel de lume
se naşte subţire ca o coajă de ou
legată cu sfori negre peste pântece
să nu se spargă spânzurată de cerul
sângeriu deasupra săgeţilor regrupate
înfipte în pământ cu vârful în sus
îmi pare noapte şi nicio pace între ascuţişuri
treze sub oul imens
clapele pianului cântă singure
spiritelor frânte
o muzică a sferelor
mai glorioasă pentru cei ce nu aud
cei ce o aud se visează copii

Adrian Bucurescu

Evropa, maia milaia i liubimaia

Mă dusei să trec la Olt
Cu a mea mândră pe pod,
Dar al dracului podar
Zice să-i dau un dolar.

Dar eu nu am decât lei,
Iar mândruța, un ardei,
Dar atât de iute-ncât
Podarul mișcă din rât,

Strănutând cu-o moacă tristă.
Ptiu, și n-are nici batistă.
Ce fel de funcționar
O mai fi și-acest podar?

Ce, ăsta-i român model,
S-avem obraz la Bruxelles?
N-am ruble, că i-aș da una,
Să-mi dea permis toată luna.

Ia, jupâne, roșcova,
Și du-te la Moscova.
Tu, cu muică-ta-n Kremlin,
Eu, cu mândra, la Berlin.

     Morala:
     Europa, somn ușor,
     Șapte purici pe-un picior!  

Paul Spirescu

Visul hoților de cai

Dormind în fân după-o beție cruntă
cu stelele din ceruri căzute printre ei
hoții de cai visează că-s la nuntă
și visul lor de taină împrăștie scântei

e-o nuntă de mânji albi și cai cărunți
de cai sălbatici tropăind prin stepe
și nechezatul lor dărâmă munți
în căutarea nechezatului de iepe

de-atâta alb hoții de cai visează
că sunt la nunta cailor nuntași
și râd și chefuiesc și se distrează
și stelele li se topesc sub pași

coboară parcă Dumnezeu din rai
iar caii, vai și caii se-îndeamnă să viseze
o nuntă ca-n povești de hoți de cai
care să vină și să-i înșeueze...

Razvan Ducan

POEZIA, ACESTĂ MAȘINĂ NERVOASĂ

Poezia, această mașină nervoasă
ce se conduce fără permis
și care încalcă toate regulile,
nu prea este dusă la biserică.

Și totuși, ea vorbește cu îngerii,
fiindcă aceștia știu limba poeziei.
Cu restul vorbește prin semne,
dar de cele mai multe ori,
poezia vorbește singură.

Peste tot se aude vocea ei,
accelerând bucurii interioare
și decelerând angoase.

Poezia parcurge distanțe nemăsurabile,
uneori de la suflet la suflet.
Sub capota inspirației
sunt viziuni putere,
care turează uimiri
până la regăsiri de sine.

Poezia garează mereu
și în orice condiții
și nimic nu trebuie neglijat,
fiindcă ea se întoarce mereu
la locurile din care
nu a plecat nicicând.

E peste tot,
ca o umbră în contumacie,
ce așteaptă să suplinească
realitatea, sau dacă nu,
măcar să dea această iluzie.

A umbla fără poezie,
înseamnă a fi atât de sărac încât
să nu ai o frunză de toamnă căzând,
după care să bei apă.

Poezia poate ține și de foame.
Ea este un întuneric la purtător,
ce-și caută lumina,
cu care se hrănește.

Poezia, această mașină nervoasă,
este condusă de către nebuni,
care umblă cu viteza revelațiilor,
alimentând motorul talanților
cu conștiența de a fi.

Acolo unde acești nebuni nu există,
poezia, această mașină nervoasă,
are accident,
rămânând prinsă în fiarele contorsionate
ale societății,
care astfel devine condusă
doar de ochelarii ei de cal.

George Nina Elian

ORA PRECUM UN DESTIN INVIZIBIL

frunze galbene ude
şi
urme de ceață nocturnă
pe geamuri

dimineață şovăielnică aidoma
paşilor mei mahmuri după
o noapte de beție
odinioară

albastrul ochilor iubitei - veşnică
taină diurnă

ora precum un destin invizibil:

da, orice cărare
se pierde
la un moment dat
undeva

(ceea ce rămâne mereu la vedere
e zarea)

Georgeta Darie

Început de noiembrie

Într-un noiembrie, care-i pe venire
Se aude fluierînd vântul, ce-i subțire!
Apare bruma, gătită precum o mireasă
Când soarele se arată, ea fuge acasă

Un noiembrie timid, ce stă la coadă
Să-l urmeze pe octombrie în ogradă
De-l va urma atât de repede, cel mai practic
Atunci se va retrage din climatul tomnatic

Început de noiembrie, frunzele căzute
Își șterge încontinuu, sudoarea de pe frunte
Vrea să se vadă, un sfârșit de toamnă târzie!
A fi ilustrată în picturi și
poezie

Noiembrie, un început de vreme rece
Uneori cu decembrie, mi se tot întrece
Are și zile când razele mai dau căldură
Vântului care bate, nu-i câtă
în strună