luni, 4 noiembrie 2019


Ramayna Conference – Om Gupta – George Anca –  Ioan Aurel Pop – Lora Levițchi – Victor Roncea – Valentina Lupu – Andrei Bădin – Octavian Saviany – Alfred the Great – Andre Cruchaga - Ștefan Dimtriu  Evgheni Evtușenko – Corina Dașoveanu –  Doina  Boriceanu – Alexia Ema – Dora Pascu – Dorin Croitor – Adrian Bucurescu

Third International Ramayana Conference

Respected  Dr. George Anca  Ji,
After two successful international conferences on Ramayana, I am pleased to inform you that with Lord Ram’s infinite mercy, there will be the third one on 21-22 December 2019 at Gujarat Vidyapith, Ahmedabad.  I take this opportunity to invite you to participate in the same.
If you would like to present a paper, we request you to send a brief abstract of your paper (in about 100 words or less) to as soon as possible but certainly by 15th November.  For details on the abstract submission, please visit The conference website  has complete information on the conference. The links for previous conferences are and
The papers can be presented in Hindi, Gujarati or English.
If you wish to attend the conference, please register for the same. The registration link is
I also request you to forward this mail to as many of your contacts who may possibly be interested in this conference. Should you have any question, please feel free to contact me by email or WhatsApp message 17134717822 (this is US number).
Thank and you and Ram Ji willing I will see you in about three weeks.
Ram Ram.
Om Gupta

 George Anca


Imagine you’re the tart
eaten by Sidharta
to Daishonin with a thought
giving birth to our alms
in the horizon Sakya Muni
petrified petunias
Believed you had him Sparta
oblivious of Sidharta
Satanic verse untie
from shell the white of eye
I’ll stop you more
three unkilled troops
of kin of star of death
plus lives aside
the plain make you grain
the pond denounces you
chinesery the zone
farewell Arizona
green dictés on twigs
composed for harnesses
Disboscamento grove
Buila and Parâng
mistletoe of pianos the mountains
over the silence of wedding
gods seven seven Indies
on forehead without bindies
come out from dense forest
make your house Nirvana
to the born one sorrow
through ephemerous things
the third one Nirvana
the forht the caravane
pure absence un-
born in any gene
nirvanic forest
unsaid endure us
a lamp which dwindles
with peace in meninx
Buddha Comenius
read Salman with Etruscans
with mother without mother
icon only calls me
perhaps Comenius burnt
to Buddha path return
Solitudes of women
help amne-samne
if have we under coat country
or the devil on the treasure
on morrow hours the first
Buddhists in white repress’ em
with logos ethos pathos we started toward Athos
faut rompre cet enfer (me-
ment) give on no worms
verb virtus dormitiva
musonic dance of Shiva
Anastasia patri-
cian on Sivratri
or famen Anastase
undried up Manasa
by five time your life and
the orphan or the hooligans
fifth time he perishes
up to the neck in apples
from circles the point jump
deodarus spirale
you don’t sleep by hate of that
of whose part the war slants
the woman of peace
mad ones on this
two wouldn’t understand
at halves of law
through Scotland with Buddha
We’ll dance rain paparuda
if nothingness alms
Vemana would get
Scots holidaying
the colours of eyebrow’s
in Findhorn at evening
with carmen saeculare
Horatius god headed
by death of doily
boredom states mathe-
matician Ipate
don’t budge your persecution
enough mahayana
come back to Nirvana
mihaia veroniana
Chandidas prefers
lover adulterous
we would meditate our piano
streaking our pean
the woman’s not afraid
in diadems laid
one dead more on hearts
to don’t discriminate to me
the ethnias tear up
also the wind on plain
vegetal councils
to the sounded portals
rare metaphysical down
to the infarctus of glories
how death pozes to you
a life and you have its part
how man with man the naught
complete with the amaranthe
we’ll contemplate the thickness
of fall the height
in dodii still speak
also from fish from frog
Buddha good-bye
by wingless winters
give me rest bring me
with grass over clay
angry affairs
would sweep you from sins
I say to die for publish
the monarch by republics
show me the murderers
Mara and Kali
in this country plays
king any nut
from near from distance
condamn yourself to death
stay unkle it’s a life
also in horizons of hutch
the overgod helps us
with sap of hemlock 
if drunk you’ll recognize
on Easter days
a little resurrection
we come with stroke
rains financed Indies
to don’t comprise bindies
celt clan from waters-frogs
on tadpoles relics
this city crumbles
with world on a purple
slow-witted play boys
read angelus pacis
for where are the doctorands
the male frogs sea mews
to the tadpoles at mill
through the grinding mills string
so the cased one comes
to chase him better
he’d like also to die
at tadpoles mill
foreign foreign foreigner
the frog is more inside me
parents tadpoles kin
mudded climates
butcher butcher o butcher
golgotas as on water
dead on the balance get alive
in May a dandelion
calm nature budh is
with white I acquit mulberries
hind bind Aurobindo
overbirth up girder
ramp vamp camp lamp vampamp
unclinged cramp
it went aside
with Dassaratha fate
kanta viraha sound
the eddy of lagoons
you don’t kill the buddha
on humid days
water us the alchool
like it flows Sohodol
Conciliate us with the big bang

packed up with the noose
the rusts panthers
curdle on arteries
river over river syntagma
the volcano without magma
I rhymed the hinduse
brought via Suse
you flowdryly fishlike
no more Oltenian
senect onomastics
split crosses on swastics
a Japanese laziness
the insect on the cliff
you’d sing still the ballad
nearly teravada
how who doesn’t love
the buddha christianly
linguistic the Romanian
crushes the arabesque
the orgy neglect itself
the chestnut tree in Kailasa
Arald zoroald
in rhytm baths the skald
the forests the ghosts
both in the hollows
give to the couple the coral
of ashes the poker
tiny ladies of castle
the whales in the oceans
what a music of domes
in the public symptomes
you call me ended is the middle
of crucification jazz
the foreigner ever graze you
from grass as from relics
come back a furrow
and you’ren’t your host
doctrines and religions
only the thread of atole
secluded by nature
always you’d somersault
it was more sociable
our arable land    
say wall asylum soon
with night waves in balls
by the name sarage
hosting your Lalage
of frog remainded you frieze from silk
in life broken pots
intolerance to death
we left our altar
the Christ and the robber
the pen and the paper
the coffin the eternity
you live and try again
reversed into a magpie
green chicks in old branches
with the blood of fairies
Bucovinian afternoon
resurrect us at dinner
on tomorrow morning
in tired mist
you’ll resurect Christ
with the beautifull days
when crucified rain
on cross bends
removed from movie in fresco’s
the eidos I champ it
appearent magnolias
on porches of fowls
derision of peat
a fool spring
vitality spasms
from beyond tales
notched sacred ladder
with sucked breast in the trunk
the nature  christinizes
a hindu root
you also wished the brandy
like Shiva I’ll roar to you
Christian Hindu Buddha pose
the mirror our mimosa
the grigs fish
from tadpoles a frog
before you Christ died
the nature came to life
Derisions and yet
the mud with lotuses
Buddhist of occasion
gypsy and not begging
sad Christ and sad mother
Christine still exists
separate oceans
land and dead sea
how the days prosodies
I was talking in dodies
like to Brancusi in birds
post-synergetic lasers
we’ll predate your climates
oversaint Jerusalime
through drought of blood
in bodies to break you
don’t quarrel in stages
near the samadhi
dead dead of death number
as long as I’m still on my shoulder
hardly the unsleeping one
was singing Gitagovinda
in Indian ocean and
the hairdo of avalanche
the old drone gold
asks me for centaur
good for nothing and nothingness
thin the floss silk
namthar khabum  before
nostradamic tooth
ever came back on clutches
coffins of fanfares
I regretted the cutting
the man and the woman
the skizofrenia of peace
the nonviolence of the branch
at water insolations
launch our soldiers
deducted crepuscule to mother
as such in the lying
you’re life or you’re death
being further on
you wrap up air the smoke
you rise in plurality
repeating nothingness
grandfather and grandmother
by a bird to us
mud childhood
a frog tyranny
and tadpoles fall
what got green in the country
also gods thrill
you sing to them from rachitic bone
both post-modern and scythian
in moon as in stars
I’ll write you Mary Ellen
you haven’t got nor king
knives nor penknives
when doesn’t cut you the double dealer
he borrows your phizz
unterrupted you’d be ludic
half a month buddhic
half the novel I’ll issue
where the Scot is waiting it
the photograph flow
in wave of whiping
peasant had come in country
from mother venustarian
boyar of race moon
as only they marry
while makes its pert
voevodal the death
when death at window
on unblue box
what tender voluptousness
the petals of mixandra
the learnt doedarus
the child as boarder
Buddhism in sleep the Chinese
of Berceni in afternoon
beatings of kali yuga
as pike and as sevruga
the reel of evil pays us
on Samothrakian going to pot
don’t give don’t take you’re broken
by odalisque in masts
form poplars pubes on clock
the children will grow eagerly
wouldn’t recognize the race
auntie hag
you turn on frights
the confined woman
the metals of torpor
flown by bee eaters
it flutter you the high
of pigment the cobalt
the dwarfish phobias
immersions on dimes
three-four landscapes
you dance again page
funerary king in stone
sanskritized at shatra
Buddhist novel emine-
scian Sicilies self
seal the fairy tinkle
the mud in his contour’s
Pomarla century necklace
while naturalization
as you sleep to get inspired
by assirian plains
haven’t books to fates
robber by robbery
died by dying
azure titles
graze glory the sheep
courts the woodpecker
all enemy uproots you
with life and with year
the times seems rhyme
of birth and crime
man rejects man
brother with tree
on straight  sexes
wise deaths sleep
defunct hazard you jump stone
to see a movie at Batra
Danube Niobe
with breasts under drums
you make mountains from long thigh
the pubescents stripe it
rise from your corpse in summer
the smell of Carrara
more clouds if not the glaciers
and between countries the maples
worse for the dead that plough
their funerary dust
if you restrict the father
Tatagatha will leave him
we’ll end the stain
dicté in hinayana
dicté in mahayana
as auras straighten
to sin as step
and colors of fresco
the freshness homulesco
the place the century
fullfilling you poor
bring time in verse a verse
the verse toward sky stays
you weeped with Moldavians
of god at vigils
you marry out of tiredness
with the spot of mandala
celestial pen the swamp
clean in the Birla temple
Japan begonias
would lenghten your aeons
through islands with vice
dreamt as Mauricius
in love let fall the ghosts
in the leaves of aloe
as to be recognized
by female sorrow
which had to give birth
to dying mask of Shiva
One will not die if
born in Dacian land
sign you’re dead come to world
and are only mother’s death
salty remembrance
of blood in cemetries
Buddha wrote you say Rushdie
through grasses of gun
a life verse and pours
the peacock wrung linen
again drown Sanskrit
bank and the parrot
the nothingness of prayer
to Buddha Sakya Muni
so the colonel
kshatryia kills him

Ioan Aurel Pop

Refondarea instituției noastre ca universitate românească în 1919, după o experiență de peste trei secole de la prima întemeiere, a însemnat împlinirea celui mai înalt deziderat de educație și de instruire, formulat în epoca modernizării Europei, la Revoluția Română de la 1848-1849. În urmă cu un veac, marele savant vizionar Vasile Pârvan ne-a arătat „Datoria vieții noastre”, anume „spiritualizarea vieții marelui organism social-politic și cultural-creator care e națiunea”. Acest scop al luptei noastre rămâne actual și de viitor, mai ales că acum „tradiția noastră strălucește împreună cu virtuțile Europei” (Traditio nostra unacum Europae virtutibus splendet), într-un concert al națiunilor. Prețuim națiunea română ca să putem prețui toate națiunile pământului, dar prețuim mai ales cunoașterea universală, dincolo de limbi, de religii (confesiuni) și de frontiere, convinși fiind că valorile intelectuale dau măsura valorii omenirii și că marea comuniune dintre magiștri și discipoli, din cadrul Almei Mater Napocensis, ne conduce spre cultură și civilizație, spre adevăr și dreptate, spre bine și spre iubire de semeni. Vivat, crescat, floreat!

Anything which validates this world as real, no matter how beautiful, is a trick to keep you in bondage. What ‘appears’ is ‘never’ real since it comes and goes and what has a ‘date-stamp’ is an illusion. The entire universe and all that is within it is NOT real, seeming real ‘within’ the Real, which is YOU as Consciousness. Every experience is ‘within’ YOU. If you fly from here to there, you are NOT ‘in’ the plane going somewhere, the plane is within YOU, as is the experience of flying and the destination along with every bump of turbulence and exquisite sunset or sunrise you experience along the way, ALL ‘within’ YOU.
This persistent belief that what seems to be happening is ‘out there’ is seductive and ancient, in clock time. There ‘is’ only NOW within YOU and all that seems to be is ONE unbroken tapestry. It is your focus on the threads that keeps the dream of time and space and movement flowing as your reality. If you step back from the stage of life and look only at the tapestry in totality.
ONE-ness soon becomes a natural aspect of your experience. Freedom ‘can’ arise in an instant when that occurs

Dl. Baconschi, la unison cu oxiurul lui Băsescu, fiul Ciungului, recte Tismăneanu, ne vorbește (pe nas) despre crimele "comunismului românesc". Iar cei doi viermuși GDS-iști de la CNSAS (cu acompaniatorii din aceeași specie) și turnătorul Securității Totok ne explică că victimele de la Pitești nu erau victime ci chiar torționari. Că românii s-au omorât între ei. Românii i-au chinuit și omorât pe români ca așa suntem noi, niște animale. Nu sunt singurii, după cum se vede din capturile de ecran de aici. Ei i se alătură, normal, lui Nikolski. Păi dacă nici ei nu știu, cine să știe mai bine!? Dar cine e Nikolski (pun pentru tineri întrebarea)? Eh, și el, acolo, un coleg al lui Tismăneanu Sr.. Să apelăm, totuși, chiar la Wikipedia: Alexandru Nicolschi (n. Boris Grünberg, prenume Nikolski sau Nicolski, în rusă Александр Серге́евич Никольский, Alexandr Sergeyevich Nikolsky, n. 2 iunie 1915, Tiraspol - d. 16 aprilie 1992, București) a fost un activist comunist de origine evreiască și rusească, general, spion sovietic și șef al Securității regimului comunist/bolșevic din România. Alexandru Nicolschi a avut funcțiile de subdirector general al Direcției Generale a Securității Poporului (1948-1953) și secretar general al Ministerului Afacerilor Interne (1953-1961).
Este cunoscut ca torționar al Securității în special prin măsurile dure adoptate împotriva deținuților politici anticomuniști.
A fost printre cei care s-au ocupat cu organizarea "Experimentului Pitești", fiind recunoscut de mai mulți foști deținuți ca unul din cei care făcea vizite regulate în închisoarea Pitești, pentru a supraveghea desfășurarea "reeducării".
Sursa: Wikipedia, cum spuneam. Imagini de la Iulian Capsali

Valentina Lupu

S-a stins o mică stea din marele Luceafăr

          Pe data de 24 octombrie avea să se stingă o mică stea din încrengătura stelară țesută în jurul marelui Luceafăr al culturii române. Didona Stanislav Eminescu, căci despre ea este vorba, este descendenta pe linie paternă a lui Matei Eminescu, singurul din familie care și-a asumat numele marelui poet.
Tatăl Didonei, Victor, fiul lui Matei, deși talentat în arta lirică se va afirma în cele din urmă în domeniul publicisticii, dar nu cu aceiași profunzime precum a făcut-o Eminescu la ziarul ”Timpul”. În pofida unor dispute privind dreptul familiei de a-și asuma numele poetului, trebuie reținut faptul că Matei (cel mai mic și longeviv din cei 11 copii ai familiei Eminovici) l-a obținut în mod legal, dar este greu de spus dacă a făcut-o dintr-un interes material (moștenirea dreptului de autor) sau din dorința sinceră de a-i transmite reputația numelui. Indiferent care a fost motivația, datorăm lui Matei faptul că mulți din descendenții săi au cochetat cu geniul poetului, încercându-și condeiul.
 Așa se face că unchiul Didonei, Gheorghe (fratele tatălui ei), a scris chiar o monografie întitulată ”Napoleon Bonaparte”. Ceva din talentul marelui poet se va regăsi la una din surorrile vitrege ale Didonei (după tată), Raluca Lucia, care scrie o poezie suavă și delicată, cu profundă tentă romantică din care nu ne-au rămas decât mărturiile Didonei pentru că se pare că s-au pierdut. Același talent se va regăsin la unul din nepoții de la sora sa Aglaia care va folosi atât prenumele poetului, Mihai, cât și a străbunicului Gheorghe Eminovici. Va renunța și el la poezie îmbrățișând în cele din urmă electronica de care era pasionat.
Toate cele cinci surori ale Didonei vor purta numele poetului. Didona la rândul ei, profesoară de franceză, își va asuma povara renumelui poetului în pofida faptului că toată viața a fost ținta întrebărilor și curiozității generațiilor care i-au trecut prin mână. A făcut-o cu dăruire, bucurie și dedicație, în pofida unei opoziții, uneori chiar agresivă din partea unor critici, valoroși de altfel, care refuză dreptul familiei de a-și însuși numele poetului, fapt ce-i va provoca tristețe și durere.
Grea misiune, dar și nobilă în același timp, să porți prin veac o moștenire atât de prețioasă cum este cea lăsată de Eminescu. Va practica toată viața meseria de dascăl în care va excela atât ca profesionalism cât și ca suflet. Va răspunde cu căldură și bucurie oricărui doritor de a pătrunde în tainele nemărginite ale poetului, purtându-i flacăra geniului prin vremi. Nimeni din descendenții lui Matei nu va părăsi numele de Eminescu. Alături de nepotul ei Mihai Gheorghe, și unica sa fiică (a Didonei) Iulia Adriana va duce mai departe numele poetului, unic și neegalat în cultura noastră. În afara granițelor țării fiind (Germania și Luxemburg ea încântă diaspora cu versurile poetului și epopeea vieții lui la evenimentele culturale care se organizează aici unde Eminescu este aproape nelipsit. Nu sunt puțini cei din descendența eminesciană care și-au încercat talentul în arta poetică, cei mai mulți însă au eșuat și au rămas cu dezamăgirea că nu se pot ridica la nivelul geniului eminescian.
Fire suavă, de o decență și modestie rară, cu o prezență fizică și intelectuală mai mult decât agreabilă, a visat întotdeauna la consacrarea poetului în plenitudinea geniului său, pentru că a avut parte de adversități adevărate atentate la memoria poetului. Percepția ei era cu atât mai dureroasă cu cât aceste atentate veneau din partea unei tagme scriitoricești care se întitulează emfatic eminescologi, care i-au disecat  viața chinuită, nu rareori, cu rea credință, aruncând-o pe tărâmurile alunecoase ale conspirației și nebuniei luetice, aspecte care nu corespundeau câtuși de puțin adevărului. În plus sunt și nedrepte mai ales atunci când încearcă să culpabilizeze cu răutate o întreagă generație ca să nu mai vorbim de prieteni, colaboratori și simpatizanți    
Didona a vorbit despre poet toată viața, i-a comentat opera, a satisfăcut curiozitatea oamenilor de cultură, dar visul ei cel mai scump a fost organizarea unui festival Eminescu la Predeal împreună cu renumitul interpret de romanțe Gheorghe Sărac, cel care va alcătui mai târziu o antologie de romanțe pe versuri de Eminescu. Nu mai puțin frumoase sunt amintirile omului de litere și cultură George Corbu care-i creează un adevărat portret d‘Vincian care vede în portretul Didonei, nu numai omul și sufletul, ci și unduirea melancolică a versului eminescian.
Cu dispariția Didonei Stanislav Eminescu se mai încheie o pagină în odiseea memoriei eminesciene.  Și atunci fireasca întrebare, cine va scrie următoarea pagină? pentru că Eminescu continuă să fie un izvor nesecat de înțelepciune, frumusețe și neprevăzut, atât de profund și universal este.
Peste veac însă, Didona rămâne o frumoasă și distinsă ambasadoare a geniului eminescian.

Andrei Bădin

Văd că povestea cu Experimentul Pitești o ia razna. S-a băgat în seamă și Florian de la Wiesel să o tragă cu legionarii. Despre oroarea Pitești există prea puțini mărturii publice directe. Virgil Ierunca a scris ce-i drept, dar indirect, el nu mai era în România. Cred că există numai o singură carte scrisă de un fost deținut acolo. Restul sunt opinii ale unor oameni care NU au fost acolo. Am cunoscut 3-4 oameni care au fost acolo, inclusiv pe Părintele Calciu Dumitreasa de care m-a legat o colaborare pe mai multe proiecte. Mai multe seri în primitoarea sa locuință de lângă D.C am insistat să îmi povestească: Andrei, nu e nimic de povestit. A fost mult prea urât. Atât mi-a spus. I-am respectat decizia și nu am insistat. Din povestirile celorlalți am înțeles că a fost cel mai oribil experiment din închisori. Nici NKVD nu a ”visat” la așa ceva. Dacă s-ar povesti totul nu ar crede nimeni. Lăsați morții în pace!

fragment de roman...
În starea asta de spirit m-am reîntors la Academia Absintului. Cred că nu lipsisem mai mult de o oră şi jumătate.
Spre mirarea mea, Maxime nu mai era singur. La masa lui stătea un copilandru zdrenţăros cam de doisprezece ani, unul dintre acei mici vânzători de chibrituri care pot fi văzuţi pe străzile şi prin localurile Parisului, care încearcă să-ţi vâre cu de-a sila în buzunar biata lor marfă şi care sunt gata să te împroşte cu un potop de înjurături scabroase dacă văd că nu ai de gând să iei nimic de la ei. Nişte sărmane făpturi famelice, învăţăte de timpuriu cu legile junglei pariziene, nişte haimanale lipsite de pitoresc, dedate la viclenii şi la furtişaguri şi pornite de mici pe cărările fără întoarcere ale viciului.
Băietanul hăpăia lacom ultimele înghiţituri de pe fundul unei farfurii cu supă sleită, cu care îi făcuse pesemne pomană Maxime.
-Avem musafiri? – l-am întrebat pe prietenul meu.
-Ţi-l prezint pe Rémy – făcu acesta cu limba împleticită. Tocmai ne apucaserăm să învăţăm împreună un cântecel.
M-am aşezat la masă, străduindu-mă să-mi trag scaunul cât mai departe de copilandrul care mirosea îngrozitor.
-Ţi-ai terminat supa, Rémy? – întrebă Maxime nerăbdător. Vreau să cântăm!
Băiatul isprăvise se de mâncat şi acum se ştergea neglijent la gură cu colţul feţei de masă.
-Mai dă-mi să trag o duşcă, pietene! Nu prea-mi vine să cânt pe inima goală.
Maxime îi întinse sticla de absint şi Rèmy trase o înghiţitură zdravană.
-Acum hai să cântăm! – strigă Maxime. Domnul abia aşteaptă să ne audă. O să vezi, bătrâne: cântăm ca doi îngeri!
-Ziseşi că-mi dai şi cinci franci! – veni replica lui Rémy.
-Dă-i cinci fraci, bătrâne, ce mai aştepţi? – zise prietenul meu.
M-am executat. Atunci, la un semn cu capul al lui Maxime, cei doi începură să cânte, pe melodia stupidă a unei arii de cabaret – Dumnezeule! – tocmai versurile pe care le ascultasem în dimineaţă aceea şi care mă umpluseră de entuziasm:
„Leneşă juneţe
Ce mi se-nrobi,
Din delicateţe
Viaţa-mi prăpădii.
O, să vină zile
Pline de iubire!
Asistam la o scenă grotescă şi dezgustătoare. Maxime cânta fals (bănuiam că o face intenţionat) în timp ce îşi schimonosea faţa în nişte strâmbături oribile – o faţă ce se tranformase brusc într-o mutră roşie şi vulgară de beţivan -, iar Rèmy avea o voce ascuţită de cocoşel, care îţi zgâria timpanele până la suferinţă şi făcea cu mâinile nişte gesturi obscene care evocau actul împreunării. Spectacolul acesta, încă una din extravaganţele lui Maxime, îmi provoca o durere aproape fizică şi îmi punea nervii la grea încercare: iubitul meu îşi bătea joc de propria lui poezie şi se pare că bufonada sinistră la care eram silit să asist îi provoca o plăcere nemaipomenită. Cred că revolta şi indignarea mi se puteau citi lesne pe faţă, căci după ce au isprăvit de cântat, Maxime îmi spuse cu o voce batjocoritoare:
-Ce, bătrâne, nu ţi-a plăcut? Şi eu, care mă aşteptam să ne răsplăteşti cu niscaiva aplauze şi să-i mai dai cinci franci lui Rémy.
-Ar merita mai degrabă câteva scatoalce – am ripostat eu morocănos.
Băiatul se supără. Sări în picioare îmi şi îmi aruncă o privire încărcată de ură.
-Burjui împuţit! – strigă el. Unii ca tine au strivit sub călcâie Comuna!
-Am uitat să-ţi spun – ţinu să mă lămurească Maxime – Rémy şi cu mine ne ştim din timpul Comunei. Am fost împreună pe baricade.
-Am omorât cu mâna mea un soldat versaillez! I-am dat în cap cu un bolovan! – se umflă în pene Rèmy. Comandantul nostru zicea că sunt prea mic ca să-mi încredinţeze o puşcă.
Apoi, întorcându-se către Maxime, îl întrebă:
-Ei, prietene, îmi dai cei cinci franci ce mi se cuvin?
-Păi nu ţi i-am dat?
-Ai zis adineauri că mai îmi dai cinci.
-Ai auzit, bătrâne? Cinci franci lui Rémy!
I-am aruncat în scârbă cinci franci strengarului, care i-a înhăţat iute, şi i-a vârât în buzunar, mi-a dat cu tifla, m-a scuipat şi, înainte de a apuca să pun mâna pe baston şi să-i aplic corecţia pe care ar fi meritat-o, a şters-o în fugă din local, topindu-se în forfota de pe rue Saint-Jacques.
Maxime izbucni într-un hohor puternic de râs.
Am aşteptat să se potolească, apoi mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat:
-Ce-a fost asta, Maxime?
-Ce să fie? O glumă. Nu ţi-am spus că azi vreau să mă fac praştie şi să mă distrez? Cred că ar trebui să mai comandăm o sticlă.
Am comandat.
În ziua aceea băutura nu-mi prea aluneca pe gâtlej, dar tovarăşul meu turna într-însul fără istov, roşeaţa de pe faţă i s-a transformat nu peste mult întro paloare nesănătasă care bătea în verzui, iar vorbele sale erau tot mai împleticite şi tot mai incoerente. Părea cuprins de delir. Cuvintele lui, care pluteau parcă în gol, nu se adresau nimănui.
- Ziua mea s-a-mplinit; părăsesc Europa. Aerul mării o să-mi pârjolească plămânii; anotimpuri dezlănţuite îmi vor tăbăci pielea. Să înoţi, să tăvălugeşti iarba, să vânezi, să fumezi mai ales; să bei nişte rachiuri tari ca metalul topit, aşa cum făceau strămoşii noştri, sălbaticii, adunaţi lângă focuri.
Şi vocea lui era acum a altcuiva, de parcă un suflet de o vârstă cu eternitatea, rătăcitor prin pustietăţile universului, ar fi prins glas dintr-o dată în trupul de băieţandru al iubitului meu.
- Voi reveni, cu mădulare de fier, cu pielea întunecată, cu ochiul plin de mânie; după mască se va crede că aparţin unei rase puternice. Voi avea aur; voi fi leneş şi violent. Femeile îi îngrijesc pe aceşti infirmi sălbatici întorşi din ţările calde. Acum sunt blestemat: patria mea mă dezgustă.
Rămase o vreme tăcut, apoi sări brusc de pe scaun şi începu, cu ochii pe jumătate închişi, să-şi mişte tot mai repede braţele şi picioarele, în ritmul unei melodii pe care o auzea numai el, în timp ce dintre buzele lui ieşeau cuvinte pline de stranietate:
-Foame, sete, strigăte, bătăile sacadate ale tam-tamului, descântecul vrăjitorului. Trebuie să dansez! Şi voi dansa până la epuizare, până când faţa mea va semăna cu aceea a morţilor şi nimeni nu mă va mai recunoaşte.
Mişcările lui erau tot mai precipitate, cuvintele lui se transformau în strigăte, acoperite însă de hărmălaia beţivilor din local, care, obişnuiţi pesemne cu asemenea scene de nebunie, nu-i dădeau nicio atenţie lui Maxime şi-şi vedeau înainte de băuturile lor.
-Albii debarcă!- urlă Maxime. Le aud tunurile! Trebuie să te supui botezului, să te îmbraci, să munceşti! Am primit drept în inimă lovitura de graţie. Dar în faţa plutonului de execuţie o să urlu ca un sălbatic şi o să le muşc paturile de puşcă!
În cele din urmă se prăbuşi pe scaun, cu răsuflarea tăiată, deschise larg ochii, se uită la mine parcă nedumerit şi îmi zise:
-Aici erai, bătrâne? Du-mă acasă, mă simt groaznic de rău.
Abia putea să păşească şi a trebuit să-l duc aproape pe sus în Galand. Când a ajuns în camera lui s-a trântit în pat îmbrăcat, fără să-şi scoată nici măcar ghetele scâlciate, şi-a afundat capul în pernă şi a mormăit:
-Ce stai ca o momâie? Vino şi caută-mă de păduchi!

Alfred the Great

There are only three documents issued in King Alfred’s name that survive from his own lifetime. All other records from his reign exist only in later copies.
The photo shows an original charter from the 870s when Wessex was fighting for survival against Guthrum and his allies. It finds the Archbishop of Canterbury selling an estate at Gilding in Kent for “25 coins of good gold” - with King Alfred’s permission, and possibly to raise the money to finance new defences against the Danes.
The charter’s written up in bad Latin that falls short of standards in the king’s father’s time and means, perhaps, that Alfred was right when he complained about the decline in learning outside Northumbria.
By the 880s, however, the situation was no longer so critical and the king was able to start the educational reforms that earned him the sobriquet of ‘The Wise’ well before he became ‘The Great’.

Ya no recuerdo el espejo prolongado del otro cuerpo frente al hastío ni el folio de conjeturas en la boca pero sí la noche en el paraíso de piedra de la fábula en el ahogo siempre las mismas gotas maltrechas del invierno y tus pechos que sobreviven a mi boca de añil garganta. (En un país como el nuestro la conciencia es como un subibaja donde cualquiera levita.)
Del libro: Metáfora del desequilibrio”, 2019...

Fable of drowning

I no longer remember the prolonged mirror of the other body in front of the weariness or the folio of guesses in the mouth but yes the night in the paradise of stone of the fable in the drowning always the same drops of winter and your breasts that survive my mouth From Indigo throat. (in a country like ours consciousness is like a seesaw where anyone levitate. )

Halucinantele versuri
Într-una din zilele anului 1918, la ordinul special al lui Lenin, familia Țarului Nicolae al II-lea, deținută la Ekaterinburg, era pusă la zid și executată cu sânge rece. Au rămas, în arhivele mucegăite de la Sverdlovsk, versurile pe care ducesa Olga, una din cele patru copilițe ale Țarului, le scria într-un colț de caiet chiar în dimineața oribilei crime:
”Trimite-ne, Doamne, răbdare smerită,
În zilele-acestea când capete cad -
Mânia mulțimii, tortura cumplită
Să știm să le trecem prin noaptea de iad.
Și-atunci când făptașii atâtor dezastre
La zid ne vor pune, setoși de omor,
Tu dă-ne puterea ca gurile noastre
Să-ți ceară iertare în numele lor”.
(Din Evgheni Evtușenko, ”Să nu mori înainte de moarte”, Editura C.D.Press, 2007, în traducerea lui Ștefan Dimitriu)

Nu caut pe nimeni.
Umblu cu capul în piept
şi întâlnesc numai
Prietenii au murit.
Casa e mai mică,
mai cocârjată,
pregătindu-se parcă
să-şi caute proprietarii
în adâncul pământului
şi numai praful este acelaşi.
Şi aici şi în camera ta
unde acum locuieşte
o altă femeie.
Doar o
floare a soarelui
scoate capul de peste gard
parca-ar fi mama.

ca un pumn dezgustat
dat într-o ușă care ascunde dualitatea din balamale, veni întoarcerea pe dos a privirii.
nu vreau o astfel de atenție putredă, urlă ochiul și se închise.
clienții dispărură din intrare, se împrăștiară spre cutiile lor domestice, înghițindu-și lașitatea în sec.
niște gloanțe oarbe, gândi în el ochiul.
afară își strepezea dinții pe bucuria muștelor un soare inutil.
nu e de mine, nu adun de pe jos, dacă mila de sine ar valora ceva, aș fi singura săracă de pe stradă, mai zise privirea și se duse să-și schimbe nuanța indiferentă într-una și mai intensă.

fulgul acesta mă răpune!
Buzele-l primesc – surâs,
Dansez c-un fulg peste stepă,
Și stepa-mi râde, cum râde!
Și mi se-nvârte fusta
La, la, ! vântul mă ia în brațe
Și-mi lustruiește cizmele
Cusute din piele de zi,
Din blănuri de lupi străluciți
Luna îmi așază cojoace din arginturi.
Un buestru răsună, clinchet de senin,
Am uitat tot!,
Nu-s a nimănui, a nimănui!
Totu-i tortură și joc,
Topire cum ghiața
La-l inimii foc.
Te iubesc, bădie,
Te iubesc cu încăpățânare
De când ai apărut printre vieți de stepe,
Te ador cum vis stâncii
De-a prinde-n ochi de piatră norii.
Te iubesc, bădie, înțelegi?
O! ești frumos cu plete de neadevăr,
Neantul zburdă pe pană de dor.
Pe unde umbli de vrăji legi
De te doresc toate,
Copacii în frunziș, stepele cheloase,
Iarba, dar și pământul
Ce-ți luă în fugă totul,
Și culorile tale
De sărbătoare,
Cerul, cerul nu le mai vede!
Doar rădăcini grase
De spini înfipți în mine
Ce inima în bătute cuie
O face să zbiere, zbiere.
E umbră rece, se lasă seară,
Când îmi mai treci prin privire?
Privirea mea minte te ține…
Dar dorul calcă în asprime inima
Sau ce-a mai rămas din ea…
Știu că ne vom îmbrățișa
Chiar în clipa urmând veghe
Și nu cumva să ne sfârșim ardere!
Într-o sete prin arșiță năpăstuind calc
Dar clipei ninge în rece,
Semne de despărținzi în ultimă clipire.
Peste firea-mi, aprinsă pâlpâirea,
Îți ții cu mâna fruntea,
Cum stepa, bolta… bolta…
Și zbor de mânz treaz,
Vin către el, mă știe de când visând…
Peste negru necaz
Aleargă lumii îmbucurând…
Nu sunt nicăieri,
Poate la tine în gând…
Dacă plec, uit drumul
Și dacă stau, citesc lăcrimând
Și atunci stepei dansez, dansez
Cu un vânt, dansez cu un vânt
Ce-mi suspină ce-i spui tu cântând.

Alexia Ema



cel mai nașpa e
când te urăsc femeile la menopauză
băbuțele cu bostani în prelungirea gâtului
vrăjitoare care între picioare
mai țin doar ce au bebelușii neînvățați să-și facă nevoile la oliță
supraviețuitoarele din 46
cărora le cedezi locul în troleu
le ajuți să treacă strada că na te gândești că așa vei ajunge și tu cândva
și le privești cu duioșie
cu teama că sunt fragile neajutorate
cu imaginea bunicii la gura sobei
cu ultima fărâmă de răbdare pe care o mai ai
până în ziua în care
mai ai o țigară-n pachet și nu ți-a intrat salariul pe card
te împiedici de sticla de vodcă de lângă pat
și sunetul ăla de sticlă goală sună precum pustiul din viața lor
așa trebuie să fie
altfel nu-ți explici de ce se grupeaza
în haite de 20-20
pe feisbuc și în piață
marile pudibonde
nu-ți explici de ce naibii au uitat cum se fac copiii
cum se futeau cu bărbații lor cu macaragiii excavatoriștii
cu șeful de șantier
în fine cu cine le invita să-și desfacă picioarele
țara era în construcție
și odată cu ea s-a construit ipocrizia de mai târziu
a doamnelor care n-au atins pula niciodată
de parcă se ridica mereu din prima
pizda lor a fost doar cuibul în care barza le-a adus copilul
te revolți și strigi
ba curve sunteți voi
ca noi si cele care vor urma
așa se construieste o generație
cu pula ridicată la luptă

Eu am fost fetiță săracă
cu păpuși din cârpe culese,
mam’mare trudea să îmi facă
minunate albe mirese.
Nu clipeau, nu plângeau, nu vorbeau,
surâdeau din petec și ață,
iar din zdrențe cusute ieșeau
dornice să intre în viață.
Le-nvârteam, le-ngrijeam, le iubeam,
le-nvățam cum e să fii mamă,
tată pus pe scandal căutam,
le-arătam cum e să ai teamă.
Le școleam să facă mâncare,
pietricele cu ierburi găteam,
prăjituri serveam la zi mare,
tare mândră de ele eram!
Îi spuneam să nu ceară nimic,
doar să tacă, fără să plângă,
nici un plâns, nici un râs, doar un pic
să surâdă blândă, nătângă.
"Taci cu mama, taci și nu plânge,"
repetam încet la ureche,
"să nu vină și să te-alunge,
noi n-avem pe lume pereche."
Mai târziu, prea târziu, am găsit
păpușele cu ochi luminoși,
însă eu tare mult mi-am iubit
păpușile cu ochii umbroși!

Ce vânt coșcovit
din trunchi de mesteacăn candriu...!
Tomanelor, mi-ați rărit părul,
dându-i culoarea lui
de var sărac și simplu.
Cea mai frumoasă amintire
a mea cu toamna
va rămâne tot pumnul tău,
micuț cât un cap de păpușă,
încălzind două castane sinistrate,
în parcul golit de plinul
iubirii noastre...

Adrian Bucurescu

A fost odată cum n-a fost:
Un întuneric fără rost,
Cum este astăzi şi nu este
Într-adevăr, dar şi poveste,
Şi cum va fi când va să vină,
Ascunsă-n noapte cea lumină.

A fost şi n-a fost la-nceput

Un sâmbure cam nevăzut,
Şi lumea toată, lămurit,
Din mugure ar fi-nflorit,
De n-ar fi fost un ger cumplit,
Cum nici că s-a mai pomenit,
De n-ar fi fost o noapte stinsă,
Cuprinsă, dar şi necuprinsă.

Şi zbuciumul zvâcnea-n tăcere,
Oprit de coaja de părere.
Un miez era Fătul Divin,
De nefiinţă încă plin,
Până ce-n taină-a fulgerat
Întâiul gând de ne-mpăcat.
Şi, mistuit de-o vrere rară,
El sparse greaua Lui povară.

Ce tunete, ce fulgere,
Ce hohote, ce plângere,
Dar ce cutremur, ce năhlape
Şi ce de flăcări peste ape,
Şi ce dulceaţă, ce venin
S-a-ntins din Sâmburul Divin!
Căci, într-o clipă, Nevăzutul
S-a întrupat în Începutul.

Dar Început să fi fost oare
Cel ce tânjise-n nemişcare?
Cine-L născuse? Care lujer?
Cine-L hrănise? Care uger?
Cine s-audă-ntâiul scâncet?
Cine să-I vadă sfântul zâmbet?
Şi-n scutec cine L-a-nvăscut
O, dar nicicând nu s-a aflat
Această taină-n vreun leat!
Poate nici Pruncul n-are ştire
De prea duioasa amintire.

Căci, deşi mare, era mic,
Ştiinţă n-avea de nimic
Şi nici măicuţă să-L îndrume
În Sfântul Început de Lume,
Nici doică, nici nănaşi să-L ţină
Ca pe un Crai peste lumină.

Cum de s-a aflat,
Cum s-adevărat?
Suflet fără trup,
Matcă fără stup
Plânset fără gură,
Foc fără de zgură,
Văz fără lumină,
Lujer fără tină,
Auz fără tunet,
Boare fără suflet,
Milă fără lacrimi,
Cuget fără patimi?

Pruncul că dormea,
În somn că plângea,
În somn că zâmbea,
Frumos mai visa:
Tot gângănii multe,
Sprintene şi mute,
Strânse-n mineral,
Lănţuite-n mal,
Cercuri rânduite,
Lărgite, suite
Şi  bine ţinute
De vrăji neştiute,
Care, la un loc,
La Divin Soroc,
Se-ntrupau în flori
De scăpărători,
Şi-n dogoare plină
Revărsau lumină.

Ochii deschizându-Şi,
Se trezi El Însuşi
Întrupat din vis,
Crescut din abis,
Neştiind să-Şi spuie:
Aievea-i sau nu e?
Şi gândind-gândind,
Prea mult chinuind,
Clătină pe nume
Primul gând din lume
Şi-Şi dădu de veste:
- Eu sunt Cel-ce-este!

Ostenit-a ostenit
Pasămite răsărise
Împrejur muguri de vise,
Rai de flori, mirosnă dulce,
Unde capul să Şi-l culce.
     Şi din crini
     Clipeau lumini,
     Din lulpine -
     Doine line
     Şi din rouă -
     Rugă nouă.
Şi-adormind în dalbe flori,
Pe o perină de nori,
El visă copaci umbroşi,
Prea înalţi şi rămuroşi,
Şi din rodul lor să cadă
Suflete care să vadă,
Suflete care-n mişcare
Să se mute fiecare
Unde-or vrea, de-or fi să crească,
Foamea să şi-o potolească,
Setea să şi-o ostoiască,
Perechea să şi-o găsească,
Doi într-unu să trăiască
Până ce viaţă să nască.

Sufletele asfinţeau,
Mai călite se năşteau,
În şopârle se-ntrupau,
În ţărână se târau,
Alte-n peşti că înotau
     Prin oceane
     De mărgeane,
     Prin izvoare
     De odoare.
Alte-n păsări că zburau;
Mai trăiau, mai asfinţeau,
În gadine se-ntrupau;
Pasămite renăşteau,
Până-n oameni ajungeau,
Crai măreţi se primeneau,
Pământul că stăpâneau.

Vezi, de-aceea, pruncu-n mamă
Trece peste câte-o vamă,
Ba cu solzi, ba chiar cu coadă,

Până ce om să se vadă,
Până ce-n lume răsare
O făptură de mirare,
Pe doi paşi trecând prin viaţă,
În durere şi dulceaţă!
C-aşa-i omul: vis prea sfânt,
Ne'mplinit nici pre pământ,
Ci doar Îngere în Cer,


Dar Pruncul Sf\nt, trezit din vis,
De-atunci El ochi n-a mai închis,
Lăsându-i somnul omului
Şi tuturor rudelor lui.

Crescut deodată, luminat
Şi dumirit de gând curat,
El petrecu prin lumea nouă,
Ce încă mai dormea sub rouă,
Şi se-apucă de primeneală,
De-o limpede orânduială:

Făcu, deci, drumul stelelor,
Făcu şi drum planetelor,
Tot astfel şi cometelor,
Şi dete drumul clipelor
În ceasul cosmic lin să bată
Pe-a Veşniciei Sfântă Roată.

Într-un târziu, cam ostenit,
Găsi popas în Infinit;
La margine de drum ceresc,
Află şi globul pământesc,
Şi-n viitor privind duios,
Înfiorat de-un gând frumos,
Vîzând ce tot va fi văzut,
De mila omului durut,
El raza Soarelui atinse
De faţa Lunii celei stinse
Şi puse felinar de strajă
În noaptea ameţită-n vrajă,
Să ştie omul că-i vegheat
De ceruri, chiar când e-nnoptat.
Şi mai trimise prin văzduhuri
Făclii de stele peste duhuri,
Meteoriţi de scapără
Şi de-ntuneric apără.

Şi înainte de-a pleca
Spre ceruri de-a Se îndrepta,
El binecuvântă deodată
Peste planeta noastră toată;
Lăsând o lacrimă să pice
În somnul omului, El zice:
- Spre Mine gândul să-ţi întorni!
Cum îţi aşterni, aşa să dormi!
Tu singur soarta să ţi-o faci!
Cu tine însuţi să te-mpaci!
Şi, dacă vii neprihănit,
La Mine-n ceruri te-am primit,
Şi Înger vei trăi mereu
În chiar Palatul Sfânt al Meu!

Zicând acestea, S-a-nălţat,
De ţarină S-a-ndepărtat,
De-acum crescut - Supremă Fire,
A Lumii Îndumnezeire.

Îngerii atunci au mărturisit,
Cete de Îngeri în cor au strigat:
- Fiinţa Supremă dintâi S-a ivit
Incoruptibilă, fără păcat.

Eternă este şi necreată,
E fără seamăn, inteligibilă,
De daruri nu e influenţată,
Doar Frumuseţii îi e vizibilă.

Ea este Binele prin excelenţă,
Spre Adevăr ne călăuzeşte,
Inteligenţă din Inteligenţă,
Ea doar Dreptatea o-ndreptăţeşte.

Acest Zeu Suprem e şi Tatăl
Celor mai bune gânduri şi legi,
Conform Naturii El este, şi iată-L,
Perfect, Înţelept, Rege-peste-Regi!

George Anca
 How is joy between man and God?

         "The Ode of Joy", both Schiller's verses and Beethoven's music may surprise out of Europe, for instance as "folklore" in a program of Korean minority in China, or during the mess in any church in the world. Religious joy and human search for it are subject to some gene indicating the type of God according to inborn creed. Can indeed one change religion inherited from parents with a new one belonging to the other? Can one live down the joy of a belief with another quite different from the former? Has a man as Panait Istrati writes four lives in one? Is child Krishna in Mathura, the seducer Govinda-cowboy in Vrindavana, and coachman of Arjuna in Kurukushetra war of Mahabharata one and the same god, one and the same man? The fear turns into joy especially when music and dance, poetry and drama, prayer and silent meditation, all beauty of the world energizes the happening of life and death. The joy of death is not compulsory for heroes or avatars, but an epitome of purpose of man in the world, eventually his Dasein, with Heidegger's concept.
          In fact, it is difficult enough to follow the joy on life or in a specific culture. It is like a lie in front of truth or sorrow. Or is it the truth itself in some momentary eternities of perishing being? One can die out of joy, other can enjoy death of many or few. How can be conceived the joy of a murderer? How can be compared to the joy of the victim? If everybody kills everybody, while God is dead, what more remains for joy? Who says let no human realization including self-killing, be out of joy like a black hole.
          The city of Florence is giving joy to mankind. If only its lilies will remain after Apocalypse some joy is still flourishing. Some girls are called Gioia. La Blache Ophélia flotte comme un grand lys. (Rimbaud).
          The Apocalypse has in its name the very lady author of Pralaya, Kali, mother and destroyer of the world, giver of joy.

Anthropology of Non Recognition

There is no need to say that making literature as anthropology and anthropology as literature one loses one’s chance to be recognized within either of them. But the theme of recognition itself can be a joint topic, on top of it may be Kalidasa’s “Recognition of Sakuntala” (Abhijnan Sakuntalam). Even after some two thousands or one thousand and a half years it seems that Dushyanta recognizes his deserted wife almost for the sake of their child, successor to the throne.
A XIX century’s replica is Cãlin, poem by Mihai Eminescu, in which the recognition of the deserted bride, after years, starts by meeting the child.
Philosophy of recognition in modern times includes patterns drawn by Hegel, Pascal or Lacan. An anthropology of recognition would record also discrimination between cultures and their representatives to the extent of cultural cannibalism, colonialism-globalism, glocalocalism, etc. To be recognised during or after demise is very little related to one’s will. It seems rather an outer concept. It is quite hard to enjoy the non-recognition, but after all, then it is time to find God. Does God recognise a person unrecognised even by self? Is it possible to get God’s message when all expectations are transformed in lost obsession of Divinity?
Two poems of different ages and others reveal the devotion-recognition to Goddess or simply Woman. Shankaracharya’s Saundaryalahari and Dylan Thomas The Ballad of Long Legged Bait are almost at the antipodes one from the other, yet they may meet either in Shakta cult or in surrealistic mysticism of woman. Sanskrit worshipper makes a cosmic prayer to the Divine Mother on the whole and part by part, while the Welsh ballad writer thinks of woman in pieces thorn apart by sharks and lovers. While the religion – recognition of Uma, Daughter of Himalaya attracts hotly tantric and advaitin followers, the woman-bait is recognisable only through song recreation of the victim in tune with legions of raped and kidnapped heroines like, for instance: Kira Kiralina of Romanian ballads and Panait Istrati’s novels, in which the heroine kills herself in order not to be captured by the rapists. In another ballad by Ionel Zeana, hundred virgins chose to kill themselves instead of entering the harem of the invaders.
The woman is recognised as Goddess and as a bait almost in the spiritual inspiration, once an enthusiastic devotion, twice even still more literary as empathic ballad. The joy and sorrow come together as the characters are concerned, but both works convey either advaita-nondual, or Donne’s love canonization in the same move as prayer and chatarsis causes- effects.
From thousand to thousand years, from Sakuntala to Saundaryalahari and ballad Goddess-bait other characters and feelings are transformed or forgotten also as recognition of the fact that recognition is not possible.

LA GIOIA (Avoiding murder by life)

          Toward ending a novel entitled La Gioia, an own life, dedication “per la citta di Firenze” appeared in mind both as appropriate in ICAES context and as key in a possible thriller form according rather to reception than original narration. The character Gioia, if real, belongs to Florence, if invented, is an anthropologist’s thrill, i.e. late Romulus Vulcanescu. Out of three sons, during the years, two hanged themselves, the oldest one, Mihu, did it in Florence, after Uffizzi was bombed and his nearby accommodation was spoiled. Woman Gioia fictionally suspected by anthropologist, became la Gioia, as life, free of murder. The paper continues the novel with an anthropological open epilogue eventually in Indore, India, and back in Firenze.

Kali and Barbara

          Black Goddess Kali is beyond my series of anthropological novels Indian Apokalipse, while Barbara is an unanswered name. Indeed, when once I asked poet Gheorghe Pitut, what’s the name of your daughter? His answer was, I don’t tell you. Even I had ready more than one novel, the series started, by chance, via Paris, with Medea (Mother Medea in Paris). Was Medea another Kali or simply Barbara? But trying to enumerate the titles of the series I missed one: Fear of the Orient, either of long time since written, or rather because of global deconstruction including Orient-Occident double. Having not what to fear anymore because of unanswered names in the theme of this paper.

Esoterica Left For Fiction

          It was the case of young Patricia. She came to Balkans and proposed to the IUAES, in 80’s, a commission of the body which was actually the theme of 2002 Inter-Congress in Tokyo. She invited me in New Jersey for two paid conferences on situation in Romania and also took me in a drive among Washington facts of arms. She told she left esoterica and started writing stories.  I read and commented for her next day, missing some deer. It was my last day in my first America (esoterica). For some reasons I was called in the evening by madame Esthère who urged me never search Patricia in order to be forgiven.
          The paper opposes some literary works of anthropologists and anthropological works of writers. With special references to Lucian Blaga and Seamus Heaney.

 Hanuman and Baudelaire in Mauritius

          Hanuman belongs to humankind as well as to divine lore of lord Rama. His faithfulness and brave cleverness are epic epitome of a sanctity soldier. Out of India, his worship turns into a consciousness of radical ecumenism through which such fantastic, sometimes humorous monkey-man-god gives happiness to everyone in his/her own way of life and expectation.
          Speaking on Hanuman in the islands of Mauritius, surrounded by larger ocean – Tagore’s ocean of silence – no fighting anymore a demon ruling another island, but demons inside ourselves, I remember a young rebel embarked by his forester father for India in punishment, and left by the captain of ship in Mauritius to collect him and return. He eventually remained in modern time an epitome of cursed poet, claming, for instance in A une malabaraise, Indian atmosphere for what was, in fact, his imagination in Mauritius. From here, both Hanuman and Baudelaire guide us to faith.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu