miercuri, 13 noiembrie 2019


George Anca

GRS Dept.Delhi University Papers Session February 2003
Dr. George Anca: End-Beginning in the books by self

End: Sa nu le spun lor Omoratorilor / Tell it not to Killers (Dodii 18-58, 2003, p.488. Apokalipsa indiana VII/Indian Apokalipse VII)
Beginning: stiam unde merg dar repetat intrebam care e drumul / I knew where I was going but repeatedly I asked the way 
E: 2002 tocmai scriu la cartea La Gioia/2002 I am just writing to the book La Gioia (La Gioia, 2002, p.189.Apokalipsa indiana VI/Indian Apokalipse VI)
B: Inapoi, Aticus Sanatan, ai spus ca ai 63 cum ai fi zis 23/Back, Aticus Sanatan, you said you are 63 as if 23
E: viata din nou pe margine de ou poveste jungla lume lunga latul orizontului dorurile Pontului /life again on egg’s edge tale jungle world long horizon broad Pontus longings (Sanskritikon, 2002, p.497. Also: Gyr’s ‘I have remained under Troy’s walls’, p.525 and letter from Satya Vrat Shastri on the back cover. Apokalipsa indiana/ Indian Apokalipse V)
B: sub invitatie pereche in casa de primire scap intr-o lada/under invitation pair in reception house I escape in a chest
E: It should all be typed out in a week or two and then? off to find a publisher. (Frica de Orient/Fear of the Orient, 2001, p.237. Apokalipsa indiana II/Indian Apokalipse II)
B: Saluti da Napoli, Pasqua, Pompei, o ora si la teatru./Saluti da Napoli, Pasqua, Pompei, an hour and at theatre.
E: lancezise pentru ca isi daduse drumul/he had languished for given way to self (Buddha si colonelul/The Buddha and the Colonel, 2001, p.202. Apokalipsa indiana III/Indian Apokalipse III)
B: 16 august 1991, Otopeni,ora 6.30. Din cauza conditiilor meteo la Moscova…/16th August 1991, Otopeni, 6.30 a.m. Due to meteo conditions in Moscow…
E: mereu amuteam, orbeam, de-o nostalgie tampita, ca n-o s-o mai vad de bine ce n-o vedeam, o revedeam./I was ever hushing, blinding, by a stupid nostalgia I wouldn’t see her again as long as didn’t see but saw her again.(Furnici albe/White ants, 2001, p.280. Apokalipsa indianaIV/Indian Apokalipse IV)
B: Sa fie zece ani de cand intre sonetul de mesteceni si izvorul Eminescu…/Some ten years since between sonnet of birch trees and Eminescu spring…
E: Muta lui marmora din negrele firide, umbra lui mistuindu-si-o in umbra eterna a codrilor negri, visul de aur al iubirii lui eneadum genetrix, ma beaute, chipul sfant al celei mai frumoase femei de pe pamant – i-l vor visa chiparosii ‘cu ramurile negre uitandu-se in jos’/ His mute marble from black rechesses, his shadow consumed in eternal shadow of black woods, the golden dream of his love eneadum genetrix, ma beaute, the saint face of most beautiful woman on earth will be dreamt by cypress trees ‘with black branches lookind downward. (Baudelaire si poetii romani/Baudelaire and Romanian Poets, 2001, p. 255)
B: Privirea in timp asupra creatiei baudelairiene, portretizata alegoric, ar avea, fatal, toate fetele creatiei insasi, de la mirarea copilareasca, pana la masca de vapori a strigoiului./The time outlook on Baudelaire’s creation, in an allegorical portrait, should, fatally, have all faces of creation as such, from child wondering to ghost’s mask of vapours.
E: You are Boston I am Edgar Poe (Poeston, 2001, p.192)
B: Hynes consortia unallocated prieteni si avocati nealocati Prusak Billington Iaszi/Hynes consortia unallocated friends and advocates unallocated Prusak Billington Iaszi
E: even not recognizing me you may have stayed in Trinidad in the strange forest like people (Mamma Trinidad, 2001, p.157)
E: Este, mai degraba, probabil ca diferitele secvente ale populatiei de rromi se vor dezvolta in mod independent./It is more likely that the various segments of the Rom population will evolve independently (Toward a L.M.C.Gypsy Library/Spre o biblioteca romaii L.M.C., 2001, p.74)
B: Pregateste-te sa traiesti in Trinidad/Prepare yourself to live in Trinidad
E: culegatoarele/the gathering women (Sonete thailandeze/Thailandese Sonnets, 2000, p.217)
B: domnul cand ma inchinam si nu mai ingenuncheam/god when I prayed and didn’t kneel any more
E: o roata de bicicleta pentru fiecare umbra de pe lume/a bycicle wheel for any shadow in the world (Orientopoetica, 2000, p. 312)
B: scrie-ma noaptea pe trecute/write me over night en passant
E: the Thomas Crown Affair film back 68 miles west of Erzurum (Malta versus Trinidad, 2000, p. 76)
B: murind cu moartea lui Kabir inainte de moarte nemuritor / dying with death of Kabir before death so immortal
E: Perhaps, today urban anthropology, also as human geography, is more and more what previously used to be “the other”, “le bon sauvage”, and, somehow within selfanthropology, meant the village; yet in the twentieth century poet Lucian Blaga is immortal by saying, “I believe eternity was born in the village” (Asian Temptation, 2000, p.18)
B: The author used to write ‘anthropological poems’ in the cities of IUAES congresses he attended – New Delhi, Zagreb, Lisbon, Mexico, now Beijing.
E: Following is the half diaspora based on visual insideness insightful as it happens (Waste, 1999, p.126)
B: parinte si persoana am auzit-o plansa/father also person I heared her weeping
E: Daca tu ai fi sotul ei, visul i-ar fi actualul sot/If you would be her husband, her dream would be her actual husband (Pelasgos, 1999, p.178)
B: Dincolo incepuse agitatia obisnuita si careva, cam de serviciu, mai chema la ordine, pe soapta si zgomot – haideti, haideti, prezentarea o sa inceapa acum/In the other side, usual agitation had started and someone, servicelike, still called to order – come on, come on, presentation is starting now.
E: 20 years of the author’s experience with IUAES are acknowledged as a chance between counter-culture and ecology of survival. (Sub clopot/Under Bell, 1998, p.333)
B: Parpagai: (publicitate) editia 666 irod iord(an) iuda aiud/Parrot: (publicity) edition 666 irod iord(an) iuda aiud
E: Veti urmari de-acum Maica Medeea la Pa(ri)s./You will follow from now Mother Medea to Pa(ri)s. (Maica Medeea to Paris. Apokalipsa indiana I/Mother Medea to Paris/Indian Apokalipse I, 1998, p.208)
B: Memoria profunda medeica te lasa intr-o sanie care existase si-ai uitat-o in afara visului – Medeea-Moira./Profound Medean memory leaves you in a sled which had existed and you forgot it out of the dream – Medea-Moira.
E: the pillar Basarabia bar bar bar carribi carribi infineternal beings in mahasamadhi. scaffolding. 17 cells (Lumea fara Coloana lui Brancusi/The World without Brancusi’s Column, 1997, p.33)
B: Buddha culcat./Buddha lying.
E: capul unui profet pe scara de la Shantiniketan/the head of a prophet on the ladder from Shantiniketan (Ion Iuga in India, 1997, p.48)
B: Prof.Rao, dimineata asta, pe Chatra, unde isi facea plimbarea cu Snoopy, s-a multumit sa-mi lamureasca intrebarea de aseara, de la Ashoka Hotel – nu era atat a noastra, cat a nordicilor celorlalti, abandonati ambiguitatilor, poate necesara pentru intelegerea lui Shiva-Parvati, reprezentat atunci, in Kuchipudi, de Raja si Radha Reddi – ce este Tilana?/Prof. Rao, this morning, on Chatra, where he was walking with Snoopy, simply cleared the question of last evening in Ashoka Hotel – it wasn’t as much ours as of other northerners, abandonned to ambiguities, perhaps necessary for understanding of Shiva-Parvati, represented then, in Kuchipudi, by Raja and Radha Reddi – what is it Tilana?
E: Schita din urma cu verva unui monolog satiric (bhana) se si incheie cu o dedicatie ‘parpagaiului’, pasare bine instalata in literatura sansacrita, aici lux de inport./The last story with zest of a satirical monologue (bhana) ends by a dedication to the ‘parpagai’/parrot, bird well installed in Sanskrit literature, here luxury of import. (Manuscrisele de la Marea Vie/The manuscripts from the Living Sea, 1996, p.106)
B: Vorbim de unde am ramas, o data la sfarsitul plachetei 50 doine lui Ilie Ilascu, 1994, (Death Employment), a doua oara in continuitate cu hermeneutica (incipienta) a poeziei intemnitate si exilate (Haos, temnita, exil la Eminescu, Cotrus, Gyr si Stamatu, 1995)./We speak from where we remained, once at the end of booklet 50 Doinas to Ilie Ilascu, 1994 (Death Employment), twice in continuity with incipient hermeneutics of imprisoned and exiled poetry (Chaos, Prison, Exile at Eminescu, Cotrus, Gyr and Stamatu, 1995)
E: Together-You never go away we are one in our other and all is Om. (The Buddha1994, p.187)
B: Your four lines of scribled letter cum your peace activist  Newsletter plus a copy of Dr. Pavao Rudan’s letter to you and review of two of your novels “White Ants” and “The Buddha and the Colonel” received today evening as a happy surprize.
E: Eminescu’s “Prince Charming of the Tear” inspired my 1970 novel Eres/Heresy which ends by a halucinatory dinner – eating anything around them, earth, embers, clouds – O sacrum convivium in quo Crsitus sumitur! (Indoeminescology, 1994, p.283)
B: Mihai Eminescu (1850-1889) is the greatest mind of the Romanians (Titu Maiorescu), plenary man of Romanian culture (Constantin Noica), a feeling which gives the measure of spiritual powers of one people (Zoe Dumitrecu-Busulenga), often compared with Homer, Kalidasa, Shakespeare.
E: Only she will not follow her own romanza towards promised movies-studios, at other thousand miles, in triangle, far of capital, Rob, anthology – “Tender, semi…” (Parinior, 1982, p.138)
B: Three minutes…Four…By my watch. I love you.
Priority is given to the end followed by the beginning, to ‘Indological’/India inspired books (less those written in India between 1977-1984, those before that - not available with author returned after 25 years to teach again Romanian in India – yet I remember the beginning in Poemele parintilor/ Poems of the Parents, 1976: Imi scriu in fiecare zi cartea/I write everyday my book - and also some forgotten in Bucharest e.g. Balada Calcuttei/The Calcutta’s Ballad, 1999). If the theme of list can be recognition (of mother, of poet, of own works etc.) – when only English e-b’s are recorded that is the original language or translation from Romanian -, a random manner of acknowledging Romanian reading sentences in Romanian class of Indian students is supposed. Other comments on quoted books by self may have points in literature, applied linguistics, education, anthropology, including scope of Romanian language in India and of Indian languages in Romania via creative writing.

 Jean Charlot  

Man for Four Seasons
Throughout his lifetime, Brancusi appealed to the sophisticate, who thought his work so finely alembicated that it was obviously beamed at them exclusively. Hence the artist’s bitterness, grown all the more intense in old age, at this brutal misconception. If any man worked minus a thought of pleasing elite it was him. His opposite was Picasso, the extrovert who, when in Rome, walking to and fro on the stage before an unpainted backdrop meant for a ballet, suddenly seizing a pail of paint and a housepainter brush, transformed in minutes the canvas into a palace, duly bowing, as would any magician, to the applause of ballet master and ballerinas. Brâncusi worked in solitude or, more exactly, engaged in a lonely dialogue with his material, a dialogue between animate man and inanimate matter wherein metal, wood or stone, always were allowed the last word.
The following remarks make no pretense at probing unknown corners of Brâncusi's vast oeuvre. Rather they are meant as chrono­logical entries that record my successive contacts with his works. These contacts, scattered in time over sixty years, should hopefully show a growth of understanding on my part if wisdom, as popularly believed, is a concomitant of age. Should that test fail, there still remains an unusual feature: the contrasting lands and cultures against which, these same sculptures changed meaning as I changed residence.
A first contact with Brâncusi was in my native Paris, Paris as I knew it before the First World War. The works exhibited or reproduced were already classical Brâncusi, having left behind them the sign of his apprenticeship, that signature of a spatulate thumb pressed deep into the clay, learned as a youth from Rodin. I was an adolescent “rapin”, flushed with pride as we all were, with the esoteric propositions of cubism and the trumpeted discovery of "Art Nègre", Brâncusi tended rather to favor the sphere, and I. would console myself in my naive search for the expected cubic shapes by hugging that other dilemma: Cézanne, bailed as their patron by cubist masters, revolved his visual universe around an apple as its sun. “Art Nègre” was easier to detect in Brâncusi’s wood carvings, rough with tool marks and primal shapes, an approach since then more logically tied to Rumanian folk ways.
After a stint as an artillery man in that war I went to live in Mexico, my other “patria”. The last flux and reflux of the Revolution started a decade before still raked the land. Peace amidst turmoil I found deep into the pit of time. Archeological digs gave me a soothing anchor in a pre-Hispanic culture that stirred what percentage of Indian blood I owed to an Aztec great grandmother. I reveled among the aggressive army of Sculptured masks and fangs, blood basins and crested plumed snakes, hacked out of black lava stone, its grain porous as a sponge, its hardness that of jade. I held in my hand the long lost key to a closed gallery of ancestor portraits, and this comforted me strangely.
These were unusual bedfellows to lay alongside the memory of the Brâncusi I had brushed against in Paris. In France, I had admired Brâncusi for their boldness, for their uniqueness. I admired them just as much but, with the fading away of the buzzing of coffee discussions on style, I now had to strain to see a basic difference between the marble Pogany and a good antique fragment of torso or ankle. From the tiptop of the Chichen-Izaa pyramid, European culture, both in space and time, became a unit wherein, patiently polishing to flesh softness the close grained marble, Brâncusi held hands with Scopas.
In the late twenties there happened another change of pace, New York and the Art Students League where I taught. Fond of folk­ways, those of North America dazzled me. All along Fifth Avenue I craned my neck marvelling at the folly of the skyscrapers and admired, notwithstanding what my stomach had to say, tine robot-like purity of the automats. I awkwardly attempted to relate to this new and eminently picturesque milieu, to the point of taking off my hat to its contempor­aneous god, the machine. Soon after my arrival, a Brâncusi show was thrust at me by the Guggenheime. This was in the early days when, on the site now occupied by the Frank Lloyd Wright circular circus, a private hotel offered to succeeding shows its old-fashioned hospitality, its floors and walls set to plumb, its rooms mildly enclosing cubic spaces. Now it was fashionable to relate Brâncusi to the machine. The metal cast of the “bird in flight” had just made scandalous headlines, having been taxed on arrival as custom agents, denying it as art, allowed it in as a piece of pipe. Highbrows laughed at the obtuseness of lowbrows and vice versa. It made me feel middlebrow but, deep in my heart, I believed the customs were in the right. The beauty of the machine, of which so much was made at that time, had indeed nothing to do with function. The “Bird in Flight” was a superb piece of pipe, useless for any other use than worship. On my visits to the show I concentrated on the metal sculptures, specifically on the torso of a male adolescent, three pieces of copper pipe, so beautifully fitted as to deny the blunt saying of Shakespeare, “Man, poor forked creatures”. The “machines” of Brâncusi, until then not specially singled out by me, helped to reconcile my displaced self to the strange ideals of the new milieu.
For the past quarter of a century I have lived in Hawaii, travelled and worked in Samoa and Fiji. Here as before, I first looked for roots. In Hawaii, the stone age is not a metaphor, but only our yesterday. It was at its peak at the very same time that, in France, Boucher brushed rococo shepherds courting shepherdesses amidst chinoiserie decors, and ends or at least tapers off when Captain Cook, in 1778, anchored in Kealakekua Bay. Observed in the context of Hawaiian culture, Brâncusi raised for me problems not touched upon until then. I have mentioned that his craft was a lonely type of work, a dialogue with wood or stone in which, courteously enough, he let the material have a last say. The Hawaiian sculptor, more thoroughly than did Brâncusi, recognized the supremacy of his material, be it stone or wood. Surely, with his simple tools, he could hardly have had the upper hand. But his subservience had deeper roots than technical limitations. His was not, when at work, a dialogue between animate man and inanimate matter, but a convocation. Other beings, be they well or ill inclined, observed unseen the artist at his work. Faith perched a potential god in the crotch of each trunk. Man felt a hesitant humility at forcing his way into the belly of a rock wherein, possibly, a godling had chosen residence. Propitiatory prayers, observance of signs and omens, preceded art making. One is reminded of the polite formula that the Melanesian barber, to this day, scissors poised at the ready, murmurs before giving one a haircut: “May I descend upon your head”. Not an incautious formula for, not so long ago, he who would have forgotten his manners was fated to be cooked and eaten.
By these Oceanian standards, Brâncusi would have proved overbold. It was, in fact, safer to leave die sacred stone, once pointed at by the priest, intact. Without human meddling, the rock became an image fit for the cult, a metamorphosis underlined by wrapping; its “waist” with an apron of bark paper, dyed a sacred shade of purple not unlike that reserved for Roman emperors. If the craftsman felt bold enough, a rock could be carved to a shy minimum, just enough to open a spiritual door towards inner recesses and incite the god to seek shelter therein.
Hawaiian stone, spewed hot by the volcanoes, cooled and polished by the implacable caress of the surrounding ocean, makes one feel sorry for those masters, be they Michelangelo or Brâncusi, that worked on stones wrapped and delivered from Carrara ean  quarries, as would bag of groceries. From the giant mountain to pebbles on the beach, Hawaiian rocks have been wrought to rough or polished perfection, and it is somewhat irrelevant to deny the beauty of these works on the pretext that it was not done by human hands. Towards the end of his life, Brâncusi, who had not been averse to tackling tough craft problems, came closer to the Hawaiian point of view. A Hollywood collector I knew displayed proudly on a cushion one of Brâncusi‘s marble heads, cut straight at the neck, a muse perhaps or an Orpheus. It was an egg shape wherein, with infinite patience and delicacy, the master had reserved the relief of a nose, its nostrils thinned to transparency.
One of the housemaids dropped the invaluable egg and its nose broke into powder. Duly insured and cocooned in cotton, the mutilated chef d'oeuvre was sent to the sculptor for repair, money no object. Brâncusi observed the damage and returned the package c.o.d. with a polite note, “The accident had, indeed, greatly increased the beauty of the work”. I believe that the aging master, in all sincerity, was edging-closer to the logic of nature and the respect for it shown by the Hawaiian sculptor. Exquisitely wrought as had been this make believe head, dating from his middle years, the unadulterated pebble shape had at last reclaimed its rights.

Flori Bălănescu

1. ne trezim mari luptători pentru drepturi, adevăr, antiPSD etc. numai pe facebook și în campanii electorale, fără să ne pese că doar puțini dintre noi o fac zilnic, prin munca și comportamentul consecvent;
2. devenim toți analiști avizați de politică, istorie etc., în ciuda faptului că nu avem competențe, adevărat, toți avem umori;
3. suntem uniți /sic/ împotriva "hidrelor" de tot soiul numai la nivel discursiv, în realitate guvernul actual abia a trecut, și asta din cauza îndelungilor negocieri și condiționări în interiorul "coaliției" care a înlăturat guvernul anterior;
4. dacă pericolul Dăncilă-PSD este atât de mare, de ce nu a stat Barna deoparte, de ce l-a concurat pe Iohannis? sau invers?! asta arată cât de mincinoasă e toată retorica lor antipesedistă, pe care au confundat-o intenționat cu anticomunismul (după comunism) și cu marea lor iubire pentru "normalitatea" și "fericirea" românilor;
5. prin urmare, cei care vituperează de ore în șir împotriva cetățenilor liberi, ca și ei, care l-au votat pe Paleologu, le respectă altora dreptul la diferență și la exprimarea ei doar în funcție de propriile lor socoteli; votanții lui Paleologu nu ar fi votat cu Barna în veci, ar fi votat "pragmatic" din prima cu Iohannis, ceea ce se va întâmpla în turul 2;
6. nu am stat sub gloanțe, în stradă, de când eram aproape un copil, nu am înghițit atâta umilință 30 de ani, nu am refuzat să aleg între Vadim și Iliescu, nu am inhalat atât praf și bacterii în arhivele Securității, nu am făcut cercetare în ciuda cinismului unui regim care scuipă pe cercetare etc. etc ca să mi se spună azi că trebuie să votez împotriva conștiinței mele, și nici ca să văd cum unii plecați în alte țări le reproșează celor care l-au ales pe Paleologu că au făcut mari eforturi să ajungă la secțiile de votare pentru binele "amărâților" de acasă, care, iată, au stricat totul aducând-o pe Dăncilă în locul lui Barna... fals! fiecare votează în primul rând pentru el, din fiecare individ pornește libertatea, nu din exteriorul lui!
7. în lupta cu "ciuma roșie" nu Paleologu - ca singură opțiune viabilă de dreapta pentru mulți alegători - a stricat apele, ci concurența Iohannis-Barna, altfel spus, PNL-USR/Plus, adică, antica "bătălie pentru ciolan politic", cei doi au testat terenul pentru parlamentare, măcar Barna vede că anticipatele pe care le-a tot cerut ar fi fost un coșmar pentru el și pentru partid, aproape că îl simpatizez pe Cioloș, el părea să fi fost singurul din "coaliție" care a văzut că negocierile interminabile și lăsarea țării fără guvern săptămâni în șir este împotriva intereselor națiunii;
8. data viitoare, votați pentru voi, dacă sunteți în stare, pentru mine votez eu, cum fac de 30 de ani, motiv pentru care sunt mereu minoritară, dar am conștiința împăcată.

1. Bucureştiul este a 6-a capitală ca mărime din UE.
2. Cea mai veche gară în Bucureşti este Filaret.
3. Primul drum din Bucureşti a fost Drumul de Lemn, astăzi Calea Victoriei. Calea Victoriei era pavată cu trunchiuri de copaci.
4. Primele omnibuze cu cai au fost inaugurate în Bucureşti în 1840, fiind printre primele oraşe din Europa care aveau astfel de mijloace de transport.
5. Cimitirul Bellu era locul preferat al hoţilor de căciuli de blană. Stăteau cocoţaţi pe zid şi le pescuiau din capul doamnelor cu o sfoară şi un cârlig de pescuit. Apoi le vindeau în parcul Tineretului.
6. Intrarea hotelului Novotel este faţada fostului Teatru Naţional. În timpul celui de-al doilea război mondial, mai exact în 26 august 1944, s-a urmărit de catre aviatia germana distrugerea Palatului Telefoanelor, bomba însă a ratat ţinta şi a căzut pe Teatrul Naţional.
7. Denumirea veche a parcului Cişmigiu era balta lui Dura Neguţătorul, dar în 1779 Alexandru Ipsilanti, pentru a organiza mai bine aprovizionarea cu apă a oraşului, porunceşte să se construiască o cişmea spre ieşirea Ştirbei Vodă de astăzi.
8. Numele străzii Lipscani provine de la oraşul Leipzig din Germania , lucru ce aminteşte de viaţa comercială extrem de dinamică a Valahiei.
9. Oraşul Bucureşti este desemnat capitală a Ţării Româneşti în 1659 de către domnitorul Gheorghe Ghica.
10. Între 1798 şi 1831, populaţia Bucureştiului se dublează. Recensământul din 1798 număra puţin peste 30 mii de locuitori, în timp ce 33 de ani mai târziu se ajunge la 60.587 locuitori. Între 1948 şi 1992 populaţia Bucureştiului a sporit cu peste 1 milion de locuitori, de la 1.025.000 la 2.067.000. La ultimul recensământ, numărul de locuitori ai oraşului a fost 1.929.000.
11. Peste 20 de biserici şi aşezăminte monahale au fost distruse, parţial sau total, în perioada comunismului. Dintre cele mai vechi amintim: Biserica Crangaşi (1564), Biserica Albă- Postăvari (1568), Mânăstirea Mihai Vodă (1591) şi altele.
12. Bucureştiul este înfrăţit cu 9 oraşe din întreaga lume. Cele mai importante sunt Beijing, Atlanta, Budapesta sau Hanovra.
13. Palatul Telefoanelor din Bucureşti a fost construit între 1929-1934 în stilul zgârie-norilor americani şi a fost până în anii ‘70 cea mai înaltă clădire din Bucureşti.
14. Unul dintre cele mai cunoscute preparate culinare româneşti – mititeii – au fost inventați la sfârşitul secolului al XIX-lea de Iordache Ionescu, proprietarul restaurantului supranumit “La o idee”, care se afla pe strada Covaci. Numele le-a fost dat de ziaristul, pamfletarul şi umoristul N.T. Orăşanu, care a compus lista de bucate într-un mod original, pâinea numind-o “o abodanță”, gheața – “cremă de Siberia”, scobitoarea – “o baionetă”, țuica – “o idee”. Cârnații mici au fost numiți “mititei”, atunci când, fiindcă se terminaseră mațele pentru cârnați, Ionescu a folosit doar carnea amestecată cu bicarbonat de sodiu, făcând cârnați mai mici şi fără înveliș. Aceştia au fost un succes.
Balta Alba - Aici se afla o groapa de var unde in vremea lui Caragea se topeau cadavrele ciumatilor. Cand ploua, locul devenea o balta. Alba
Baneasa - Nevasta banului. In cazul de fata, ea era nevasta banului Dimitrie Ghica.
Berceni - Francisc Rákóczi al II-lea pleaca la turci (nici el nici turcii nu se intelegeau cu Habsburgii, iar asta ii facea prieteni). La fel procedeaza si o parte din apropiatii lui Rákóczi. Mai exact o ceata de husari condusi de groful Miklós Bercsényi. Nu stiu daca au stat doar ca sa-si traga sufletul ori s-au oprit de tot, cert este ca, undeva la sud de Bucuresti, husarii Berceni au luat o pauza.
Colentina - Probabil e doar o legenda (asemanatoare cu legenda numelui Bucurestilor). Astfel, Colentina vine de la "colea-n-tina" - cu referire la locul baltit unde Matei Basarab i-ar fi urlat pe turci intr-o batalie. O vreme s-a numit si "Olintina".
Cotroceni - Numele ii vine de la "a cotroci", "cei care "cotrocesc". Un vechi regionalism care inseamna "a cotrobai", "a scotoci", "a scormoni".
Crangasi - Etimologia este evidenta. Candva aici era o prelungire din Codrul Vlasiei - un crang. Aici traiau, normal, crangasii.
Damaroaia - aceasta mosie parcelata a apartinut boieroaicei Maria Damaris.
Dealul Spirii - Dupa numele doctorului Spiridon Kristofi (de i se mai zicea si "Spirea"), care a ridicat in 1765 pe Dealul lupestilor o biserica (Spirea Veche).
Dristor- vine de la breasla piuarilor care si-au avut satul in aceasta parte a Bucurestilor. Asezarea mesterilor piuari care se numeau «darstari», «darsta» fiind piua din piatra folosita la fabricarea postavului si dimiei. Piuarii fabricau «darste» si pentru sutele de mori de pe cursul Dambovitei, care timp de sute de ani au fost prezente cotidiene, de mare relevanta economica pentru targul Bucurestilor.
Drumul Taberei - Tudor Vladimirescu intrand in Bucuresti pe la vest in anul 1821, isi aseaza aici tabara de panduri.
Ferentari- paradoxal, Ferentariul are cea mai rafinata origine a numelui: vine din latina (!!!!) "Ferentarius" - Soldat din infanteria usoara a legiunilor romane. Dupa unele opinii, aici s-ar fi aflat campul de exercitii al ferentarilor din oastea lui Mihai Viteazul.
Floreasca- dupa numele boierilor care au stapanit locurile respective: Florestii.
Ghencea - Din turca vine. Pe vremea fanariotilor, Ghenci-aga era seful arnautilor din garda domneasca. Aici s-a ridicat o biserica. Biserica era a Ghencei.
Giulesti - O proprietate boiereasca: a Julestilor.
Lipscani - din slava - Lipsk, Lipsko ("locul cu tei"). Acest "loc cu tei" este Leipzig (Lipsca). Negustorii veniti in Bucuresti cu lucruri aduse de la targul din Leipzig se numeau, evident, Lipscani.
Militari - In secolul 19 aici era zona de instructie militara, probabil si o garnizoana. O vreme a functionat aici "Pirotehnia Armatei".
Pantelimon - isi ia numele dupa Manastirea Sf. Pantelimon. In greaca "pan" inseamna "tot" si "éléïmon" inseamna mila. Panteleimon = cel milostiv, intreg-milostivul.
Rahova - Aici e simplu. Numele e relativ nou si vine de la Calea Rahovei una dintre cele cinci artere botezate in secolul 19 spre aducere aminte a Razboiului de Independenta: Calea Grivitei, Calea Plevnei, Calea Rahovei, Calea Victoriei si Calea Dorobantilor.
Salajan - Un nume si mai nou. Nu vine de la Salaj, ci vine de la Leon Szilaghi cunoscut si sub numele de Leontin Salajan.
Titan - isi ia numele de la fabrica de ciment "Titan" construita la inceputul secolului XX.
Vitan - De la D. Papazoglu aflam ce-i ala un vitan: "În ocolul orasului, spre nord, este câmpia Vitanului, unde vitele orasenilor îsi aveau pasciunea".

John Pellam

Wealthy Western Powers Siphoning The Best and Brightest from the Developing Nations Maintain Western Supremacy
and Keep Impoverished Nations Mired in Poverty
by John Pellam, Director
The Institute for Positive Global Solutions
Classical Colonialism – Colonialism 1.0 – eventually proved to be an expensive and cumbersome undertaking. So much so that the last Colonial Power, Portugal, voluntarily surrendered Macao back to China in 1999 because the Portuguese national budget could no longer afford what had become an expensive luxury.
Colonialism 1.0 entails garrisoning a substantial army inside the conquered nation, building and maintaining infrastructure, establishing universities and institutes in order to educate and train the local labor force for trade, factory and administrative competence – all whilst dealing with the strong resentment of the local people and confronting the inevitable acts of sabotage, uprisings and revolutions that result. Regardless of culture, race, religion, location or place in time, people react strongly and negatively to foreigners invading and occupying their homelands.
Thus Colonialism 1.0 was abandoned.
Colonialism 2.0, however, is cleverer and a much more insidious undertaking: Instead of invading a country in order to exploit the labor potential (which has to be educated and trained) it is much simpler to import this cheap labor into the absorbent Western Powers.
If this cheap labor transfer simply entailed the import of non-skilled workers to pick fruit and vegetables that in itself would be a labor drain from the underdeveloped world, but Colonialism 2.0 is much more damaging than that, and entails siphoning the best and the brightest from the developing nation states thereby maintaining Western Supremacy and keeping the impoverished Developing World mired in poverty.
Colonialism 2.0 is the actualization of the ancient Chinese proverb of stealing a full meal from a sparrow in order to feed oneself a crumb.
The Western Powers have an abundance of highly intelligent and highly educated citizens, and for us to import what we have in abundance from developing nations that are in desperate need of their most talented and most educated citizens, is simply immoral and cannot conceivably be condoned.
By conducting this brain drain on the Developing Nations we are benefiting from higher corporate profits from lowered salary costs while at the same time ensuring that the Western Powers maintain their supremacy by depriving the Developing Nations of their highest qualified personnel. Consequently, by keeping the Developing Nations mired in poverty, the Western Powers guarantee that the Developing Nations can never evolve to become a serious competitive challenge to Western Supremacy. Colonialism 2.0 is therefore both devious and pure evil.
Who are the Western Powers Actually Importing?
The emigrants who leave their nations of birth and heritage know in their hearts they should be contributing the fruits of their education and training to their home nations, but they succumb understandably to the temptation and allure of the West. Their desire for personal comfort outweighs their patriotism and loyalty to their nation and their own people.
Thus, as Colonialism 1.0 proved to bite back so drastically at the Western Powers, so without doubt, will this opportunistic Colonialism 2.0 rear its head against its perpetrators.

Alexia Ema Ema

ca un soldat
Ai plecat cândva de acasă, ai mers pe străzi în care oamenii erau mici, îngrețoșați grupați ca literele alfabetul chirilic.
Fiecare om poartă o sabie. Tu aveai un pistol. O armă cu o țeavă lungă pe care o poți descărca dacă nu-ți place ceva. Dacă nu-ți place părul oamenilor. Dacă nu-ți place mersul oamenilor.
Dacă nu-ți place mersul trenurilor, când trec. Dacă nu-ți place mirosul de mort îmbălsămat.
Dimineața te sculai și fierbeai apa într-un ibric. Pe ibricul albastru erau flori galbene și roșii.
Aburul din ibric se ridica și atingea tavanul galben afumat. Ca un duh dintr-o lampă. Să tânjim după puțină fericire. Nu știu, cred că era ziua în care arabii au doborât turnurile gemene. Și tu trebuia să lucrezi la proiect pentru Imupro.
Ina și Vlad stăteau strâns lipiți unul de altul, lucrau și ei la program. Atunci și Ina fuma mult, tocmai divorțase, știa că trebuie sa se întrețină singură. Deși ea ura calculatoarele. În ziua aceea avea blugi mulați, era slabă si părul de culoarea nucii era dat într-o parte. Iar Vlad avea părul lung așa ca pe vremea în care te îndragostisei de el.
Erau oameni triști si grăbiți pe stradă. De la balcon de la etajul 1 tot timpul te fereai să te uiți la ei. Era ca și cum i-ai fi atins. Era oricum o zi din aceea friguroasă în care apa ar fi înghețat în calorifer. Dacă ai fi avut timp, ai fi știut asta. Doar ocazional pe peretele de la nord al garsonierei curgea puțin soare. Se vedea ca într-o poză, ca și cum tu ai fi fost undeva, departe. Dar puteai să privești.
Așa cum priveai aburul cafelei. Ca un soldat.
Maică-ta tocmai murise de cancer. Încă te mai simțeai vinovată că ii cumpărasei cu ceva luni în urmă o batistă de ziua ei. Și a fost foarte bine că la înmormântare Ina și Vlad au fost alături de tine. Erau minus 30 de grade. În seara dinainte visasei un peisaj cu nori vălătuci albi și camera igrasioasă, schimbând între ele două covoare vechi persane pâna dimineață. Bucătăria - aceeași cu perdeaua ruptă pe alocuri și de-asupra aragazului din colț un afiș mare în alb negru cu o tipă frumoasă, coafată excentric.
Când a venit iarna, umezeala și frigul au devenit de nesuportat. Ina și Vlad au plecat în Franța atunci când s-a dat drumul la vize.
Luni în șir pe holul blocului a părut că nu se deschide nici o ușă din cauza frigului. Oamenii treceau totuși mai departe pe sub balcon. În fiecare dimineață aburul cafelei îmbâcsea părul fotomodelului de pe perete. Era singurul lucru care încă era frumos.
În seara aceea ai făcut dragoste cu Vlad. Ciudat, dar nu a fost un sex nebun. A fost exact dragoste.
A doua zi au apărut și norii vălătuci. Poate era liniștea, poate era senzația că într-o zi o să se poată roti cu mintea camera în partea de sud.
în fiecare după-amiază lucrai la proiect, mâncai pâine albă cu parizer de la magazinul de la parter. Stăteai cu obrajii lipiți de colanți, iar seara, pe o conexiune dial-up vorbeai cu Ina și Vlad. Uneori visai că faci dragoste cu Ina și Vlad. Dar de fapt iți era dor. Doar dor. Și frică de mizerie, de frig, de apa de pe peretele nordic și de broboanele mici de mucegai. Ce era important era ca proiectul să reușească, francezului să îi placă felul cum aranjasem coloanele, cum funcționa baza de date, cum arătau paginile în php.
Dacă se întâmpla asta ne-ar fi plătit cu câteva mii de euro și asta ne-ar fi dat o speranță că mai tarziu o să fie mai bine.
Toți aveam armele noastre și le foloseam. În serile lungi de iarna când îl așteptam pe Vlad mă gândeam că e posibil ca el să se îndrăgostească de Ina.
Am așteptat în liniște, ca un soldat. Dar asta nu s-a întâmplat. Nu știu cum, dar asta nu s-a întâmplat.
Când s-a întors Vlad mi-a dus din Franța Martini si bomboane Fererro rocher. Calorifele erau tot reci. Proiectul mersese bine. Aveam mii de euro.
Eram bucuroși. Vlad se tunsese și renunțase la fumat. Mi-a adus și o rochiță simplă neagră cu spatele gol și o broderie frumoasă în partea din față. Eram prea slabă atunci ca să-mi stea bine, dar am fost fericită când m-am îmbrăcat cu ea.
Trecuse destul de mult timp de când turnurile se prăbușieră și de când murise maică-mea. Între timp murise și taică-meu. Am folosit o parte din bani ca să facem înmormântarea, parastasurile. Iar în primăvara urmatoare eram tot acolo privind pe balcon la oamenii care treceau.
Lucram iarași la un nou proiect, cu Ina si Vlad. Am pus o mochetă frumoasă pe toată întinderea camerei, am izolat termic balconul, am schimbat perdelele și era mai bine.
Mă așteptam să mai moară cineva, dar nu a mai murit nimeni.
Și în continuare în serile de iarnă cu viscol, mă uitam la ei, cum stau la fel strâns lipiți pe două scaune prost tapițate, cu creioanele lipite de tâmple răsfoind dosare și făcând interminabile tabele în excel.
Din spate, în colțul de nord-est, venea o rază de soare care lumina biroul roșiatic frumos lăcuit.
Aș fi vrut să-i crească din nou părul lui Vlad, ca să-l pot mângâia, în clipele în care mă gândeam că îl iubesc și că știu că într-o zi o să facă el cumva să plecăm de aici, să părăsim blocul, să lăsăm în urmă oamenii triști care trec zilnic pe sub fereastre.
O priveam și pe Ina. Știam că e nefericită, dar, nu știu cum, mi se părea și ea, nespus de frumoasă.

Parafrazând o zicere faimoasă, Nicolae Tzone pare-a fi un suprarealist „à l’état sauvage”.
Ceea ce poate fi o tautologie, — „sălbăticia” presupusă de orice anti- sau a-literatură fiindu-i proprie, dintru început, oricărui suprarealism.
Dacă civilizaţia ca atare şi, implicit, aceea a artei (oficiale), presupune reguli, convenţie, artificiu, o ordine, o disciplină, e limpede că „dereglarea tuturor simţurilor” (vorba lui Rimbaud, — care nu uită să proclame: „Je suis une brute... Je suis une bête, un nègre!”), că anarhia unui „dicteu automat” sau a cuvintelor „în libertate”, implică o sănătoasă sauvagerie.
Sălbăticia (în sens larg) a lui Vaché, trăgând cu revolverul într-o sală de teatru pariziană, ca un cow-boy într-un saloon sordid din Far West; sau a inaprivoazabilului Arthur Cravan, epatându-l pe burjui într-astfel: „Tout le monde comprendra que je préfère un gros Saint-Bernard obtus â Mademoiselle Fanfreluche qui peut éxecuter les pas de la gavotte et, de toute façon, un jaune à un blanc, un nègre à un jaune et un nègre boxeur à un nègre étudiant.”
Numai că, în paranteză fie spus, utopia „bunului sălbatic” este un act, prin excelenţă, cultural, livresc şi antiprimitiv, — iar, între altele, Cravan, melanofil şi biolatru, ignoră pagina în care domnul viconte de Chateaubriand asistă,-n inima, aşa-zicând, a Irokeziei, la lecţia de coregrafie pe care un M. Violet, „maître de danse chez les Sauvages”, împerucheat şi cu jabou, le-o dă, cu plata în nătură: şuncă de urs şi piei de biber, unor aborigeni inenarabili, domni demi-nuzi şi doamne topless, cu, pe cap, pene mari de corb şi cu, în septul nazal, pearcing, — ceea ce-l face pe „le Mohican-Mélancolique” (vorba altui conte, dar apocrif, Lautréamont) să constate, nu fără regret, că „C’était une chose assez étrange pour un disciple de Rousseau...”
Bietul Arthur, Arthur Cravan, cel, fără urmă, dispărut în Golful Mexic, ce nu avea habar că irokezii pot fi, la fel de bine ca Duchamp sau ca el însuşi, newyorkezi!
Să ne întoarcem, însă, la prochimen: prin „état sauvage”, în ocurenţă, înţeleg „neproblematic” (într-o accepţiune strict neutră, — fără conotaţii valorice, adică).
Nicolae Tzone e suprarealist „wie der Vogel singt”: precum cântă pasărea, din pur instinct vocal.
Nu că poetul nostru ar fi un ignorant al scrierilor suprarealiste. — Pe care, dimpotrivă, le citeşte şi răsciteşte, le fişează, afişează, nu se anfişează de nici una (oricât de precară ar fi ea), le caută în permanenţă şi le descoperă, adesea, te miri unde. El e un devotat al avangardei, un devorat de avangardă, un editor de avangardă, un (în sens nobil) epigon al avangardei, un fetişist al avangardei, un body-guard al avagardei (!), un, mai cu seamă, erudit al avangardei, — punând, de la un timp, la cale un doctorat din Geo Bogza, fost autor de avangardă. Lucruri, de altfel, arhicunoscute...
Ei, bine, Nicolae Tzone este un suprarealist naiv (în înţeles, desigur, schillerian), — sau unul, dacă vreţi, nativ.
De unde, nesfârşita-i încântare în faţa unei lumi dezîncântate, într-o epocă a dezvrăjirii, — una din care, vai, le merveilleux, „miraculosul”, se va fi retras.
Unde anume se va fi retras?...
În, între altele, poemele acestea luxoase, luxuriante, luxurioase, somptuose, voluptuos-tanatofile, necrofile şi mirobolante ca nişte plante carnivore, euforice (fie şi, dacă, uneori, dolorice sau, cel puţin, dolente), lente (fie şi când se vor violente), chiar indolente (ca o odaliscă a lui Ingres), eufonice, nu, însă, muzicale, dar sonore, vag-haotice, exotice, baroce (de-a binelea sau, numai, barochiste), erotice şi cvasi-hedoniste, chiar şi atunci când sunt atroce sau, doar, triste, feroce ca o junglă tropicală, — versuri a căror paradigmă nu e apa, necum cristalul, dar, cu un cuvânt al lui Baudelaire, „iregularul vegetal”.
Ca şi Alexandru Philippide, Nicolae Tzone s-ar zice că visează la o „răzvrătire a lumii vegetale”. Dacă apa e, prin definiţie, constrânsă a lua forma oarecare a recipientului ce o conţine, iar cristalul este strict delimitat de suprafeţe, unghiuri, muchii şi axe predeterminate, vegetalul n-are, în principiu, ceea ce germanii numesc innere Form, adică formă interioară, întinzându-se cât le ţine... plapuma (alias mediul ambiant), — plapuma , pentru scriitor, fiind, hârtia, adică pagina pe care, poeziile lui Nicolae Tzone, au tendinţa s-o fagociteze. Să adaug, nu în paranteză, că versurile lui sunt (foarte) lungi şi dintr-o, ca la Whitman, nevoie de maximă amplexiune.
Bănui, oricum, că pentru un „bulimic” al paginii, ca Nicolae Tzone, supliciul suprem ar fi să fie pus să scrie, exclusiv, haiku-uri, epigrame, poeme într-un vers.
S-ar putea spune, eventual, că idealul celui ce-a scris o hodă (una în metru, zice el, haotic), ar fi, de fapt, o Odă în... kilometru antic!

Dimitrie Grama 

  Spori de suflet

privesc cu neliniste cerul
din care cade ultima lui ploaie.
asa ni s-a comunicat
-e absolut ultima-
...de maine incepand
sufletele ni se vor usca
si pina la urma 
se vor deschide
precum grindina 
se deschide toamna tarziu.
spori de suflet
vor fi eliberati si
vor coloniza 
galaxii indepartate.
privesc si acum cerul
din care ultimii stropi
de ploaie se chinuie 
sa ne cada in suflet...
ma tii nelinistit de mina
si ma intrebi
daca sporii nostrii
de suflet
se vor mai reintalni vreodata
in necunoscutele viduri
ale nefiintei...
Sigur ca da! 
iti raspund
cu voce sigura!
Suntem deja pe drum...


sunt un slefuitor obisnuit
de vise
sunt slefuitorul
cuvintelor nespuse...
in drumul meu 
apar iubiri ascunse
de-aceea sunt
slefuitorul iubirilor
...si lumea asta rece
piatra cenusie, dura,
luna de pe cer
se incalzesc la soare
slefuit de mine.

     Viitorul Prezent

libertate si progres
credinta si
viata eterna
aliante intre aliante
empatie, altruism
pace intre popoare
si pace
intre razboaie
iubire si
etc etc etc....
deschis ziarul
internetul, TVul
libertate pusa la zid
voci incatusate
copii cu arma in mana
neliniste si foame
vad mai ales
ura si

inchid totul
si-mi urez
bun venit 
in viitor!

     Prietene, ajutor!

semn de intrebare?
semn de exclamare!
cate o virgula timida
si un punct teapan
la sfarsit.
aleg doar cuvinte
de care mai mult
ca sigur
ca imi bat joc
despuindu-le de frumusete!
asa le vezi
daca imi esti prieten
opreste-ma te rog
chiar daca e tarziu
creionul, calimara!

    Lupta in singuratate

sunt un razboinic
poate ca asa m-am nscut
poate ca doar asta am invatat
sunt undeva inconjurat
de lume si
pina la urma
unul s-a desprins din multime
si a venit la mine
mi-a acoperit ochii cu mana
si mi-a ordonat:
 -defineste Cerul!-
 cand am terminat
de definit Cerul
atunci ne-am incrucisat
pentru prima data
sabiile de lut.
...in timp ce ne luptam
din cer cadeau
rand pe rand
toti cei care 
odata la Cer
s-au ridicat
si tot de-acolo
mai cadeau si alte ceruri
peste multime speriata...
cand Cerul si multimea
au disparut
noi ne-am continuat lupta
in singuratate.

 Cum se naste nemurirea

spatiul si timpul
precum si alte chestii
si mai complicate
isi au originea
in celulele noastre nervoase.
cu cat suntem
mai nervosi
cu atat spatiul si timpul
devin mai infinite.
din aceasta nervozitate
se naste si nemurirea.

   Se destainuie Cerul

printr-o crapatura ingusta
din acoperis
privesc cerul
care doar asa privit
se lasa patruns
si isi dezvaluie
simturilor mele
secrete nestiute...
  -sunt un hamal
imbracat de gala
in rosu
   violet si 
si sunt sortit
de-a pururea
sa car in spate
astrii incandescenti
comete, meteori
gheata, praf 
si negura profunda.
tu ma privesti
te bucuri, razi
si ma arati cu degetul
celor din jurul tau...
halal prieten
imi mai esti!-
....imi plec privirea rusinat
apoi, ma uit din nou in sus
sa-l vad
sa-mi cer iertare
dar cineva mi-a acoperit
acoperisul cu pacate.

    Cand ne-am intalnit

...te aduc la mine
unii pe care nu-i cunosc
te pun pe prispa langa mine
si pleaca 
fara sa spuna nimic.
te vad
te studiez intrebator
si tu soptesti
abia te-aud
  -mi-au fost odata parinti
acum nu stiu cine sunt
au plecat fara sa-mi spuna-
 bine, zic, inteleg
 dar rana asta din piept
 de unde si de cand
 o ai?
-o am demult
e prima mea amintire!
nu s-a vindecat niciodata
pentru ca nimeni
nu a ingrijit-o vreodata
asa ca pina la urma
am si uitat de ea...
ma mir ca tu, un strain,
o vezi!
.... o privesc mult timp in tacere
  ramai aici, ii spun
  nu ma pricep la rani
  dar uite in gradina
  am galbenele
  am busuioc
  am iasomie
  vreau sa invat...
-raman aici
cu tine atunci
si daca cumva ai
si alta treaba
hai, du-te, pleaca
sunt fericita-acum
raman aici 
cu amintirea-

  Vreau sa fie bine

...de ce Doamne, dece
ne-ai creat sa iubim
si apoi sa ne batem joc
de iubire?
de ce Doamne
ne-ai ingaduit
sa ne dusmanim
si sa caram un suflet
atata ura?
si cand ucidem, Doamne
in numele cui o facem?
...arata-mi pacatul Doamne!
vreau sa ma lupt cu el
vreau sa ma lupt cu tine
pentru ca nu inteleg, Doamne,
si pentru ca vreau sa fie
mai bine.

   Marea secreta

in timp ce lumea disperata
incearca sa stinga focurile
sa stinga flacarile mistuitoare
inima mea se aprinde
vazandu-te acolo unde
doar eu si tu si cainii
care latra noaptea
mai salasuim...
...ma strigi pe un nume
te strig dupa fapta si faptura
imi spui grabita, excitata
 -hai repede, haide sa cautam
marea secreta
hai acolo sa ne stingem focul!-
aud cum cainii latra noptile 
care vaneaza suflete
si lumea continua 
sa stinga focuri...
 aud, vad si nu stiu cum!
...tresar, simt ca ma atingi
simt ca ma iei de mana
si nu stiu cum ma duci cu tine
nu stiu unde si cand.
-nu-ti fie teama- spui
-uite aici este marea secreta-
intram in ea impreuna 
si o aprindem!

   Cand totul e bine

...stau si singura mea companie
e timpul care si el sta acum.
...ascult! nu visez ca de obicei
nu, nu-i doar o iluzie ci
aud ca ma chemi
iti recunosc vocea care e
atat cantec cat si porunca 
in soapta...
 - vino, s-a facut lumina!
cand ai disparut
 plopii erau mici
 salciile inca nu invatasera
sa planga
cainii erau inca lupi -
... da, imi aduc aminte
cand intunericul s-a lasat
din senin peste noi
imi aduc aminte 
cum ne-am ratacit in bezna
imi aduc aminte ca 
ti-am scapat mana din a mea
si am cazut!....
cand m-am trezit din cadere
eram singur
singur cu intunericul
singur cu timpul.
te-am chemat si 
m-am obisnuit sa te chem
dar bezna si timpul
nu raspund
sunt mute!
acuma tu ma chemi si
pentru prima data 
iti aud glasul
e neschimbat.
da, te aud si uite
chiar acuma plec!
lumina m-a orbit!
merg cu mainlie intinse inainte
o pipai si o vad prin
pleoapele inchise.
mi-e teama
sunt nelinistit
 e bine c-am plecat?
nu stiu si sunt orbul luminii
doar atat?
...deodata simt 
ca sunt condus de mana 
 - esti tu? intreb
 -da, eu sunt!
atunci e bine
ne raspundem.

Liliana Popa

La concurs de idei
De joi nu mai cumpăr iluzii,
Le vând pe ale altora.
Pentru că unii făuresc într-o clipă țesături subterane
Incîâcite, rostogolite mai apoi
Aruncând în același dans ludic iluzii țipătoare
Și călcând peste brândușele de primăvară.
Mai-mai să-mi rupă pânza magică
Ce singură s-a țesut
Între degetele statuii din parc.
De atunci copacii mei au devenit
albi, apoi verzi și roșii
albaștrii, galbeni, infraroșii
În funcție de starea mea.
Săgețile arcului redundant
Vor cădea în lac
Și nu le va mai găsi cineva.
Pentru că o să decupez scenografia
Și o să reinventez regia
Pentru că eu iubesc culorile adevărate
Așa cum numai natura știe să le inventeze
Și să le picteze
Dar nu în sufletul oricui.

”Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.
Încă mai cred că acesta este Însuşi preacurat Trupul Tău şi acesta este Însuşi scump Sângele Tău. Deci mă rog Ţie, miluieşte-mă, şi-mi iartă greşelile mele cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă.
Și mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc cu preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Amin.
Cinei Tale celei de taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda; ci ca tâlharul, mărturisindu-mă, strig Ţie: "pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta".
Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea cu preacuratele Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului meu. Amin!”

cu ochii închiși latru în contratrepte la un câine fără ochi care
are culoarea metalului tulburat --- păsările au fețele acoperite
te rog lăsă-mă să urlu nu
impune flexiunea liturgică
-- la ora de bach am
praful și pulberea --
când devin aproape pustiu tu îmi zici acesta este sufletul tău
mama e o giruietă nu prea bine definită fugi du-te și te naște

Octavian Soviany

Am încercat
să găsesc
nuanţa exactă a
a oboselii.
Am pictat
un studiu în gri
despre linişte.
Liniştea aia
ca un pat de spital
în care
nu te ţine
nimeni de
Dar afară e bine.
Circulă trenurile,
Apari pe urmă şi tu.
Ţii în mână ceva
care seamănă cu o
clepsidră şi totuşi
nu e clepsidră.
Toate se şterg
ca urma
Carului Mare pe cer
şi ca urma
bărbatului în femeie.
Cu tine
aproape mereu
şapte duminici.
Căldura trupului tău
mă făcea să visez
la băile acelea fierbinţi
în care odinioară romanii
îşi tăiau jugularele,
uitându-se apoi
la şuvoiul de sânge
ce înroşea apa
cu voluptatea unor esteţi.
între noi e o scară
veche de grădinar
pe care nimeni nu ştie
cine şi pentru ce
a aşezat-o acolo.
Stăm în
capul oaselor şi
Ca doi deportaţi
care beau ceai
într-o izbă siberiană
sub fotografia îngălbenită a

Adrian Muntean



S-a ridicat un abur din crevase
În tremurarea zorilor incerte
Si a låsat un gol så se deșerte
Nåluci în håu, din înoptåri råmase.
S-a-ntins tåcerea asprå pe coverte
Si pe-ntomnate-nșiruiri de vase
Ce trag sub ele ochiuri largi de plase
În care-am prins ademeniri inerte.
Va fi så vinå-nseninåri. Privește
Cât e de-ntins oceanul! Prea târziu
Se zbate-n ochiul gândului un pește,
Dar rostul lui într-un amurg îl știu.
Aud ecoul ce profund rostește
Silabele de aur pur: SUNT VIU!

Adrian Bucurescu

Specialiștii lui Piscis

 Amicorum Romae
La Sarmizegetusa stă mândrul Decebal,
Ce-a-nfrânt popoare multe de jos şi de pe cal,
Şi faima lui regală în Europa creşte,
Oricât i-ar ponegri-o istoricii lui Peşte. 

Spre Sarmizegetusa, cetate de renume,
Un sol roman îşi mână un armăsar în spume;
E cam lihnit de foame, dar asta nu contează,
S-a rătăcit şi-n munte devreme se-nserează.

Dar iată o potecă! Brădetul se răreşte,
Se-aude o talangă, iar solul întâlneşte
Un baci care veghează să-i pască turma-n pace.
Romanul îl salută:- Ave, nobile dace!

Civis romanus sum, şi, ce mai calea-valea,
Indicatoare non sunt şi rătăcit-am calea.
Spune-mi şi mie unde e Sarmizegetusa, 
Căci merg cu o solie şi Soarele apus-a.

Dar baciul nu răspunde. Pe ochi căciula-şi trage,
Şi-i pare că-n latina vulgară solul rage.
Ci, sprijinit în bâtă, măsoară plaiul sfânt...
- Hei, bade, zi, responde! Non ştii niciun cuvânt?

- N-ai hi tu al lui Piso, de care râde Roma,
De care râd şi sclavii până-i apucă voma?
Cum să nu ştiu cuvinte? Brâu, pupăză şi barză,
Bârr, baligă, gălbează, mânz, viezure şi varză...

Mai sunt ca la o sută, dar să le spun n-am timpi,
Le ştie-Academia. Noa, dar mai meri în ghimpi!
Vade in tua mater, până ce nu mă-ncrunt,
Que in patria nostra multae sudalmae sunt!
Ay, ay, to es mangardi!

La "O Sută de Capace",
Unde toţi şmecherii zace,
Nici un mahăr nu ezixstă,
De-aia, viaţa mea e tristă.
Ay, ay, to es mangardi!

Nu este nici procurori,
Deputaţi sau senatori;
Este numai peştişori,
Care n-are sărbători.
Ay, ay, to es mangardi!

Ando gara Timishoara,
Miro pral pielas tzigara.
Kana somas pandabdo
Nasman pral, nasman neamo.
Ay, ay, to es mangardi!

Tu eşti coardă, io sunt peşte,
Şi-mpărţeam totul frăţeşte,
Da' tu, coardă, m-ai trădatu
Şi la ocnă m-ai băgatu.
Ay, ay, to es mangardi!

Tu dăschizi sticle de bere,
Io mă topesc de-a-n picere,
Tu dăschizi vin dă la gheaţă,
Io sunt condamnat pă viaţă.
Ay, ay, to es mangardi!

Vinde, coardă, tot ce ai,
Şi la soare să mă dai,
Vinde-te pă năsălie,
Scoate-mă din puşcărie!
Ay, ay, to es mangardi!

Pă când îmi iereai vecină,
Iereai mare curviştină,
Şi-acum tu te-ai măritatu
C-un nepot dă deputatu.
Ay, ay, to es mangardi!

Vedea-te-aş la mititica,
Grasă cum e şi furnica,
Vedea-te-aş la abatoru,
Atârnată d-un picioru!
Ay, ay, to es mangardi!

Vişan Dragoş



Colecționarul de aripi
Mecanism de zbor revolut
cu mulți acumulatori lumini zumzet
mâini întinse surogate ale aripilor de păsări
somn întrerupt de escale pe creste
de carturile suferite ore-ntregi cu brio
căderi succesive în anonimatul iertării
gesturi binecuvântate de la animalele îngeri
de la ghețarii încă arhangheli
de la fiordurile scaune
de la marile lacuri cu ecosisteme tronuri
de Meteore tessaliene tării cu chilii
de golfuri celeste și iubiri cugetate teluric
în epopei ale popoarelor nomade când s-au așezat
nunți neașteptate vegheate de șamanii cărunți
toate mă îndeamnă să leg aripile să îmi iau avânt
și să zbor oriunde înapoi și înainte pe Glob
ploaie rece de toamnă să curgă în venele mele
falangele carpienele metacarpienele să ia aer mult
să ridice de la sol fantasma ce m-ar locui de îndată
să-mi iasă două scântei în final
prin arătătoare când ea Năluca m-ar remonta
pentru întoarcerea cea mai scurtă și tandră
către viață și moarte continuă
către evadarea cea mare
spre interiorul liman
Cad liniști pe chip
Aerul livingului se întinde
ceață peste un flux scandinav
stau pescăruș ușor argintat pe aripi la post
cu picioarele pe stabilopodul șezlong
vine un val cu țăndări mă bate oceanul
mă clintesc cu trunchiul rebegit
gerul mă azvârle pe digul canapea
unde aștept să cadă de la farul norvegian
ceva vești că toată marfa nu-i scufundată
mai e o speranță că va ieși alt bărbat de convoi
să ducă din port greul ambarcațiunilor cu vele
lumini artificiale se-aprind slow motion
micul dinozaur acvatic cu aripi sare
cu alurile unei păsări de foc
unui bidiviu de zmeu alungat să regrete
pășește din somnul gerurilor
umbra conștiinței mele pe midii tăioase
adună rapanele stridiile evantaiele valurilor
dintre acestea nu am nevoie decât de farmecul
sării marine cernute prin toți porii
pe înghețatul nisip
Colecționarul de piei de șarpe aripi blănițe și peri
Mecanism de zbor revolut
încă într-un perpetuu târât
al îngerilor șerpi ce fac trap
cu mulți acumulatori lumini zumzet
mâini întinse surogate palide
pentru multicolorele aripi de îngeri păsări
somn întrerupt de escale pe creste
de cart ore-ntregi cu brio
căderi succesive în anonimatul iertării
gesturi binecuvântate de la îngerii mamiferi
de la ghețarii încă arhangheli
de la fiordurile scaune
de la marile lacuri cu ecosisteme tronuri
de Meteore tessaliene tării cu chilii
de golfuri celeste și iubiri cugetate teluric
în epopei ale popoarelor nomade când s-au așezat
nunți neașteptate vegheate de șamanii cărunți
toate mă îndeamnă să dezleg
blestemul aripilor să îmi iau avânt
și să zbor oriunde înapoi și înainte pe Glob
ploaie rece de toamnă să curgă în venele mele
falangele carpienele metacarpienele săgetate
să ia aer mult și mai mult
să ridice de la sol fantasma ce m-ar locui de îndată
să-mi iasă două scântei în final
prin arătătoare când ea Năluca m-ar remonta
pentru întoarcerea cea mai scurtă și tandră
către viață și moarte continuă
către evadarea cea mare
spre interiorul liman

Nicolae Tzone

Se dedică lui Şerban Foarţă

cu singurătatea pe chip ca un gips integru pe faţa mortului
care nu-şi mai aduce aminte cînd a plîns ultima oară
cu lacrimi de copil
nu mai mănînc pîine mănînc de la o vreme nisip
şi-n timp ce mănînc nisip cumplit înfometat fiind
mă întreb totuşi surîzînd dar dacă
nisipul acesta pe care îl mănînc eu
este nisip vechi nisip celebru
tocmai din mesopotamia
dar dacă e nisip din nisipul care l-a zărit
pe alexandru al macedoniei
călare pe cai tineri şi neînfricaţi ca şi el
dar dacă e nisip din nisipul
de pe tălpile lui ghilgameş
nu mai departe şi nici mai aproape
dar dacă e nisip din nisipul urzit de oasele
perfecte ale trupului şeherezadei
nu nu mai mănînc nici nu mai ştiu de cînd
nici un fel de pîine
cu ochii mei am văzut cum pîinea noastră
cea de toate zilele
s-a uscat s-a fărîmiţat a murit
nu nu mai mănînc deloc pîine de cînd
şi eu la rîndul meu am murit
mănînc în schimb după pofta inimii
nisip de mesopotamia
nisip încărunţit de mesopotamia
care asemeni lui ghilgameş
şi care asemeni lui alexandru al macedoniei
de mult a murit
înghit aşadar cu nesaţ doar de poeme privit
nisip de mesopotamia şi deloc nu mă plîng
sînt aşadar mai mort ca niciodată de cînd am murit
şi deloc nu mă plîng
sînt în sfîrşit un mort fericit şi înghit
cît burta mea moartă şi fericită poate cuprinde
nisip de mesopotamia
în poezie liber ca în vînt şi în ploaie
oasele albe ale morţilor
puşi la uscat în preistorie direct în copaci
sau în morminte deschise
adînc săpăte în stînci la înălţimi ameţitoare
am văzut pietre pline de viermi cum un măr putrezit
sau cum o piersică putrezită
faraonii care îşi dorm somnul de veci
în piramidele făcute de mine
vor învia şi vor veni mîine seară la cină
în podul de pe strada aurel vlaicu
vom muşca împreună din carne de nisip
vechi de cinci mii de ani
vom ciocni din pahare de nisip egiptean
vin de nisip egiptean
vechi de asemenea de cinci mii de ani
curios este că încă nu le este silă de el
că nu vor nicidecum
să scape de mirosul şi de gustul lui
acum după ce am murit
dumnezeu vine la mine tot mai des
să-i împletesc barba albă şi grea
întocmai cum îmi împletesc eu barba mea
de asemeni albă şi grea
barba mea minunată de poet mort şi fericit
pe poem călare ca pe ducipal
pe poem înfipt adînc cu capul în el
şi mergînd exact aşa la prima mea întîlnire
cu poeţii noştri dragi
de mult morţi
fiecare călare pe ducipalul lui
fiecare cu capul înfipt
în poemul lui
capodoperă a capodoperelor
într-un şezlong de versuri scrise
după ce am murit
mă dau uţa-uţa
ca un prunc
fără să fiu de nimeni zărit
te lauzi că încă ai viziuni fulminante
asupra viitorului universului
deşi ai murit de atît de mulţi ani
nu nu mă laud
cu adevărat am viziuni incitante
asupra viitorului universului
deşi am murit de atît de mulţi ani
poemele mele din ultimele sute de ani
citiţi-le recitiţile-le răscitiţi-le
de mult au în ele deja încoronate capetele
împăraţilor care vor domni
poimîine sau răspoimîine
femeile fatale ale pămîntului
de poimîine sau răspoimîine
şi în genere ale universului
de poimîine sau răspoimîine
se bat pe ele mai ceva decît
copiii pe fructe
dup dup dup mă sărut îndelung
cu tatăl timpului
pe limba lui scriu cu dinţii mei
îndrăgostiţi de el
poemul cu noroc
poemul cu ochii de foc din primul foc
aprins de dumnezeu
cu mult cu foarte mult înainte
de a face cerurile şi apele

Ion Lazu


Marile pramatii
Mâine după gratii.
Că la noi beleaua
Este pesedeaua...
Te-ai mișcat prin țară
Ai fost și pe-afară,
Te-ai întors și-ți zici:
Rău mai pute-aici!
Dai un mic ocol
Și jos, pe un țol
Un cadavru gol
Sub un staniol...
A pierdut „războiul”,
Ce mai tontoroiul?
Iaca Ududoiul!
Căci în veci neantul
Înghite perdantul...
Că la noi beleaua
Este pesedeaua...
Ștergi cu ea podeaua.
În Senat, egali
Toți sunt și penali,
Iar la Deputați
Încă mai pătați!
Încă nu zebrați...
Alții, nu vă mire
Sunt de la „oștire”
(Sub acoperire...)
Se-ncovoaie țara
Tot cărând povara
Vara, iarna, vara...
Dar ce cutră-anume
I-a adus pe lume
În icnet și spume?
Jalnica poveste
Mult mai veche este.
Ni-i trimise pleașcă
Epoca lui Ceașcă: 
Tații lor, ca zidul
Apărau partidul
Și sugeau guvidul.
Iar ce mâța naște
În veci se cunoaște
Și iarbă nu paște!.
La români beleaua
E tot pesedeaua.
Marile pramatii
Mâine după gratii!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu