YAMA

George Anca – Elisabeta Isanos – Adrian Bucurescu -Ion Predescu -Arun Cotruș – Ion Iuga – Doina Boriceanu – Alexia Ema Ema – Olga Alexandra Diaconu – Lora Levițchi – Liviu Ofileanu

George Anca

  YAMA

“Semnul întors” presupune şansa omului de a blestema în urma dispariţiei sale.

*

          Blestemul e o culme subiectivă a vitalităţii înfrânte.

*

Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice.

*

“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l'homme a l'eau, lui confere de nouvelles possibilites de 'germination', d'une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938).

*

Mihai Eminescu traducând proză de Edgar Poe prin intermediul lui Charles Baudelaire.

*

 Izvor ca plâns la naştere - “Apele plâng clar izvorând din fântâne” (Eminescu).

*

Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”.

*

Să citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire.

*

Eminescu nu mai este şi cu atât mai puţin cei ce n-au fost fiind el, cei ce-au fost după el,  prin el sau cu el, sau sub el, sunt nu prin ei ci prin cei care-i aştern peste Nefiinţa reajunsă la început. Ei poate sunt străini, dar nu se strămoşesc din străinii de ei în aceiaşi străini de noi, în ei.

*

Studiul dedicat lui Eminescu reprezintă pentru Arghezi ceea ce reprezintă “Viaţa şi opera lui Edgar Poe” pentru Baudelaire, inclusiv ca viziune estetică şi complementară a personalităţilor, însă după aproape o sută de ani şi, parcă anume, într-o ipostază de retrospectivă pioasă (“pioşenia noastră depăşită”), menită să rectitorească fiorul poetic pe care un poet anume, unic şi mare, l-a lăsat moştenire. Dacă poetul francez, teoretizând poezia, transcria fără semnele citării fraze din Poe, Arghezi va parafraza versuri proprii, sensul parafrazei atribuindu-i-l lui Eminescu (“Femeia lui Eminescu nu e niciodată soţia, rămânând exclusiv amantă”, iar cunoscutul vers: “logodnică de-a pururi, soţie niciodată” etc.). Am risca speculând că, de transcris, la rândul său Arghezi transcrie din Baudelaire idei critice. Totuşi le vedem, originare şi regenerate după lunga lor evoluţie, apărând dintr-un unic şi vast creuzet care este spiritul arghezian, într-o aparentă, revolută înstrăinare de sine: discursul de poetică.

*

dacă n-ar fi decât o prepoziţie, s-ar putea spune că întru este un sistem de filosofie -Noica

*

Jumătate din indienii Pima au diabet şi 95 la sută din diabetici sunt supraponderali.

*

Prima oară l-am căutat la Institutul de Logică, pentru a-i comunica solicitarea lui George Alexe de a scrie la revista “Credinţa”, în Detroit (îl cunoscusem pe teolog de la cumnatul său, arheologul Petre Diaconu, partener de şah). Nu mi-a răspuns, dar mi-a dat întâlnire la restaurantul “Izvorul Rece”, a doua zi din luna următoare, unde am băut bere şi am vorbit, cred, numai despre mine. Am făcut poate caz de cei doi ani, ultimii, de curs, Eminescu, apoi Creangă, al lui Călinescu, pe care l-am audiat, la înghesuială, de vizite la părintele Stăniloae, pe care reuşisem pentru prima oară, ca ziarist de radio, să-l “dau” pe post şi să  recenzez Filocalia – aici, el a numit emfatic pe Pere Migne, cu 120 volume -, probabil şi de lucrarea mea de licenţă (“de stat”), sigur caz de ce scriam, de poezie. Interogaţiile sale, mai degrabă aspre, mă entuziasmau deja, încât curând aproape i-am reproşat, cum de nu mă pune, ca pe alţii, discipoli ai săi, să învăţ greacă şi germană, pentru a-mi auzi, oarecum jenat că se întâlneşte cu mine în paradis (ce să fac, am pus pe seama poeziei exceptarea, am şi cântărit relaţia lui cu lirica, văzând într-un târziu în “campania” manuscriselor şi hermeneutica “omului deplin” Eminescu un paralel cu Holderlin-Heidegger).

*

Normal, mi se părea autorul cel mai aşteptat – după diminuarea interdicţiei din cauza lui Hegel - în librării, la concurenţă, subterană, cu scriitorii dominanţi ai momentului. Întâlnirile au curs în fiecare 2 şi 16 ale lunii, ani de zile, când numai el oferea mai ales cafea – în ultimul timp, la Nestor. Intrasem în atmosfera cărţilor noi, aveam impresia că începusem să fiu martor la zidirea unor construcţii ideatice, de la rostire la întru, via Eminescu. Chiar şi presocraticii sau Corydaleu îmi erau familiari prin auz şi citit, măcar şi din lămuriri la curiozităţi ca din întâmplare.

*

Portretul i-l văd, din profil, cu pipa stinsă (?) în gură, a la Eliade, către Athene Palace, prin faţa statuii lui Eminescu.

*

Noica devenea încă o dată Lotul Noica, zilele cât a stat la noi Sergiu Al-George, Pe Chhatra Marg. Fusese închis în corp cu acest lot grup de eroică amintire spirituală, tot rug aprins, tot acatist.

Filosofia trecuse din cartierele bucureştene la Păltiniş, jnana (cunoaştere) şi abhijnana (recunoaştere/anagnorisis) mi se instalau în minte şi în viaţă. Filosofia recunoaşterii de la Hegel şi Pascal la Ricoeur şi Lyotard o trăisem aproape de Noica: măcar eu îl recunoşteam (în inimă), cum nu făcea societatea securoiştilor ubicui. Şi “recunoaşterea” era de suplinit prin “maşină”, prin inteligenţă. Numai pe Eminescu nu l-am lăsat, într-un târziu, pentru Kalidasa, cu a sa Abhijnana Shakuntalam/ Recunoaşterea Sacuntalei (vezi Călin. File de poveste de Eminescu).

*

Noica s-a vrut bucurie, într-o ordo gaudii, cu Augustin-Rafail - “bucură-te şi fă ce vrei”, cu un personaj al lui D. H. Lawrence - “Nulla dies sine laetitia”. “Ca pe o bucurie am simţit şi ultimii ani de închisoare.” Soka (durere) se face sloka (verset) la Valmiki, melancolia se face vers la Eminescu, filosofie la Noica. Bucurie (sukha) după durere (dukha) – Wulf is on an island, I on another (poem celt). Filosoful român şi-a găsit moartea alergând după un şoarece, altfel, servitorul zeului elefant Ganesh, al cunoaşterii. Poetul tamil Subramanian Bharati fu ucis în templu de elefantul căruia i se închina, iar Gianni Rodari doborât în Africa, de alt elefant. Viaţa e jiva, jiva e Shiva, Shiva e jiva. “Fie-ţi milă, Doamne, de cei care te-au omorât”.

*

Parpagai: (publicitate) ediţia 666 irod iord (an) iuda aiud umăr sub gheară.

*

Peniscop: numele Gavriliu materiale metal os craniul lui Eminescu titlul

                   peniscop văzând şi creierii lui Kennedy scoşi din ţeastă aure de

                   clintoni în jurul epitomului.

*

Gabriel (Cod penal art. 390) „Profanarea prin orice mijloace a unui mormânt,

                   monument, sau a unei urne funerare ori a unui cadavru se pedepseşte

                   cu închisoare de la 3 luni la 3 ani”.

*

Colonel: Nu fă valuri, au trecut 7 ani, l-a cumpărat de la gropar, de la urgenţă,

                   se joacă şi fotbal cu ţeste, berneveci pe brăcinar.

*

am băut băi Gheorghe un elicopter

                   am băut Vasile unde e elicopterul dumitale care n-ai băut

*

azi-noapte ploua la două mai erau paisprezece kilometri până la Câmpulung

*

te fac să-ţi descoperi

                   în antieminescianismul lor lombrozian prostia de a-l fi iubit

                   bine măcar pe Păucescu prompterul lui Niolae Manolescu Ion

                   Bogdan Lefter Răzvan Rădulescu Şerban Foarţă Pavel Gheo

                   Radu Mircea Cărtărescu T.O.Bobe Z.Ornea Cristian Preda

                   Alexandru Paleolog C.P.-B.

*

Eminescu e un dat dilemienii îl fac luat

*

resorturile ideii antieminesciene erostratism 22 di lema

                   lemurieni

*

tema era de ce unul care n-a băut n-are 30 de maşini sau

                   un elicopter cât a băut el iar în surdină cu ce pleci din viaţă

          viaţa e o elicoptereală coptă

*

te-ai văzut martir, nu m-am văzut, mă tot trezeam fără să dorm, n-am ştiut c-o să dau peste copii ca tine, de 1-12 ani, şi ne făcură plămânii explozie, iar m-ai făcut să monologhez, mi-ai refăcut soarta, alte vremuri, alt condei, zona e brăzdată pe ceruri de lumini zmeieşti, meteorice, teor de teor se trage pe acolo, raţionalităţi de-ale vâlvelor subterane, în compania lor, de ni se va întâmpla, asta se poate, să ne vedem prin reflexii de timp intermediate de ei, la amiciţie, dacă au chef, te rogi de ei, le intri pe sub piele, îi laşi să te poarte mai toată valea lor de univers, tot universul lor de vale, în jocuri şi puteri de fractali, iar puterea nu stă-n voia şi momentul tău, cum ar fi scris în cer, o viziune, un zbor, într-o doară, pe vreo scară, cu acoperişe umflate de aer sfânt, te văd citindu-mă, te văd şi teorii, sperez să nu le displacă, noroc de vin-vinars, eu să-ţi vorbesc tu să m-auzi citindu-mă în lepturariu, literele străbune la tine, eu le lăsasem ciriliane pentru bătrâni, eşti un copil deştept, poate mai bine nu mă citeai, mai bine nu mă scriai, a fost de-ajuns nefericirea mea, ai crescut-o, din lanţ în lanţ nefericirea asta se face scară la cer şi de acolo, de n-am pica în iad, numai recitarea ta ne poate propulsiona în vreo parte, cât să ne rabde iar pământul, piatra, şi să ne mângâiem ca între prizonieri şi fraţi, împăraţi şi proletari, Kaiser în Viena, concepist în Sibiu, ai mei s-au dus din viaţă, trăsurile-mi sunt grele, tu mă vei ţine minte prin codrul de durere, o să-ţi pară plăviţă şi îngeră cântarea-mi, vei şti de mine-n nebunie, vei şti în veşnic disc rotit, tăiate stele vei reîntregi cu strălucirea minţii tale, copile, aş mai fi trăit, ci tu prea tânăr te urneai din lanţuri, sunt stele pline de surprize, meteoriţi, teori, hangii cosmici, ţin loc câte unul, când s-ar distra, s-ar odihni, s-ar deştepta în altă lume, aşa te-am şi văzut, primindu-te, de şi tu vei ajunge teor mă vei vedea cum mai m-ai văzut, schimbat, magistrul tău nu mă văzuse, orb cu orb, orbie cu orbie, mai da, ochii conaţiei adevăraţi abia ţi-i apără de ciori şi zori, teorii dintru început te stimulau şi pentru mai târziu, de bătrâneţe mă scriseseră Polux, m-am rebelat şi am venit într-o itineranţă teorică, ne vom pelerina la cascadă pe unde din când în când ţi se trezesc părinţii de prin cotloanele părăginite ale patriei, la fel şi tu, cu ei, nu trebuie a te citi oricine poate pe dumnezeu citindu-l tu, ce ucigaşi de-ai tăi, de-ai mei nu ni s-ar tulbura şi nu şi-ar mai face meseria-măiestria, neîntregită viaţă, dreptatea pe fractali, emoţia de peste vieţi eu ţi-am întors-o pe când copil mutatu-m-ai din glie la teori, rimez la mag, nu şi teorii, mai repezi entităţi, la concurenţă cu lectura de femeie prin perii constelate, acest mister cu greu se poate reprezenta, operă din operă, deşteptare din deşteptare, înnebunire din înnebunire, când nu se şterse scrisul de pe piatră, câte-un rol – pictură – tăietură, static a la eternitate, compasiunea legatto-ul, nici vouă nu v-a mers mai bine, epigoni, noi v-am admirat din respectul tău, ceilalţi parcă ţi s-au făcut doar ţie epigoni, cu noi prin tine, tu şi-n noi şi-n ei, noi şi-n tine şi-n ei, dupre legile propăşirii literelor, noi toţi şi litere şi literă, tăceam într-un răsunet, acum deliterez vederea fractală printre teori, se simt, ca după o chemare amicală, blajică, de-o măsurasei cu pasul şi cu salve, între biserici din Târg, din Deda, un punct-două şi dominaţiunea fractalică o ai multispiralat, vezi-te-n atâţi teori ce se apropiară la sporovăiala neobişnuită anume către tine, şi buni şi nebuni, cum fiu mi-ai fi putut fi, cum m-ai putea ucide ca Oedipus, necunoscându-mă, de ne-am certa, ci n-avem cum, teorii ni se interpun de dragul panteonului din interludiurile fractale m-ai omorâ, eu mort te-aş reconcepe amorului cu muza, nu te uita la moda mea pasată, atâta şi ţicneala şi bolirea, mai că-mi pare rău de tinereţea ta, oricât se transformă în frumuseţea naţiei visate, s-au săturat teorii iar de mine, intră-le-n horă printre mari fractali codificaţi şi după-a ta poemă ce june dedicatu-mi-o-ai ca un devotament romantic: feţe cosmice ne taie moştenirea, sub Tâmpa, mai în Cosmos, la Cluj, la Cernăuţi, computere, fractali, adaose-n de noi, le putem refuza, dar discul ne-a prins bine îţi mai desţărânezi şi amintirea mai bătrână în cea mai tânără, fără perversiune, din tată-n fiu.

*

din orice palmă de Sion joacă pe degete vastităţi ermetizate mantric, revoluţia de catifea de la 1848, scrie, un răsunet altfel, mai târziu şi devotamentul

*

sufixări etnice, chirurgii estetice, păcate de meditaţie, anti-nuvelă, pantofii negri ai preşedintelui indian erau la fel de proaspăt lustruiţi ca ai umbrei lui Andrei Mureşanu, pe răchită împletită, brazii ca-n Almora, surorile mai multe, care n-au fost ucise -

*

un răsunet mai rar, scuipat de Titus şi de Paul, primul, măcar, mai poate fi un pic operă a lui Eminescu, de după Mureşanu, sub domă, lumină şi nor, o noapte lipsă, du-te până la Bremen -

*

morţii devreme nu sunt cei mai departe, părinţii călcaţi de cai, poeţii ucişi de elefanţi în rut, botezătoarele copiilor în aure convulsionate, şi-aşa discuţia mi se duce între, nu între Cipru şi Malta, nu între Calaea Laptelui şi Andromeda -

*

temele de la urmă nu mă mai fac curios, zisesei eseu, am răspuns nuvelă şi meditaţie, în glumă piesă, genurile astea se studiază la Blaj, după Bistriţa, înainte de Braşov şi Sibiu, aşa că n-ai venit nici să mă vezi, nici să-ţi spun cum şi-a omorât Aurangzeb fiii spre a nu-l omorâ ei, ci să-mi înredinţezi, în replică, non-stagiul de la Cluj, de vă credeţi eminescologi, iar mureşanologul n-are frate, intens am celebrat surorile, ne-au apărat, şi mame tinere muriră -

*

oricum, tot un drac, domnule, mă ocup de Mureşan ca eminescolog, poemul lui, motivarea, şi pentru că am făcut un lepturariu românesc în India, întru Eminescu, teoric Aron Pumnul, fără Mureşanu, teorsis -

*

prea des mă crezi adormit aş vrea să-ţi scriu din noaptea când te-am convins că sunt teor, adâncă tinereţe, te-ai şi speriat, dar mai curioasă ai fost, te-ai făcut că uiţi şi ai stat aproape, fractal de fractal, noroc că am fost de aceeaşi religie, tu cam frigidă, a la teora, pe după autorii cascadei -

*

cascade cosmice pe computer, la o întâlnire de teori chiori, din medii adverse, autoregenerându-se şi autoanihilându-se, ca tine, bărbate, orice teor mort îşi duplică semenii vii, câţi de tine crezi că mi-au torturat frigiditatea -

*

dracul discului se şlefuie proporţional în toţi, sunet-răsunet, visceraţiuni luminofage, fosfor decerebrat, mama cancer -

*

aglomerate naşteri de teori pe amintiri de orhidee -

*

mi-e dor de când eram nebun de când eram beat de când eram tânăr, cine-oi fi fost cum mă chema, tot tu mă oglindeai mă achitai -

noroc de disc noi ştim foarte puţin din câte ni se întâmplă, din câte s-ar putea să ni se întâmple, discul ne-a smuls şi dus, merge când ne trezeşte aruncat cu nesaţul durerii de a nu mai dormi -

*

n-aş dori decât de cel ce te-a ucis, ca luminarea prin ameninţări, drumuri serpentinate, şocul de computer, dragostea şi ura deocamdată maxime, apoi nimic, tot altă lume, alteori, Teori, alTeori, Teorii lui Mureşanu, păi şi Eminescu, un ce misterios, oraşul în oglinzi, ne lăsarăm toţi părinţii să moară, nu ne muriră şi-i lăsarăm să ne lase să-i lăsăm să moară -

*

teorul acesta ne-a ascultat şi se apropie, nu suntem pregătiţi, ori ne înnebuneşte ori îl înnebunim, Mureşanu de ne-ar reprezenta, de n-ar fi scârbit, de n-aş fi-n Iaşi, locul e pe disc, ne-om comunica până-n părinţi bună-voia, tot n-a mai rămas decât astă-seară, şi nicio speranţă, arcă pe apă, disc în aer -

*

          Titlul provizoriu, Nirvana, al poemului Rugăciunea unui dac (1879), prezenţa unor versuri din Rig-Veda (cf. ediţia Perpessicius) nu împiedică identificarea lui Zamolxe cu unica forţă creatoare universlă, de dinaintea genezei. Zamolxe nu e un buddha în înţelegerea lui Eminescu. De o metempshihoză a lui poate fi vorba numai speculativ. Magii ar fi, eventual, reîncarnări ale zeului.

*

 Ca Sarmis să poată fi alăturat în vreun fel de Hamlet, un argument l-ar aduce inexistenţa reală a părinţilor şi a raporturilor ereditare în poemele getice ale lui Eminescu. Nebunul Sarmis cunoaşte de la început adevărul şi atunci duelează cu Zalmoxe.

*

          La sfârşitul unui război cu învinşi sinucigaşi (Memento mori), la dezgustul misogin şi ura de viaţă a lumii (Gemenii), în vecinătatea morţii sau naşterii perpetue (Povestea magului călător în stele, Demonism etc.), Zamolxe se încarnează sau se spiritualizează când prea păgân, când compatibil cu vreo dogmă creştină, dar mereu stăpânitor mistic (ascuns) peste naturi.

          În Luceafărul şi Fata în grădina de aur, Dumnezeu şi Adonai sunt concepuţi eclectic, iar Zalmoxis transpare numai în afara păcatului şi cerului. De el aminteşte refuzul, deci neputinţa, schimbărilor de soartă. Blestemul zmeului este o ciudată furie omenească asemănătoare cu a lui Sarmis, ori, umanizarea răstoarnă mitul dacic al zeificării prin scârba de viaţă nedemnă. “Izvor de vieţi şi dătător de moarte” s-a pomenit şi Zamolxe, dar lui Hyperion îi e “sete” de repaosul vieţii, lui Sarmis, de repaosul morţii. Dialogul între un muritor şi protectorul nemuririi sale literaturizează dramatic mitul şi-l scade. Abordabil, Adonai în plutire deasupra luptelor dacice ar suferi şi s-ar coborî în Valhalla.

          Adevăratul Zamolxe, revelat o dată, cum am văzut, în creaţia tragică, se revelă inepuizabil a doua oară în armonia care tronează asupra haosului, în sacrificiile naturale nedureroase, închinate lui în “templul timpului”.

*

          Astfel, în “armonia codrului bătut de gânduri” şi-n “visul codrilor de fagi” se vorbeşte de armonia şi visul zeului verde.

          Izvoarele toate turnându-se în mare, dar pe o cale nevăzută, ilustrează, ca şi stelele, mai adânc mitul lui Zalmoxe, deşi în mod indirect: în funcţiile acestui mit. Pentru a surprinde însă mai exact rostul apelor în aluziile mitologice pe care le urmărim, trebuie pătruns în lumea celor ce se închină lui Zamolxe: zei, zâne, magi, eroi, oameni.

          Dacia geologică întrece în monumentalitate oricare dintre viziunile întunecate ale poetului.

*

          Călin, ca şi nebunul Sarmis, este nemuritor, dar îşi consumă existenţa mitică fără control divin. De la Sarmis la Călin, păgânismul şi-a irosit zeităţile, şi viaţa, din tragedie, s-a transformat în basm cu monştri sufocaţi şi voinici triumfători. Ideea se exprimă şi liric, “E apus de Zeitate şi-asfinţire de idei” (Memento mori). Miron sau muşatinii vieţuiesc himeric, introspectându-se etern şi biruind obstacole sociale.

          Zamolxe s-a zidit în tradiţie şi, probabil, şi în închipuirile getice, ca apă vie, ca întăritor prin nemurire al vieţii tuturor supuşilor. În manuscrisul 2257, F. 424, Eminescu şi-a însemnat după Herodot (cf. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, “Descrierea operei”) obiceiul tracic de a boci la naşterea copiilor şi de veselire cu prilejul morţii. Herodot se mira de patima cu care geţii nutreau sentimentul bucuriei morţii pentru a se duce la Zamolxe. Cu atât mai mult Eminescu avea să-şi reproducă din clădirea subconştientului său imaginea existenţei concepute tracic. Unele versete, nu Luceafărul, dar spiritualitatea lui, da, se pot imagina drept moşteniri de la un aed al Trausilor sau Geţilor. Groaza modernă de apocalipsă nu conferă genezei nicio îndulcire. Lumea e un joc al haosului, iar frângerea veşnicei nefiinţe umple cu explozii telurice mintea dacului, a cugetătorului, a dascălului şi a poetului. Scara puterilor vizibile cu fantezia, când suportă zeitatea, o năruie. Altfel, armonia esenţelor ridică muzica poetică atât de sus, nu invers.

          Limitele nemuririi concurează neantul. Prejudiciile naturii, ale omului sau ale stărilor sale intră în memoria universului. Căci vechiul univers nu poate deveni receptacol al pesimismului sau al sângiuirilor urii de viaţă. Emanaţiile genezei alcătuiesc un nou tot reîncarnând lumea. Oricare element semnifică, mai mult decât naşterea sau stingerea, o afirmare. Afirmările eminesciene sunt compatibile, prin vizionarism, cu mari etape de meditaţie umană.

         Ulterior “odihnei celui nepătruns”, creaţia se înfiripă cerebral, întâi există prăpastia, genunea, întunericul, eterna pace, noianul întins de apă, pe urmă “un punct”, un Zamolxe, împreunându-se cu ele. Lumea se înfăptuieşte singură, din inerţie: “De atunci răsare lume, lună, soare şi stihii /.../ izvorând din infinit, / (Sunt) atrase în viaţă de un dor nemărginit”; “răsare”, deci imită soarele chiar în forma stihiilor; “izvorând” adică instituind sonor soarta noianului de apă, semn vajnic al tragediilor cosmosului înviat. Pentru oamenii geţi, plânsul la naştere sau înviere (crima naşterii despre care vorbea şi Calderon, iar după el Schopenhauer...) repetă destinul acela fluid, din nou din inerţie. Potriva divinităţii imediate a acestui rit este izvorârea spontană.

*

          După ce în tinereţe, cu “Sara pe deal”, Eminescu înstrăinase de viaţă aşteptarea iubirii, prin jalea buciumului, naşterea “stelelor umezi” şi mai ales printr-o amintire ancestrală: “Apele plâng clar izvorând”, târziu, în “Mai am un singur dor”, a privit apele ca pe nişte “mume”. La moartea poetului, cu visul unei noi naşteri, plânsul şi căderea apelor se antropomorfizează:

Lucească cer senin

Eternelor ape,

Care din văi adânci

Se nalţă la maluri,

Cu braţe de valuri

S-ar atârna de stânci -

Şi murmură-ntr-una

Când spumegând recad.

O naştere neîntreruptă trezeşte aceleaşi efecte ca şi somnul morţii: “Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu” (“O, mamă...”) - plânsul apei înseamnă iarăşi izvorâre.

*

          Prin cădere, izvoarele fac perfect semnul posesiunii universului. Sclipirile lor, ale genezei, sunt de natură fizică-minerală, dar prezenţa orbitoare în timp se asociază cu pătrunderea în condiţia umană şi întoarcerea în vid. Un apriorism liric răstoarnă treptele ciclului: izvoarele se nasc pentru a plânge naşterea omului, omul le urmează, iar murind, izvoarele îi închipuie sonor făptura. Unduirea om-izvor e una din tainele pe care, iniţiată, Cătălina le înţelege:

Şi tainic genele le plec

Căci mi le împle plânsul

Când ale apei valuri trec

călătorind spre nemurire.

          Sonorizare irizată mai presus de neant, aiurare continuă a lucrurilor din viziuni, mitul lunii şi al luminii căzătoare suind în reflexele acvatice, memorie şi reprezentare inconştientă, voinţă şi reprezentare, iată câteva posibilităţi ale izvorului, aşa cum reies din versuri risipite peste tot: “Stele izvorăsc pe ceruri, / Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri”; “clopotul va plânge”; “arfele cugetă mite”; “codrii aiurează negri sub a stelelor povară”; “cerul nori gândeşte”; “undele visează spume”; “izvoare plâng în vale”; “ceru-ncepe-a se roti / În locul unde piere”; “În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers”; “izvor eşti de vieţi”.

*

          În fapt, izvorul are un sens magic, prins “de vrajă” omenească, sublimează alchimic armonii şi dezarmonii psihice, în primul rând erotice. Se alege un basm numai cu izvoare din poezia lui Eminescu, un basm budhic susţinut subconştient de memoria miturilor proprii dacilor, însemnate de poet. Izvorârile paralele din “Povestea teiului”, iscate din spiritul muzicii, sunt avatarii unui faraon mineral: “Sara vine din arinişti”; “îngânat de glas de ape / Sun-un corn cu-nduioşare”; “Iar izvorul prins de vrajă / Răsărea sunând din valuri”. Acestea se spun ca mărturie pentru Blanca, născută “din nevrednică iubire”. Însăşi Blanca se închină celorlalte forme de păcat al naşterii şi îşi face destin erotic în mijlocul lor.

*

          Pentru a reveni la tâlcul fundamental al izvorului, care, cum am arătat, stă în lamentarea tracică în faţa venirii la viaţă, cît şi în predestinarea nemuririi, poezia “intimă” oferă nuanţe neaşteptate ale mitului imortalităţii:

Putut-au oare-atâta dor

În noapte să se stingă

Când valurile de izvor

N-au încetat să plângă...?

*

          În poezia lui Eminescu se poate consemna primatul nemuririi predestinate asupra morţii vitale. Ceea ce a împrumutat din budhismul schopenhauerian nu schimbă relaţiile poetului cu spiritul divin autohton, întruchipat în Zamolxe.

*

          Luceafărul, poemul mai mult al nemuririi şi mai puţin al geniului rece, propune trei ipostaze principale. Hyperion se ştie, este, şi tentaţia vieţii îl determină când să nu mai vrea să fie, când să rămână în lumea sa, nemuritor. Cătălina, Dochie modernă şi turpidă, are voinţa sublimă de a se înconjura cu nemurirea (Fata în grădina de aur voia chiar s-o îmbrace: “Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta”). Drumul astrului este încercuitor: “o urma adânc în vis / De suflet să se prindă /.../ Se apridea mai tare / Şi s-arunca fulgerător, / Se cufunda în mare” etc. Naşterea luceafărului din cer şi din mare, din soare şi din noapte se alătură banal izvorârilor involuntare. Cătălina le pierde din vedere. A treia atitudine, cea a lui Cătălin, este contrară lui Hyperion. Cătălin renunţă la naştere şi la nemurire:

Vom pierde dorul de părinţi

Şi visul de luceferi.

Hyperion, purtându-şi nemurirea, îşi improviza naşteri inutile, Cătălin se vrea nenăscut, deşi muritor. Copilul de casă, însă, încărcat de viaţă erotică, trezeşte silă faţă de marivaudage-ul lui prea apropiat faţă de dorurile cerului. Prin aceste subordonări ale caracterelor faţă de raporturile cu nemurirea, poemul are feţe deosebite şi ceea ce nu e luciferic e rizibil în ordine tragică.

          În poemele dacice, viaţa nemuritoare concurează geneza şi stingerea universală... Sarmis, Decebal, Arald, “copilul rege al codrilor de brad”, Dochia, Călin Nebubul, şi cei mai mulţi eroi mitici eminescieni, de altfel, există exemplar prin tragism nesecat. Cea mai groaznică răscruce pentru liniştea tăiată de împreunarea lumilor este şi cea mai vast reprezentabilă fantastic sau simbolic: viaţa şi moartea, plantate într-un acelaşi, să-i zicem, archaeu. Între viaţă şi moarte e întârzierea nemuririi; dar nemurirea nu e nici viaţă, nici moarte, ci, uneori, şi una şi alta, polarizând cosmosul dacic. Expresiile nemuririi, ca revenire la viaţă sau plecare spre moarte, sunt mai multe în poezia lui Eminescu. Două fascinează îndeosebi, anume: vorbele magice ale magului din Strigoii - ...”Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină” - şi începutul poemului Mureşan, publicat separat de Maiorescu - “Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă”.

*

          Şansele blestemului, la Eminescu, merg de la geneză la pieire. Esenţială e plasarea spirituală a blestemului în contextul dacic şi posibilitatea de a surprinde permanenţe interioare puse pe seama spiritualităţii antice.

          Cea mai simplă formă este blestemul ca destin.

*

          Revenind la mitul lui Eminescu în interpretarea eminesciană şi a lui Lucian Blaga, se impun câteva concluzii cu privire atât la zeul-profetul, cât şi la relaţiile cu spiritul celor doi poeţi. Invenţia infinită de zei, mitul în mit, la Eminescu, revelează nemuritori absoluţi, dispensabili prin identitatea spinozistă cu natura. La Lucian Blaga, zeii ucişi prin purtătorii lui profetici, zeii relativi contaminând în absolut viaţa, opresc un traiect de genealogie divină. Zamolxe, văzătorul chtonian, conduce în destin pe Orbul din cer. Uranismului şi neptunismului eminescian i se substituie o nouă evaluare a existenţei cu somn în mit. Trezia lui Zamolxe, în misterul păgân al lui Lucian Blaga, e consecinţa prefacerii ciobanilor în priculici, a vervei sarcastice a gheboşilor, a voinţei colective de a ucide. Supravieţuirea profetului, spre eternizare, înşiră viziuni paradisiace cu linişte apocaliptică (vetrele, miturile, lumina, somnul). Asemenea, Eminescu, fie ele şi infernale, creează paradisuri continue (Insula lui Euthanasius, adâncul mărilor, Dacia etc.).

          Zeul Zamolxe eminescian se umanizează prin asocierea altui zeu: Joe îl umileşte, Odin îi oferă exil în Valhalla (Memento mori). Magii, ca şi blestemele, conciliază sau despart lumea şi zeul, iar eroii aspiră cu folos spre condiţia zeească, rămânând ei înşişi. Profetul Zamolxe nutreşte scârba pentru irealitatea şi cruzimea zeilor, ură pentru mituri efemere şi, zeificat zilnic, redevine spre aprofundarea soartei pământeşti în timp terestru. Oedipul mistic pe care îl îndreaptă dinspre sine pe căile oamenilor mişcă absolutul tainic înspre matca universului intangibil.

          Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice. Viaţa nemuritoare (Gemenii) concurează geneza şi stingerea totului, prin expresia unduirii om-izvor. Călin Nebunul zvârle boamba justiţiară spre cer, cum tracii lansau solul deasupra lăncilor. Dar posibilităţile izvorului se ridică deasupra riturilor trace prin proiectarea în absolut până la antropomorfizare (Mai am un singur dor). Apa de dinaintea genezei, apa botezului (“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l'homme a l'eau, lui confere de nouvelles possibilites de 'germination', d'une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938), setea, toate se circumscriu nemuririi pornind de la durerea naşterii, resimţită de la traci, şi predestinând căile neputinţei: moartea în nemurire, blestemul, viaţa.

          Pentru profetul Zamolxe, însingurarea în viaţă şi în moarte vorbeşte, nu de un principiu cosmic, ci de unul subconştient şi ontologic. Omul strabonian, purificat de sclavia pe care i-o atribuise Strabon, ca şi de voinţa zeificării, îndrăzneşte metafizic să identifice traiul tracic cu marele Orb – dumnezeul. Dacă Zamolxe neromantic, venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte de  balansul spiritului arghezian în jurul divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr neputinţa şi stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească. De aici, implicaţia păgânismului zamolxian în dezbaterile ulterioare ale lui Lucian Blaga asupra dumnezeirii şi lumii umanizează nuanţele absolutului. Funcţiile izvorului şi blestemului, nemurirea privesc pe marele Orb; Zamolxe le revelează numai. Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”, ajunge la viziuni nevanitoase prin amploarea lor.

          Eminescu şi Blaga, prin acest leit-motiv comun, interpretat deosebit, se întâlnesc, indiferent de cauzalitatea fiecăreia din cele două opere. Acelaşi mit a generat atitudini poetice înrudite spiritului, deci compararea lor gratuită nu e forţată în sfera ideilor.

*

la urma urmei începe şi ziua asta din Gita

*

România e ocupată de ruşi Mihai Eminescu este interzis mutilat ceea ce s-a reprodus în anii 90

*

într-una vocea Eminescu-Milarepa-Brâncuşi

*

          studenţii Amitei Bhose l-au gustat de mult în original profesoara Tagore a putut să evite chiar gustul morţii incinerându-se în Bucureşti lângă mormântul lui Eminescu împrăştiindu-se în cosmosul lui  Orfeu şi al lui Tagore deopotrivă doctrinele mileniului trei nu vor putea evita ceea ce se impusese filosofului N Bagdasar în 1938 contrastul dintre civilizaţia europeană acum pe acelaşi trend americană materialistă şi cultura indian-orientală a sufletului a interiorului dacă încorporarea gândirii lui Tagore în cultura română în anii 20 şi 30 a putut fi destructurată chiar prin Tagore însuşi sovietizat al treilea al patrulea Tagore vor fi iar şi iar Tagore cel dintâi cel adevărat chiar dacă India s-ar dezice de Tagore ca mama de fiu el încă ar înfiora pe români cobind tragic cu preţul că India ar face cunoştinţa lui Eminescu alungat din ţara lui deconstruit în cheie românească şi pe demitizările formalizante o vishva bharati ar putea fi fondată pe numele lui Tagore şi Eminescu poetul Indiei şi poetul României ar da un exemplu de advaita

*

în decembrie International conference on Indian culture 28-30 May 2000 simpozion Tagore în anul Eminescu summer course un lucru rău n-are cum fi precum îl gândesc dr George Anca has delivered two lectures Tagore in Romanian perspective Vidya Bhavan 22 November '99 Tagore and Eminescu 23 November

*

bunyanul de 270 ani din grădina botanică library compound is not a public park trespassers will be firmly dealt with gold de la Goldstei Brancazio on supernovae 29 titluri Eliade 23 Ceauşescu 2 Eminescu C-M Popescu Leviţchi-Bantaş Emin Pasha eminent Asians Indians Victorians Edwardians Bengalis Elizabethans Nigerians Women Orientalists Eli Elia Eliade

*

 volumul XIV Eminescu gramatica sanscrită

*

a am citit Rugăciunea unui dac de Eminescu în amintirea Amitei

*

Mihai Eminescu Constantin Brâncuşi Mircea Eliade Lucian Blaga au fost inspiraţi influenţaţi legaţi de India

*

          Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” - sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka - “...greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.

           În teatru, dacă nu pe scenă – Decebal - Zalmoxe-Hristos – Rigveda:

Deşi duşman, îţi zic: Bine-ai venit!

Eu duşmanii mei nu-i urăsc... îi bat,

Dară învinşi – eu îi iubesc /.../

Un singur lucru e mai bun ca viaţa,

Pentru că nu-i nimic, nimic chiar: moartea.

Ah, cum nu suntem pe atunci pe când

Nici fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Nici marea aerului, nu auzul,

Nimic cuprinzător, nimic cuprins,

Nu era moarte, nemurire nu

Şi fără suflet răsufla în sine

Un ce unic ce poate nici n-a fost!

Dar vai! un sâmbure în acel caos,

Mişcându-se rebel, a nimicit

Eterna pace şi de-atunci durere,

Numai durere este-n astă lume...

Unde e starea aceea unde zeii

Nu existau, nici oameni, nici pământ,

Pe când acea fiinţă ne-nţeleasă

Nu-şi aruncase umbrele în lume?

*

 Cosmologia eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie Voluspo, ne-a însufleţit, mulţi ani, în India (vide Apokalipsa indiană, 9 volume; Indoeminescology;  The Buddha – letters from the buddhahood to Eminescu etc) până recent în faţa mormântului lui Ibsen (Ibsenienii, 6 volume). De la vedicul Hiranyagarbha ( preluat, ca titlu, şi de Baronzi) la Cosmologia Generalis a lui Christian Wolff (1783) şi Luceafărul lui Eminescu (1883), prin (ne)devenirea bhava-vibhava sau nonuniversomorfism şi fiinţe noncosmomorfice, printre modelele cosmologice  adoptive (Ioana Em. Petrescu) rezonanţa arhetipală ne-a acordat rigvedic primordial cu Scrisoarea I, oarecum aparte de marea întunecată egipteană, haosul-ou chinezesc, Tiamat tăiată în cer şi pământ (Medeea şi-a tăiat-tomi fratele doar în bucăţi).

*

Doamna (n-am cunoscut-o) Zricha Vaswani şi-a luat nu demult doctoratul la Universitatea “Dr. Bhim Ambedkar” cu teza “Effect of Indian Thought on Mihai Eminescu”.

*

 un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita.

*

lasă viaţa lasă tot

Eminescu Eliade

plouă dealuri şi cascade

şi copilul ce înot

*

laotzieni Eminescu Blaga

confucieni Spătaru Călinescu

*

pe Eminescu indienii îl iubesc

în reciprocitate din depărtări

nu-i voi muta din calypso

pe gazde Kabir şi Eminescu

*

orice cuvânt o nălucă dinspre Eminescu

spre Blaga

*

Eminescu e cel

mai puţin de jelit

*

nu mai confunda şi tu

comunismul cu Eminescu

*

pe unde am mai stat în Washington

pe bănci de lemn din Eminescu

*

Luceafăr şi alte – Eminescu

                   Kim so wol           şi                 Eminescu

*

iubirea de Eminescu e păcatul fatal al României

*

 nemaipiatră Holderlin şi Eminescu

*

my name is Eminescu that is Poe

*

adevărul este valoarea eminesciană

*

tradusei din Eminescu după Tulsidas

*

recitim Decebal de Eminescu

*

Eminescu n-a lăsat

desene Brâncuşi

n-a lăsat texte

*

are ochi verzi ca M Eminescu deci e frumos

*

uitaţi de Eminescu precum şi despărţire

*

la Rovine

muri Marcu-n Eminescu

*

pe când eram o ţară şi Eminescu ne era

*

Brahma Vishnu Shiva

 Rig Veda Voluspo Luceafărul

*

poezia întoarcerii la Eminescu pe furiş în Coran

*

Al Rahimi

Rama Crist Eminescu

*

Kalidasa e raasa Eminescu e dhvani

*

patriot ca Leopardi şi Eminescu

*

„Bădie Mihai, / Ce-i cu Bucureştiul de-ai uitat cu totul Eşul cel oropsit şi plin de jidani”.

*

Dacă Eminescu a ajuns aici, n-a fost, veramente, agonic.

*

 Bacovia  şi muzica lui pe versuri de Eminescu

*

 Facerea securistică de prieteni lui Eminescu.

*

un institut Eminescu, timpule

*

 a cause d’Eminescu

*

Deconstruirea lui Eminescu

*

Eminescu şi proletar

*

Dar dacă ar fi cunoscut Mihai Eminescu Ţiganiada?

*

India era Eminescu, România e pământ.

*

 Mexico am recitit Eminescu Noul Testament după catehime catolic şi ieri Baudelaire opiat.

*

 Indo-Latin Kavya Purusha. A Latin ecce India still keeping in the beginnings 'Java' of "Mahabharata' resounds from Catullus "India's arid land' and Horace's peace of mind 'with no gold nor tasks that India yelds' to Cavalcanti's chiostra/ Chel's sente in India ciascun Unicorno'. Camōes' 'o illustre Ganges que na terra celesta tenho o berco verdadeiro' or Góngora, from Baudelaire and Eminescu to Dario, Pessōa, Montale. On a modern Sanskrit ground we can attend - as Pound said about Brancusi - that 'exploration toward getting all the forms into one form' - Latin satires, epodes, odes, epistles, sermons continued into Italian sonetto. French chanson, Spanish romancero, Romanian doina, Portuguese redondilha. For, said Michael Madhu Sudan, ‘ cultivated by men of genius, our sonnet would in the time rival the Italian'. With such thought to a Sanskrit-Latin sonnet I published in my book of poems -Ardhanariswara" (International Academy 'Mihai Eminescu', Delhi, 1982). Lope de Vega's Cuando el mejor planeta en el diluvio'. Baudelaire's Correspondances' and Eminescu's 'Venetia', in Sanskrit version done together with U. R. Trikha, from Spanish, French, Romanian respectively,

'Ganga  Dnnuvyava saha samgachhati'

 Lope de Vega

'niseva vidyutiva rasarupani

dhvanayah prativadanti parasparam

 Baudelaire

'sthiram jivanam vishla venitsyayah'

 Eminescu

One verse by Eugenio Montale,

'cio che non siamo, cio che non vogliamo'

is transounded as follows into Sanskrit by Satyavrat Shastri,

'na vayam smo na ca tatha yadvayam kameyawaho'.

J. M. Masson confesses also a Sanskriturn-Latin smriti parallelling  a Sanskrit sloka with one of Dante's,

kavinam manasam naumi taranti pratibhambhasi

yatra hamsavayamsiva bhuvanani caturdasa

Nel mezzo del camin di nostra vita

mi ritrovai per una selva oscura

          With only a (half) sloka open­ing the Hymn of Origin from Rig Veda we face onto-poetry's source.

        Rig Veda ("Hymn of Creation" starts):

nasad asin, no sad asit tadanim

Mihai Eminescu:

La-nceput, pe cind fiinta nu era, nici nefiinta

Sanskrit (re-)version by Rasik Vihari Joshi:

adau sampurnasunye na hi kimapi yada

sattvamasinna casi

Hindi, by Usha Choudhuri :
Pranihina. sattarahita. ajiva

Gujarati, by Mahendra Dave:
Tyare natun ko Sat, na asat

Punjabi, by Gurbhagat Singh:
Jadon thakian akhan nal main mombati
bujhaunda han

Malayalam, by O.M. Anujan (Dravidian languages, as Pali, taken with Sanskrit):

Adiyilekku nissunyata nannile

4.8.Tamil,byP.Balasubramanian:
MudhanMudhalil.thodakkathil,
Onrumatra verumaiyil

George Anca

         

Mistral vivant

          Aux Indes des années '70, je m'adressais à Baudelaire tout en pensant à Mistral, à la gent latine, à la Provence et j'ai eu l'intention d'envoyer comme Vasile Alecsandri autrefois un poème pour le jugement des Félibres. Quand j'ai visité Maillane en 2004, l'année Mistral, je me suis senti en même temps en Shantiniketan de Tagore et Mirce]ti de Alecsandri.

          J'ai lu les lettres reçues par Mistral de la part de la reine de Roumanie Carmen Sylva et d'autres personnalités et les lettres-mêmes de Mistral adressées aux Roumains et existant dans la Bibliothèque de l'Académie Roumaine (pour le moment,  ce n'est pas clair où  en sont-elles les huit envoyées à Vasile Alecsandri).

          Mistral a écrit un sonnet en français et en provençal au titre "La Roumanie". Pour moi, tout comme  pour ses contemporains, cette création

          a la vibration  de Coupa santa en provençal. Si Gounod a composé une opéra à partir de Mireille de Mistral et une autre sur Faust, en Argentine, j'ai été intéressé par une possible contre-part "Fausto" où un Gaucho raconte dans son dialecte ce qu'il a vu à l'Opéra: l'histoire de Faust pour moi, en correspondance avec celle de Mireille.

          Si j'étais intéressé de l'idiome lunfardo de Buenos Aires, ça a été en directe

          connexion avec la langue des troubadours provençaux.

          Peut-être un projet auquel je pense, Felibres d'hier et d'aujourd'hui va embrasser non seulement les poètes ou les "juges", mais aussi les prototypes humains de Mistral  dans un monde globalisé.

          En regardant l'iconographie mistralienne de correspondance  avec les Roumains mêmes, nous nous trouvons dans un paysage toujours vivant tout à la fois maillanais et mistralien.

          Mistral vivant  nous transporte dans le meilleur monde de Leibniz. Mais Mistral est vivant dans nous-mêmes et nous encourage de survivre dans l'aspiration de la beauté divine et humaine.

          Pratiquement, après les discussions  à Maillane, une fois retourné à Bucarest j'ai gardé à jamais le reflexe de la grandeur et de la simplicité de Mistral. J'ai ouvert le premier numéro d'une revue littéraire, "Trivium" avec des citations de "Lou Pouèmo dóu Rose" et j'y ai inclus également une traduction de deux poèmes de Remi Venture.

          Entre les membres de la rédaction figurent Annie Mauron, Dominique Séréna, Rémi Venture, Dietrich Manel.

          J'ai commencé mon livre dédié  à Mme Annie Mauron "Maroque après le père" avec les poèmes "Provençal" et "Mistral". De même dans mes "Tangos" du livre "Nefertiti & Borges" j'ai collé des expressions provençales par exemple: le “mas”, je l'ai supposé dans la forme dialectale roumaine abréviée "mas" (r`mas). En fait , comme j'ai déjà dit à Maillane, l'hymne de la latinité et celui de la Roumanie commencent avec le même verbe exhortation: "auburote"- "de]teapt`-te".

          Je tiens dans mon âme de grands accords comme :

          poesio es elo ambrosia

          que tremude l'ome en dieu

          coupo santo e versanto

          plen de simplesso et de franquesso

          Si je n'ai pas touché la lettre de la reine roumaine, ça a été, peut-être pour la protection des empreintes de Mistral.

          Maillane c'est un centre d'énergie de notre planète qui a fait naître une création poétique d'autant plus vivant avec le passage du temps.

          Après le principe de lire les vers d'un poète juste à son village, j'ai eu une  révélation spéciale pour toute ma vie en lisant là-bas le "Poème du Rhône" et aussi virtuellement la poésie française-même dans ses volumes d'anthologies, tout en perdant les noms des poètes-mêmes pour les vers à jamais et à tous:

                   j'ai marché bien longtemps

                   et je me suis perdue

                   j'ai laissé la voix libre

                   au milieu des tourments

          "Mon expérience avec Mistral, pour paraphaser "mon expérience avec la vérité" de Mahatma Gandhi, c'est une esthétique de Mireille et de l'Ahimsa (non-violence).

          Je saisis parfois une voix, celle de Mistral.

Elisabeta Isanos

LES JARDINS DE MAGDA

"On doit aspirer toujours vers l'idée de bien, de générosité et de beau, sans cela aucune oeuvre littéraire ne pourrait durer. La force que Dieu nous a donnée, nous devons l'employer bien, de sorte qu'après nous l'art devienne plus riche et l'homme meilleur."* On ne saurait trouver profession de foi plus clairement exprimée: le Bien et le Beau se joignent dans une idée artistiquement réalisée, et la générosité n'est que l'élan d'amour qui pousse l'artiste à travailler pour rendre les gens meilleurs et enrichir l'art. Le fait que Dieu a donné au poète la capacité de représenter métaphoriquement les idées n'est pas, lui seul, une garantie de la bonne utilisation de cette force, qui pourrait être mise au service du mal ou tout simplement passive en ce qui concerne sa finalité. Il est donc absolument nécessaire que le poète soit conscient de sa mission. Le passage cité envoie aux auteurs très anciens, aux images de la mythologie grecque: Orphée apprivoisant les bêtes sauvages, Amphion élevant les murs de Thèbes par la force de la lyre. Pour eux aussi, l'art n'était pas possible en dehors du domaine où régnaient ces valeurs universelles: le Bien et le Beau. La conséquence de cette affirmation c'est que le Bien étant incarné dans l'oeuvre, on ne pourrait le séparer du Beau. Flaubert disait: "l'esthétique c'est la vérité"**. Si Magda Isanos avait un peu plus concentré son crédo artistique, elle aurait dit: le Bien c'est le Beau. Elle croyait à la finalité de l'art, force civilisatrice par laquelle se manifeste l'essence divine du talent. C'est "la bouteille à la mer" de Vigny, jetée au gré des vagues, et que Dieu dirige de son doigt vers le rivage où l'attend le filet du pêcheur. Magda Isanos écrivait ces phrases en 1939, et la destinée de ses poèmes a démontré la valabilité incontestable de son "art poétique". Aujourd'hui prend force la tendance contraire: séparer le Bien du Beau; comme si c'était des principes opposés, nuisibles l'un à l'autre. On recherche obstinément l'immoralité du contenu et on veut obtenir à tout prix des effets choquants, en oubliant deux choses: ce n'est pas le sujet qui compte, mais la manière dont il est traité, et une expression nouvelle et choquante n'est pas obligatoirement chargée de valeur artistique. Il paraît que "le phare" des valeurs éternelles doit veiller quelque part, en haut du tableau, pour que les images présentées soient remplies de la sève désirée autant par le poète que par la majorité des lecteurs.

Magda Isanos avait pleinement raison de parler de la force purifiante de la poésie. Dès les premières années, sa vie, si brève mais si riche, n'a été qu'une lutte courageuse avec la souffrance, atténuée par de rares moments de bonheur. À l'âge de deux ans, une poliomyélite, dont la vaccination n'existait pas à l'époque, l'a marquée pour tout le reste de sa vie. Elle en a vaincu les conséquences grâce aux soins de sa mère et à la calme générosité de la nature, concentrée symboliquement dans l'image du jardin, espace de rêverie et de solitude, utopie de la beauté et de la paix, réalisée dans le monde terrestre sur le modèle du Paradis.

Un jardin "en abîme", abrité sous l'ombre d'un parc énorme, autour duquel s'enroulait une vaste région aux paysages doux: des collines couvertes de vignobles et de vergers. Une petite fille, que sa mère tenait par la main, s'accroupissait pour voir les fourmis en courant, les fils d'herbe et les surgeons, dont les pointes émergeaient à peine de la terre, encore encapuchonnées de semences. Comment ont-elles réussi à vaincre la dureté du sol? Et les fourmis, comment dépassent-elles, si petites, à peine visibles, des obstacles cent fois plus grands? "C'est la force des faibles", expliquait sa mère: chaque être, si fragile ou souffrant qu'il soit, possède un pouvoir qui compense sa faiblesse ou ses défauts. Elle, par exemple, elle a son esprit, son intelligence, et cela représente un avantage beaucoup plus grand que l'agilité des pieds. C'était, à l'âge des classes primaires, le premier jardin de Magda, à côté de la maison que ses parents habitaient alors, dans l'enceinte de l'hôpital Costiujeni, près de Chişinău, en Bessarabie.

Et la petite fille a grandi, en se servant de l'atout que Dieu lui avait généreusement donné, comme en regrettant la dureté de l'épreuve subie à un âge trop tendre pour une ausssi grande souffrance. Si elle ne pouvait pas courir, elle avait l'esprit plus vif que les autres enfants, et elle écrivait des poèmes dont la lecture surprenait même les grands. Le lycée et, plus tard, les études universitaires l'ont portée de plus en plus loin de son premier jardin: d'abord à Chişinău, où elle a suivi les cours de l'École Diocésaine, ensuite à Iassy, comme étudiante en droit et en philosophie. Les premières désillusions n'ont pas tardé, car les jeunes espèrent toujours plus que la vie leur offre finalement. Mais elle n'a jamais oublié la leăon de son premier jardin et la force consolatrice de la beauté. À Iassy, dans le jardin d'une amie et collègue de ses parents, Irina Grossi, elle écrivait des vers et rêvait à l'avenir, en voyant comment la fée aveugle du printemps réveille la terre engourdie, tandis que les navires étendent leurs voiles vers les ports aux noms mélodieux du Midi.

Cela ne veut pas dire qu'elle reculait devant l'agressivité et l'indifférence du monde: au contraire, son tempérament la destinait au combat et la poussait à rêver la victoire. Une victoire différente de celle désirée par le commun des gens: faire triompher le Bien. Devenue avocat en 1938, elle se fit vite connaître comme "défenseur des causes perdues", "l'avocat sans argent", qui s'engageait dans des procès refusés par ses collègues. Chaque homme, n'importe lequel, même le plus abominable, a droit à la défense et doit être jugé selon la Loi. Certes, ce n'était pas un principe nouveau, mais elle y tenait et voulait l'appliquer à une époque où se faisaient entendre, contraires à la civilisation et à la nature humaine, les extremismes de toutes les couleurs. Soutenir, dans de telles conditions, la prééminence de la justice et des droits de l'homme équivalait à une lutte aux grands risques.

Et la guerre éclata: la deuxième guerre mondiale. Les guerres vécues par Magda ont toujours commencé à la veille d'un moment important de sa vie: la première peu avant sa naissance, le 17 avril 1916, la deuxième, au moment où elle devenait l'épouse d'Eusebiu Camilar, écrivain de grand talent; qui exerăait alors le métier de journaliste à Iassy. Le 31 mars 1938, on a célébré leur mariage, et le 15 septembre 1939, le mari a habillé le veston militaire. Cela a rendu impossible la réalisation d'un rêve aussi simple et naturel que la vie même: avoir un foyer où élever leur enfant, vivre de ce qu'ils gagnaient. Malgré la modestie, la simplicité de ce rêve, il était devenu, en ce qui les concernait, aussi intangible que les étoiles. Ne se laissant pas découragée, Magda a planté de ses mains, autour de la maison à loyer qu'ils habitaient à Iassy, des arbres fruitiers, en souvenir du jardin de Costiujeni, devenu inaccessible à la suite du déplacement des frontières en 1940. Elle a voulu être la fondatrice d'un jardin. Une bombe a explosé là-bas, en août 1944, tuant les jeunes arbres qui n'avaient pas encore fleuri. C'était son troisième jardin.

L'angoisse, car les horreurs de la guerre devenaient dans son esprit des cauchemars obsedants, le souci permanent de la vie de son mari qui était au front, les difficultés quotidiennes ont fini par vaincre sa résistence physique, déja ébranlée, à 26 ans, par un rhumatisme polyarticulaire, guérissable dans d'autres conditions, très grave dans les circonstances où elle a vécu.

Et le front de Russie avanăait vers l'Ouest; il a fallu quitter non seulement Iassy, mais aussi Bucarest bombardée. Après un premier séjour à Costeşti, un village dans la région d'Argeş, elle, sa mère et ses soeurs arrivèrent à Drăganu, dans la même région, zone calme alors, assez loin des bruits de la guerre. On y est resté trois mois: juin, juillet et août 1944. Le jardin de là-bas s'étendait derrière la maison et, en montant la pente d'une colline, se perdait dans le bois. Magda y restait des heures et des heures à écrire les derniers et peut-être les plus beaux de ses poèmes. C'était son quatrième jardin.

Mais la guerre en approchait: au passage des troupes soviétiques  en marche vers Berlin, elles furent obligées à un nouveau départ, cette fois en sens inverse, vers Bucarest, à tra  vers bois, dans le char tiré par des boeufs, comme aux premiers temps, à l'arrivée des migrateurs. Ce fut le dernier coup porté à son coeur si fragile, si sensible aux influences de l'extérieur.

Vaincre la mort, c'est lui donner un sens, alors que la plupart meurent sans savoir pourquoi. Dans son dernier rêve, celui du jardin de Drăganu, se joignaient tous les autres: le rêve végétal des plantes qui brisent la résistance de la terre, le rêve utopique de la justice opposée à l'intolérance, et celui d'une vie simple et normale, au milieu d'un monde adverse à la normalité. Elle voyait le passage vers l'au-delà comme une double métamorphose: le corps transformé en jardin fleurira aves les herbes et les fleurs, et l'esprit, dégagé de la chair, veillera au bonheur et à la paix, sera la paix même, la lumière consolatrice du matin. Il ne restait que le mystère du dernier moment: cela devait être un comble, semblable au jaillissement de l'artésien, un sacrifice antique: elle mourait si jeune pour rendre les autres conscients de la nécessité de changer le monde. Et le monde est resté le même. Paradoxal et tragique, l'échec de l'essai ouvre au rêve qu'elle a nourri une longue perspective d'immortalité. De tous ses jardins, il n'est resté qu'un seul: la poésie, qui continue à consoler et à mener les lecteurs vers la double lumière du Bien et du Beau.

"Les jeunes arbres, par un matin de mars,

les uns près des autres, se sont mis à prier,

leurs fronts inspirés brillaient au-dessus

de la terre encore sous la neige.

Et dans l'air où il n'y avait pas encore de volées,

les arbres qui n'avaient pas encore d'ombres

chantaient un hymne en l'honneur de la vie,

les troncs comme des corps nus, ils chantaient..."***

*Magda Isanos, lettre à son mari, le 27 août 1939

**Gustave Flaubert; "Correspondance", lettre à Madame Roger des Genettes, le 2 mai 1880

***Magda Isanos, "Les jeunes arbres"

Bibliographie:

Elisabeta Isanos, "În căutarea Magdei Isanos", Editura Fundaţiei PRO, 2003

Magda Isanos, "Poezii/Poésies", version franăaise d'Elisabeta Isanos, Editura Libra, Bucureşti, 1996 

Daniel Vorona

Adelina FLEVA -–, Un alt anotimp la Patriarhie, Editura 33, București, 2017
.
Adelina Fleva este un excelent exponent al generației Boema, al serilor strălucitoare și pline de vervă, organizate sub patronajul poetului Daniel Vorona, seri la care au participat de-a lungul timpului multe nume din boema bucureșteană, s-au cântat și s-au recitat poezii, s-au lansat volume de versuri. Cartea Adelinei Fleva, Un alt anotimp la Patriarhie, versuri și poeme, apărută în 2017 la Editura 33, se bucură din plin de aceste accente benefice. Ilustrat cu imagini ale sculpturilor artistului Bogdan Imurluc, acest volum este compus din mai multe părți: treptele în apă, trepte, frângerea treptelor, cireșe negre. Pe lângă faptul că este o prezență aparte, Adelina Fleva deține un real talent poetic, care clocotește în toate versurile sale. De mai multe ori am auzit-o pe Adelina spunând – Urăsc iubirea! Această declarație a ei, aparent paradoxală, se reflectă în modul cel mai concret în cartea de față, carte care este un desfășurător exact al “iadului” iubirii, de la o carnalitate persistentă, agonizantă, purulentă (mai vizibilă în primele două părți), până la aparenta esențializare din cireșe negre. Departe însă de a alunga suferința, de a-și dori o salvare din acest iad, poeta pare să se complacă și să se desfășoare într-un chin ce pare perpetuu. Acest chin îi conferă bucuria sacrificiului, iar vinovăția faptului de a fi, de a exista, simplul fapt pentru care ar trebui să ne pară rău își află aici o coerentă exprimare.
Astfel în prima poezie (semințe) din treptele de apă, citim: eu sunt hoinara cea repudiată de toți copacii/ nicio frunză nu mă dorește și nici un/ cuc nu-și abandonează ouăle în palmele mele sau în poezia te porți ca și cum m-ai urî (titlu semnificativ pentru poetica întregului volum), ori în poemul un răsărit ca o hemoragie, unde citim – decât un răsărit ca o hemoragie/ mai bine o palmă peste gură/ eu penultima dintre paparude/ cum mi-aș înălța genunchii spre Cer/ din rugăciunea mea ca o eclipsă/ aduc pe lume noaptea polară…
Adelina Fleva scrie pur și simplu dintr-un prea plin al unor trăiri ce tind să dea pe dinafară, fără a avea griji ale esteticului, ale posterității sau ale vieții în general. Moartea pare să fie un continuum și un stimul poetic, de duce spre imagini debordante, sălbatice, putem spune chiar că poemele sale mustesc de o “moarte vie”. Această aparentă mortificare a trupului vine și se combină cu o pasiune carnală dureroasă față de un iubit care pare să o respingă veșnic.
Tulburător în acest sens este poemul – nu te enerva: și dacă vrei să vezi cum sângerează/ o /pasăre/ cu capul tăiat/ privește cum răsare soarele/ între sprâncenele iubitului/ mersul meu /se preface într-o ninsoare/ valsând/ pe jăratec eu v-am scris cu gâtul tăiat.
O altă componentă importantă a universului poetic al Adelinei Fleva este puternicul filon religios, ce străbate ca un fir roșu, fiecare poezie, mai vizibil sau mai puțin vizibil. De altfel, acest lucru transpare chiar din titlul cărții – un alt anotimp la Patriarhie – din exclamații sau rugi, rugăminți adresate lui Dumnezeu, trimiteri spre imagini cu semnificație ritualică profundă, în care poeziile abundă – cum ar fi de exemplu Crucea, rugul aprins, Biserica, Magii, îngerii.
Astfel găsim în poemul soarele a răsărit dintr-o gură de canal versuri precum – nu aveam somn priveam oripilată păianjenul escaladând/ piciorul meu/ credea probabil că-i traseul ce-l conducea spre Dumnezeu sau din fără geneză și fără sfârșit – (ceafa ta ca un drapel cufundat în bernă/ nici un pistol să-ți aline urmașii/ și nicio urmă de glonț să-ți justifice Crucea)…sau din poemul eu tremur dinspre lut spre Dumnezeu – stăteam cu Maica Domnului la masă/ stam conjurați sub aburi de cafea/ din criză în criză și din ram în ram/ nici moartea nu mai e cum o știam/ un fluture s-a spânzurat de lampă/ iar trompa lui adulmecă miresme de ateu/ dar el purta pe gâtul frânt de funii/miros de Biblie și de Dumnezeu
sau, un poem apoteotic– ruguri și jertfe – mi-am pus mâinile la urechi mi /am pus mâinile înaintea ochilor/ să nu aud cum cresc buruienile deasupra mea/ să/ nu/ mai văd cum rădăcinile se încolăcesc împrejurul oaselor mele/ (ca într-un film mut)/ șapte degete ale iubitului meu/ aprind candele/ la răsărit de fruntea mea/ Dumnezeu mănâncă cireșe..
Aș spune că de fapt acel iubit devine el însuși purtător al unui atribut divin, iubit față de care Adelina Fleva este perpetuu atrasă și perpetuu sedusă. Starea sa de rău este însă filon de poezie și acest sacrificiu, profund trăit și asumat, înnobilează un mod de trăire autentică.

Irina Lazăr (Tribuna, nr 402)

 Elena Armenescu

Despre Juramantul medical

Jurământul acesta este fascinant, atotcuprinzaror, aminteşte şi îmbină toate calităţile profund umane, virtuţile de care trebuie să dea dovadă – nu doar să le posede! – Un medic creştin adevărat care şi-a ales de bunăvoie să-şi pună întreaga viaţă, toată energia mentală şi puterea de muncă în slujba aproapelui aflat în suferinţă, în impas. El trebuie să fie şi să rămână conştient că Dumnezeu Creatorul este cel ce vindecă prin – mesagerul, misionarul, alesul său.
Medicul trebuie să cunoască remediile oferite de Natura Mamă – aflate în ceea ce ne pune Ea la dispoziţie: plante (cu rădăcini, frunze, flori, seminţe) apa, aer, pământ (argila) etc. Care au în ele forţele vindecătoare (substanţe biologic active ori au puterea de a instaura fenomenul de biorezonanţă cu diversele noastre organe interne prin diverse mecanisme)
Textul Jurământului este de o rară frumuseţe semantică, conceput după modelul iluştrilor oratori antici, în discursul cărora Cuvântul era viu, avea Forţa miraculoasă de a mişca energii (inclusiv cele vindecătoare în cazul medicilor). În multe universităţi, absolvenţii facultăţilor de medicină prestează la sfârşitul studiului jurământul lui Hippocrate! Lăsăm bucuria cunoașterii directe a acestui Jurământ:
„Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea şi Panacea şi pe toţi zeii şi zeiţele, pe care îi iau ca martori, că voi îndeplini acest jurământ şi poruncile lui, pe cât mă ajută forţele şi raţiunea:
• Să respect pe cel care m-a învăţat această artă la fel ca pe proprii mei părinţi, să împart cu el cele ce-mi aparţin şi să am grijă de el la nevoie; să-i consider pe descendenţii lui ca fraţi şi să-i învăţ această artă, dacă ei o doresc, fără obligaţii şi fără a fi plătit.
• Să transmit mai departe învăţăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu şi numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, şi nimănui altuia.
• Atât cât mă ajută forţele şi raţiunea, prescripţiunile mele să fie făcute numai spre folosul şi bună stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violenţă.
• Nu voi prescrie niciodată o substanţă cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, şi nici nu voi da vreun sfat în această privinţă. Tot aşa nu voi da unei femei un remediu avortiv.
• Sacră şi curată îmi voi păstra arta şi îmi voi conduce viaţa.
• Nu voi opera piatra din băşică, ci voi lăsa această operaţie celor care fac această meserie.
• În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul şi bunăstarea bolnavilor, mă voi ţine departe de orice acţiune dăunătoare şi de contacte intime cu femei sau bărbaţi, cu oameni liberi sau sclavi.
• Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret, pentru că aici tăcerea este o datorie.
• Dacă voi respecta acest jurământ şi nu îl voi călca, viaţa şi arta mea să se bucure de renume şi respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul.”
Atunci când medicul este înzestrat de Sfânta Natură şi cu o voce de o anumită vibraţie, care poate lua tonalităţi diferite în funcţie de ceea ce doreşte să obţină (alinare, încurajare, mângâiere, încredere sau autoritate, impunere în unele cazuri) iar cuvintele sunt rostite incantatoriu – ca în descântecele practicate de medicină zamolxiana pe care le găsim şi azi folosite în mediul rural – avem vindecarea asigurată.

Adrian Bucurescu

Casa chihlimbarului  de la Colți

Aflat în colţul Munţilor Carpaţi, Buzăul este unul dintre cele mai bogate judeţe ale României în monumente, atât naturale cât şi istorice şi artistice. E singurul ţinut din ţară unde se află un Muzeul al Chihlimbarului şi, totodată, este înzestrat şi cu fenomene de genul focurilor vii - flăcări albastre care ard în crăpăturile solului - şi al vulcanilor noroioşi.

Nu mai puţin fascinanţi sunt trovanţii din acest ţinut, pe nedrept umbriţi de celebritatea celor de la Costeşti, din judeţul Vâlcea. Astfel, după o drumeţie pe uliţele înguste de munte din comuna Bozioru spre Valea cu Teiu, traseul continuă circa 20 de minute spre creasta Babelor de la Ulmet, unde călătorul, înconjurat de trovanţi, are impresia că a ajuns pe Lună!

Între satul Aluniş, din comuna Colţi, şi satul Nucu, din comuna Bozioru, la Miazănoapte de Depresiunea Pătârlagele, se află ”aşezările rupestre”, întrebuinţate în trecut ca lăcaşuri de cult ale geto-dacilor.

Comuna Colţi este situată în partea de Nord-Vest a judeţului Buzău, în zona de contact dintre deal şi munte. Graţie aşezării sale geografice, bogăţiile naturale, între care şi pădurile de fag şi conifere, precum şi păşunile aflate în cadrul localităţii, cât şi în apropiere, au favorizat dezvoltarea economică încă din cele mai vechi timpuri, pe linia creşterii animalelor şi a exploatărilor forestiere.

Pe aceste locuri s-au aflat cândva bogate zăcăminte de chihlimbar. Este o mândrie pentru noi, românii, că o varietate de chihlimbar din ţara noastră, cea mai frumoasă din lume, cu 260 de nuanţe, se numeşte rumanit. Din cea mai îndepărtată vechime, localnicii au avut cultul acestei pietre semipreţioase şi, în veacul trecut, încă mai ofereau fiecărui străin care trecea pe aici bucăţi de chihlimbar.

S-a întâmplat ca, prin anul 1970, colţenii să impresioneze şi autorităţile, care au premiat comuna. Isteţi, cu banii luaţi ca premiu, cei din Colţi au turnat temelia casei ce avea să ajungă un unic şi celebru muzeu din România. Casa ce adăposteşte muzeul, botezată de săteni ”Cetatea Chihlimbarului”, este foarte frumoasă, construită după canoanele arhitectonice ale locului. De-ar face şi alte sate aşa!

Piatră cu piatră, şirag cu şirag, cărţi şi hrisoave vechi, monede, fotografii de epocă, flori de mină, toată zestrea acestui muzeu a fost dăruită de localnici. Sunt aici exponate cu o valoare nepreţuită. Unii colţeni mai poartă şi acum la gât sau la mână pietricele de chihlimbar ca talismane, care, după spusele lor, poartă noroc, feresc de rele şi vindecă anumite boli. Cea mai veche unealtă din muzeu este un polizor, amintire de la meşterii de odinioară ai locului, ce prelucrau pietrele scoase din mină sau găsite în albiile apelor.

În mitofolclorul din Colţi, chihlimbarul se mai numeşte şi ”Piatra Soarelui”. Istoria extragerii şi prelucrării acestei nestemate în Valahia se pierde în negura vremurilor. Însă întâia ştire documentară în privinţa aceasta este de la anul 1578, când Mihnea Vodă şi soţia sa, doamna Neaga, înzestrează biserica din satul Aluniş, actualmente aparţinând comunei Colţi, cu o uşiţă împodobită cu chihlimbar.

Apoi, în 1828, tot la Colţi, ruşii exploatează zăcămintele, iar la 1836, din chihlimbar se fac portţigarete, iar praful se arde ca tămâie. Perioada de înflorire a rumanitului începe în 1927, când din minele de la Colţi se extrag 158 kg de chihlimbar. În anul 1932, la Paris, o expoziţie de chihlimbar uimeşte lumea.

Inginerul Dumitru Grigorescu, omul de care se leagă epoca de aur a rumanitului (1927 – 1937), i-a oferit personal reginei Marii Britanii, Mary, soţia lui George al V-lea, un medalion de chihlimbar în care erau conservate insecte. Celebra pipă a lui Stalin era confecţionată din chihlimbarul aceluiaşi Dumitru Grigorescu.

Însă, în 1937, minele de la Colţi au dat faliment. De atunci şi până în 1948, localnicii şi aventurierii străini au căutat ”Piatra Soarelui” şi în gaură de şarpe. În 1948 minele au fost închise, interzicându-se oficial şi definitiv extragerea chihlimbarului în România.

Întorcându-ne la istoria mai veche, e de menţionat faptul că în literatura esoterică medievală din Europa de Vest apare şi ”Gedi, o piatră scumpă a geţilor”, despre care se spune că are darul de a primeni aerul. Aproape sigur este vorba de chihlimbar, rumanitul nostru, care, prin prisma calităţilor sale electrostatice şi aromatice, creează în jurul său un microclimat deosebit, ce umple tot spaţiul interior al locuinţei şi înlătură bacteriile. Se spune că în asemenea locuinţe oamenii se pot elibera de stres şi îşi pot reface forţele.

Chihlimbarul, numit şi ”ambră galbenă” sau doar ”ambră”, este o piatră semipreţioasă de culoare galbenă transparentă, translucidă sau/şi opacă, cu incluziuni translucide sau opace, fiind de origine organică, şi anume răşina fosilă. Datorită unor intruziuni străine, chihlimbarul din Republica Dominicană poate avea o culoare albăstruie sau verzuie.

Vârsta chihlimbarului este apreciată la aproximativ 260 de milioane de ani. Provine din răşina arborilor de pe acele vremuri, care, cu timpul, s-a solidificat ca o substanţă amorfă, fără să fie un mineral. Chihlimbarul prezintă pentru paleontologi o importanţă deosebită, prin incluziunile de fosile conservate perfect, timp de milioane de ani, în masa fosilei.

Încă din timpurile preistorice chihlimbarul a fost folosit ca bijuterie sau obiect de cult. Prin unele locuri era mai scump decât aurul. Fără îndoială, el este şi misteriosul orichalc, sacru la nu mai puţin misterioşii atlanţi. Nu doar cei din comuna Colţi spun că această nestemată vindecă anumite boli.

Încă din Antichitate cu ea se tratau bolile stomacului şi intestinelor, leşinurile şi frigurile. Chihlimbarul coagulează sângele, întrerupe stările de vomă şi nu permite pătrunderea materiilor străine în stomac. Contribuie şi la cicatrizarea rănilor de pe picioare şi înlătură slăbiciunea fizică.

La greci, chihlimbarul era numit electron, subliniind astfel proprietăţile sale electrostatice, folosite pentru recuperarea forţei şi a imponderabilităţii atletului care participa la un concurs de sărituri. Odinioară, constructorii puneau adesea chihlimbar pisat la temelia casei, pentru a o feri de duhurile rele. Era întrebuinţat şi în ritualuri, alături de tămâie, dar şi pentru îmbălsămare sau mumificare. Din el se făceau amulete şi talismane.

Se credea că gema de chihlimbar este protectoare în faţa ochilor răi şi a blestemelor. Obiecte de artă unicat făcute din chihlimbar se păstrează în multe lăcaşuri de cult ale tuturor religiilor lumii, precum şi în colecţii particulare.

Chihlimbarul este o piatră specifică zodiilor Taur, Rac, Leu, Săgetător, Vărsător şi Peşti. Este talismanul norocos al Leului şi Săgetătorului şi piatra specifică lunii noiembrie. Corespunde numărului 3, pentru cei născuţi pe 3, 12, 21 sau 30 ale lunii.

Muzeul din Colţi funcţionează ca secţie a Muzeului Judeţean Buzău. Informaţiile strict ştiinţifice cu privire la istoria chihlimbarului de la Colţi le-am primit de la muzeografa de acolo, Felicia Mihai. Am aflat şi că în anul 2009 muzeul a avut 9.000 de vizitatori, ceea ce e un record, având în vedere izolarea relativă a localităţii şi starea deplorabilă a drumurilor de acces. Clădirea muzeului a fost recent renovată.

Am intrat în vorbă şi cu localnicii, inclusiv cu ultimul meşter în prelucrarea chihlimbarului, Gheorghe Cârstian, trecut de 80 de ani. Nu mai lucra de cinci ani, din pricina sănătăţii. A făcut de toate la viaţa lui: tâmplărie, zidărie, a fost şi secretar la Primărie. A fost nu numai arhitect al frumoasei case care adăposteşte muzeul, ci a lucrat la ea şi ca tâmplar şi zidar.

Am aflat de la acest priceput meşter că în anul naşterii lui, 1924, cea mai mare piatră de chihlimbar descoperită vreodată la Colţi, de 3,400 kg, în formă de vioară, a fost găsită de consăteanul său Ion Tulbureanu.

După cum susţin colţenii, chihlimbarul aduce noroc găsitorului. Acesta poate să-l dăruiască sau să-l păstreze pentru sine. Cel care dăruieşte vesteşte o căsătorie, după ideea că inelul, brăţara, colierul, fiindcă formează un cerc complet, reprezintă o unire, o legătură trainică şi pot semnifica chiar familia.

Inelul împodobit cu chihlimbar arată cât de mare va fi iubirea care va veni. Această piatră scumpă este un semn de bine, mai ales pentru femei. Bărbatul nu e bine să primească în dar chihlimbar.

Peisajul de la Colţi este fermecător, aerul este foarte curat. În incinta muzeului se găseşte şi un magazin de bijuterii din chihlimbar. În fiecare an, în a doua duminică din luna iulie, în comună are loc festivalul folcloric ”Floare de Colţi”.

*

        Pricoliciul

     În mitofolclorul românesc, Pricoliciul sau Tricoliciul este Omul-Lup sau Omul-Fiară.  Are unele trăsături comune cu Vârcolacul. Despre Tricolici relatează și Dimitrie Cantemir, în ”Descrierea Moldovei”: ”Tricolici este același lucru ca la Francezi Loup Garou; ei cred că oamenii se pot schimba în lupi și în alte fiare de pradă și că își însușesc într-atâta firea acestora, încât se reped și sfâșie atât oamenii cât și dobitoacele”.
     Se spune că pricolicii sunt oameni care se pot preface în animale încă din viața lor. Ei sunt deosebiți de stafii, care doar după moarte se pot preface. Cei mai mulți sunt pricolici din voia lor, adică vrăjitori care, pentru un țel anumit al lor, se dau peste cap și se transformă într-un animal, fie ca să înspăimânte pe cineva, fie să facă anumite rele, de pildă să sece fântânile, să ia mana vitelor, să sperie copiii și altele. Ei se pot preface în orice animal, în afară de porumbel, de miel, arici, cerb și rândunică, fiindcă aceste animale sunt sfinte. De obicei, se prefac în lup alb sau în câine.
     Mai sunt încă unii oameni, care fără să știe, în timpul somnului - cum ar fi lunaticii - se prefac în animale. Aceștia sunt pricolicii fără voie, din blestemul vrăjitorilor sau fiindcă au fost vânduți de mici diavolului, ori s-au născut în a treia generație tot din fată nemăritată. Pentru aceștia, schimbarea în animale este un blestem și o suferă ca o rușine, dar nu pot face nimic împotriva acestei nenorociri.
     Pricoliciul este imaginat ca un om cu coadă, care, uneori, provine dintr-o împreunare incestuoasă. El poate străbate orice piedică și se așază pe pieptul oamenilor adormiți. Există și o credință după care orice om poate deveni pricolici, fie dacă-și bea propriul ud, ori, fără să știe, ud de lup.
     Pricoliciul poartă uneori cap de om, alteori cap de lup pe trup de om. El acționează numai noaptea, prin pustietăți, păduri neumblate și răscruci de drumuri între sate. Din pricina firii lui murdare și a hrănirii lui cu animale bolnave sau cu leșuri, este considerat purtători de boli și boleșnițe. Viața lui nu e prea lungă; trăiește puțin, cam cât un lup. Dacă i se descântă, atunci poate trăi o viață de om.
     Împotriva puterii diavolești a pricoliciului se folosește o iarbă rozacee, care crește în păduri, în locurile unde orice om blestemat sau un lup, dându-se noaptea de trei ori peste cap, se preface în pricolici. Această plantă se numește coada-pricoliciului.
     Despre pricolici sau tricolici se crede că sunt progeniturile unor lupi vrăjiți sau lupi diavolești, care s-au încrucișat cu femei în păduri, sau sunt progeniturile unor lupoaice fermecate care s-au împreunat cu bărbați. Se spune că se hrănesc îndeosebi cu mânji din hergheliile ce rătăcesc pe dealuri cu fânețe. Însă când mănâncă mânji, se transformă în mânji-lupi, pentru a devora hergheliile din care provin.
     Omul-Lup, care suferă din pricina condiției lui, poate scăpa  cu descântece, cum este acesta, cules din satul Sărățeni, județul Ialomița:
În numele Domnului,
În numele Doamnei,
În numele Fiului,
În numele Fiicei:
N., tu nu ești fiară
Care omoară,
Precum nici lup nu ești,
Ca să te ferești.
Nu ești nici vârcolac,
Nici neam de drac,
Nu ești nici pricolici,
Nici arici-pogonici,
Nici strigoi,
Nici moroi,
Nici zmeu
Paraleu.
Ești neam de om curat,
Că la Prea Curata m-am rugat,
Și Ea s-a îndurat
Și te-a vindecat.
N. în biserică a intrat,
La icoane s-a închinat.
Preotul l-a primit
Și l-a miruit.
N. la casa lui a plecat,
La Soare s-a închinat,
De treabă s-a apucat,
Lumea l-a lăudat.
     Desigur, Domnul, Doamna, Fiul și Fiica sunt amintirile Celor Patru Zei Supremi ai Daciei, simbolizați prin Cruce.

Ion Predescu

Tornelia......De pe strada lor nu mai povestește aproape nimeni.Au trecut dincolo.Unii la Domnul,alții in imperiile lumii..

Soacra mea are 93 de ani.A făcut de o lună infarct.G,fiica ei, a trecut dincolo.Pasiunea vietii ei,a Torneliei, este jocul la loto.Si are două polemici:cu ungurii si cu Băsescu..Pe Băsescu nu l-a suportat ,de cănd cu pensiile..Prietena ei telefonică cea mai bună este unguroaică.Povestesc in ungurește ore în șir..Mama-soacră de la Vălcea ,unguroaica de la Sighisora.De pe strada lor nu mai povesteste aproape nimeni.Au trecut dincolo.Unii la Domnul,altii la muncă..Tatăl soacrei mele fusese soldat in armata austriacă,în primul război mondial.Cănd l-am cunoscut eu,după anii 70,nu povestea,isi pierduse mințile, cănd soacra mea fusese arestată.Se plimba prin curtea casei,de sub cetate si ca tot soldatul romăn din Imperiu vorbea cu impăratul,il certa in salturi,spasmodic.
Mai văzusem așa, un șef de promotie de la matematică,prin anii 80,tulburat,in ospiciul doctorului Marinescu de la Sibiu,sau al doctorului Munteanu,cel cu tratamentul prin insulină.Îl căutam pe cel mai bun latinist al liceului,colegul meu de banca..Dacă nu-ti distrugea pancreasul, cu insulina,scăpai.Nu scapai nici dacă dorea sa-i povestesti sub socul cu insulina ceea ce numai tu stiai.. Matematicianul , in schimb,privea halucinant in văzduh si rumega idei.Cine a văzut un animal înecat cu un măr,măr luat din fugă ,si cum privește ,indecis,cu o înfrăngere uimită,de sfărsit continuu,cum de s-a intămplat, si-ar putea imagina plimbarea matematicianului ca o extinctie, extinctie a bipolaritătii..Fusese prins trecănd Dunarea,avănd in cortex inteligența și inteligențele Institului unde lucra..
Tatăl Torneliei avea alte miscări,exacte,directe,virulente..Striga anii domniei impăratului ,ii dădea onorul,făcea turnirul prin curtea largă pănă ajungea la nucul increngit de timp,se apropia de frunzele din coroana teșită,gata să le măngăie,de parcă atingea șuvițele vienezului.Tresărea, se intorcea,uimit,îsi relua același joc ,aceleași miscări in gol..
Orașul cu cetatea medievală era locuit de romăni, sași,unguri , evrei,romi..
In anii 1947,după nationalizare ,comitetele partidului comunist romăn,dar,mai ales, nu de romăni ,inecau in inchisori elitele neamului.Tornelia era tănară,frumoasă,cumplit de clasic frumoasă,de Renastere ,glacial de memorabilă ,izbăvire a naturii, in casa sergentului imperial,neiubit de veneticii hududoaielor.Era dreaptă ca visul despre împărat al sergentului.. Ajunsese numai elevă la Scoala de artă si meserii ,un fel de colegiu de astăzi,unde se invăta carte si comportament.Bezna, sub forma hududoaielor, o urmărea,prin dosarul de cadre al tatălui..
Curătenia si curătenia sufletului, de aici o invătase,mai ales, Tornelia,in asa fel incăt, nu mult după aceea, prin balta Brăilei,la stuf,în claustrare,nu mănca niciodată nimic din măncarea lor,numai ce-i trimitea tanti Viorica, mama ei sau soacra.Mai tărziu,cănd era muncitoare la Nicovala,se îmbolnăvise de fiere si fusese operată..G.ii dădea să mănance cu ligura,si o vede pe Tornelia ,speriată,privind spre castronul cu supă..Nu putea vorbi..Căzuse acolo o frunză maruntă,ca un găndac..Mai să-si dea ochii peste cap,Tornelia..
Nănutu,soțul ei, n-o vizitase niciodată.In ziua cand o luaseră,vroiau să-l ridice si pe el. Strigase de speriase orașul,să-l lase să-si crească copilul.Dormise în parc,in centrul orasului,care,pănă nu de mult,fusese la picioarele lui.Era șef la spațiul locativ si al echipelor de colectivizare..
Nănutu luptase la Oarba de Mureș.Abia scăpase,ascuns sub răgăliile unui copac.Schimbarea regimului il aduce pe Nănuțu in pol-position.Tănăr,frumos,înalt,absolvent al Scolii de meserii,este ales secretar de partid si trimis la colectivizare. .Așa băteau ,beau,violau,în comisiile colectivizării...
Atunci,moșul,cum ii ziceau,tatăl lui,il dezmoștenise...
Bătrănul,cu familia, venise ,la diktat ,in Sighișoara,de la Odorhei.Incărcaseră într-o cărută, ce au reusit să străngă,si au plecat,noaptea, spre Sighișoara .S-au așezat langă vărul Gambil..Au primit pămant,in lunca Șaeșului..Pămant si boi.Munceau zi si noapte..Dimineața, moșul iși lua nevasta,pe tușa Ioana,copiii, si plecau pe luncă..Cu căruta si boii,cu două vaci si cu fericirile..Cănd i-au luat comunistii pămăntul, a paralizat..
Tusa Ioana l-a asezat pe pat in fata firidei,l-a grijit cu impărtăsania din forta nacafalei,cu sfarsitul din a fi fara sfarsit..simtea ea,tusa Ioana ,cand se ruga dimineata,ca trebuie sa fie o ordine a lumii bolborisind rugăciunea care-l face să trăiască , să plutească, pe cel condamnat la sens..De pe firida lui interpreta lumea,pe Nănutu si pe Ștefan,colonelul..Pe Nănutu il boscorodea,dacă punea de-o bătaie,la Dinu, la cărciumă...Stefan,maioru,ajuns colonel,seful garnizoanei Bodoc,ii adusese un binoclu,să privească de pe firidă..Bă,Ștefane,de pe binoclul ăsta,lumea se vede cu curu,bă..Stefan se plăngea tușii Ioana,mama lui..Ce are cu mine..Tușa nu-i răspundea nimic,îsi pregătea boii de plecat pe cămpul Saesului..Nu privea nimic special,nici cerul,nici orizontul.. Se bucura de animale,de casă,de car..Nu-l citise pe Marc Aureliu,dar stia ca toate faptele isi au originea de la Providenta..Ceea ce contribuie la randuiala lumii,este un bine pentru fiecare parte a naturii.Un bine si in orizont,si in cer,în animale,în oameni..Nu știa ceea ce spunea actrița aceea inteligentă despre o femeie expresivă..Are ochii frumoși ca de vacă:,adăugănd felinește:în mitologia indiană,vaca este animal sfănt..Simtea insă de departe,ca DC-ul,frumusețea animalelor ei,cănd se puneau pe drum,țantose,cu ugerul bălănind,spre pămînturile Cernoziom,ca germinările din lunca lui Paul Goma..
Ceea ce nu înțelegea colonelul era altceva,din lumea moșului si a tușii:cum să stai la masă,hă,cu hududoiul,cum să lasi răul in lume,deși filosoful spunea că trebuie să îmblănzești răul,să vezi pănă unde merge,să-l lași să te epuizeze,să te obosească,nu poate trece de ceea ce face Domnul,iar dacă mai ațipesteDomnul,se trezește brusc,se sperie si indreaptă volanul lumii,cum facuse cu N.,cand ajunsese în Bucuresti si ațipise la stop,nu inainte de stop..Nelanu mai conducea așa,semitreaz si vorbea cu Dumnezeu,se găndea că dacă i se întampla lui ceva rău,scapă Mihai, care mergea mii de kilometri,obosit,obosit..
În balta Brăilei la stuf ,fusese dusă Tornelia,unde il văzuse de departe pe doctorul Filipescu,detinut politic..Filipescu o iubise toata viată pe Tornelia..Și ea ii dăduse viata..In stuful Brailei ,Filipescu si lotul lui era sa fie dati disparuti..Bordeiul in care stăteau era o cacialma..Tavanul trebuia să se surupe si să-i îngroape de vii.Infiltrațiile apei din Dunare măcinau zidurile bordeiului ,care se surpa si deținuții ajungeau in Dunare...O metodă normală in acele locuri..Nu se stie cum cea mai frumoasa dintre detinutele de la Tărgșor il salvase pe Filipescu..Nănuțu aflase de la Filipescu despre intămplarea aceea cu nacafaua,cu destinul.....El n-o interpretase așa..Pentru asta o bătuse toată viata pe Tornelia..Tornelia avea cu ea biblia veche, si o biblie pe intrebări si răspunsuri .Se așeza pe un scaunel mic si citea ..Păstra biblia într-o cutiuța in filigran,lucrata de vecinul ei,sasul B.Shaw.
Tușa Ioana ținea aurul in batistă,si-i spunea Getei,floarea bunicii,ăsta e aurul tău,cand vine Tornelia,i-l dau ei,și-l descanta,neinteles:"Aur,aur,si cercei/Iti dau fata daca vrei". Tusa Ioana murise cu trei luni inainte de-a veni Cornelia..Ica,matusa Getei,cea care o ingrijea pe matusa si pe mosu ,luase aurul si nu i l-a dat niciodată nepoatei.Niciodată..Intr-o iarna grea,cu zăpada de peste 2m,Ica era pe la Vălcea,pe la Geta..Trebuia să se intoarcă la Sighisoara..Geta a luat-o prin nămetii de pe Valea Oltului,cu viteza de sprint si fuleu si a intrebat-o despre aur ..N-au mai vorbit ani de zile,aproape toată viața..Cand să treacă dincolo,Ica a vrut să lase casa,nepotului ei vitreg..N-a mai apucat..Vitregul(Dumnezeu nu s-a nascut intotdeauna in exil,oricum nu ațipeste decat rareori ) n-a ajuns de la cărciumă, la notar.
Mai tărziu,cănd se întampla ceva rău in casă,Tornelia se așeza pe scăunel si citea din cărtile ei de rugăciuni zile intregi si se găndea la pedeapsa lui Dumnezeu..
Cand groful rosu venea prin oras,la vila de pe Vartej,chema cățiva dintre funcționari să joace poker.Nănutu cănta romanțe, ungurește si romănește,povestea direct despre Oarba de Mureș,Neagoe despre legi si Memorandum,Lototki, batranul, despre macelul din Est,Kenosi despre cum se cresc nutriile..
Torneliei ii furasera banii din casa de la magazinul din centru,unde era sef..Incepuseră răzbunările,dupa anii,1955,1956.. I-au dat condamnare pe viată..Inșelase partidul.Krover era seful ei.Cand a plecat din oras spre hududoiul de sub cetate ,unde nebunii orasului își împărțeau pomana,cu inteligenții aceia, care il interpretau pe Vîsoski: Lovoski si Iovaskis,(pe tatal lui Lovoski,venit din Basarabia ,Nanutu l-a ajutat,i-a dat locuintă,de la spatiu locativ ,ceea ce bătranul Lovoski povestea des.Lovoski ,cel tănar,a scris o teza de doctorat despre cenzură,a iubit-o toată viata pe I.,dispărută în geamurile din vitrina orașului T.,fugind de la azilul orașului,unde fusese internată,să-l caute pe A-erau cea mai straniu,apolinic,structurata pereche,de pe platoul de la Lipova,unde Dan făcuse armata -copilul ei,superbul aitist cu părul cărlionti,si cu accidentul cerebral,făptuit, la el,pentru care Dan Lovoski si-a văndut casa,să-l caute prin spitalele lumii,s-a așezat sub nucul din fundul gradinii,pe care l-a păstrat din cea mai normală casă,construită de cel mai harnic tehnician agronom,comunist,tatal lui), s -a mărturisit:
Tornelia n-a fost vinovată..Toată viata, mama soacră,cănd se găndea la soroc, amintea asta..Krover a recunoscut că n-am fost vinovată..
Pe mama soacră a salvat-o tanti Viorica,cu ochii ei albastri,mari ,tociti,apoi, de vreme,de firele de borangic de la Tărnava,unde țesea modele...Isi făcea semnul crucii si spunea "Ticălosul",arde l-ar focul,fără să continue altceva..Tanti Viorica era elevă ,la aceeași Scoală de meserii,unde fusese si Tornelia..O trimiseseră în casa grofului să aranjeze masa..A văzut-o plăngănd,a întrebat-o ce s-a întamplat,tanti Viorica a căzut în genunchi si i-a spus..
Avocatul n-a făcut ce-a făcut filosoful cu iubita lui studentă..Nu i-a dat șansa la eternitatea poveștii de dragoste intr-o familie..Atunci,onoarea era onoare,nu se postmodernise..Tornelia a primit trei ani..
Tornelia a trecut dincolo de cateva luni..A facut din nou infarct..Abia mai ducea o propozitie ..La Sighisoara,unde rămăsese căteva luni,în casa ei(doua camere) si vila noastra..Infarctul s-a repetat..La spital îsi imblănzea frica de-o viata si vorbea..Domnu doctor cheliosu,mie să nu-mi mai spui cum mă simt,dacă mă simt mai bine..Eu mă simteam mai bine,pănă să vin la tine..
Mergea greu,exersa căte o frază pentru a incepe din nou să vorbească.Ieșea pe hol,să o astepte pe Geta ,venind de la școala..Se apleca ,căt mai putea,din slăbiciunea trupului si puterea sufletului,peste balustrada blocului să o vadă venind din hău..Dintr-o dată ,cănd suna telefonul,un singur telefon la care putea vorbi ,discuta natural,cu toată energia,energia stilistică..Se însufletea si spunea,Foarea mamii,floarea mamii,ca altădată soacra ei,numai că nu cu soacra ei discuta.I-a scapat telefonul,intr-un tarziu ,si a început să-l certe,aproape inecat, pe singurul , care putea fi certat..Dacă altădată tatal ei il certa pe imparatul,pentru ea,Tornelia il certa pe celalalt Împarat,singurul,nu pentru ea,nu pentru Tărgsor,s-a împăcat si cu găndul despre cei de acolo,nu pentru Nănutu,care n-o lăsase înainte de-a fi arestată,o închisese în casă, să-și joace numerele la loto,căstigătoare,după cum aflase a doua zi..Inainte de-a pleca la spital,Nănutu i-a sărutat măna,nu s-a mai întors..Ea i-a spus in gănd,ah,Nănuțe, ochii mei verzi..Supărată era, fiindcă băiatul cu zulufi nu-i putea spune, n-avea cum, despre care repeta mereu că nu-l puteai întălni, nici dacă mergeai in sandale,ce fac cele trei perechi de albastru-verde,prea des si prea mult albastru verde,în neamul lor,si atunci nu se știe cănd cerul lovește stăncile înalte..
A mai urmat un infarct si a trebuit pusă în pemperși,a strigat ,eu nu trăiesc așa,și -a pus mana sub cap ,s-a întors,și, cu grijile, pe care le lăsa,cu cealalta mănă,întoarsă tot pe sub cap ,mi-a făcut semnul: La revedere ..Căteva zile n-a băut decăt apă..

Arun Cotruș

Pe pustă Arun Cotruș

Plâng vânturile...
Mânjii se joaca si necheaza,
Si pusta-ntreaga plânge în dulcea dupa-amiaza,
Iar iepele robuste
Pasc lenese-n racoarea nemarginitei puste...
Trec lenese în soare, cu pasi marunti, superbi,
Si din belsugul verde al fragedelor ierbi,
Brusc capetele mândre si le ridica arare,
Ca niste voluptoase femei de vita mare...

Prin pulberea solara, ca subt vrajite pânze,
Neastâmparate-alearga stralucitoare mânze...
Salbatice, aprinse, capricioase mânze...

Le-mbata zarea alba si vântu-atâtator...
Zefiri rasfata coama pe gâturile lor,
Le umplu de fior...
Si ele-alearga-alearga
Si se opresc apoi,
Pentru-a porni din nou, cu pasi tot mai vioi...
În carnea-nfloritoare, porniri nebune ard
Si ca fardate straniu c-un nestatornic fard

Lucesc în ceasul astor însângerari solare...
Pe pusta necuprinsa, cu iarba grasa, -nalta,
Alearga furtunatic,
Alearga mânze una mai mândra ca cealalta...
Se-ntorc si pleaca iarasi în salturi tot mai vii..
Parc-au scapat din stranii, nomade herghelii...
Din când în când în fata-mi s-opresc...
Si – majestoase,
Dulci, ma privesc asemeni femeilor frumoase...
Si-uimit ramân cuprins de-o-nfiorare veche,
Ca-n fata unor vii statui fara pereche...

August anina-n coame multicolore jerbe,
Iar vântu-atâta pofte în mânzele superbe.

Ion Iuga

Vin voievozii

Pe cai mărunţi

urcă zilele-n munţi

pe şei de piatră femei transparente

de dragoste -

pe ele mâna coboară

luminişuri de lumină

pe cupola scripturilor din Peri

la Apşa să se întoarcă voievozii

să-şi caute opincile de fier

plâng femeile transparente -

la Apşa leagănul

prins la grindă cu timpul grăieşte

săbiile izvoarelor latine

ascultaţi-le-n păduri

vin voievozii în opinci

vin cu mii de ţintirime

peste Iza

munţi biserici şi mulţime.

Doina Boriceanu

ei se iubeau

     ei se iubeau

Mergeau ținându-se de mână,

Când dădeau de apa din fântână,

O sorbeau ca pe-o vină.

Atingerile timpului în clipă

Se așezau în glastre

Și înfloreau flori-aripă

Ce dădeau să zboare.

La poartă de ajungeau,

Se-mbrățișau în noapte

Dar trecătorii nu-i zăreau

În întuneric, frunze-și dau coate.

Târând o raniță și mitraliera

El a pornit-o într-un fel

Pe jos răzbiul să-l încerce.

Cine-l voia atât de efemer?

Și în privirile de-o poartă

Se mai țesea un chip de fată

O umbră se lăsa pe seară

Vânt în fiori scăpând pe stradă.

Dar poarta bocăne pustie

El a venit să o găsească,

Iar fata a  cerut chirie

Și a plecat în lumea largă.

S-ar pune-n prag să o aștepte

Dar i-e foame, e rebegit,

Îl doare ciotul, piciorul îi lipsește

Și fata are un alt iubit!

 

Alexia Ema Ema

to

Testament

bărbate, eu mă duc de-acum

simt degetele reci ale nopții cum m-apasă pe piept

aprinde o lumânare și pune-mi pe pernă o cruce

nu chema popa, vine el oricum când m-oi duce

să ai tu grijă de toate așa cum e cinstit și e drept

adună copiii și nepoții, cheamă-i acasă

adună puii în camera bună față în față la masă

să nu-ți tremure vocea, voi fi lăngă tine

să le facem pe toate așa cum e bine

puii mamii, i-am legănat, i-am crescut

i-am văzut rând pe rând cum se duc

cu voce înaltă să-i chemi, să se adune

din toate colțurile lumii, încă o dată acasă

în odaia cu mobilă veche de nuc

toate sunt ale lor, animalele, pământul, casa

poiana cu flori de sub deal, izvorul din stâncă

stupii și grădina cu flori, fântâna adâncă

și dacă nu le-or vrea, bărbate, să ne așeze

în iarbă pe noi, iar apoi, când pleacă

să lase poarta deschisă

să dăm totul pădurii înapoi

Olga Alexandra Diaconu

MÂNA NEVĂZUTĂ

Mâna nevăzută
ce ne trage-n vremuri
unde mă va duce
când mă voi opri?…
Au de câte veacuri
mă rotesc întruna?…
Ştie oarecine
cât mă voi roti?…

Două mii de secoli
două mii de clipe –
secolii în clipe
clipele în veac
Au cine mai ştie
tinerii de-s tineri –
suflete bătrâne
nu le vin de hac?…

Pe a apei faţă
stelele-făclie
numără în noapte
câte gânduri zac
câte lumi înoată în adânc uitate
dintr-un veac în veac.

Lora Levitchi

VESNICIA PRIN IUBIRE,

"- Iubita mea, ai sigilat al nost prim fermecat sarut, cu sange-n purpuri ca rubinul,
Ce tie ti s-a scurs de pe a ta frunte acoperita-n rani, direct pe buzele-ti carnoase,
Si le-am atins infiorat cu-a mele buze, eu, nestiind pana atunci a lor balsam,
Aceste frage dulci imi sunt comoara de erotism si de placere,
Ce le marturisesc smerit eu tie, acum si stiu ca-i cu pacat, ma iarta,
Eu rau nu am sa-ti fac ci dimpotriva, vreau sa te ocrotesc,
Caci tu, ca om, esti ca si columna lui Traian, o epopee de curaj dar si durere!

Este o noapte far de stele, in care luna, marsaluieste pe o orbita perfecta, calculata,
Maiestuasa umple imprejur, cu lumina, bolta intunecata,
Si treaza sta, ca-n fieste noapte, de veghe noua ca un sfetnic si prieten bun,
Sus pe o bolta a cerului cobalt violaceu, si implinita in rotunjimea sa, profunda ,
Eu melancolic in suflet ascult cum ploaia canta in picuri grei pe geam,
Un cant al recviemului iubirii pentru tine,
Ce are taria si puritatea unui diamant,
Aceasta dragoste -i deosebita de pamantestile, efemere placeri.
Ce incarcata-mi sufletul si ma facu sa-mbatranesc mai mult cu-n an.

Te simt atat de distinsa invaluita in misterul noptii, o, tu, stapana a inimii mele,
Acoperita-n mantia burgund ce am tinut-o in ranita, mereu aproape, langa mine
Mi-a fost loiala pe ale campurilor batalii,
si m-a insotit far sa cragneasca, supusa si tacuta,
Cand pat aveam pamantul, iar perna de-obicei era vreun bolovan!

Si-acuma eu, cel curajos, ce neinfricat tinusem piept la atatea lupte grele,
Stau in uimire si totalmente dezarmat,
Ca sa te-admir pe tine, o, inger de lumina, contopit in durere, ce prada ai cazut,
La fiarele ce far de mila te-au sacrificat doar pentru a lor placere.

Raman asa trecut de toti fiorii cand drept eu stau in fata ta,
Si te-am privit si m-ai privit,
A ta rapitoare frumusete din cap pana- n picioare, m-a cutremurat!
Caci ai trecut ca fulgerul cu privirea-ti cea mai profunda,
cat un vazduh intreg, direct prin mine
Si inima ca un vasal loial mi te-a recunoscut stapana a intimelor trairi ale mele,
te-a cunoscut si de -indata ti-a ingenunchiat,
1001 nopti impreuna in clipe de sinceritate,
Ce parca au durat ba o minuta, ba o eternitate,
Iar totul parca-ntr-o secunda sters imprejur a fost,
Iar ale noastre vieti luara deodata,
o noua turnura de a ne uita cu alti ochi,
la a nostra inconjuratoare duala realitate!
Iar cei ce pana acuma fara mila, aripile iti taiara,
N-au mai contat, si- n neguri dense parca s-au pierdut,
facand din haurile inimilor lor in care initial te azvarlisera,
Cosmarul vietii lor si destinatia propriilor inchisori!

Nici proprietati si nici palate, n-au mai contat,
Neintrecuta in valoare e dragostea ta,
Ce pentru mine, este un pasaport spre nemurire,
In numele lui D-zeu, vino, te rog, la mine,
Caci daca nu, va trece inca o viata pan ce ne vom reintalni!"

"- Iubitul meu, hai, urca in sa si alearga pe calul tau cel mai destoinic de razboi,
lasand in urma campul de lupta ce mi te aduce la mine, prin suierat de gloante
Eu iti incredintez acest scump trandafir inrosit al inimii mele,
Are petalele patate-n sange de cei ce miseleste mi-au vanat al meu trup si suflet,
In racla rece, doi metrii sub pamant ei vrura cat mai grabnic sa ma puna,
Nu inceta, te rog, in a-ti urma a ta stea care mi te va aduce direct la mine,
Si-om fi uniti in drum spre vesnicie,

Eu voi fi mana ce te va purta in lumi de vis a amorului divin!
Tu, vei fi mana ce acum ma salti de jos,
asa cum mainile aceluiasi trup se regasesc mereu in impreunare,
Asa si noi ne vom regasi de oriunde vom fi mereu impreuna,
Si-n rugaciune catre D-zeu ne vom smeri in fatza lui,
Ca sa ne crute destinele macar de asta data,
Sa faca loc si noua la aceasta dragoste divina,
Trei picaturi de sange de pe-a mea frunte s-au prelins in pocalu-ti plin cu vin,
Cuprins de puterea acestuia tu ai muscat in alint, in carnea-mi,
Si-ai mers pe-al meu grumaz tot mai in jos,
Caci ti-ai propus ca sa culegi din laurii cuprinsi de al placerii dulce suspin,
al bogatiei mele de sani albi ca si laptele,
rostololiti din altruism fata de tine, pe ast' baldachin,

Am devenit doar adiere, sunt unduirea gandului tau,
Si stiu ca ai sa cotropesti tot ce vei intalni,
Si ochii, gura, sanii, abdomenul, si ale mele coapse,
picioarele si gleznele-mi ascunse mestesugit ce mi-ai marturisit ca le-ai dori,
Sunt daruite doar tie, iubit al meu,cu generozitate,
Ca ai respect pentru ce-i sacru si ce-i sfant!

Si-am inflorit femeie, din catifele rosii ca purpura,
Din trandafirul inimii mele sfasiate in mii de petale parfumate,
Ai pus opreliste a mele oarbe suferinte si te-am invaluit in balsamul placerii de-a iubi,
Si a simti cum iar iti curge in vene fiorul dragostei adevarate, tu, crai al inimii mele,
Timizi noi am intrat pe un teritoriu unde minte-ai mica in fatza simtului placerii ce ne-nvalui.
Multimi de ingeri vin si ne inconjoara,
Dragostea majestica alunga intunericul trecutului incarcat de suferinta,
Fa-ti drum acuma catre mine si zboara ca un vultur pe deasupra capului meu,
Inlatura cu aripile molozul ce altii au turnat pe mine, in incercarea lor,
Cu scop demult gandit de-a ma duce la pierire,
Dragostea ta cu fluturi in stomac, cuprinde interiorul maruntaielor mele
Trece ca fulgerul prin vene si artere si-mi face sangele sa clocoteasca cu putere,

Cand dragoste vom face, va fi un sacru act,
Cel mai de pret cadou pur care poti sa il ai vreodata,
Sunt asa de mult indragostita de tine, Domn al meu,
Cu-aceasta dragoste ce-i ingereasca,
Vine sa ma ia si sa ma poarte pe taramuri, ce nu le-am mai vazut
Zbor libera cu sufletul, peste inaltimi cu tine,
Luam din nemurirea muntilor cu crestete in zapada,
Clipele trec ca si sunetele clapelor de pian ce le mangai in fatza ta,
Asezata pe scaunul din catifea de purpuri si acoperita doar de mantia ta,
Cea petrecuta prin razboi in care ai adus,
o mare de sufletele ce aspira si ele la mantuire inainte de a fi apus,
Te inlantuiesc in brate, te fac partas la freamatul inimii mele,
Curg picuri de sange din ea pe inima ta,
Eu am platit cumplit pentru actiuni ce vina n-am avut,
Doar ca sa las pe altii sa fie fericiti, iar eu cu sufletul in bucati de sfaramat,
Voi sta in nemiscare sa te astept pe tine cu intelepciunea,
Caci iubirea pura, in timpul lui D-zeu,
Este o poarta sigura catre eternitate!

"Elo Hi - Ofra Haza, Goran Bregović (The Entire Soul)" on YouTube

  

DE CE NOI?

De ce tu si de ce eu,
Findca asa vrea Dumnezeu,
E aceiasi intrebare ca pentru:
De ce cer si de ce soare,
De ce anii impreuna si mormani de saci de sare,
Amandoi, dimineata la trezire si~nainte de culcare,
La priveghi ori la serbare,
De ce prunc si de ce prunca,
De ce mama, de ce tata,
De ce ura si de ce dor,
De ce sot si de ce soata,
De ce om, de ce amant/a,
De ce zdup si de ce zdop
De ce fire rece ori calda
De ce alb si de ce negru
De ce foc si de ce apa
De ce nestiut ori celebru?
De ce aer, de ce pamant
De ce pagan, de ce sfant?
De ce flori si dulci petale,
De ce rasete~n sarbatori,
De ce nunti si veselie
De ce militari si dor de glie?!
De ce plug si de ce pamant,
De ce taran si legamant,
De ce cer si de ce nori,
De ce piscuri, de ce vulturi?!
De ce cranguri, de ce flori,
De ce paraie, de ce pietre,
De ce oceane albastre,
si vazduhuri de-alabaste?!
De ce val si de ce spuma,
De ce dealuri, munti si vai,
De ce mandrii~n joc flacai,
De ce roscove~n obraji codane,
Si apoi plans de fata mare,
De ce ras si de ce jelit?!
De ce vis frumos,
ori realitate de netrait?!
De ce ban si de ce omor,
De ce domn si slujitor,
De ce zarva, de ce dat din gura,
De ce bici si de ce urma,
De ce cazna, de ce semne,
De ce osteneala si sudoare
De ce pumn si oprimare?!
Comunism si~ntrainare
Divizare de ai tai, semeni,
Si un trai de subjugare?!
Socialism si egalizare,
Minti de oameni stralucite,
In formol, in mici borcane,
a lor soarte pecetluite!
Capitalism si racolare,
A sufletului pentru bani,
Subjugat pe de~ntregul,
Capul plecat, la corporatii
Ce pe om nu dau 2 bani?!
Toti s-amesteca-mpreuna
Intr-o supa in oala vietii,
Oameni cuminti cu golani,
Oameni mici, cu oameni mari
Nimeni nu mai e ce pare,
Nimic nu mai ce-a fost
Totul este o intrebare:
De ce bun si bun de prost?
De ce sange si oroare
De ce coruptie si misei
De ce crang si uscaturi,
Rauri far de pesti in ele?!
De ce bezna si~ai ei cerberi,
De ce ploaie, de ce vant,
De om si de ce ateu,
De ce om si de ce sfant?!
De ce Dumnezeu si de ce lumina
Toate~s date pentru tihna,
De trezire a sufletului
Si cumintire a Eu-lui,
De ce adevar in loc de minciuni,
De ce soare in loc de nori,
De ce maini de ajutorare,
Dacat trista insingurare?!
De ce cruce, de ce noi?!
Pentru c~ale sale brate,
Sa apara ca simbol,
In fatza acestei lumii,
Cere doi!

De Lora Levitchi, 29 Aprilie, 2019

ELLI KOKKINOU - Den Ginete.( traducere romana)

Liviu Ofileanu

LA MEZANIN

aici nu bate vântul, nu mi-e cald, nu mi-e frig.
chiar îmi priește aici,
refugiat cu zoloft în clinica underground
prizez făină atunci când nu mai pot.

dar nu e bine ca tutankamon să trăiască singur:
am desenat cu creta o fereastră,
apoi o ușă, o masă și un pat.
din căpețelul rămas am făcut o femeie grăsuță
alăptând un puradel.

am zis "bun" și mi-am pupat opera fericit.
știi cum e să cauți ochelarii prin casă
cu ochelarii pe nas -- parcă vezi obiectele
acoperite de o fină pânză de praf.
și-ntr-un târziu îi găsești la locu' lor:
norii cu forme preistorice au fost rufele pe sârmă,
movila cu îngeraș doar o carte deschisă
plină de grăsime și miros de fum.

am vrut să mai desenez câțiva trandafiri
lângă un maybach și-o amărâtă de vilă cu piscină
dar nu mai aveam cretă.
așa că am rămas săraci lipiți pământului,
doar cu mâinile pline de praf,
același praf alb din păr, claviculă și femur.

*

LA SFOARĂ

au fost atâția înaintea mea și s-au cărat.
unii aveau emoții și le tremura mistria
dar cei mai mulți nu erau atenți la sfoară.
toată viața am vrut să ridic un zid ca lumea,
secretu' e să-ntinzi bine sfoara și să te ții de sfoară.

zidul era precum pișatu' boului deși aveau dreptar,
așa că l-am întrebat pe șefu' dacă pot să-ncep altul
și a dat din cap -- dezleg sfoara, o întind bine și o leg,
iau un cui și răsucindu-l o încord ca pe strună,
închid ochiu' stâng și mă uit cu dreptu'.

șefu' pare absorbit de o discuție anostă
și când crede că nu îl văd belește ochii la noua lucrare.
se gândește că nu mă pricep,
El a dat gata zeci de case, biserici și spitale,
abia așteaptă să o dau de gard.

da' și Io mă fac că nu-l observ și scuip în palme.
înmoi bidineaua în apă, stropesc locul
și pun canciocu' de mortar pe linia noului zid,
apoi cărămizile una lângă alta
să atingă sfoara ca un sărut de fată mare.

am pus un rând, apoi încă unul și încă unul.
a venit, a tăcut și m-a trimis la secretară,
o blondă în rochie purpurie:
"cum l-ai convins? șefu' e teribil de pretențios".
zâmbeam simțind cum transpir: era primul meu zid.