DIN MAHABHARATA

 Rodica Anca

Om Gupta – Rodica Anca – Majestatea Sa Margareta – Dumitru Ichim – Doriana Boriceanu – Adrian Bucurescu – Șerban Foarță – Corina Dașoveanu – Vișan Dragoș – Jorj Maria – Ion Iancu Vale – Alexia Ema Ema – Carmen Seceră – Maria Udrea – Lora Levițchi -Emanuel Pătrăscioiu – Olga Alexandrescu Diaconu – Radu Aldulescu

 Respected Dr. George Anca Ji ,

Namaste!

After two successful international conferences on Ramayana, I am pleased to inform you that with Lord Ram’s infinite mercy, the third conference is planned on 21-22 December 2019 at Gujarat Vidyapith, Ahmedabad.  I take this opportunity to invite you to participate in this conference.

We request you to send a brief abstract of your paper (in about 100 words or less) to conference@ramacharit.org as soon as possible but certainly by 15th November.  For details on the abstract submission, please visit http://www.ramacharit.org/irc3/abstract.asp. The conference website www.ramacharit.org/irc3  has complete information on the conference. The links for previous conferences are http://www.ramacharit.org/conference/ and www.ramacharit.org/irc2.

The papers can be presented in Hindi, Gujarati or English.

Papers can be on any topic related with Ramayana. A complete paper is desirable, but not required. All complete papers will be considered for publication in RamQuest (English magazine) and राम जिज्ञासा (हिंदी पत्रिका).

I also request you to forward this mail to as many of your contacts who may possibly be interested in this conference. Should you have any question, please feel free to contact me by email conference@ramacharit.org or WhatsApp message 17134717822 (this is my US number).

Thank and you and Ram Ji willing I will see you in Ahmedabad.

Ram Ram.

Om Gupta

RODICA  ANCA

Din Mahabharata

VIZITA LUI NARADA LA INDRAPRASTHA

Intr-o zi Sfantul Narada a venit la curtea lui Yudhishthira. A fost primit cu mult respect de catre fratii Pandava si Draupadi. El auzise despre palatul Maia si a venit sa-i vada.Yudhishthira a fost foarte bucuros sa i-l arate, nerabdator ca un copil sa-si expuna o jucarie noua. Narada a privit sala si a aprobat-o cu entuziasm. Apoi s-au intors in incaperea in care sezusera la inceput. Dupa catva timp petrecut in convorbiri despre lucruri fara importanta, Yudhishthira a spus: “Stapanul meu, ai calatorit in toate cele trei lumi. Trebuie ca ai vazut multe palate frumoase ca acesta pe care-l am eu. Poti sa-mi povestesti despre ele?” Narada a zambit si i-a raspuns: “Sigur ca am vazut palate asemanatoare in celelalte lumi. O sa-ti povestesc despre ele. Dar da-mi voie sa te asigur ca palatut tau este cel mai frumos de pe suprafata acestui pamant. Nu are rival. Iti voi descrie maretele sali ale lui Yama, Varuna, Indra, Rudra si Brahma. Acestea sunt cele mai minunate palate pe care le-am vazut.”

Narada le-a povestit despre perfectiunea locurilor acelora. L-a vorbit intai despre palatul lui Indra. i-a spus lui Yudhishthira ca marele rege Harischandra, din semintia soarelui, imparte tronul cu Indra. A continuat descriind celelalte curti. Cand a ajuns la curtea lui Yama, Narada lea povestit despre multi regi ai pamantului care se aflau acum in palatul lui Yama. Era o lista lunga, incepand ce Yayati si Nahusha, iar la sfarsitul ei veneau numele ultimilor regi din casa Kuru, ultimii dintre ei fiind Santanu si Pandu.

Apoi Narada le-a descris curtile lui Varuna si Kubera, ajungand cu povestirea la sfarsit.

O vreme Yudhishthira a ramas tacut. Narada il astepta sa vorbeasca.  “Doamne al meu, am ascultat atent tot ce ai povestit. Am observat un lucru: cei mai multi dintre regii care erau stapanii acestui pamant se afla in palatul lui Yama si nu, asa cum am crezut in toti acesti ani, in cel al lui Indra. Si am mai observat ceva: ai spus ca prieten cu indra, de fapt tovarasul lui pe tron, este marele Harischandra, rege din rasa solara. Doamne, ce fapte bune a facut acesta, pe care tatal meu nu le-a indeplinit? De ce sa aiba el onoarea de a imparti tronul cu Indra? Tatal meu a fost cel mai pur dintre oameni. Niciodata nu a spus o vorba neadevarata. A fost un sfant printre oameni. Vreau sa-mi spui care este ratiunea?” Narada, care venise la Yudhishthira chiar pentru asta, a zis: “ Sigur ca iti voi spune. Marele Harischandra din rasa solara, era fiul lui Trisanku, favoritul lui Viswamitra. Harischandra a fost un imparat puternic. El a cucerit toate imparatiile de pe pamant si a indeplinit sacrificiul numit Rajasuya. Din aceasta cauza a fost ales sa imparta tronul cu insusi Indra. Regele care indeplineste Rajasuya se distinge ca unul aparte. L-am intalnit pe tatal tau. Mi-a spus: “Fiii mei suntacum puternici pe pamant. Daca Yudhishthira  savarseste Rajasuya, eu pot merge in imparatia lui Indra. La fel si tatal meu Santanu.” Aceasta a fost vointa tatalui tau. Yudhishthira, impreuna cu cei patru frati ai tai, care sa te ajute, si cu Krishna de partea ta, iti va fi usor sa indeplineste Rajasuya. Poti cuceri intreaga lume. Tatal tau, stramosii tai, Santanu si fiii lui, vor putea intra, datorita tie, in palatul lui Indra. Nu este o treaba usoara, stiu. Sacrificiul va fi indeplinit cu mare dificultate. Dar daca exista cineva capabil sa-l savarseasca, acela esti tu si numai tu.

D O R I  N T A   L U I    Y U D H I S H T H I  R A

De la venirea lui Narada Yudhishthira era  adesea cufundat in ganduri. Pana acum viata Pandavilor a fost plina de pace. Yudhishthira nu a fost niciodata un avar. Fiii lui Panda erau multumiti cu partea lor din stravechiul imperiu Kuru. Nedreptatea  ce le-a fost facuta de catre cei din neamul Kaurava i-a mai framantat din cand in cand, dar ei erau oameni buni. Nu era in firea lui Yudhishthira sa dea atentie necazurilor. Era fericit cu pamantul pe care i-l daduse unchiul sau. Voise sa evite certurile, asa ca acceptase acest pamant sterp. Multumita lui Krishna, acesta a devenit manos. Indra a facut-o pentru ei, iar ei au numit locul acesta Indraprastha. Erau fericiti si multumiti. Palatul, un dar de la Maya,  era un mare izvor de bucurie pentru Yudhishthira. Acum ducea o viata linistita. In acest lac calm Narada a aruncat piatra din proverb si a pus valurile im miscare. Ganduri de cucerire, pana acum straine de mintea lui Yudhishthira au inceput sa apara in fiecare zi. Faptul ca tatal sau ii ceruse sa indeplineasca Rajasuya era de ajuns pentru acest rege iubitor de pace sa se gandeasca la cuceriri.

El a supus problema pentru discutie in consiliul palatului.Fiecare s-a dovedit entuziast asupra acestui subiect .

Yudhishthira a trimis dupa Krishna, invatatorul si prietenul lor. El trebuia sa fie consultat inainte de a se lua orice decizie. Mesagerul s-a dus la Dwaraka, s-a anuntat la Krishna si a spus: “Yudhishthira  te vrea in Indraprastha, are nevoie de tine acolo.” Krishna si-a luat invoire de la Balarama si de la ceilalti si s-a grabit catre Indraprastha. Yudhishthira l-a primit cu bratele deschise. Krishna se simtea ca in mijlocul fratilor sai, atat de calduroasa a fost primirea ce i s-a  facut. Dupa ce s-a odihnit o vreme, s-a dus in sala in care il astepta Yudhishthira.

Yudhishthira a abordat subiectul care-l framante zi si noapte. i-a spus lui Krishna despre vizita lui Narada si despre dorinta tatalui sau Pandu. Dupa ce i-a  povestit  totul in amanunt, Yudhishthira a spus: “Krishna, tu esti adevaratul prieten si binefacato al meu. Ceilalti sunt foarte optimisti. Poate ca ei zic asa, doar ca sa-mi faca mie placere. Nu stiu. Dar tu nu esti ca ei, tu imi vei spune adevarul. Tu nu poti fi cuprins cde dorinte si atasari, tu poti vedea totul in lumina clara si alba a adevarului si tocmai adevarul este ceea ce vreau eu sa cunosc. Te rog, sfatuieste-ma! Sunt total derutat.”

Krishna a privit citeva clipe serios, in tacere. Apoi a inceput sa enumere puterile tuturor razboinicilor: “ Eu nu ma tem de altii. Dar exista un rege numit Jarasandha, ai auzit de el. Va fi cel mai dificil adversar pe care trebuie sa-l infrangi si n-o sa fie usor de loc. Prietenul sau bun este Sisupala, fiul lui Damaghosha. Mai este si Dantavaktra, aliat al lui Jarasandha. Bhagadatta, Rukmi, fiul lui Bheeshmaka si Paundraka Vasudeva, toti aliati ai lui Jarasandha. Are prieteni in toate cele patru zari. Intamplator, Jarasandha este un dusman cu juramant al Casei Vrishni. Kamsa, unchiul meu , a fost ucis de catre mine, dupa cum stii. El era ginerele lui Jarasandha, care ma uraste inca de atunci. N-am fost capabili sa-l omoram. S-a luptat cu noi de optsprezece ori. L-am infruntat, dar n-am putut niciodata sa-l infrangem. De fapt, incepusem sa ne temem de atacurile lui constante. Din aceasta cauza am  parasit orasul Mathura si am construit Dwaraka.

Aici, aparati de muntele Raivataka, pe de o parte, si de mare, de cealalalta, ne-am simtit in siguranta fata de Jarasandha si atacurile sale. Muntele sau, Girivraja, este la  o suta de yojanas ( 800 mile ) departare de muntele nostru, Raivataka. Vazandu-ne asezati in Dwaraka, omul acesta si-a aruncat buzduganul catre orasul nostru cu atata forta, ca a zburat o distanta de nouazeci si noua de yojanas si s-a infipt in pamant. De atunci nu ne-a mai suparat deloc.

Yudhishthira, ti-am spus numele regilor care ii sunt sigur prieteni. O sa-ti vorbesc acum despre altii care s-ar putea sa-i fie prieteni. Sa luam in calcul pe Duryodhana, preaiubitul tau var.Nu crezi ca, firesc, va sta de partea lui Jarasandha imediat ce va afla ca iti este dusman? Asta inseamna ca toata oastea Kaurava, cu Bheeshma,Drona si Kripa vor trebui sa-l sprijine tot pe el. Chiar daca cei mai varstnici ezita sa lupte cu tine datorita dragostei ce-ti poarta, ce zici de Radheia? Acesta abia asteapta o ocazie de a lupta cu Arjuna, de a-l distruge si astfel sa ii faca o placere prietenului sau. Radheia are in posesie toate armele divine pe care le-a obtiniu de la Bhargava. El este in stare sa-l invinga chiar si pe Jarasandha, caruia ii este superior.

Cu o astfel de echipa formidabila de dusmani, nu ai absolut nici o sansa sa indeplinesti Rajasuya. Jarasandha a capturat nouazeci si opt de regi si ii tine prizonieri. Are intentia de a face un sacrificiu de capete regale catre zeul Sankara. Omul este nebun. Insa este prea puternic pentru a fi trecut cu vederea sau pentru a fi infrant. Cat timp Jarasandha este viu, sperantele tale de a savarsi Rajasuya sunt foarte slabe. Daca, cumva, reusim sa-l omoram, atunci n-ai de ce te mai teme. Vazandu-l mort, ceilalti regi n-or sa mai aiba curajul sa va infrunte, pe tine si fratii tai.Asta este parerea mea ferma. Gandeste-te la un mod de a-l ucide pe Jarasandha, restul este usor.

Yudhishthira a renuntat la ideeia de a indeplini Rajasuya. Nu mai era pentru aceasta. El a spus: “Krishna, nimeni altcineva nu este capabil de a axplica faptele atat de clar.Nimeni altcineva nu-mi poate da un sfat atat de bun. Iti multumesc. Nu sunt pentru aceste cuceriri. Gandeste-te la vietile marilor imparati care au carmuit aceasta lume. Cei care au fost cu adevarat mari, au fost regii iubitori de pace. Vad ca politica pacii este cel mai placut lucru in lume. Renunt la aceasta idee. Hai sa traim in pace.” Dar  Bheema nu a fost de aceeasi parere: “Dragul meu frate, a spus el, orice mare

incercare va parea grea la inceput. Dar asta nu ar trebui sa ne tempereze spiritele sau entuziasmul. Ceea ce nu poate fi atins prin forta, poate fi indeplinit prin intelepciune. Cu dargul si iubitul Krishna care sa descopere cai si mijloace, co Arjuna al meu care sa ma sustina, cred ca voi fi in stare sa-l ucid pe Jarasandha. Toti trei impreuna putem sa izbutim. Cand il avem pe Krishna de partea noastra nu cred ca trebuie sa ne gandim la infrangere. Esti prea neincrezator. O sa ne fie usor sa-l ucidem pe Jarasandha.”

Krishna spuse: ”Nu,  Bheema. Nu este asa de usor cum crezi. Jarasandha este un mare devotat al lui Sankara. El este favorizat de zeu. Deasemeni este un om foarte drept si generos.  Dar, in afara de a indeplini Rajasuya, ucgandu-l, vei salva vietile regilor captivi caru sunt destinati sacrificiilor catre Rudra. Merita sa chibzuim la asta.” Yudhishthira a refuzat sa sprijine ideea. El a spus: “Nu, Bheema si Arjuna sunt cei doi ochi ai mei, iar tu, Krishna, esti mintea mea. Daca va pierd pe toti trei la ce ar mai folosi sa traiesc? Cred ca cel mai intelept ar fi sa renuntam total la idee.” Arjuna spuse: “Frate, de ca ar trebui sa te temi? Suntem nascuti dintr-o rasa de Kshatriyas. Noi suntem razboinici. Suntem familiarizati cu arta de a lupta. Deasemeni, am invatat sa folosim armele divine. Niciodata nu ne-am abatut de la calea Dharmei. Jarasandha aste puternic, fara indoiala. Dar nu este un rege drept. Un rege care isi foloseste puterea pentru a persecuta alti regi mai slabi, nu este pe placul zeilor. Asa simt eu. Toata aceasta indemanare devine de prisos daca el nu este drept. Nu e greu sa distrugi un astfel de om. Dumnezeu il va sprijini pe omul care are Dharma de partea sa. Este datoria noastra sa il distrugem pe Jarasandha si sa scapam lumea de un monstru puternic. Suntem siguri de succes in incercarea  noastra. Trimite-ne pe toti trei la Magadha. Dupa uciderea lui Jarasandha, noi, toti patru, ne vom duce in cele patru zari si vom cuceri intreaga lume pe care o vom asterne la picioarele tale.”

Krishna a apreciat cuvantarile entuziaste ale lui Bheema si arjuna. El a spus: “Bheema si Arjuna vorbesc intr-o maniera potrivita fiilor unui mare razboinic. Yudhishthira, noi traim in aceasta lume, dar numai pentru scurt timp. Moartea ameninta intotdeauna. Poate veni in plina zi sau in toiul noptii. Daca cineva nu lupta, nu inseamna ca ii este garantata nemurirea. In scurta sa viata omul trebuie sa se decida repede, in cursul actiunii. Nu exista timp pentru a ezita, pentru a judeca pro si contra. Nu exista timp pentru despicarea firului in patru. Trebuie sa ne hotaram repede. Yudhishthira, trebuie  sa incercam sa-l intalnim pe Jarasandha si sa ne luptam cu el. O sa incercam sa ajungem in tara inamicului si sa-l provocam la lupta. O sa intram neinvitati in casa sa. Vom incerca sa ne realizam ambitia. Daca va fi sa castigam, tu vei fi stapanul acestui pamant. Daca nu reusim, ei bine, atunci vom ajunge in cerurile celor morti in lupta. In orice caz, rusinea nu va pata numele noastre.” Yudhishthira a spus: “Krishna, povesteste-mi mai multe despre Jarasandha. Ce il face atat de mare, incat este in stare sa te invinga pe tine? Cum sa face ca n-a fost distrus ca un fluture care flirteaza cu flacara, cand s-a apropiat de tine? Nu pot intelege de loc cum se face ca tu nu ai fost in stare  sa-l invingi.” Krishna le-a spus povestea vietii lui Jarasandha.

J A R A S A N D H A

A fost odata un imparat a carui imparatie se numea Magadha. Numele sau era Brihadratha. El era inzestrat cu tot ce-si putea dori un razboinic. Capitala sa se afla la poalele muntelui Girivraja. Era un om foarte drept. Faima sa se raspandise pretutindeni in lume, precum razele soarelui invaluind pamantul. S-a insurat cu printesele din Kasi, care erau gemene. Singura durere in viata regelui era aceea ca nu avea un fiu care sa-l mosteneasca. Tot mai dezamagit de viata, a plecat in padure impreuna cu nevestele sale. Acolo traia un pustnic sfant, numit Chandakausika, in fata carui s-a aplecat cu veneratie. Impresionat de credinta lui, Rishi l-a intrebat ce l-a facut sa renunte la lume la o varsta atat de tanara. Regele i-a spus. Pustnicului i s-a facut mila de el. Din pomul de mango sub care era asezat, un fruct a cazut in poala sa. Luand fructul in mainile sale Chandakausika a spus: “Acest fruct, cand va fi mancat de sotia ta, iti va da un fiu. Nu mai sta in padure. Du-te inapoi in imparatia ta si carmuieste-o cu dreptate.”

Imparatu a taiat fructul in doua si l-a dat celor doua sotii. Cand a venit sorocul, fiecare a nascut cate o jumatate de copil. Tot palatul a fost inspaimantat de monstrii care se nascusera. Doica a infasurat fiecare jumatate de copil si a aruncat cele doua legaturi in afara portilor orasului. In acea noapte o demonita, pe nume Jara, cautand cate ceva de mancare, a dat peste cele doua bucati de copil. Surprinsa de norocul ei se bucura la gandul de a manca delicata carne de om pe care o gasise. Pe cand cara cele doua bucati, s-a intamplat ca le-a asezat impreuna. Atunci s-a petrecut o minune. Corpul, acum intreg, a prins viata. Vazand asta, Jara a fost uimita, si n-a avut inima sa ucida copilul. L-a dus la rege, spunand: ”Iata fiiul tau.” Si i-a povestit tot ce se petrecuse. Regele a fost atat de fericit si atat de incantat de ea, incat a numit copilul Jarasandha, deoarece a fost lipit de catre Jara. Sfantul Chandakausika a venit la imparat si i-a dezvaluit ca fiiul sau avea puteri divine, ca nu putea fi ucis de nici un om, ca va fi adoratorul favorit al zeului Sankara.

Krishna a spus: “Se spune ca Jarasantha l-a vazut pe Stapanul Tuturor in persoana. Cine ar fi in stare sa invinga un om atat de daruit.

Yudhishthira a ramas tacut. Krishna a continuat: “Ti-am spus despre buzduganul care a fost aruncat asupra noastra din varful muntelui Girivraja. Trebuie sa-ti spun ca in acest buzdugan sta puterea lui. El a incercat sa il traga afara din pamant, dar n-a putut. Fara buzdugan Jarasandha este vulnerabil. Nu mai este invincibil, cum era odata. Acum putem lupta cu el.”

Yudhishthira nu era pentru lupta. Dar Bheema si Arjuna erau foarte hotarati sa se bata. Atunci Krishna a zis: “Armata lui este imposibil de invins. Nici macar Indra, cu oastea lui cereasca nu-l poate infrange. Dar simt ca in lupta corp la corp, Bheema al nostru poate sa-l ucida. Trimite-ne pe noi trei, Yudhishthira. Asa cum spune Bheema o sa ne unim puterile si o sa gasim noi un plan. Poti sa-ti trimiti fratii cu mine. O sa am grija de ei. Sunt sigur ca ne vom intoarce victoriosi.”

In cele din urma, Yudhishthira a fost induplecat sa accepte planul. Krishna, Bheema si Arjuna au pornit catre marele imperiu Magadha. Ei au traversat raul Sarayu si apoi raul pe nume Gandaki. De aici s-au indreptat spre Mithila. Trecand granita tinutului Mithila, au luat-o catre Magadha. Au ajuns la malurile fuluviului Gange, pe care l-au trecut. Acum puteau zari in departare muntele Gilivraja. Curand au ajuns in capitala. Aici au vazut un templu imens dedicat zeului Sankara, carui i s-au inchinat. Aici ei si-au pus haine de snataka. Snataka este cel care tocmai si-a incheiat educatia. El nu mai este un brahmacharia, dar nici nu este un grihastha inca.

De cum au intrat cei trei in oras, au inceput sa apara semne rele, care prevesteau nenorocire pentru rege. Krishna, Bheema si Arjuna au patruns in oras imbracati in haine vesele, cu ghirlande de flori in jurul gatului si cu trupurile parfumate cu pasta de santal. Strainii creeau senzatie prin imbracamintea si aparenta lor neobisnuite. Ei erau imbracati ca brahminii, dar aratau ca razboinicii. Cetatenii orasului erau nedumeriti de acesti straini care paseau precum leii.

Au intrat in palatul regelui sarind peste zid, nu pe poarta. Jarasandha era ocupat cu rugaciunile. Le-a trimis lapte si miere si le-a cerut sa astepte pana la miezul noptii, cand le va acorda audienta. Si au asteptat. A sosit miezul noptii. Jarasandha a venit la ei si I-a onorat. Apoi le-a spus: “Voi pareti a fi snatakas. Dar infatisarea voastra va dezminte. Folositi flori si parfumuri care nu-i sunt permise nici unui snataka. Ati intrat in palatul meu intr-o maniera neobisnuita. Prietenii intra pe poarta. Numai inamicii folosesc felul vostru de a intra. Deasemeni, mi s-a spus ca ati refuzat sa va impartasiti din laptele si mierea pe care vi le-am trimis. Oricine ati fi, sunteti bineveniti in orasul meu. Trebuie sa primiti macar acum onorurile cuvenite brahminilor. Dar daca sunteti sau nu brahmini, ramane de vazut. Eu cred ca sunteti razboinici. Umerii vostri sunt zgariati ca cei ai arcasilor. Cred ca v-ati deghizat, din cine stie ce motiv. Va rog sa imi spuneti adevarul. Cine sunteti voi si ce vreti de la mine?”

Krishna  a spus: “ Jarasandha, ai intuit bine. Am venit ca inamici. Am intrat in casa ta sarind peste zid pentru ca vrem sa te provocam. Nu-ti acceptam ospitalitatea  intrucat nu-ti suntem prieteni. Kshatriyas sunt renumiti pentru faptele, nu pentru vorbele lor dulci. Am venit cu intentia de a lupte cu tine.” Jarasandha le-a spus, nedumerit: “ Eu nu va cunosc de loc, cum puteti sa spuneti ca imi sunteti dusmani? E drept ca mi-am facut multi inamici. Dar printre ei nu exista nici unul pe care sa nu-l fi vazut. Daca sunteti dusmanii mei, fiti, va rog, atat de buni si spuneti-mi care este pricina dusmaniei voastre si, deasemeni, mi-ar placea sa stiu si eu cine sunteti.”

Krishna  i-a raspuns:”Motivul dusmaniei noastre este faradelegea de a fi inchis regi pentru a-i sacrifica lui Rudra. Nu-ti putem tolera aceasta cruzime. Suntem aici pentru a sprijini drepturile acestor regi lipsiti de aparare. Cum poti crede ca vei ajunge in ceruri prin uciderea semenilor tai? Cum ai putea sa-l multumesti pe Domnul Dharmei, facand un astfel de pacat, cum este omorarea membrilor castei Kshatriya? Cat despre faptul ca nu stii cine suntem, o sa-ti luminam mintea. Nu intentionam sa ne ascundem identitatea in fata ta. Acesta este Arjuna, al treilea Pandava. Acesta este Bheema, fratele mai mic al lui Yudhishthira. Eu sunt Krishna, vechea ta cunostinta. Am venit sa te provocam la lupta corp la corp. Poti sa alegi pe oricare dintre noi si sa te bati.”

Jarasandha a ras tare si indelung. A privit la Krishna cu dispret suveran in ochi si i-a spus: “ Deci tu, care ai fugit de mine de optsprezece ori, care te ascunzi acum in spatele muntelui  Raivataka, tu, ai curajul sa ma provoci la lupta pe mine, in casa mea? Imi vine sa rad numai cand ma gandesc cat curaj ti-a trebuit doar ca sa apari in fata mea. Vorbesti ca norul de toamna, care doar bubuie, fara sa aduca ploaie. Adu-ti aminte ca eu nu sunt Kamsa, pe care l-ai ucis ca un tradator. Eu sunt Jarasandha, favoritul zeilor. Nu ma tem de nimeni. Ai venit aici doritor de lupta. Sigur o sa-ti fac pe plac.Dar n-o sa lupt cu tine. Krishna, tu esti un las. Este sub demnitatea mea sa lupt cu cineva inferior. Cat despre Arjuna, acesta este inca un copil. Nu se cuvine sa te lupti cu cineva care este mai slab decat tine. Acest tanar, Bheema, pare destul de bine cladit. Pare sa merite a lupta cu mine. Cu el o sa ma lupt.” Jarasandha era sigul de victoria sa. Dar pentru ca semnele rele prevesteau nenoroc,el l-a incoronat pe fiul sau, Sahadeva, mai intai si apoi a inceput sa se lupte cu Bheema.

Lupta era in plina desfasurare.  Cei doi erau egali. Nimeni n-ar fi putut spune care dintre ei era mai bun luptator. Lupta se desfasura de patrusprezece zile si patrusprezece nopti fara intrerupere. Krishna si Arjuna stateau si o urmareau impreuna cu multi altii. Nici unul dintre cei doi nu se dadea batut.Se parea ca nici unul nu putea fi rapus. Dar incet-incet Bheema a inceput sa domine. Krishna l-a incurajat, spunand: “ Bheema, aminteste-ti cine esti. Adu-ti aminte de tatal tau. Esti fiul lui Vayu. Gandeste-te la el si vei puterea care poate muta muntii din loc. Esti cel mai tare si mai puternic dintre toti Kshatriyas. Poti sa-l faci bucati, daca vrei.” Auzind acestea, Bheema s-a rugat tatalui sau pentru a-i da putere. Acum se lupta cu o noua vigoare. L-a azvarlit in sus pa Jarasandha si, prinzandu-l in timp ce cadea, l-a  apucat cu fiecare mana de cate un picior si l-a rupt in doua. El a simtit ca, insfarsit, a reusit. A privit spre Krishna si Arjuna. Zarind fetele lor inmarmurite, s-a intors si a vazut ceea ce  vedeau ei: cele doua jumatati ale corpului regelui se apropiau una de cealalalta. Dupa o clipa regele s-a ridicat de la pamant ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Cele vazute au umplut de groaza inimile lui Bheema si Arjuna. Jarasandha  era acum invincibil pentru ei.

Lupta a reinceput. Krishna  s-a uitat la  Bheema si i-a zambit. Cand a putut, Krishna i-a prins privirea lui Bheema. Krishna tinea in mana o frunza mica de bananier. El a sfasiat-o in doua, a intors una dintre jumatati invers si le-a aruncat in doua colturi ale podelei. Bheema a inteles semnul. Din nou l-a aruncat pe Jarasandha in aer, prinzandu-l de picioare in timpul caderii. La sfasiat in doua si a aruncat  jumatatile in doua colturi ale salii,astfel incat unui picior ii corespundea o jumatate de cap. Astfel, jumatatile nu s-au mai potrivit si nu s-au mai unit. Jarasandha, favoritul zeilor, era mort de-acum.

In palat s-a iscat panica. Nimeni nu stia ce sa faca. Cei trei eroi i-au linistit pe fiecare, spunandu-le ca n-o sa li se intample nimic rau. Ei s-au urcat in carul lui Jarasandha si s-au dus sus, in varful muntelui Girivraja. Acolo, in numeroase celule, i-au gasit pe regii captivi. Acestia au fost eliberati. Regii erau muti de bucurie. Krishna le-a spus: Noi nu vrem nimic in schimbul eliberarii voastre. Marele Yudhishthira, regele din Indraprastha, va indeplini Rajasuya. Doresc ca voi toti sa luati parte la aceasta ceremonie ca prieteni si aliati ai regelui. Aceasta este tot ce vreau de la voi.” Toti au acceptat cu mare bucurie.

Krishna, Arjuna si Bheema s-au intors la palatul lui Jarasandha. Acolo se afla Sahadeva, fiul lui Jarasandha. Krishna s-a dus la el, l-a prins de mana dreapta si i-a spus: “ Nu te teme.Tatal tau a fost un mare om. Dar si-a folosit maretoa in mod gresit si de aceea a trebuit sa fie ucis. Tu ai fost deja incoronat rege. Va trebui sa combini valoarea tatalui tau cu blandetea si sa carmuiesti regatul cu dreptate.” I-a spus tanarului print despre Rajasuya si i-a cerut sa participe la aceasta ceremanie. Sahadeva a ascultat plin de respect si a fost de acord sa asiste le Rajasuya.

Bheema a realizat imposibilul. S-au reintors la Indraprastha. Fericirea lui Yudhishthira a fost mare cand i-a vazut pe toti in viata. I-a intampinat cu bratele deschise. I-a  imbratisat unul cate unul, cu lacrimi in ochi. Krishna a spus: “Yudhishthira, singurul spin care statea in calea succesului tau a fost inlaturat de Bheema. Drumul este liber. Rajasuya poate fi indeplinita fara nici un impediment.” Yudhishthira a vrut sa afle totul despre lupta. Ei i-au povestit. Bheema  i-a vorbit lui Yudhishthira despre miracolul invierii lui Rajasandha, in pofida faptului ca era rupt in bucati. Era o povestire palpitanta si Yudhishthira a retrait oroarea si triumful prin care au trecut cei trei in acele teribile zile.

Krishna a pornit la drum spre Dwaraka spunand: “Sunt bucuros ca n-am calatorit degeaba la Indraprastha. Ma voi untoarce curand. Intre timp trimite-ti fratii in cele patru zari si asteapta a se intoarca dupa ce le-au cucerit. Voi veni aici cu tot clanul Vrishni. Acum insa trebuie sa ma intorc.” Ei au trebuit sa fie de acord.

Krishna se bucura la gandul ca Vrishnii nu vor mai avea a se teme de Jarasantha. Voia sa le povesteasca totul despre asta chiar el insusi. In parte, acesta era si motivul pentru care se reintorcea la Dwaraka. El alerga catre orasul sau cu inima bucuroasa de norocul ce a cazut peste ei. Krishna era foarte fericit.

L A C U L      M O R T I I

Odata, cand Pandavii traiau in Dwaitavana, in timpul ultimelor luni de sedere, a venit un brahmin la Yudhishthira cu o rugaminte. I-a povestit ca un cerb a intrat in coliba sa si i-a carat betele folosite la aprinderea focului , Arani, cum se numesc ele. Ritualul zilnic presupunea sa frece aceste bete intre ele pana se aprindeau. Nu trebuia sa existe nici o casa fara foc. Focul pornit din cele doua bete trebuia venerat in fiecare zi. Brahminul era innebunit de griga din cauza acestei nenorociri si le-a cerut celor cinci frati sa urmareasca cerbul si sa recupereze betele dn coarnele lui, in care se agatasera. Pandavii au pornit imediat in cautarea cerbului.  Ei l-au urmat foarte departe, pana cand , dintr-odata, a disparut din ochii lor.  Nu stiau ce sa faca. Yudhishthira era namultumit pentru ca nu-l putea multumi pe brahmin.Necajiti, obositi, insetati si flamanzi, ei sa-u asezat la umbra unui pom urias. Erau foarte nefericiti. Sezand la umbra banianului, au incercat sa gaseasca o explicatie pentru aceasta calamitate, pentruca era o nenorocire sa nu poti fi pe placul unui brahmin.

Nakula a spus: “ Stapane, neamul nostru nu s-a abatut niciodata de pe calea Dharmei. De ce, atunci, sa ni se intimple asta tocmai noua?” Yudhishthira a rasppuns: “ Dragul meu copil, nu stii ca o nenorocire nu vine niciodata singura? Omul trebuie sa le suporte pe toate. Nu noi suntem cei ce avem caderea sa judecam aceste intamplari. Ela ne sunt trimise, iar noi trebuie sa le ducem.”

Bheema a spus: “ Eu stiu de ce ni s-a intamplat aceasta. Daca l-as fi ucis pe pacatosul acela de Dussasana cand a tarat-o pe Draupadi in curte, nu s-ar mai fi intamplat nimic acum. A fost o greseala sa-l las in viata. De asta ne-a lovit acum nenorocirea. Arjuna a spus: “   eu n-ar fi trebuit sa fiu atat de rabdator in ziua aceea in care Radheia a insultat0o pe Draupadi. Acesta-i un pacat pe care l-am comis. Vorbele lui mi-au patruns pana in maduva oaselor si totusi  nu l-am ucis. Din cauza aceasta ne-a lovit nenorocirea. “ Sahadeva a spus: “ De l-as fi omorat pe Sakuni in ziua in care a jucat zaruri, nu ni s-ar mai fi intamplat acum nimic.” Yudhishthira a zambit catre ei toti si a spus : “ Acum nu este timpul de a privi indarat si nici de a ne gandi la ce s-ar fi putut intampla daca…Grija noastra imediata este aceasta: cum am putea sa ne stingem setea asta  ingrozitoaree care ne chinuie de catva timp? Nakula, urca-te in copac si uita-te imprejur. Vezi daca poti descoperi vre-un loc cu apa in vecinatate.Suntem aproape morti de sete cu totii.” Nacula asa a facut. El a spus: “ Pot sa vad un lac foarte aproape.” Au fost bucurosi sa auda aceasta veste. Yudhishthira s spus: “ Copile, du-te imediat si adu apa pentru toti.” Nakula s-a grabit catre lac.

A ajuns la lac. Apa parea rece si imbietoare. S-a apropiat sa bea. Deodata a auzit o voce de nicaieri care ia-a spus: “nu trebuie sa bei din apa aceasta, nu inainte de a-mi raspunde la anumite intrebari. Nu poti nici s-o bei, nici s-o cari pana nu-mi raspunzi la intrebari.” Nakula n-a dat nici o atentie acestei voci venind de nicaieri. Era foarte insetat. S-a grabit catre marginea lacului si a baut din apa rece cu nesat. Imediat a cazut mort.

Ceilalti l-au asteptat indelung. Dar Nakula nu venea. Yudhishthira l-a trimis pe

Sahadeva in cautarea fratelui sau. Sahadeva a ajuns la lac. A vazut trupul fratelui sau mort pe pamant. El a fost socat la vederea lui. Dar setea sa era atat de mare, incat a alergat catre apa, cum facuse si Nakula. Aceeasi voce s-a auzit cu aceeasi avertizare. Dar Sahadeva era ca Nakula. N-a luat aminte la avertizment, a baut apa si a avut acelas destin ca si fratele sau. Yudhishthira l-a trimis pe Arjuna si apoi pe Bheema. Nici unul nu s-a mai intors. Intrigat si cu prevestiri in minte, Yudhishthira a pornit catre lac. A ajuns curand si si-a oprit pasii ingrozit de privelistea din fata ochilor sai. Si-a vazut acolo toti fratii morti! Yudhishtira a inmarmurit. A spus: “Cum s-a intamplat aceasta? Nu exista nici o urma de batalie. Este imposibil sa cred ca toti patru au putut fi ucisi fara sa lupte pentru vietile lor. Trebuie sa fie vre-o inselatorie. Care ar putea fi cauza? “ Coplesit de durere, Yudhishthira a ramas privind la trupurile preaiubitilor sai frati. Genunchii n-au mai putut sa-l sustina. S-a simtit cuprins de slabiciune. S-a asezat pe jos chiar acolo. Nu avea lacrimi sa planga. Nenorocirea era prea mare pentru a plinge. Si-a prins capul intre cele doua maini si a stat acolo ca cioplit in piatra. Si-a spus: “ De-acum dragii nostri veri vor fi fericiti. Visul lui Duryodhana s-a implinit! Sakuni a realizat ce-a urmarit.Probabil ca ei au trimis pe cineva, ceva spioni, sa-mi ucuda fratii fara avertizment. Cum pot sa raspund ochilor intrebatori ai mamei si ai lui Draupadi? Acestia patru au suferit toti acesti ani din cauza mea. Si-acum, cand libertatea este aproape, fratii mei au fost ucisi. Cum pot sa mai traiesc pe lumea asta singur, fara ei? De ce eu am fost crutat si ei nu? Unde este moartea aceasta rapida care i-a luat? De ce nu vine si la mine? “ Gand dupa gand alergau in biata lui minte innebunita. Yudhishthira era aproape nebun de durere. Ochii lui rataciti au cazut asupra ape reci si setea i s-a intors. Gatul ii era ars si uscat de lacrimi neplanse.

S-a dus catre marginea lacului si era aproape de a bea, cand a fost oprit de catre vocea nepamanteasca. i s-a spus ca nu trebuie sa bea pana nu raspunde la cateva intrebari. Yudhishthira s-a oprit de a bea. A privit in jur  sa vada de unde vine vocea. Aceasta a spus: “ Ti-am vazut fratii venind aici unul dupa altul. Le-am spus sa nu bea. Ei nu m-au ascultat. Au baut si au murit. Eu sunt duhul acestui lac.” Vocea lui Yudhishthira era ragusita de lacrimile nevarsate. El a spus: “ Ce fel de Yaksha esti tu? Esti unul dintre Rudras? Esti sef peste Maruts? Cine estu care ai putut sa dobori dintr-o lovitura aceste forte uriase? Fratii mei sunt invincibili. Nimeni, nici chiar un zeu,nu-l poate ucide pe niciunul dintre ei. Dar tu i-ai omorat pe toti patru. Nu li s-a permis nici macar sa lupte pentru vietile lor! Stapane,sunt coplesit de teroare dar si de admiratie pentru tine. Sunt curios sa cunosc identitatea celui care a putut sa le faca asta fratilor  mei. Sunt uimit de puterea ta. Te rog sa mi te arati. Vreau sa te vad.  “ Yaksha a aparut in fata lui Yudhishtira. Era, intr-adevar o aparitie inspaimantatoare. Yudhishthira l-a salutat pe yaksha pentru puterea sa si a spus: “ sunt onorat ca mi te-ai aratat. Este, desigur, frumos din partea ta ca mi-ai indeplinit cererea. Iti sunt foarte recunoscator.” Yaksha a spus: “ Fratii tai nu m-au ascultat. Iti spun, deasemeni si tie. Lacul acesta imi apartine. Nu iti este permis sa bei aceasta apa decat daca imi raspunzi la anumite intrebari.”Yudhishthira a spus: “Stapane, nu te voi insulta neluand in seama vorbele tale. Spui ca acest lac este al tau. In acest caz n-am nici un drept, absolui niciunul, sa-l ating, pana nu-mi vei permite tu. Voi fi de acord cu conditiile tale.  Poti sa-mi pui orice intrebari. Voi incerca sa gasesc raspunsuri pentru ele. O sa incerc cu toata priceperea mea sa te multumesc prin raspunsu-rile mele. “

Y A K S H A  -  P R A S N A

Yaksha a spus: “ Fratele tau, Arjuna a incercat sa lupte pentru viata sa. A amenintat sa ma omoare cu sagetile lui. A invocat toate armele divine pe care le are in comanda sa si le-a atintit spre mine. Dar n-a putut face nimic, nu mie. I-am cerut numai sa-mi raspunda la intrebari. A refuzat, a baut apa si a  murit. Imi place umilinta ta. O sa-ti pun mai multe intrebari despre etica.Asa sa fie, a spus Yudhishthira. Apoi au inceput intrebarile si raspunsurile.

I.   Cine este cel ce face soarele sa rasara?

R.  Brahma este acela care face soarele sa rasara.

I.   Cine sunt companionii sai?

R.  Zeii sunt aceia care-i tin companie

I.   Care este cauza pentru care apune soarele?

R.  Dharma este cea care-l determina sa apuna.

I.   Pe ce anume se intemeiaza soarele?

R.  Soarele se intemeiaza pe adevar.

I.   Ce il face pe om invatat?

R.  Studierea invataturilor Srutis il face pe om invatat.

I.   Cum poate omul sa ajunga la maretie?

R.  Austeritatile ascetice il ajuta pe om sa atinga maretia.

I.   Cum poate un om sa aiba intotdeauna un companion?

R.  Inteligenta constanta ii serveste omului intotdeauna drept un companion de

     nadejde.

I.   Cum poate fi dobandita aceasta inteligenta despre care vorbesti?

R.  Servindu-i pe cei in varsta, omul se imbogateste in intelepciune.

I.   Cum de sunt considerati brahminii ca fiinte divine? De ce?

R.  Sunt considerati divini pentru ca studiaza Vedele.

I.   Ce anume din practica lor ii face piosi?

R.  Ascetismul ii face sa se comporte precum o fac si astfel ei sunt piosi.

I.   Brahminii sunt asemanati cu fiintele divine.Prin ce se deosebesc ei de fiin-

     tele divine?

R.  Brahminii sunt muritori, fiintele divine, nu. Aceasta obligativitate de a mu-

     ri ii face sa nu fie chiar divini.

I.   Dar despre kshatriyas? In ce consta divinitatea lor?

R.  Aceasta se afla in sagetile si armele lor.

I.   Ce anume din practica lor ii face sa fie piosi?

R.  Kshatriyas indeplinesc sacrificii si acest fapt ii face sa fie piosi.

I.   Obligativitatea mortii ii face pe brahmini mai putin divini. Dar pe

     kshatriyas?

R.  In cazul lor, ceea ce ii face mai putin divini, este teama.

I.   Vorbeste-mi despre sacrificii. Ce se intelege prin Sama, intr-un sacrificiu?

      Si prin Yajus? Exista ceva care este temeiul sacrificiului, ce este acesta?

      Ce este esential pentru sacrificiu?

R.  Viata este Sama si mintea este Yajus. Imnul Rik  este temeiul sacrificiului

      si imnul Rik este esential pentru sacrificiu.

I.   Exista o persoana care se bucura de toate obiectele simturilor. Este inteli-

      gent. Lumea il stimeaza si este foarte popular. Si totusi, desi acest om res-

      pira, se spune despre el ca nu traieste. De ce?

R.  Un om, desi respira, este considerat a nu fi viu, daca nu ofera nimic zeilor,

      oaspetilor, servitorilor si pentru Pithris.

I.   Ce este mai greu decat pamantul insusi?

R.  Mama are mai multa greutate decat pamantul.

I.   Ce este mai presus decat cerurile?

R.  Tatal.

I.   Ce este mai iute decat vantul?

R.  Mintea este mai iute decat vantul.

I.   Ce este mai numeros decat firele de iarba?

R.  Gandurile care apar in mintea omeneasca sunt mai numeroase.

I.   Care este cel mai inalt refugiu al virtutii?

R.  Libertatea este cel mai inalt refugiu al virtutii.

I.   Al gloriei?

R.  Talentul este cel mai inalt refugiu al gloriri.

-                     Al cerului?

R.  Adevarul este cel mai inalt refugiu al cerului.

I.   Al fericirii?

R.  Buna purtare este cel mai inalt suport al fericirii.

I.   Ce este sufletul omului?

R.  Fiul lui.

I.   Cine este prietenul daruit de catre zei omului?

R.  Sotia este prietena daruita omului de catre zei.

I.   Suportul lui suprem?

R.  Norii.

I.   Refugiul suprem?

R.  Talentul.

I.   Cel mai bun dintre lucrurile laudabile, care este acesta?

R.  Cel mai laudabil lucru este indemanarea.

I.   Cea mai valoroasa posesiune?

R.  Cunoasterea.

I.   Cel mai pretios castig?

R.  Sanatatea.

I.   Cel mai bun dintre toate felurile de fericire?

R.  Multumirea.

I.   Care este cea mai inalta indatorire in lume?

R.  A te abtine de a rani este cea mai inalta dintre indatoriri.

I.   Ce este acela, al carui control, va conduce la lipsa parerolor de rau?

R.  Mintea, daca este controlata, niciodata nu va duce la pareri de rau.

I.   Ce este acela care, odata renuntat la el,ilface pe om agreabil?

R.  Mandria, renuntarea la ea, il face pe om agreabil.

I.   Renuntand la ce, devine cineva bogat?

R.  Placerea, daca renunta la ea, il face pe om bogat.

I.   Ce este acela care, renuntand la el, duce la lipsa regretelor?

R.  Mamina, cand se renunta la ea, conduce la lipsa regretelor.

I.   Renuntand la ce, devine omul fericit?

R.  Renuntarea la avaritie il face pe om fericit.

I.   Ce este CALEA ? De catre cine este ea stabilita?

R.  Aceia care sunt buni sunt cei ce stabilesc CALEA.

I.   Care este semnul ascetismului?

R.  Ramanerea in religia proprie este ascetismul.

I.   Adevarata stapanire?

R.  Stapanirea mintii este adevarata stapanire.

I.   Care este trasatura esentiala a iertarii?

R.  Iertarea inseamna indurarea dusmaniei.

I.   Ce esta rusinea?

R.  Rusinea inseamna retinerea de la toate actele nemerituase.

I.   Ce se spune a fi cunoasterea?

R.  Adevarata cunoastere este cunoastere divinitatii.

I.   Ce este linistea?

R.  Adevarata liniste este cea a inimii.

I.   Ce este mila?

R.  Mila inseamna a dori fericire pentru toti.

I.   Ce este simplitatea?

R.  Simplitatea este linistea inimii.

I.   Poti sa-mi spui care dusman este invincibil?

R.  Mania.

I.   Ce boala este incurabila?

R.  Lacomia este o boala incurabila.

I.   Care om este considerat onest?

R.  Cel care doreste binele tuturor creaturilor este onest.

I.   Care om este lipsit de onoare?

R.  Cel care nu are mila este lipsit de onoare.

I.   Ce este ignoranta?

R.  Adevarata ignoranta este necunoasterea propriilor indatoriri.

I.   Si mandria?

R.  Mandria este constiinta cuiva de a fi un actor si de a fi unul care

     sufera in viata.

I.   Ce este trandavia?

R.  Neindeplinirea propriilor indatoriri, aceasta este trandavia.

I.   Ce este suferinta?

R.  Ignoranta este suferinta.        

I.   Ce este rabdarea?

R.  Rabdarea este subjugarea simturilor.

I.   Care este adevarata ceremonie a spalarii rituale?

R.  O spalare adevarata consta in curatarea tuturor impuritatilor mintii.

I.   Ce este caritatea?

R.   Caritatea consta in pritejarea tuturor creaturilor.

I.   Ce este rautatea?

R.  Rautatea inseamna a vorbi de rau despre altii.

I.   Cum devine cineva brahmin? Prin comportament? Sau prin nastere? Sau

     studii? Sau invatatura?

R.  Nici nasterea, nici studiile, nici chiar invatatura nu-l fac brahmin pe cineva.

     Comportamentul este cel care il face. Daca comportamentul leste fara gre-

     seala, omul este, deasemeni fara greseala. Reaua conduita il condamna pe

     om pentru totdeauna. Studiul Vedelor nu este indeajuns daca omul are un

     comportament adecvat.

I.   Care este rasplata pentru  cineva care rostesteintotdeauna numai cuvinte

     agreabile?

R.  El devine agreabil pentru toti.

I.   Dar cand actioneaza cu judecata?

R.  Atunci el reuseste sa gaseasca ceea ce cauta.

I.   Dar cand are prieteni multi?

R.  In acest caz el traieste fericit.

I.   Dar daca este devotat virtutii?

R.  El obtine un statut fericit in lumea urmatoare.

I.   Care este cel mai minunat lucru de pe lumea aceasta?

R.  Zi dupa zi, nenumarate vieti intra in Templul Mortii. Privind acest specta-

     col, restul, cei care raman, se  cred a fi permananti, nemuritori.Poate fi ceva

     mai miraculos decat aceasta?

I.   Ce este CALEA ?

R.  Argumentele coonduc la concluzii incerte.Srutis, sunt toate diferite una

     fata de alta. Nu exista nici macar un rishi a carui opinie sa fie acceptata

     ca infailibila.Adevarul despre religie si indatorire este ascuns in grote.

     Deci, ACEEA este CALEA, cea pe care au pasit cei Mari.

I.   Ce este VESTEA ?

R.  Lumea plina de ignoranta este ca o tigaie. Soarele este focul. Zilele si

     noptile sunt combustibilul. Lunile si anotimpurile sunt manerul de lemn

     (al tigaii). TIMPUL este BUCATARUL care gateste toate creaturile in

     acea tigaie. Aceasta este VESTEA.

I.   Cine este intr-adevar OM ?

R.  Zvonul despre actiunile bune cuiva ajunge in cer si se raspandeste pe

     pamant. Cat timp reputatia sa dainuieste, atata timp acea persoana este

     numita OM.

I.   Care este omul ce este considerat a poseda toate felurile de bogatie?

R.  Omul pentru care agreabilul si neplacutul, bunastarea si necaazurile,

     trecutul si viitorul inseamna acelas lucru, este considerat a poseda toate

     felurile de bogatie.

Yaksha a spus: “ Sunt extrem, de multumit de raspunsurile tale. Esti cea mai inteleapta si mai dreapta persoana din lumea asta. Pentru a-ti arata multumirea mea, o sa-ti fac un dar. O sa-ti daruiesc viata unuia dintre fratii tai. Tu ai libertatea sa-l alegi.”  Yudhishthira a spus: “ Atunci, te rog, Doamne lasa-l pe acest negricios, tanar si frumos frate al meu, Nakula, sa se intoarca la viata. “ Yaksha a fost uimit de aceasta alegere. El a spus: “ Ma surprinzi. Eu stiu ca Bheema iti este foarte drag. Arjuna este cel de care depinde victoria ta in razboi. El s-a pregatit pentru asta cu multi ani inainte. De ce nu-l alegi pe Bheema sau pe Arjuna? Bheema ar fi putut sa ii ucida pe toti fiii lui Dhritarashtra. Bheema, cu aspectul sau puternic si temperamentul sau teribil, iti este drag. De ce nu  imi ceri sa-l las pe el sa traiasca? De ce nu Arjuna? De ce a cazut alagerea ta pe Nakula?

Yudhishthira a spus: “Mai degraba as renunta la viata mea, decat sa renunt la Dharma. Vreau sa stie lumea ca niciodata nu voi abandona Dharma. Tatal meu a avut doua sotii Kuntidevi si Maadridevi. Eu vreau amandoi copiii lor in viata. Eu sunt fiiul lui Kunti si Nakula este fiiul lui Maadri. Imi iubesc amandoua mamele deopotriva. Nu pot sa bucur inima uneia si sa o ranesc pe a celeilalte asa ca, Nakula  va fi acela, daca numai unul dintre fratii mei este sa traiasca.”

Yaksha a fost foarte multumit de nobletea lui Yudhishthira. El a spus: “Tu esti maret. Niciodata si nicaieri nu voi mai vedea pe cineva ca tine. Sunt foarte fericit sa-ti daruiesc vietle TUTUROR FRATILOR TAI.

In clipa cand a spus asta, toti fratii s-au sculat ca dupa un somn adanc. Ei au descoperit ca setea si foamea si oboseala disparusera.

Yudhishthira i-a imbratisat pe toti iar si iar. Lacrimi curgeau din ochii sai. El a cazut la picioarele zeului si a spus: “Doamne, vreau sa stiu cine esti. Tu nu esti un yaksha. Nici un yaksha nu cunoaste toate nuantele dharmei, asa ca tine. Trebuie sa fii un zeu din ceruri. Poate ca esti tatal nostru, Pandu. Oricine ai fi trebuie sa mi te arati. Sunt nerabdator sa aflu cine esti.”

Yaksha si-a pierdut forma sa inspaimantatoare. El a aparut stralucitor in forma sa naturala. I-a zambit lui Yudhishthira si a spus: “Eu sunt DHARMA, tatal tau. Am vrut sa te vad si sa-ti vorbasc. Sunt foarte multumit de tine. Tu vei cuceri lumea cu acesti frati ai tai. Dar ceea ce imi face placere este faptul ca tu ai cucerit deja regatul meu: regatul DREPTATII. Cuceririle pamantesti sunt palide si neinsemnate pe langa cucerirea ta. Al tau va fi cel mai maret nume de care-si vor aminti oamenii din timpurile ce vor veni. In Kali yuga, al patrulea sfert al TIMPULUI, daca oamenii, doar iti vor pronunta numele, imi vor deveni dragi. Patru nume vor avea aceasta onoare. Numele regelui Nala din Nishada, numele tau, numele lui Seeta, sotia lui Sree Rama. Al patrulea este numele cuiva care va este drag tuturor, Krishna. Cat despre betele Arani, furate de la brahmin, au fost furate de mine. Am dorit sa te aduc la acest lac. Acum poti sa i le duci inapoi. O sa iti mai fac un dar. Exilul vosrtu de doisprezece ani este sfarsit. Ultimul si cel mai dificil an este iminent. Purtati toti armura dreptatii. Va asigur ca datorita harului meu, nimeni nu va fi capabil sa va recunoasca nici o clipa. Puteti sa va deghizati si sa mergeti oriunde doriti. Nimeni nu va putea descoperi adevaratele voastre identitati.”

Yudhishthira delira de bucurie. Isi intalnise tatal. El a cazut la picioarele sale si le-a sarutat iar si iar. Si-a pus capul pe cele doua picioare ale tatalui sau si a plans nestapanit. Apoi s-a controlat intr-o oarecare masura si a spus: ”Doamne al meu, nu mai vreau nimic altceva in viata. Ti-am vazut chipul binecuvantat. Mi-am vazut tatal.  Voi primi cu recunostinta toate darurile pe care iti place sa mi le oferi. Dar, Doamne, mai vreau un singur dar. Vreau sa-mi daruiesti inca ceva.” “Cere-mi, a spus Dharma, o sa-ti dau orice doresti.” Yudhishthira a spus: “Stapane, te rog acorda-mi victoria in lupta mea impotriva a sase dintre dusmanii mei de moarte: voluptatea, mania, zgarcenia, dorinta de posesiune, aroganta si invidia. Te rog, garanteaza-mi ca mintea mea va fi indreptata mereu ctre Adevar. Nu mai doresc nimic altceva in aceasta lume.”

Dharma a zambit catre Yudhishthira si a spus: “ Copilul meu, nu este nevoie sa-ti daruiesc ceva ceea ce ai deja. Ai invins acesti inamici de mult timp. Duceti-va, copiii mei, si fiti fericiti. Suferintele voastre vor trece curand. Eu sunt de partea voastra. Unde sunt Eu, acolo va fi Victoria. Unde este Krishna, acolo voi fi Eu intotdeauna. Nimic nu va poate lovi atata timp cat va ganditi la mine. Va doresc numai bine.

Cei doisprezece ani de exil al lor au ajuns la sfarsit. Mai aveau un an, cel mai dificil, anul ascunderii.Stiau ca Duryodhana o sa incerce imposibilul  pentru a le descoperi ascunzatoarea si a-i trimite intr-un alt exil de doisprezece ani. Acest an ameninta sa fie mult mai dificil decat toti ceilalti doisprezece la un loc.Dar wi nu s-au clintit. Asigurarea data de Domnul Dharmei a pus o noua viata in inimile Pandavilor. Ei au inceput sa dezbata planurile pentru intrarea in incognito, in Ajnaatavaasa.

F I U L     S O A R E L U I

Regele Soora a fost unul dintre Vrishni . Avea un fiu numit Vasudeva si o fiica Pritha. Acest     rege avea un var numit Kuntibhoja, care nu avea copii. Soora tinea foarte mult la varul sau.  Ii parea rau pentruca acesta nu avea copii.I-a dat-o pe iubita lui fiica Pritha lui Kuntibhoja spre a o creste ca pe propia lui copila. Pritha era un copil foarte frumos. Manierele sale erau excelente. Ea era cea mai pretioasa comoara a tatalui ei vitreg.I s-a dat numele Kunti.

Odata inteleptul Durvasa  a venit in capitala lui Kuntibhoja. El era renumit  in toata lumea atit pentru umilinta sa cat si pentru temperamentul sau. Voia sa petreaca in compania regelui Kuntibhoja cateva zile. Kunti a primit  de la tatal ei sarcina de a implini toate dorintele inteleptului. Incredintandu-I-se o astfel de sarcina, Kunti s-a comportat admirabil.Desigur ca inteleptul a fost atat de multumit de ea,m incat a dorit  sa-I ofere un dar.A chemat-o la el  si I-a spus ca o va invata o anume incantatie.Daca ea o va recita, oricare zeu  la care s-ar gandi, va veni la ea. Ea a primit darul cu umilinta proprie unei fiice de rege. Durvasa a plecat.  Copila, care cu greu putea fi considerata adolescenta,n-a inteles ce a vrut Durvasa sa spuna prin faptul ca zeul pe care-l va invoca va veni la ea.Era emotionata ca un copil de o jucarie noua. Era intr-o dimineata devreme.Prin fereastra dinspre rasarit putea sa vada soarele care toamai rasarea. Rasaritul era innecat de culoarea aurului lichid. Apele raului lipaiau lovindu-se de zidurile palatului. Era o imagine de neuitat: soarele si razele sale delicate, raze care purtau in ele racoarea rasaritului si raul frumos cu calea lui de ape stralucind de rosul si aurul soarelui ce rasarea.Privelistea a patruns in inima  tinerei copile.S-a pierdut pe ea insasi in frumusetea acesteia. Soarele arata splendid. Kunti s-a gandit cat ar fi de minunat daca soarele ar  putea sta acolo, langa ea.Intr-o clipa si-a amintit de incantatia pe care a invatat-o marele Durvasa. Hei, daca ar recita-o soarele ar veni la ea!Da, astfel I-a spus: EL VA VENI LA EA. Bietul copil, in ignoranta-I fericita, si-a unit palmele, palme ce pareau un boboc de lotus, si a invocat soarele, cu incantatia invatata.

Si-a deschis ochii. Se petrecea o minune. De-alungul caii de ape a raului, razele soarelui calatoreau repede. A fost orbita de o stralucire brusca. Soarele se afla langa ea. El statea si o privea cu un zambet amuzat si mucalit.Kunti era foarte bucuroasa de succesul incantatiei. Ea a zambit dulce si fericita.

A batut din palme emotionata si a zis: “Inteleptul Durvasa a spus ca o sa mearga. Stateam privind la tine cum rasareai la est. Privelistea era atat de frumoasa si tu erai atat de frumos, ca mi-am dorit  sa fii aici! Asa ca am recitat invocarea pe care am invatat-o de la inteleptul  Durvasa. Ai venit! Ce frumos!” Soarele inca mai zambea. El a spus: “Acum, ca am venit, ce vrei de la mine?”

“Ei, nimic” , a raspuns Kunti. “Eu m-am gandit , doar, la tine si mi-am inchipuit cat de minunat ar fi daca te-ai afla langa mine. Asta-I tot.”

“ Asta nu e tot “, a spus zeul. “ Este evident ca n-ai gasit nici un inteles in spusele inteleptului atunci cind te-a invatat incantatia. El ti-a spus ca oricare zeu pe care-l vei invoca va veni la tine. Nu-I asa ?” “Da” a raspuns Kuntifara a-l intelege de loc. “Nu vezi,” a spus soarele, “asta inseamna ca zeul te va imbratisa si iti va darui un fiu tot atat de frumos ca cel pe care l-ai chemat.”

Kunti era incurcata. Nu stia ce sa faca sau ce sa spuna. “Nu stiam asta” , a spus copila infricosata. N-aveam habar ca acesta este intelesaul cuvintelor. Te rog, iarta-mi copilaria ! Te rog sa pleci si sa ma salvazi de rusine!” “Dar asta nu se poate”, a spus zeul. “Odata ce m-ai chemat, nu pot pleca pana nu te am. Tu trebuie sa ma ai! Nu exista scapare de puterea incantatiei pe care , fara minte, ai folosit-o.”  Kunti era tulburata de suparare. “Sunt o fata tanara,” spuse. “Nu sunt maritata. Ce va spune lumea? Ce va spune tatal meu? Daca afla ca fiica lui nu mai este virgina, o sa I se rupa inima. Nu poti sa pleci?” soarele era incantat de manierele sale atragatoare. El o iubea  pe femeia aceasta, care era aproape un copil. A zambit catre ea si I-a castigat inima cu vorbele lui dulci si zambetul linistit. El I-a spus:”nu fi asa de speriata, copila mea. Dupa ce se va naste copilul vei deveni iar virgina, precum esti acum. Nimeni n-o sa afle despre aceasta  intamplare”.Tanara fata a fost castigata de vorbele si frumusetea lui. Ea l-a acceptat fara nici o teama de consecinte.

Soarele era gata de plecare. El a spus: “Fiul tau se va naste cu armura Kavacha si cercelul Kundala.El va fi imaginea mea. Va fi un mare arcas.In bunatatea inimii, nimeni nu-l va egala. Va fi renumit intoata lumea drept cel mai generos dintre toti oamenii. Niciodata nu va fi in stare de a refuza ceva cuiva. Nici macar daca eu insumi i-as cere sa se abtina de  a face daruri. El va fi un barbat mandru si sensibil.Renumele sau va dainui in lumea asta atata timp cat soarele si lluna se vor misca pe orbitele lor stabilite.” Cu aceste cuvinte, soarele a disparut din vederea ei.

La timpul necesar, Kunti a nascut uncopil. Ea nu stia ce sa faca cu el.Prea tanara pentru a cunoaste bucuria maternitatii, era preocupata doar de rusinea acesteia. Ea a privit afara pe fereastra. Raul curgea netulburat, ca si inainte. Numai in inima lui Kunti clocotea furtuna. Ea s-a hotarat. Infasurand copilul  intr-o bucata de matase, l-a pus intr-o cutie de lemn pe care a dus-o pe malurile raului. A pus cutia pe apa si a plecat inapoi in apartamentele ei. De la fereastra, ea a vazut cutia plutind la vale, din ce in ce mai departe de ea. A simtit cum inima I se zbate de durere, de un dor de nespus pentru bietul prunc neajutorat, pltind in mijlocul  acelui rau puternic. Lacrimi ii curgeau din ochi. Ridicand o mana rugatoare catre soare, ea a strigat: “Stapane, iam facut o mare nedreptate acestui frumos copil al nostru. Te rog sa-l iei in paza ta. Te rog , nu lasa nici un rau sa cada asupra lui”.

Ea a vorbit catre fiul ei care disparea  in josul raului: “Fie-ti calea norocoasa. Zeul apelor te va calauzi.Tu nu vei muri. Toti zeii din inaltul cerului vor avea grija de tine.Eu te voi veea candva, intr-o zi din viitorul indepartat. Te voi recunoaste dupa Kavacha si Kundala pe care le porti. Cea care te va gasi si creste ca pe propriul ei fiu, va fi o femeie norocoasa. Te va vedea cum cresti devenind barbat si va fi o femeie fericita. Eu, insa, sunt cea mai nenorocoasa dintre toate femeile. Niciodata nu te voi avea drept fiu. Domnul sa te binecuvantexe, copilul meu, primul meu nascut.”

Copila cea vesela deveni femeie dintr-odata. Duse erau zilele fara griji ale copilariei! Treaza sau adormita, ea vedea doar un singur lucru: o cutie de lemn si o bucata de matase; infasurat in matase, un copil frumos, cu ale sale Kavacha si Kundala  stralucind in lumina diminetii.

B L E S T E M A R E A    L U I    P A N D U

Au trecut multi ani. Tanara Kunti era la varsta maritisului. Ea l-a ales de sot pe frumosul si  puternicul Pandu, fiu di Casa Kuru, dintre multi alti pretendenti, in ceremonia swayamvara. Maadri, printesa din regatul Madra, a fost cealalalta femeie care l-a ales pe Pandu drept stapanul ei. Bheeshma a aranjat ca cele doua casatorii  sa se desfasoare conform cu rangul si rasa lor.

Era epoca de aur a Casei Kuru. Pandu era un bun soldat. El a pornit  intr-o campanie prin toata Bharatavarsha, cu intentia de a subjuga toti regii. A cucerit Dasarnas, Kasi, Anga, Vanga si Kalinga. A coborat catre regatul Magadha. Era capabil sa-l infranga cu usurinta pe regele acestuia. Inca din vremea cand regii Chitrangada si Vichitraveerya au murit fara a lasa urmasi, Bheeshma se ingrija de regat si de cei trei copii mici. Aceste mici regate si-au inchipuit atunci ca gloria Casei Kuru era in declin. Din aceasta pricina campania lui Pandu a fost eficace pe mai multe planuri. Ea a restabilit suprematia Casei Kuru.I-a adus faima lui Pandu. El a fost proclamat cel mai bun soldat altimpullui sau.

Dupa ce campania s-a terminat,  Pandu, cu cele doua regine ale sale, s-au dus in padure sa se odihneasca.El era, deasemeni, un mare vanator. Pe pantele sudice ale inzapezitei Himalaia, a petrecut, impreuna cu cele doua tinere sotii, multe zile fericite.Locuitorii padurii I-au luat, din greseala, drept zei care au venit sa se amuze jos, pe pamant. A fost un timp ferice pentru ei. In anii care au urmat, amintirea acestor zile pline de placere a fost cea care a tinut-o pe Kunti in viata.

In acea padure traia un rishi impreuna cu sotia sa. Cei doi erau foarte indragostiti unul de celalalt. Rishi a vrut sa se bucure de placerea dragostei fara nici o retinere.Deoarece doar animalele sunt capabile sa se iubeasca fara gandul expunerii, rishi si sotia sa s-au prefacut intr-o pereche de cerbi. Ei erau intotdeauna impreuna. Intr-o zi, pe cand cerbul era pierdut cu totul in placerea dragostei, Pandu I-a vazut.Vanatorul din el l-a facut sa uite legea prin care doua animale care sunt impreuna in imbratisarea dragostei nu treabuisc deranjate. El si-a luat arcul si sageata si a tintit cuplul. Intr-o clipa masculul a cazut la pamant, ranit de moarte. Acesta s-a adresat regelui cu voce omeneasca si a spus: “ Tu, care esti nascut intr-o familie cunoscuta in toata llulmea pentru dreptatea sa,  cum ai putut sa faci un lulcru atat de pacatos? Ai vazut ca eram pierduti in imbratisarea dragostei. Cum ai putut avea inima sa ne tulburi? Eu sunt un rishi iar aceasta este sotia mea. Eram atat de fericiti impreuna! In anii ce vor veni, aceasta actiune criminala a ta te va costa viata. Cand, covarsit de iubire, te vei apropia de sotia ta, moartea va veni la tine,chiar asa cum a venit la mine.” Toate rugamintile lui Pandu au ramas fara rezultat. Furiosul rishi  nu s-a induplecat si nu exista nici o speranta de a scapa de destinul ce-l astepta. Rishi a murit si, impreuna cu el, sotia sa.

Cu inima grea, bietul print nenorocos  si-a urmat calea catre ashram, ocarandu-se pentru propria-I  nechibzuinta. Caile destinului sunt, intr-adevar, misterioase.Dintr-o atingere, acesta schimba pe de-a-ntregul viitorul unui om. Pandu era cel mai fericit  dintre oameni, neavand a se teme de nimic. El era regele neincoronat al intregului regat Kuru. In culmea gloriei sale el al fost doborat ca un pom verde lovit de fulger. Pandu si-a pierdut interesul pentru orice. N-a mai vrut sa se intoarca in regatul sau. Le-a spus sotiilor sale ca s-a hotarat sa-si petreaaaca restul vietii in padure. Cunoscand ratiunea din spatele acestei decizii si cauza deznadejdii regelui,ele nu au scos nici o vorba. Focul autoacuzarii I-a ars lui Pandu toate aspiratiile lumesti. Nu mai dorea altceva decat pace, pacea care putea fi atinsa numai traind asa cum traiesc rishi.El a hotarat ca urmatoarea sa victorie va fi cea asupra lui insusi. Aceasta va fi cea mai mare cucerire. El a spus: “ De-acum inainte voi fi un om diferit. Nici placerea, nici durerea, nu ma pot atinge. Voi trata cu egala indiferenta lauda si critica. Opozitiile nu ma vor mai afecta. Nam sa iubesc aceasta viata a mea si nici n-am s-o urasc. Voi face penitenta nu sezand sub pom cu ochii inchisi, ci renuntand mental la toate lucrurile lumesti.” El si-a adunat toata suita in jurul sau. Daruindu-le toate bunurile sale, le-a spus:” Va rog sa va intoarceti la Hastinapura si, salutand pe scumpa mea mama, Ambaalika, pe bunica mea, Satyavati si pe respectatul meu unchi, Bheeshma, spuneti-le despre cursul vietii pe care mi l-am decis. N-am intentia de a ma mai intoarce in oras.” Kunti si Maadri si-au scos toate bijuteriile si matasurile scumpe si le-au daruit  mesagerilor care plecau.

Afland despre renuntarea lui Pandu, orasul Hastinapura s-a scufundat in durere. Bheeshma a fost foarte indurerat de nefericitele intamplari. Cat despre Ambaalika, ochii ei plangeau fara incetare. Nimeni nu putea s-o consoleze. Bheeshma a simtit ca povara a fost inca odata plasata pe umerii sai. Cu peternicul Pandu la comanda si conducerea regatului si cu inteleptul si blandul Vidura ca mentor al regelui orb, Dhritarashtra, Bheeshma s-a gandit ca greutatea regatului a fost ridicata de pe umerii sai. Dar acum era evident ca scurtul ragaz trecuse. Eltrebuia sa conduca din nou regatul, nu se stie pentru cat de mult timp. Gheata care I-a patruns in inima in acea zi in care a renuntat la lume  si la bucuriile ei de dragul tatalui sau, a devenit acum si mai apasatoare. Bheeshma s-a simtit impenetrabil la orice lovituri.

N A S T E R E A   P A N D A V I L O R

Pandu a petrecut mai multi ani in padure. Era fericit, in felul sau, de cand a renuntat  la toate lucrurile care amenintau sa-I pricinuiasca nefericire. Oricum, cu timpul, in inima I-a patruns o noua teama. El isi dorea copii. Auzise ca un barbat fara copii era osandit sa mearga in iad. Teama sa era mare. Intr-o zi vorbea cu Kunti despre asta. El n-o putea avea, asta era sigur. Asa ca a intrebat-o daca ea, de dragul salvariilui, I-ar face un copil cu un rishi, asa cum mama lui a facut. Kunti nu a fost de acord. Era suparata pe el. Ea a spus:”Stapane, tu esti domnul si stapanul meu. Eu te-am ales ca sot cu mult timp in urma. Voi fi cu tine fie in cer, fie in iad. Cand vei muri, voi muri cu tine si, dupa moarte, blestemul nu poate sa mai tina. Vom avea copii atunci. Te rog, nu incerca sa ma determeni sa fac ceva importiva vointei mele !”

Pandu nu putea ramane linistit. Zile si nopti a petrecut in suparare, cu gandul numai la copiii sai nenascuti. In cele di urma, facandu-I-se mila de regele pe care-l iubea atat de mult, Kunti a spus: “Stapane, eu pot sa te vindec de amaraciunea ta. Am puterea sa fac ceea ce doreste inima ta.” Ea I-a povestit regelui despre zilele din copilaria ei; despre  vizita lui Durvasa la curtea tatalui ei si despre darul pe care l-a primit de la  Durvasa. Bucuria regelui a fost imensa. Au discutat despre asta. El a decis ca un fiu nascut din Dharma va fi intr-adevar unul merituos. “Va fi un fiu,” a spus regele, “care nu va fi uitat, cu trecerea timpului. Insasi personificarea lui Dharma, fiul meu imi vapurta numele peste timpuri.”

In acea padure pitoreasca precum o gradina, de la Satasringa,  Kunti l-a invocat pe Lordul Dharmei. In ziua auspicioasa,  cand toate stelele si planetele  erau favorabile, Kunti a dat nastere unui fiu nascut din Dharma. O voce din ceruri a proclamat ca acest copil era imaginea perfecta a dreptatii si ca pentru aceasta calitate a sa, el va fi faimos in lumea intreaga. Copilul a fost numit Yudhishthira. Pandu era foarte fericit. Un an mai tarziu, el I-a cerut lui Kunti sa-I mai poarte un fiu. De data aceasta el a dorit ca tatal sa fiu Vayu, cel mai puternic dintre zei. Cand dreptatea este sprijinita de forta, nimic nu se poate opune acestei combinatii “, a spus regele. “Asa sa fie!” a spus Kunti. Vayu, zeul vantului, a fost invocat si  un frumos si puternic fiu a fost nascut de Kunti. Vocea din ceruri a proclamat:”Acest copil va fi cel mai puternic si mai iubitor fiu.” El a fost numit Bheemasena.

Pandu, acum tata al doi fii, inca nu era multumit. El I-a cerut lui Kunti sa-I mai daruie un copil. “Convoaca-l pe Indra”, a spus Pandu. “Un fiu nascut din Stapanul Cerului va fi, sigur, realizarea tuturor  visurilor mele. Un fiu nascut din Indra  va fi foarte drept. El va fi un mare om. El va fi un erou invincibil. Vei fi mama celui mai mare dintre eroi.” Kunti l-a invocat pe Indra si el I-a daruit un fiu. Vocea din ceruri a spus acum:”Copilul acesta va castiga pentru Pandu faima nepieritoare. El va fi cuceritorul intregii lumi. Nu va mai exista altul ca el.” Indra a venit la Pandu si I-a spus: “Fiul acesta al meu va fi cuceritorul intregii lumi. Fiul tau, Yudhishthira  va implini marea Rajasuya si Ashvamedha yagas, cu acest fiu al meu alaturi. Fiul meu este cealalalta jumatate a lui Vishnu. El este Nara. Krishna, fiul lui Vasudeva si al lui Devaki, este Naraiana. Datorita acestor doi barbati, pamantul va fi curatat de toata otrava care-l raneste”. Cu aceste cuvinte, Indra a pleca. Fiul a fost numit Arjuna.

Exista o lacomie care este mai mare decat iubirea de bani. Aceasta este dorinta de copii. Pandu era tatal al trei copii. Inca nu era multumit ! I-a cerut lui Kunti sa-imai daruiasca un fiul Ea l-a refuzat spunand: “Tu erai atat de nerabdator sa ai fii. De aceea am fost de acord. Acum, dupa ce trei fii au fost nascuti, daca voi avea mai multi, dharma va fi distrusa. Actele disperate sunt permise, cel mult, de trei ori.Eu nu voi  incerca din nou.” Pandu a spus: “Ai dreptate. Dar gandeste-te la Maadri.Ea nu are nici un fiu. N-o poti invata incantatia si s-o ajuti sa aiba un copil?” Kunti era foarte doritoare sa faca asta. Ea a invatat-o pe Maadri incantatia. Maadri I-a invocat pe frumosii Ashvini, gemenii ceresti. Ei I-au daruit doi fii. Acesti fii ai lui Maadri erau mult mai frumosi decat ceilalti trei. Vocea din cer a mai vorbit odata: “Acestia doi vor fi cei mai frumosi barbati din lume. Ei vor fi faimosi pentru calitatile lor bune, devotamentul, curajul si intelepciunea lor.” Fiii lui Maadri au fost numiti Nakula si Sahadeva.

Rishii din valea Satasringa au fost preoti oficianti pentru ceremonia de nume si, mai tarziu, ei au fost responsabili cu educarea timpurie a tinerilor printi.  Ei erau considerati aproape copiii tuturor rishilor din vale. Cu ani in urma, cand blestemul s-a abatut asupra lui Pandu si el s-a retras in padure, Vrishnii, verii si fratii lui Kunti au fost foarte nefericiti. Acum, cand stirea ca Pandu era tatal a cinci fii, a ajuns la ei, au fost foarte bucurosi.. Vasudeva, fratele lui Kunti, a trimis daruri si haine scumpe prin Kasyapa, preotul familiei sale. Acestui preot I s-a cerut sa imlineasca ritualurile necesare pentru tinerii printi kshatriya. El a ramas si a implit riualurile upanayana.

In padure traia Suka, fiul lui Sayyati. Nu exista un alt arcas ca el. El facea penitenta in valea Satasringa. Suka s-a oferit  sa ii initieze pe tineri in folosirea armelor. Datorita antrenamentului excelent oferit de catre marele rishi, tinerii printi au devenit experti in manuirea armelor. Bheema era bun cu buzduganul. Yudhishthira, cu sulita, gemenii, cu sabia.  Arjuna a devenit un bun arcas. El isi putea folosi ambele maini cu aceeasi usurinta. Multyumit de indemanarea lui, Suka a spus ca discipolul a devenit egalul maestrului sau. In semn de multumire el I-a daruit lui Arjuna propriul arc, drept semn al aprecierii sale.

William Bar

 Procurorul General al Statelor Unite - Discurs 

Oamenii sunt supuși patimilor și poftelor puternice și, în absența înfrânării, sunt capabili să îi calce în picioare pe vecinii lor și comunitatea în general.

De două săptămâni, presa progresistă americană (și din Europa Occidentală) a dat în clocot. William Barr, Procurorul General al Statelor Unite și un catolic convins, a rostit vineri, 11 octombrie 2019, la Facultatea de Drept a University of Notre Dame din Indiana, un discurs despre libertatea religioasă în Statele Unite.

Nici împotriva lui Donald Trump nu s-a mai văzut o asemenea revărsare de ură. Și pe bună dreptate. Discursul lui William Barr face o analiză tăioasă a degradării sociale și politice a Statelor Unite sub asaltul forțelor care își spun „progresiste”. Dar radiografia sa necruțătoare este valabilă pentru situația din întregul Occident.

Cum presa a dat importanță mai cu seamă reacțiilor, neglijând (cu excepția unor citate trunchiate) cauza, am decis să public mai jos discursul integral al Procurorului General al Statelor Unite, pentru ca fiecare să judece cu mintea proprie.. Iată-l:

„Astăzi, aș vrea să vă împărtășesc câteva gânduri despre libertatea religioasă în America. Ea reprezintă o prioritate importantă a administrației Trump și implicit a Departamentului Justiției.

Am creat în interiorul Departamentului un grup de lucru alcătuit din diferiți componenți care au avut activitate în acest domeniu, inclusiv Biroul Solicitantului General, Divizia Civilă, Oficiul pentru Consiliere Juridică și altele. Avem regulat întruniri. Supraveghem îndeaproape cazurile sau evenimentele din țară în care statele aplică în mod greșit Establishment Clause discriminând credincioșii, sau cazurile în care statele adoptă legi care împiedică libera exercitare a religiei.

De la Părinții Fondatori, a existat un puternic consens legat de importanța esențială a libertății religioase în Statele Unite.

Imperativul protejării libertății religioase nu era doar o plecăciune făcută către cele sfinte. El reflecta convingerea Părinților Fondatori că religia este indispensabilă menținerii sistemului nostru liber de guvernământ.

În celebra sa broșură din 1785, „Reculegere și protest față de libertățile religioase”, James Madison descrie libertatea religioasă ca un „drept față de oameni” dar o „datorie față de Creator” și o „datorie… mai veche și mai importantă decât revendicările societății civile”.

Au trecut mai bine de 230 de ani de când acest grup de mici avocați coloniali a condus o revoluție și a declanșat ceea ce ei considerau a fi o mare experiență, întemeind o societate fundamental diferită de cele anterioare.

Ei au elaborat o splendidă cartă a libertății – Constituția Statelor Unite – care limitează puterile guvernului, asigurând în același timp „Oamenilor” totală libertate de isi urma viețile atât ca indivizi cât și ca asociații.

Acest mare pas înainte către libertate a fost motorul unui progres uman fără precedent, nu doar pentru americani ci și pentru popoarele din lumea întreagă.

În secolul XX, formatul nostru de societate liberă a fost pus la grea încercare.

S-a pus dintotdeauna întrebarea dacă o democrație atât de dornică de libertate individuală s-ar putea opune unui stat totalitar.

Această întrebare a primit ca răspuns un „Da” răsunător, după ce Statele Unite s-au opus și au învins mai întâi fascismul și apoi comunismul.

Însă, în secolul XXI, ne confruntăm cu o provocare cu totul diferită.

Provocarea cu care ne confruntăm este exact ceea ce Părinții Fondatori prevedeau că va fi testul nostru suprem ca societate liberă.

Ei nu s-au gândit niciodată că principalul pericol pentru republică venea de la dușmani din exterior. Întrebarea crucială era de a afla dacă cetățenii unei societăți atât de libere își puteau păstra disciplina morală și virtuțile necesare supraviețuirii instituțiilor libere.

În ansamblu, viziunea Generației Fondatoare a fost inspirată de tradiția creștină clasică.

Acești bărbați de stat pragmatici au înțeles că indivizii, deși au potențialul de a face mult bine, au și capacitatea de a provoca mult rău.

Oamenii sunt supuși patimilor și poftelor puternice și, în absența înfrânării, sunt capabili să îi calce în picioare pe vecinii lor și comunitatea în general.

Nici o societate nu poate exista fără mijloace de înfrânare a rapacității individuale.

Dar dacă te bazezi pe puterea coercitivă a guvernului pentru a impune restricții, aceasta va duce inevitabil la un guvern prea dominator, care va provoca dispariția libertății, rămânând doar cu tirania.

Pe de altă parte, dacă înfrânarea nu este eficientă, rezultatul este la fel de periculos – imoralitatea – goana neînfrânată după satisfacerea poftelor personale în detrimentul binelui comun. Acesta nu este altceva decât o altă formă de tiranie: individul este aservit poftelor sale și șansele unei vieți comunitate sănătoase se prăbușesc.

Edmund Burke a rezumat aceste idei în limbajul său colorat tipic:

„Oamenii sunt calificați pentru libertatea civilă în exact aceeași măsură în care sunt dispuși să-și înfrâneze poftele… Societatea nu poate exista fără o putere de control plasată undeva; și cu cât este mai puțină în interiorul nostru, cu atât este nevoie de mai multă în afara noastră. Este scris în ordinea eternă a lucrurilor că oamenii cu pofte neînfrânate nu pot fi liberi. Patimile lor sunt cele care le făuresc lanțurile.”

De aceea, Fondatorii au decis să riște. Au numit aceasta un mare experiment.

Vor lăsa „oamenilor” o mare libertate, vor limita puterea coercitivă a poporului și vor acorda încredere disciplinei interioare și virtuților poporului american.

Cum spune Madison, „Am pariat viitorul nostru pe capacitatea fiecăruia dintre noi de a se guverna”.

Aceasta este ceea ce se înțelege cu adevărat prin „autoguvernare”.. La începuturi, nu voia în primul rând să definească mecanismele prin care alegem un corp legislativ reprezentativ, ci se referea la capacitatea fiecărui individ de a se înfrâna și de a se guverna.

Dar care era sursa puterii acestui control interior? Într-o republică liberă, aceste restricții nu puteau fi implementate de niște regi filosofi.

Ordinea socială trebuie să decurgă de la oamenii înșiși, ascultând liber de preceptele valorilor morale interioare și împărtășite de ceilalți. Iar pentru a controla ființele umane voluntare, dotate cu o infinită capacitate de raționalizare, aceste valori morale trebuie să se bazeze pe o autoritate independentă de voința umană – ele trebuie să izvorască de la Ființă Supremă transcendentă.

Pe scurt, în viziunea Părinților Fondatori, guvernarea liberă era potrivită și durabilă doar pentru un popor religios – un popor care recunoaște că există o ordine morală transcendentă ce precede deopotrivă legislația de stat și legile omului și care are disciplina de a se controla pe sine potrivit acestor principii durabile.

Cum arăta John Adams, „Nu avem un guvern înarmat cu o putere capabilă să lupte cu patimile omenești, neînfrânate de moralitate și religie. Constituția noastră a fost făcută doar pentru un popor moral și religios. Ea este total inadecvată pentru orice fel de alt guvern.”

Așa cum remarca Părintele John Courtney Murray, principiul american nu era că:

„Un guvern liber este inevitabil, el este doar posibil, iar această posibilitate se poate realiza doar atunci când oamenii ca întreg sunt guvernați din interior de imperativele recunoscute ale ordinii morale universale.”

Cum favorizeză religia disciplina morală și virtuțile necesare pentru a susține o guvernare liberă?

În primul rând, ne furnizează bunele reguli după care să trăim. Generația fondatoare era creștină. Ei credeau că morala iudeo-creștină corespunde adevăratei naturi a omului.

Aceste precepte morale încep prin două porunci importante: să-l iubești pe Dumnezeu din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău; și iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți.

Dar ele ne oferă și îndrumare pentru legea naturală – o ordine morală reală și transcendentă care decurge din legea eternă a lui Dumnezeu –  înțelepciunea divină care guvernează întreaga Creație. Legea eternă este imprimată și reflectată de toate lucrurile.

Din natura lucrurilor putem prin rațiune și experiență să discernem normele binelui și răului care există independent de voința umană.

Seculariștii moderni resping ideea aceasta de moralitate ca pe o superstiție dintr-o altă lume impusă de un cler care vrea să distrugă bucuriile vieții. În realitate, standardele morale iudeo-creștine sunt regulile utilitare supreme pentru conduita umană.

Ele reflectă regulile care se potrivesc cel mai bine omului nu cândva în viitor, ci aici și acum. Ele sunt ca un manual de instrucțiuni al lui Dummnezeu pentru o mai bună funcționare a omului și a societății umane.

Tot astfel, încălcarea acestor legi morale consecințe nefaste pentru om și societate în lumea concretă. Este posibil să nu plătim imediat, însă, de-a lungul timpului, răul produs este real.

Însă religia ajută la a învăța, a forma și a obișnui oamenii să dorească ceea ce este bun. Nu o face prin legi oficiale – adică prin constrângere. O face prin intermediul unei educații morale și inspirând regulile informale ale societății – obiceiurile și tradițiile care reflectă înțelepciunea și experiența veacurilor trecute.

Cu alte cuvinte, religia contribuie la formarea unei culturi morale în sânul societății care inculcă și întărește disciplina morală.

Cred că suntem cu toții de acord că în ultimii 50 de ani religia a fost din ce în ce mai mult atacată.

Pe de o parte, am asistat la erodarea constantă a sistemului nostru moral iudeo-creștin tradițional și la un efort global pentru alungarea sa din spațiul public.

Pe de altă parte, constatăm ascensiunea galopantă a secularismului și  a doctrinei relativismului moral.

Conform oricărei estimări oneste, această bulversare morală a avut consecințe catastrofale.

Practic toate măsurile de patologie socială continuă să câștige teren.

În 1965, rata ilegalităților era de 8%. În 1992, în timpul primului meu mandat de Procuror General, era de 25%. Astăzi, este de peste 40%.. În numeroase dintre zonele noastre urbane, această proporție este de circa 70%.

În paralel cu distrugerea familiei, observăm niveluri record de depresie și de boli mentale, adolescenți demoralizați, o rată a sinuciderilor în creștere, tot mai mulți tineri furioși și alienați, o explozie a violenței fără sens și o epidemie mortală a drogurilor.

Cum știți cu toții, peste 70.000 de oameni mor anual ca urmare a supradozelor de droguri. Sunt pierderi mai mari într-un an decât în întreg războiul din Vietnam.

Nu voi zăbovi asupra tuturor rezultatelor noii epoci seculariste. Este suficient să spun atât: campania care urmărește nimicirea ordinii morale tradiționale a provocat suferințe imense, distrugere și mizerie. Și totuși forțele seculariste, ignorând rezultatele tragice, continuă cu un militantism sporit.

Printre acești militanți seculariști sunt mulți așa-ziși „progresiști”. Dar unde este progresul?

Ni se spune că trăim într-o eră post-creștină. Dar cu ce a fost înlocuit sistemul iudeo-creștin? Ce poate acoperi vidul din inimile indivizilor? Și care este sistemul de valori capabil să susțină viața socială a oamenilor?

Adevărul este că nici o credință seculară nu este capabilă să joace rolul religiei.

Știința ne arată că religia face parte integrantă din dezvoltarea și prosperitatea lui Homo Sapiens de la apariția noastră, acum 50.000 de ani. Doar de câteva sute de ani am experimentat o viață fără religie.

Auzim vorbindu-se mult astăzi despre valorile noastre umane. Dar, în ultimă instanță, pe ce se sprijină aceste valori? Ce impune aderarea noastră la ele?

Ceea ce numim astăzi „valori” nu sunt în realitate decât simple sentimente izvorând din creștinătate.

Au fost vremuri și locuri când ordinea morală tradițională a fost zguduită.

În trecut, societățile – asemenea corpului omenesc – par să fi avut un mecanism de autovindecare, un mecanism de autocorecție care readuce lucrurile pe făgașul normal, dacă lucrurile merg prea departe..

Consecințele haosului moral devin prea presante. Gândirea oamenilor cumsecade se revoltă. Ei se coalizează și se strâng împotriva exceselor evidente. Perioadelor de excese le urmează perioadele de re-înrădăcinare morală.

Este principiul pendulului. Cu toții am crezut că, după o vreme, pendulul va reveni înapoi.

Însă astăzi ne confruntăm cu ceva diferit care ar putea demonstra că nu ne mai putem bizui pe revenirea pendulului.

Exstă mai întâi forța, fervoarea și amploarea asaltului împotriva religiei pe care îl trăim azi. Nu este putrefacție; este distrugere organizată. Seculariștii și aliații lor dintre „progresiști” au mobilizat toate forțele din mass media, din cultura populară, din industria divertismentului și din lumea universitară într-o ofensivă fără răgaz împotriva religiei și a valorilor tradiționale.

Aceste instrumente sunt utilizate nu doar pentru a promova secularismul, dar și pentru a copleși și a reduce la tăcere vocile opuse, pentru a ataca în mod brutal și a ridiculiza toți disidenții.

Una dintre aceste ironii, cum vor fi observat unii, este că proiectul secularist a devenit el însuși o religie, impusă cu fervoare religioasă. El își însușește toate caracteristicile unei religii, inclusiv judecata inchizitorială și excomunicarea.

Cei care sfidează credința riscă o ardere figurată: ostracizare socială, educațională și profesională, și excluderea prin intermediul proceselor și campaniilor furibunde pe rețelele sociale.

Omniprezența și puterea culturiii noastre populare high-tech alimentează apostazia într-un alt mod. Ele furnizează un grad de distracție fără precedent.

O parte a condiției umane rezidă în faptul că există mari întrebări care ar trebui să ne privească în față. Suntem creați sau suntem simple accidente materiale? Are viața noastră vreo semnificație sau vreun scop? Dar, așa cum remarcă Blaise Pascal, în loc să își bată capul cu aceste întrebări, oamenii pot fi ușor distrași de la meditația la aceste „lucruri supreme”.

Într-adevăr, trăim azi într-o epocă a distracției, în care ne putem adânci într-o lume a stimulilor digitali și a conectivității universale. Și avem mijloace aproape nelimitate de a ne satisface toate poftele fizice.

Este un alt fenomen care suprimă mecanismele de autocorecție sociale – acesta face și mai dificilă refacerea societății.

În trecut, când societățile erau amenințate de haosul moral, când costul social al imoralității și al comportamentului iresponsabil al persoanei devin atât de ridicate, societatea dădea înapoi și își reevalua drumul de urmat.

Dar astăzi – în fața tuturor acestor patologii crescânde – în loc să atace cauza subiacentă, statul joacă rolul de atenuator al consecințelor nefaste. Facem apel la stat să reducă costurile sociale ale prostului comportament personal și ale iresponsabilității.

Astfel că reacția la irealitățile crescânde nu este responsabilitatea sexuală, ci avortul.

Reacția la toxicomanie sunt sălile de stat pentru injectare sigură.

Soluția la distrugerea familiei este transformarea statului într-un erzaț de soț pentru mamele celibatare și un erzaț de tată pentru copiii lor.

Se cer tot mai multe programe sociale pentru a trata distrugerea. În timp ce credem că rezolvăm problemele, de fapt le întreținem.

Începem printr-o libertate nelimitată și sfârșim prin a deveni dependenți de un stat coercitiv.

Este interesant de notat că această idee de stat privit ca atenuator al consecințelor nefaste a dat naștere la un nou sistem moral care merge mână în mână cu secularizarea societății. Poate fi numit sistemul „macro-moralității”. Este într-un fel răsturnarea creștinismului.

Creștinismul învață o micro-morală. Transformăm lumea concentrându-ne asupra propriei noastre moralități și transformări.

Noua religie secularistă ne învață macro-morala. Moralitatea unei persoane nu se măsoară după comportamentul său privat, ci după atașamentul său față de cauzele politice și față de o acțiune colectivă  pentru a face față problemelor sociale.

Acest sistem ne determină să nu ne facem prea multe griji în legătură cu restricțiile impuse vieților noastre private, de vreme ce ne găsim mântuirea în manifestații. Ne putem expune sensibilitățile noastre morale manifestând pentru cutare sau cutare cauză.

Un eveniment recent a cristalizat diferența dintre aceste sisteme morale. Asistam la o slujbă într-o parohie unde nu merg de obicei, din Washington DC. La sfârșitul slujbei, președintele comitetului de dreptate socială s-a ridicat pentru a-și prezenta raportul privind parohia. A evocat problema crescândă a persoanelor fără adăpost din California și a explicat că este nevoie de mai multe cantine sociale mobile pentru a-i hrăni. Fiind vorba de o biserică catolică, mă așteptam să facă apel la voluntari pentru a rezolva această necesitate.  În schimb, președintele a relatat despre toate vizitele pe care Comitetul său le făcuse guvernului din DC militând în favoarea unor taxe mai mari și pentru alocarea de fonduri mai mari în vederea finanțării cantinelor sociale.

Un al treilea fenomen care îngreunează revenirea pendulului este modul în care legea este utilizată ca un berbec pentru a sparge valorile morale tradiționale și pentru a le înlocui cu relativismul moral în calitate de nouă ordine.

Legea este utilizată ca armă în mai multe domenii.

În primul rând, fie prin legislație, fie, mai frecvent, prin interpretare juridică, seculariștii au urmărit în mod constant să elimine legile care reflectă normele morale tradiționale.

La început, aceasta implica revenirea asupra unor legi care interziceau diverse comportamente. Așa a fost decizia hotărâtoare privind legalizarea avortului. Și apoi legalizarea eutanasiei. Lista continuă.

Mai recent, am văzut cum legea a fost folosită cu agresivitate pentru a forța persoane și entități religioase să subscrie la practici și politici opuse religiei lor.

Problema nu este că religia este impusă altora. Problema este că valorile seculariste și anti-religioase sunt impuse cu forța credincioșilor.

Acest lucru îmi amintește că unii împărați romani nu puteau să-i lase în pace pe supușii lor creștini, ci îi obligau să-și încalce conștiința aducând jertfe împăratului considerat zeu.

Tot așa, activiștii seculariști de astăzi nu acceptă să trăiască și să-i lase și pe alții să trăiască – nu le place să lase persoanele religioase să își practice credința. În schimb, par să simtă plăcere obligându-i pe oameni să-și încalce conștiința.

De exemplu, ultima administrație (Obama) a încercat să-i constrângă pe angajatorii religioși, inclusiv ordinele religioase catolice, să își încalce opiniile religioase sincere participând la finanțarea contraceptivelor și abortivelor în cadrul asigurărilor de sănătate. De asemenea, California a cerut centrelor pro-viață pentru asistarea gravidelor să răspândească pliante legate de dreptul la avort.

Acest refuz de a accepta libera exercitare a religiei este relativ recent. Cu doar 25 de ani în urmă, societatea noastră era  unanim de acord că legile trebuie să țină cont de credințele religioase.

În 1993, Congresul a adoptat legea Restaurării Libertății Religioase. Scopul legii era de a acorda maximul de înlesniri pentru religie atunci când guvernul adoptă politici generale care ar putea fi susceptibile să îngrădească practica religioasă.

La acea vreme, legea nu a fost considerată controversată. A fost depusă de Chusck Schumer împreună cu alți 170 de sprijinitori în Cameră, și de Ted Kennedy și Orrin Hatch cu alți 59 de sprijinitori în Senat. A fost aprobată prin vot verbal în Cameră și cu 97-3 voturi în Senat.

Recent, când procesul de secularizare s-a accelerat, legea a fost atacată și ideea de înlesnire religioasă a căzut în desuetudine.

Deoarece această administrație (Trump) susține cu fermitate înlesnirea religioasă, câmpul de luptă s-a deplasat către statele componente. Unele guverne încearcă acum să oblige persoane și entități religioase să subscrie la practici sau să-și însușească puncte de vedere incompatibile cu religia lor.

Epicentrul acestor atacuri la adresa religiei sunt școlile. Pentru mine, aceasta este provocarea cea mai serioasă la adresa libertății religioase.

Pentru oricine are o credință religioasă, partea cea mai importantă a exercitării acestei religii este învățarea ei de către copiii noștri. Transmiterea credinței: nu există un dar mai mare pe care îl putem face copiilor noștri, nici o mai mare exprimare a iubirii noastre față de ei.

Imixtiunea guvernului în acest proces reprezintă un monstruos atentat la adresa libertății religioase.

Totuși, exact aici se dă bătălia și îi văd pe seculariști atacând pe trei fronturi.

Primul front este conținutul programei în școlile publice. Numeroase state adoptă programe de studiu incompatibile cu principiile religioase tradiționale după care părinții încearcă să-și crească copiii.  Statele fac adesea acest lucru fără vreo opțiune alternativă pentru familiile religioase.

Astfel, de exemplu, New Jersey a adoptat recent o lege care impune ca școlile publice să adopte o programă LGBT care, potrivit multora, este incompatibilă cu învățământul creștin tradițional. Legi similare au fost adoptate în California și Illinois. Iar consiliul școlar din districtul Orange, California, a emis un aviz potrivit căruia „părinții care nu sunt de acord cu materialul pedagogic legat de gen, de identitatea de gen, de expresia de gen și de orientarea sexuală, nu își pot scuti copiii de la acest învățământ”.

Într-adevăr, în unele cazuri, școlile pot chiar să nu îi înștiințeze pe părinți despre lecțiile pe care au de gând să le predea în legătură cu subiecte controversate privind comportamentul și relațiile sexuale.

Acest lucru îi plasează pe părinții care se opun ortodoxiei seculariste în fața unei alegeri dificile: să încerce să strângă banii necesari pentru școlile private sau învățământul la domiciliu, sau să accepte ca fiilor lor să li se inculce mesaje pe care ei personal le resping cu tărie.

O a doua axă a atacului în domeniul educației îl reprezintă politicile de stat menite să lipsească școlile religioase de fonduri și să-i încurajeze pe elevi să se orienteze către școlile seculare. Statul Montana, de exemplu, a creat un program ce oferă facilități fiscale celor care fac donații pentru bursele școlare destinate elevilor cu situații sociale dificile pentru a putea frecventa școli private. Scopul programului era de a oferi părinților și elevilor mai multe opțiuni educaționale.

Însă Montana a exclus în mod expres din acest program școlile religioase private afiliate unei religii. Iar când această excludere a fost contestată în justiție de către părinții care își doreau ca fiii lor să frecventeze o școală creștină privată, Curtea Supremă din Montana a cerut statului să elimine programul în loc să permită părinților să folosească bursele pentru școlile religioase.

Cazul se află acum la Curtea Supremă a SUA și am depus un memoriu explicând de ce amendamentul Blaine încalcă Primul Amendament.

Un al treilea tip de atentat la libertatea religioasă în domeniul educației constă în eforturile recente de a utiliza legile statelor pentru a constrânge școlile religioase să adere la secularism. De pildă, chiar aici, în Indiana, un profesor l-a dat în judecată pe Arhiepiscopul catolic de Indianapolis pentru că a dispus ca școlile catolice din dioceza sa să nu angajeze profesori căsătoriți cu persoane de același sex, deoarece exemplul unor astfel de mariaje ar submina învățătura catolică pe care aceste școli o predau despre căsătorie și complementaritatea dintre bărbat și femeie.

Acest proces încalcă drepturile arhidiocezei conferite de Primul Amendament, împiedicând deopotrivă asocierea de expresie și autonomia eclezială. Departamentul Justiției a depus o declarație de interese la tribunalul acestui stat, în care arată aspectele de mai sus, și sperăm că tribunalul va clasa în curând dosarul..

Luate împreună, toate aceste cazuri creează un tablou îngrijorător. Vedem că statul impune școlilor publice locale să se angajeze în dezbateri sociale controversate, fără a ține cont de opiniile religioase ale elevilor și părinților. Într-adevăr, aceste state pretind comunităților locale să facă din școlile lor publice locuri neospitaliere pentru familiile având valori religioase tradiționale; implicit, acestor familii li se spune să se conformeze sau să plece.

În același timp, sunt exercitate presiuni și asupra școlilor religioase pentru a renunța la convingerile lor. Doar din cauza caracterului lor religios, ele duc lipsă de fonduri – elevilor care ar dori să le frecventeze li se spune că nu vor putea primi burse decât dacă se orientează spre alte opțiuni.

În același timp, ele sunt amenințate cu acțiuni în justiție și în curând vor fi amenințate cu respingerea acreditării dacă nu renunță la caracterul lor religios. Dacă aceste măsuri vor reuși, persoanele cu convingeri religioase vor deveni din ce în ce mai marginalizate.

Nu vreau prin aceasta să afirm că nu există nici o speranță de reînnoire morală pentru țara noastră.

Însă nu putem sta cu brațele încrucișate și spera că pendulul va reveni de la sine în poziția normală.

În calitate de catolici, noi aderăm la valorile iudeo-creștine care au făcut din țara noastră una excepțională.

Și știm că primul lucru care trebuie făcut pentru a promova reînnoirea este de a veghea ca principiile noastre să fie puse în practică în viețile noastre private.

Înțelegem că doar transformându-ne pe noi putem transforma lumea din afara noastră.

Este o sarcină dificilă. Este dificil să reziști ispitelor constante ale societății noastre contemporane. Aici avem nevoie de har divin, de rugăciune și de ajutorul Bisericii noastre.

Dincolo de asta, trebuie să punem și mai mult accentul pe educația morală a copiilor noștri.

Educația nu este formare profesională. Ea îi conduce pe copiii noștri să știe că există un adevăr și îi ajută să-și dezvolte calitățile de a recunoaște și iubi adevărul, și disciplina de a trăi în conformitate ccu acesta.

Nu putem avea o renaștere morală decât dacă reușim să transmitem generației următoare credința și valorile noastre cu toată vigoarea.

Vremurile sunt ostile. Agențiile publice, inclusiv școlile publice, se secularizează și promovează din ce în ce mai mult relativismul moral.

Dacă este nevoie de o revenire în forță a învățământului catolic – și în general a școlilor afiliate la o religie – atunci acum este momentul.

Cred că trebuie să facem tot ce ne stă în puteri pentru a promova și susține o educație catolică autentică la toate nivelurile.

În sfârșit, ca oameni de drept, trebuie să fim în mod deosebit activi în lupta împotriva religiei pe plan juridic.

Trebuie să fim vigilenți pentru a rezista eforturilor depuse de forțele secularizării pentru a exclude din spațiul public punctele de vedere religioase și pentru a împiedica libera exercitare a credinței noastre.

Vreau să vă asigur că atâta timp cât voi fi Procuror General, Departamentul Justiției se va afla în avangarda acestei lupte, gata să se bată pentru cea mai scumpă dintre libertățile noastre: libertatea de a trăi în conformitate cu credința noastră.

Vă mulțumesc că mi-ați oferit ocazia de a vorbi cu dumneavoastră astăzi.

Dumnezeu să vă binecuvânteze pe dumneavoastră și Notre Dame.”

Sursa: Adrian Patrusca, 26 octombrie 2019 si „Bill Bar’s First Epistle to the Heathens” („Prima epistolă a lui Bill Barr către Barbari”) – The New Republic; „William Barr’s Wild Misreading of The First Amendment” („Înțelegerea proastă și brutală a Primului Amendament de către William Barr”) – The New Yorker; „Is This Barr’s Cry for Help?” („Este acesta străgătul de ajutor al lui Barr?” – Washington Post; „A Threat To Democracy” („O amenințare la adresa democrației”) – The Guardian; „William Barr is Neck-Deep in Extremist Catholic Institutions” („William Barr este băgat până-n gât în instituțiile catolice extremiste”) – The Nation.

  Discurs exceptional al Custodelui Coroanei, Majestatea Sa Margareta, la Haga:

‘Adevărata întrebare este dacă Uniunea Europeană este pregătită pentru țările partenere’

14 Oct 2019

In sfarsit, Romania a fost reprezentata cu curaj, de o personalitate marcanta, la Haga, la Institutul Olandez de Relatii Internationale. Majestatea sa Margareta a spus lucrurilor pe nume, spunand clar ca desi Romania a facut progrese remarcabile in toti acesti ani, s-au tot invitat motive pentru a explica taraganarea de ani de zile a intrarii Romanii in Spatiul Schengen, mentionand chiar Olanda drept una dintre tarile care pune piedici. Iata cateva fragmente din discurs.

  ‘In trecut întrebarea cu care s-au confruntat guvernele europene era dacă o anumită țară era pregătită pentru Uniunea Europeană’

Cand România s-a alăturat Bulgariei la trei ani de la valul inițial, s-a adoptat poziția opusă; și anume, faptul că țării mele și Bulgariei le-a fost îngăduit să intre în UE fără să fi fost obligate să întreprindă reformele necesare, că li s-a permis să se alăture uniunii din motive politice, și nu din motive practice. Și argumentul a fost repetat și după aceea. S-a spus că, în timp ce în trecut întrebarea cu care s-au confruntat guvernele europene era dacă o anumită țară era pregătită pentru Uniunea Europeană, în zilele noastre s-a inversat argumentul, iar adevărata întrebare este dacă Uniunea Europeană este pregătită pentru țările partenere. Ei bine, cred că acest argument nu este doar greșit, ci și riscant.

‘Presiunea asupra României și procedurile de reformă care au fost puse în aplicare înainte de aderarea țării la UE au fost destul de serioase și susținute’

Pentru început, merită să ne amintim că presiunea asupra României și procedurile de reformă care au fost puse în aplicare înainte de aderarea țării la UE au fost destul de serioase și susținute. Vă pot asigura, ca persoană care s-a aflat în miezul acestei acțiuni, că s-a întreprins un efort uriaș. Nimeni dintre cei care au lucrat la proiect nu a crezut atunci că României i se oferea un „bilet de intrare” ușor în UE. De fapt, a fost exact invers: mulți dintre oficialii și administratorii țării au simțit că România a fost solicitată să facă ceea ce de alte țări foste comuniste nu s-a așteptat să realizeze. Desigur, poate fi adus un argument logic, anume că ar fi trebuit să petrecem mai mult timp pregătind România înainte de aderarea la Uniune. Dar acest argument este greu de susținut. Nu cred că este necesar să spun în fața acestui public expert că ideea de a menține România sau Bulgaria în afara UE pentru a le stimula să întreprindă mai multe reforme este greșită.

În realitate, Europa a trebuit să găsească un echilibru între a face promisiunea de aderare suficient de credibilă pentru a încuraja țările să se reformeze, dar, de asemenea, suficient de dură pentru a convinge țările candidate că reformele pe care trebuiau să le implementeze ar trebui să fie serioase. Cred că incontestabil că Uniunea a ales calea corectă, în sensul că a făcut promisiunea de aderare reală și posibilă, dar că a făcut și insistența asupra reformelor la fel de reală și imediată.

Trebuie doar să privim exemplul Turciei pentru a realiza ce se întâmplă atunci când cele două procese – respectiv procesul de stimulare versus procesul de insistență asupra reformelor structurale profunde – iese din sincronizare; rezultatul este că nici un proces, nici celălalt nu devin realizabile. Deci, da, primirea României în UE a fost, cel puțin parțial, un act de curaj de crede în ceva dincolo de posibil. Dar la fel a fost și pentru Grecia când a intrat în Uniunea Europeană, iar Spania și Portugalia au simțit la fel. Toate acestea au fost „salturi de credință” care s-au transformat într-un parteneriat loial. Și nu există niciun motiv să nu se întâmple la fel și în România.

Vă puteți întreba de ce reiau argumente auzite cu mai mult de un deceniu în urmă. O fac pentru că modul în care conturăm trecutul influențează foarte mult modul în care interpretăm prezentul. Dacă veți crede că a fost o greșeală să includeți România în Uniunea Europeană la acea vreme, atunci este foarte probabil că veți crede că astăzi, orice am face, nu vom putea să ținem pasul cu restul continentului. În schimb, dacă vedeți integrarea României ca parte a unui proces continuu, atunci problemele pe care le întâmpinăm astăzi devin dificultăți care trebuiesc depășite, nu presupuse greșeli ale vremurilor trecute.

Excelențele Voastre, doamnelor și domnilor,

Cred că, în efortul nostru de a îmbunătăți funcționarea Uniunii noastre, am devenit poate prea obsedați de proces, mai degrabă decât de viziune, așa că de multe ori uităm cât de mare este realizarea noastră. Un continent împărțit timp de două generații de Războiul Rece este acum din nou unit. Am făcut aceasta cu sacrificii reciproce, nu pentru că am vrut să reducem costurile la roșii sau la automobilele din țările noastre, ci pentru că am împărtășit aceeași viziune și aceleași valori. Și împărtășim și astăzi aceleași valori și opinii.

‘Explic sentimentul de frustrare resimțit în multe noi state membre’

Da, avem probleme. Dar avem o creștere economică incredibilă în fosta jumătate comunistă a continentului, iar țara mea este una dintre economiile cu cea mai rapidă creștere din Europa. Acest fapt nu a șters însă diferențele semnificative de bogăție între jumătățile estice și vestice ale continentului. Au trecut trei decenii de la sfârșitul comunismului, dar probabil avem nevoie de alte trei decenii pentru a șterge pe deplin efectele nocive ale dictaturii comuniste și a proastei administrări a țării. Pe scurt, o întreagă generație va trece înainte de a fi cu adevărat și pe deplin uniți și aproape nimeni dintre cei care erau oameni maturi când evenimentele din 1989 în țara mea l-au înlăturat pe dictatorul comunist nu va fi în viață în ziua în care diviziunea economică a estului și vestului Europei va dispărea complet. Subliniez faptul că nu încerc să găsesc scuze sau să „repartizez” vina cuiva, ci doar să explic sentimentul de frustrare resimțit în multe noi state membre.

De asemenea, în Estul Europei avem perspective diferite asupra vieții sociale și a obiceiurilor. Suntem mai religioși, mai patrioți și mai suspicioși în privința nivelului ridicat de imigrare. S-ar putea ca unora din Occident să nu le placă aceasta. Dar a respinge sentimentele noastre ca doar „rasism și xenofobie” sau a împărți totul între „progresist” – prin care ne referim la occidentali – și „reacționar” este în mod clar contraproductiv. De asemenea, este greșit să argumentăm că valorile noastre nu sunt valori europene; s-ar putea să nu fie la modă în unele părți ale Europei, dar sunt valori care aparțin continentului. Când criza de imigrație din 2015 a lovit continentul nostru, România a fost una dintre țările care a acceptat ca sarcina de primire a acestor imigranți să fie împărțită.

Repet: nimic din toate acestea nu sugerează faptul că noile state membre ar trebui să fie scutite de responsabilități și obligații, indiferent de ce se întâmplă în țările lor. Lupta împotriva corupției, de exemplu, ar trebui să continue fără încetare. Și nu există niciun dubiu că unele dintre evoluțiile politice din țara mea au trezit suspiciune în rândul partenerilor noștri europeni.

‘Incetarea atitudinii de superioritate față de noile state membre’

Dar punctul-cheie pentru toate activitățile noastre este încetarea atitudinii de superioritate față de noile state membre și evitarea amenințării acestora prin clauze de condiționalitate extinse artificial. Diverse propuneri de utilizare a condiționalității politice în acordarea fondurilor din bugetul următor de șapte ani al Uniunii, în schimbul anumitor concesii politice, sunt nu numai ilegale în cadrul tratatelor UE existente, ci sunt, de asemenea, o garanție că vor diviza mai degrabă decât să unească Europa.

Încă din 2011, Comisia Europeană a apreciat că România a îndeplinit toate condițiile tehnice necesare pentru aderarea la Schengen. Cu toate acestea, una după alta, au fost adăugate condiții. Acum ni se spune în privat – de către oficiali dintr-o serie de țări, inclusiv, sunt tristă să spun, propria voastră țară – că există în țările occidentale considerente politice interne care îngreunează includerea României în Schengen. Pot înțelege acest argument. Dar sper că și voi puteți înțelege că presiuni interne similare revin oamenilor noștri politici din partea conaționalilor mei, care nu pot accepta că trebuie să fie într-o poziție inferioară celorlalți cetățeni europeni.

‘Adevărații cinici sunt adesea în Occident’

Totuși, cred că toți merităm să ne felicităm pentru ceea ce am obținut în ultimele două decenii și cât de mult s-a schimbat continentul în bine, de când tatăl meu a fost aici în anul 2002. Românii sunt astăzi de aproape trei ori mai bogați decât erau când s-au eliberat de comunism. Există un consens național în țara mea că nu există niciun alt loc în care România să poată fi, decât în mijlocul NATO și UE. De fapt – așa cum am amintit adesea fraților noștri europeni – adevărații idealiști întru Europa se află în partea de est a continentului; adevărații cinici sunt adesea în Occident.

Pe scurt, vocația europeană a României rămâne neclintită. Și la fel, sunt încrezătoare, este și prietenia și sprijinul vostru pentru Națiunea noastră.

Mulțumesc foarte mult!”, si-a incheiat discursul Majestatea Sa.

Dumitru Ichim

Fiecare felie de timp a avut câte o boală caracteristică. Antichitatea - lepra, Evul Mediu - ciuma, Romantismul - bolile venerice, sfârșitul veacului XIX - holera, iar Modernismul - cancerul și singurătatea, dar mai rea decât lepra, ciuma, holera și cancerul este singurătatea.
Tu niciodată nu ești singur, oceanule, pentru că nu cunoști ce este răutatea. Din lipsa de iubire se naște singurătatea. Cei care vin la tine după tipicul ''mă duc la mare'' și nu vin să caute tămăduire la tine, pleacă de aici cu un kg în plus, portofelul mai ieftin, mai obosit și mândru că se întoarce cu ten și piele jupuită.
Apa, la cel mai banal nivel, dezinfectează murdăria trupească, dar și sufletească. Da, și sufletească! Dacă ai putea să te conectezi la lungimea de undă a oceanului! Și nu poți pentru că nu te interesează cine ești, devii tot mai superficial și lași cu fiecare zi să ți se coclească potirul inimii până când devine întunecat ca orice obiect neîngrijit. ''Cât de ușor e să ruginești!'' mi se plângea plugul nefolosit, plugul a cărui lamă strălucea ca argintul în rostul lui de a fi pentru altul.
În primul rând, toate tainele omului în relație cu cerul numai oceanul le cunoaște, iar despre memoria lui, din vremea atlantizilor, cine mai vorbește în zilele noastre? Pentru a testa în laborator memoria apei oamenii de știință au făcut o experiență. Au umplut un vas cu, hai să zicem, 100 litri de apă în care au adăugat o cantitate infimă dintr-o soluție oarecare să se diluieze. Din această diluare s-a luat din nou aceeași cantitate neglijabilă și a fost pusă în alt vas de 100 de litri să se diluieze. Experiența a continuat până când practic diluarea nu mai putea să fie posibilă ajungându-se până la punctul că diluai apă în apă. Și totuși, dincolo de asteptările noastre, apa ''își aminte'' de soluția diluată, soluție cu care începuserăm experimentul. În absurd, dacă extindem la infinit, acest experiment și nu reușim să îndepărtăm prin diluare subtanța adăugată, înseamnă că prin negativ afirmăm memoria apei. Această memorie ne duce la primordialul când pe deasupra apelor primordiale ''se plimba Duhul Sfânt'' care sfințindu-le le despărțea din starea de netocmire, de '' tohu-vabohu'' și ca un magnet le dădea ordine atrăgându-le spre o înspiritualizare a lor până la împărătescul simbol al lui H2O. Și cum să învățăm limba apei? Renunțând la meseria ta de turist când ''vii la mare'' și meditând cum să te apropii de ocean în calitate de pelerin, de inițiat în tainele apei. O asociație ecologică a oceanelor are ca motto: ''Tu ești oceanul! '' . Caută să devii ocean și să-ți însușești amintirile lui. O experiență, repetând Geneza, despre memoria apei este cea a apei baptismale. Preotul citește deasupra apei invocarea de transformare: ''Și acum trimite peste apa aceasta harul Prea Sfântului Tău Duh și o sfințește pe ea.'' Apa devenind aghiazmă acum, memorizează cuvintele și crucea, se pune pe lucru, și-l naște pe om din nou. Este treimicul H2O-ul baptizmal care-și aduce de treimicul divin. Dacă apa nu și-ar putea aminti Spiritul sfințitor ar însemna că Hristos nu a înviat, că Întruparea lui a fost cea a unui rabin de prin Nazaret și nu Omul-Dumnezeu, Cel care prin apă ne-a legat veriga noastră pământească de veriga cea dumnezeiască și veșnică.
Și multe mai știi, dragul meu ocean, pentru care omul nu are urechile necesare. Eu mă mir cum apa își amintește de legătura omului cu Spiritul chia și atunci când se transformă în stare solidă. S-a făcut o experință în felul acesta. S-au luat două pahare de apă. Înainte de înghețșare uneia i s-a cântat dintr-un compozitor clasic, celuilalt gălăgia dintr-o fabrică, sau ceva de ''heavy metall''. Cristalele din primul pahar erau de o ordine și frumusețe geometrică, în al doilea ceva nestructurat logic, haotic.
Dar H2O-ul în stare gazoasă devin nor. Câte nu ne-ar putea povesti norul din memoria apei din vremea când a fost nor luminos în tabor, sau nor, precum cireșul înflorit, în care își făcuse cuib glasul Tatălui grăind: ''Acesta este Fiul Meu cel iubit'', iar Fiul stătea în cea mai intimă apropiere cântată de H2O-ul Iordanului!
Omul de știință nu are simțul sacrului cu care să ți le adreseze cu emoția mea când aici, la Bay of Fundy, mă lași să ating stâncile roșii ale adâncului tău. El vede lacrima omului și o etichetează cu H2O. Atât. Uită că H2O este simbolul indestructibil al două inimi, două arderi, plus oxigenul iubirii care dă viață focului, că lacrima nu e apa din recipientul genelor, ci amintirile aduse ca memorie din străfundul de ocean al inimii - inimă de mamă, inimă de copil, inimă de tată, sau de îndrăgostit.

Doina Boriceanu

... CĂ ZII ŞI ’MNEATA, COANĂ-MARE, CE VREMI-S ASTEA? HA?

        

            (SPICUIRI FURATE TIMPULUI)

            Fireşte, acesta nu e un titlu onorabil de carte.  Dacă presupunem c-aş ridica pretenţia să scriu aşa ceva... Dar e replica pe care mi-o amintesc şi astăzi, repetată la nesfârşit, a Mariţei-Țiganca, oaspetele nelipsit – tot la două săptămâni – al bunii mele. Deschidea poarta abia-abia făcând faţă, căci îi atârnau de mâini două paporniţe ca cele olteneşti pline-ochi de marfă – de contrabandă sau nu, n-am de unde să ştiu, o-mpingea parcă mai mult cu o mişcare de cabaret, aş spune – din şold şi buric, bine armonizate, apoi păşea mândră, ca într-o împărăţie, căci acolo spunea ea că-şi aducea „liniştea dă la sufletu’ dân ia, că nu mai poate de-atâta amar”. Că ...”că chiar io zic că acilea-i o-mpărăţie,  CĂ MĂ SIMT ADUNATĂ  ÎNTR-ALE MELE ŞI LIBERĂ LA TOATE ALEA DĂ LE DISCUT IO CU MATALE!”. Avea un băiat care se lupta cu viaţa la greu. Adică voia să intre pe alte porţi, chiar „împărăteşti”, şi pentru asta se înscrisese la Drept. „E bine dă iel, că-i place cartea. Io-l las în boii lui. Mă dau io cu negoţuri şi scot şi io un ban. Că n-am cine ştie ce câștig, ştii dumneta, dân alea vechituri dă ţoale... un castron şi-o cană dă apă. Da’ dumneata nu cumperi nemica azi? Că mă luai cu vorba şi nu-ţi arătai... Ha?”.

         Cum apărea, se instala pe treptele casei, gata pregătită de tacla. Iar eu, nelipsită, mă şi înfiinţam acolo. Avea neîndoios o personalitate aparte care mă fascina. Buna mea dădea fuga în casă şi-o auzeam către soru-sa: „Ia pune, Lenuţo, de-o cafea, c-a venit Mariţa-Ţiganca!”. Sigur, era gestul ei boieresc nedesminţit, mai ales bolintineancă cum era, s-o trateze pe acea Mariţa, s-o omenească, respectând un anume tabiet. Ea însăşi se ducea fuga – iute-iute cum era, intra val-vârtej în sufragerie şi lua din bufetul mare farfuriuţe de dulceaţă. Avea totdeauna cele mai diverse borcane, făcute cam prin toate anotimpurile, an de an. Învârfuia o farfurioară, turna un pahar de apă rece – de la frigiderul cu ghiaţă, cum se purta pe-atunci, şi cobora treptele sprintenă şi molipsindu-ne de zâmbetuil ei nelipsit. Pe o tavă frumoasă, cu şervet de olandă cu broderie spartă sau îndesată-plină, uneori făcut chiar de ea sau de soru-sa, se lăfăia acea mărturie nevinovată că bunică-mea chiar credea în oameni, atâta timp cât respectul şi cuviinţa se aflau la locul lor.

         Din cafea, Mariţa-Ţiganca sorbea tare, cu zgomot mare, din vârful buzelor şi afectat. Era trăznet în tărie și fierbinte ”de-ți topea mațele”, după cum zicea Marița. Cine să fi fost ea? O priveam și mă tot frământam. Și din ce coclauri o împinsese viața să ne treacă prag? Apoi ea cădea pe gânduri bolborosind cu cerul, cu florile grădinii, cu strada noastră, pe care tata o botezase, numai așa, s-o necăjească pe muica-mare, ”ulicioară”. După un timp, în care nimeni nu cuteza s-o deranjeze, începea să scoată la bulendre... la vase ... la te miri ce... Deşi linguriţa era din argint şi minunat lucrată, niciodată bunică-mea nu renunţa la încântarea lucrurilor!, nu s-a întâmplat vreodată ca Mariţa-Țiganca să ascunsdă vreun exemplar printre fustele enorme, cât să acopere o Europă întreagă şi un colţ din Asia. Stăteam alături, fascinată de ele, de conversaţia lor ciudată, fiecare spunându-şi păsul cu non-şalanţă, cu încredinţări adevărate, ca între prietene. Nu ştiu nici azi ce vârstă avea Mariţa-Țiganca. Dacă era frumoasă sau urâtă. Din toată figura ei nu mi-a rămas mai nimic... Dar am reţinut urchile cu niște cercei cu rubine enorme, despre care spunea că ”bărba-su le furase de la regina Angliei pentru ea...”. Ajunsesem chiar s-o cred... Erau aşa de grele, încât urechea îi fusese sfârtecată de vreo două ori. Astfel, cu lobul urechii ferfeniță, cu fustanelele ei largi şi înflorate, vii de parcă jucau singure dinaintea noastră, ne vizuita Mariţa-Ţiganca.

Sigur, vara era mult mai plăcut. Dar dacă se întâmpla să fie iarnă, atunci venea în bucătaria noastră sau ureca treptele până la cea a bunicilor mei. Acolo, acelaşi tipic, neschimbat. Numai că uneori se aşeza direct pe jos, pe pământ sau pe podea. N-am văzut-o niciodată stând pe vreun scaun.

Odată, a ajuns la noi cam tiptil, abia mergând, gârbovită şi tristă. Nu i-a ars de nici o trataţie! S-a aşezat pe treptele de la intrare, a privit un timp în gol, iar bunică-mea a întrebat-o încetişor: „Ce-ai păţit tu, Mariţo?”. A fost suficient ca să se declanşeze şuvoiul lacrimilor. Când s-a mai liniştit, ne-a povestit câte ceva. Dar era clar că n-avea chef să vorberască. Mai mult să stea cu noi, să ni se uite în suflet şi să înţeleagă că o compătimeam. Am aflat că băiatul îi era tuberculos într-o stare destul de gravă... Dar, ceea ce era groaznic!, îl arestaseră suspicionându-l că era dat cu legionarii. Într-un lot cu studenţi. A plecat încetişor, clătinându-se.

La nici un an, a mai apărut. Fără cerceii ei celebri. Cu privirea stinsă. Figura, împietrită. Nu s-a mai aşezat deloc. A rămas în poartă. Bunică-mea a venit grabnic spre ea... Am auzit-o, dar nu vorbind, parcă scotea doar suspine şi se făcea că eu înţelegeam ce-mi cântau ele. Apoi a urlat cu toţi rărunchii afară: „S-a prăpăpdit, coană maaareee! L-a luat moartea la ea! Avea 22 dă anişori... Nu-i mijise bine musteaţa... A murită… a murită dă oftică în puşcărie... Mă duc acuşica pă vr’un drum... să mă omor şi io... să mă-ntâlnesc cu iel... L-a-nchis nămernicii ... nu i-ar răbda pământuuuuu’... ”.

Bunică-mea era mută. Şi eu la fel. Mariţa-Ţiganca a plecat pâş-pâş. De atunci a mai venit, dar foarte rar. Se aşeza pe treptele de la intrare şi nu vorbea nimic. Bunica o trata, o privea, dar nici ea n-o întreba de vorbă. Stăteau acolo un timp, amândouă, ca sub o mare, nespus de mare povară. Şi pleca... „Să-ţi ajute dumnezău, coană-mare, că eşti om bun!”. „Ei, le am şi eu pe-ale mele... atâtea! Nu crede că-i cineva fericit pă lume! Da’ cel mai mare necaz e cel al dumitale... să-ţi îngropi copilu’. Văd că te-ai mai liniştit... e bine.... Nu plânge, că-i faci rău lui! El te vede de-acolo de-unde e şi se sperie de suferinţa dumitale!”. „Da-o fi aşa? Că nu s-a-ntors nimenea de-acolea să ne spuie cum că e!”. „Eu ştiu ce să mai zic, Mariţo?! Da-mpacă-te cu dumneata şi nu te da bătută!”. Peste gard, una dintre vecinele favorite ale bunică-mii, nepoata pictorului Grigorescu, madam Ghiţescu, a dat semn de interes săltându-se peste gard, cât îi stătea în putere, şi lungindu-şi gâtul subţire de ziceai c-acum-acum se va frânge. Mai ales dacă bătea vântul mai tare...  „Ce era cu Mariţa dumitale, madam Gherghina?”.  „Ce să fie? Le are şi ea pe-ale ei. C-aşa  vrea Domnu’! Să ne mai încerce...”.

         A intrat tăcută în casă şi eu după ea. Bunica mea nu era o bigotă. Nu prea mergea la biserică. Dar ţinea cu sfinţenie parastasele şi sărbătorile. Poate mai ales că atunci ne adunam tot neamul la un loc... Atunci... deși… cu timpul, s-au întunecat ferestrele și soarele ne-a zâmbit mai puțin, mult mai puțin prin perdelele groase … Ne speriasem rău de tot… Taică-miu pusese pietriș mare și mic, în curte, ca dacă pășea cineva să se audă scârțâit…

-         Crezi tu, Alexandre, că nu știu ăștia dă vin să ne vadă, că cum de mai sântem, nu aflară ei că avem pietriș?

-         Maică, îi spune tata soacrei lui pe care o respecta și iubea sincer, maică, eu am zis că să fie… Că dacă dau buzna peste noi, să vedem vreun mandat la față ori să ne ia, aia e!

-         Ai inima tare, măi, române! intră și unchi-miu, doctorul, în vorbă.Am auzit că l-au săltat pe Gicu… Doamne, Gicu?! E cel mai mare orelist de la noi! Se zvonește c-ar fi cărat de la Paris în geamantan un manuscris de-al lui Cioran… Ce vremuri, ce vremuri… Ne omoară nesiguranța…

       Păi, da, îmi spun eu în gând. Vorba lui Moșu meu :”acu ești, mâine nu erai…”.

Dar eu eram un copil, ce știam eu!

Adrian Bucurescu

Mitologie daco-română
 Lebăda

     În bestiarul sacru al Tracilor, lebedele aveau un rol de frunte și benefic. Despre aceste păsări divine autorii antici afirmau că participau la sărbătorile lui Apollon. Astfel, Claudius Aelianus scrie: ”Între alții, Hecateu Abderita, însă nu cel din Milet, relatează că preoții lui Apollon sunt fiii lui Boreas și ai Chionei, trei frați la număr, oameni înalți de șase coți. Când aceștia, la soroc, fac serviciul divin solemn sau ruga, atunci zboară acolo stoluri nenumărate de lebede din munții pe care ei îi numesc Ripai și aceste lebede, după ce înconjoară mai întâi templul cu zborul lor, ca și când ar voi să-l purifice, se lasă apoi în jos în curtea templului, al cărei spațiu este foarte larg li de cea mai mare frumusețe. În timpul serviciului divin, pe când cântăreții templului intonează laude zeului Apollon cu un fel de melodii ale lor proprii, și pe când cobzarii acompaniază cu cobzele lor în cor melodia cea foarte armonioasă a cântăreților, tot atunci și lebedele se asociază și ele la cântările lor, uguind împreună; și este de notat că aceste lebede nu fac nicio greșeală, ca să cânte cu sunete disonante ori neplăcute, ci întocmai ca și cum ele ar urma tonul și începutul dat de conducătorul corului, astfel cântă și ele împreună cu cântăreții cei mai deprinși în melodiile sacre. Terminându-se apoi imnul, acest cor al păsărilor se retrage, ca și cum ele și-ar fi îndeplinit datoria lor obișnuită pentru sărbătoarea zeului, ar fi ascultat și ele toată ziua cinstirile ce s-au făcut zeilor, au cântat împreună și au desfătat și pe alții”.
     Ruinele de piatră ale acestui templu-palat se mai află încă în vatra satului Sărățeni, județul Ialomița, locul de baștină al Gemenilor Divini, Apollon și Artemis.
     Geții numeau lebăda LIBIDA, atestare dovedită și în denumirea omonimă a unei localități antice din Scythia Minor, adică din Dobrogea de astăzi. O localitate cu denumirea LIBETHA este atestată și în Macedonia, vechi teritoriu tracic. LI BIDA înseamnă ”Cea de pe (din; de; pe; cu; în) Apă”; cf. rom. la; le; lui; traco-phrygian. VEDU ”apă”; rom. botă; vad; Vedea (râu); rus. voda, engl. watter ”apă”; rom. lapte; lopată, alban. lopate ”vâslă”; latin. lavito ”a scălda”; libatio ”libație”; alban. lefyt ”robinet; vană”. Și cum Apa trimite la ”Curățenie”, LI BIDA se mai tălmăcea și prin ”Cea Curată; Cea Strălucitoare; Cea Dalbă; Cea Luminoasă”; cf. rom. la; le; lui; a (se) vedea; bade; vodă; bât(ă) ”bunic)ă)”; rom. lapte; latin. lepida ”plăcută; încântătoare”. Toate aceste epitete erau și ale Zeiței MARIA-LETO, Maica lui Apollon și Artemis. De aceea, pe o superbă pafta, descoperită în mormântul misteriosului Negru-Vodă, din Biserica Domnească de la Curtea de Argeș, Zeița-Mamă are trup de lebădă și chip femeiesc.

     Paftaua reprezintă un palat, poate unul din Rai, în balcoanele căruia apar și Copiii Cerului, de o parte și de alta a Mamei Lor. Astfel, imaginea cu Zeița-Lebădă confirmă spusele autorilor antici, înregistrate mai la deal. În acest sens, nu e de mirare că pe lacul Sărățuica, pe al cărui mal S-au născut Gemenii Divini, deseori poposesc lebede, vara și iarna.
     În România, trăiesc lebedele de iarnă sau cântătoare, Cygnus cygnus, și lebedele de vară sau cucove, Cygnus olor. Pasărea albă are încă roluri magice, fiind invocată în descântece, cum este unul de deochi, înregistrat în Dejești, județul Dolj:
Pasăre albă,
Codalbă,
Sus te suiși,
Jos plesniși.
Plesnească ochii râmnitorilor,
Plesnească ochii deochetorilor.
Cine a râmnit
A plesnit,
Și a rămas N. curat,
Luminat,
Ca argintul strecurat.
     Acest descântec sugerează că, plesnind, pasărea albă se jertfește pentru sănătatea celui deochiat.
     Tot lebădă este, desigur, și pasărea dalbă, dintr-un descântec de pocitură, din Moldova:
Păsărică dalbă,
Cu aripa albă,
Din piatră ai crescut,
Cu nori te-ai bătut,
Trei picături din tine au căzut:
Una de lapte,
Una de vin
Și una de venin.
Cel ce a băut laptele
S-a săturat;
Cel ce a băut vinul
S-a îmbătat,
Iar cel cu veninul
A crăpat.
Așa să piară pocitura din pocit,
Până într-o clipă să fie lecuit
Și să rămâie ca pomul înflorit!
     Harul tămăduitor al lebedei se vădește și într-un descântec de studiniță, din Moldova:
Pasere cudalbă,
Pe sub ceri zbura,
Puii-și văiera
Că n-au ce mânca.
Pasere cudalbă,
Nu te văiera,
Sub ceri nu zbura,
Că grânele-s verzi!
Da ie tu mătreață
De pe peliniță,
Și mergi la Gheorghiță,
Și-i intră-n guriță,
Și de studiniță
Dinții lui scobește
Și mi-i curățește,
Puii ți-i hrănește
Și mi-i mulcomește!
De la mine, descântecul,
De la Dumnezeu, leacul!
     Pentru Traci, Crucea era sacră cel puțin din două motive: cele patru brațe Îi simbolizau pe Cei Patru Zei ai Universului, iar pe ea fusese răstignit însuși marele împărat și profet, Ion-Orfeus. De aceea, îmbinând sacralitatea Crucii cu cea a Lebedei, Tracii au denumit astfel o strălucitoare constelație, numită de Latini Cygnus.
Lebăda este o constelație din emisfera nordică a cerului, situată în planul Căii Lactee. Este una dintre constelațiile cele mai ușor de recunoscut în nopțile de vară și de toamnă, conținând un asterism caracteristic, cunoscut și sub numele de Crucea Nordului, prin opoziție cu Crucea Sudului. Pasărea pe care o reprezintă se întinde pe Calea Lactee estivă, părând că este în migrație spre Sud.
     Alba, Dalba, Cudalba apare pe numele ei obișnuit într-un cântec de priveghi, din Moldova, unde ”două libizi” fură leacurile de pe fereastra bolnavului, precum și într-o legendă despre o fată mândră, pe care Dumnezeu ”a pedepsit-o pentru nesocotința ei” și a prefăcut-o în pasăre! Cine să mai știe de unde provin și aceste fapte tragice, legate de lebădă...
     În doine, lebăda este identificată întotdeauna cu albul:

Și-și înălbește pânza
Albă ca și lebăda.
Cămașa, ca lebăda.
Ieșeam sara la plimbare,

Albuță ca lebăda.
 
Albă ca o lebădioară.
 
Albă ca o lebădiță.

     În tracă, LI BIDA mai însemna și ”La Înălțime; Care (se) ridică; Pe Sus; Care (se) crește; Care (se) cultivă; Care (se) întrece; Care (se) bate; Cu Forță”; cf. rom. la; le; lui; bade; bădie; vodă; de vază; vad; pod; bâtă; a (se) bate; bătaie; laviță; livadă; lobodă; a (se) lupta; luptă; lobdă ”butuc la roata căruței”; latin. levatio ”ridicare”; alban. lavdi ”laudă; elogiu; slavă; glorie; faimă; onor”. Astfel, de la LIBIDA, cu tâlcurile de ”Lapte; Curățenie; Cinste; Vrednicie; Vitejie; Înălțare”, s-a ajuns la credința strămoșilor noștri că sufletele celor care au fost cinstiți și vrednici pe pământ se înalță la Rai, călătorind pe Calea Laptelui, într-un car tras sau/și  vegheat de lebede. Mai multe astfel de care cerești au fost descoperite în mormintele unor Geto-Daci.
     Iată că lebăda, simbol al Mariei, Zeița Supremă, avea și rol psihopomp, fiind considerată Pasăre Sacră în Antichitate, iar astăzi este ocrotită de legile tuturor țărilor din lume!
 *

Din Sfânta Scriptură a Geto-Dacilor

Tabla de Smarald

Este adevărat, fără nicio-ndoială,
Este cert și foarte real.
Ceea ce se află jos e la fel cu ceea ce se află sus,
Iar ceea ce se află sus e la fel cu ceea ce se află jos

Pentru a împlini miracolele unui
Singur lucru; și așa cum
Toate lucrurile au venit și mai vin din Unul, tot așa
Și Aceste Duhuri S-au născut din Lucrul Unic, prin adaptare.

Cerul este Tatăl, Terra este Mama,
Vântul I-a purtat în pântec,
Pădurea e doica. Voința întregii lumi se află aici.
Puterea Lor este fără margini, atât în Cer cât și pe Pământ.

Să desparți Focul de Pământ, Subtilul de Dens,
Cu mare îndemânare!
Ei urcă de la Pământ la Cer și pogoară din nou pe Pământ
Și primesc întreaga putere din lucrurile de sus și de jos.

Vei avea astfel toată gloria lumii și
Bezna va fugi de tine.
E tăria puternică a oricărei forțe, pentru că ea
Va-nvinge orice lucru subtil, va pătrunde în orice lucru solid.

Așa a fost creată lumea mică. Iată
Izvorul unor superbe
Adaptări arătate aici. De aceea am fost numit și
Hermes Trismegist, având doar trei părți din Înțelepciunea Divină.

A patra mi se va dărui de
Împărăția Soarelui.
Ceea ce am spus despre operația Luminii e complet.
Pe alt tărâm vei învia tu, cel ce ai fost prea curat pe Pământ.
 
           Traducere și adaptare: Adrian Bucurescu

Șerban Foarţă

SON NET

În gura-i ce-o încònjură pe-a mea,
îi spun, ca să m-audă nu cu-auzul
ci cu lăuntru-i însuşi, – când avuzul
i se descetluie – ca o cişmea,
iar şipotu-i cu-al meu se-ntrepătrunde, –
nu la ureche, ci-n adâncul său
multiplicându-mi şoapta, ca un hău
al unei peşteri umede şi-afunde;
sau, mai degrabă, al unei fântâni
cu cumpănă, întru a cărei seară
ceru-nstelat începe să răsară, –
îi spun, ziceam, ceea ce săptămâni,
nici luni sau ani, nici, poate, viaţa-ntreagă
n-ar fi de-ajuns să-i spun cât mi-e de dragă.

*

Gérard de Nerval

EPITAF

El a trăit când vesel ca graurele şui,
Îndrăgostit de-a valma, nepăsător şi tandru,
Când visător şi sumbru ca un mâhnit Clitandru, –
Până în ziua-n care: cioc-cioc! în uşa lui.

E Moartea! El o roagă s-aştepte-atât cât pui
Sonetului ce-l fabrici, sub stinsul policandru,
Punct. – După care,-n rece sicriu de palisandru,
Să tremure-ncetează, ca demnele statui.

Era cam leneş, spune legenda-i dulce-amară,
Lăsând să i se uşte cerneala-n călimară;
Voise a şti totul, dar s-a ales cu nici

O pricopselă, astfel că,-n ziua-n care rândul
Avea,-ntr-o iarnă, iată,-n sfârşit, să-i vină, – gândul
Din urmă-i fu acesta: „Ce-am căutat aici?”

Corina Dașoveanu

se pare că trebuie
să intru prin efracție
într-o iarnă închisă pe timp de noapte
cu gratii sau nasturi,
încă nu îmi dau seama.

amețisem înainte,
ținând de umeri
superba învârtire a arborilor în timp, băusem ceva împreună
la o nuntă de nuci maidanezi.

furaseră rochia miresei
și m-au pus
să o-mbrac peste blugi și tricoul cu ac/dc
eu râdeam de combinația care mirosea
a tanin rock
și de mirele lăsat cu frunza umflată
și ceream de cântat lăutarului
knockin' on heaven's door
în pahare de whiskey.

ne-a apucat ploaia în univers
și arborii
s-au împrăștiat pe la casele lor.
în fața mea era decembrie,
era singurul unde să fug,
pe mine plângea rochia albă
și-am rupt-o.

mi-am înfășurat pumnul
în mireasa asta,
am spart un geam
din cele o mie și unul
de ziduri
și-am intrat.

Vişan Dragoş

Și Luceafărul porni
.
Luceafărul motorizat
prin cer nocturn porni
(stătea iar sus de cart -
între noi să fie vorba)
.
Focul său în raid nimicitor
sclipea de zor
se-aprindea pe seară
pentru toți rockerii vuia
luminosul motorcycle
.
Răscolitul valurilor
până la întâlnirea mea
cu Iubita_Una
a tot durat
prin ani
semnul biblic
magic

Jorj Maria

o stranie floare de salcâm
în octombrie
un fir altoit
pe un lemn putred
în ciuda unui element
greșit
cât de grea e proba de supunere
știind totul despre normalitate
dar nimic
despre inimitabilul
complet dezgolit
lăsat închipuirii
adus din moarte.

Ion Iancu Vale

PICATURA DE SÂNGE A LUI DUMNEZEU

,,Îafară de Dumnezeu singurul creator este poetul"
La Rochefoucaud
Poetul este coloana spirituală
fără sfârșit, care leagă cerul de pământ.
Indiferent că aceasta intră sau nu
în grația, de obicei subiectivă,
a contemporanilor și a criticilor,
sau dacă rămâne un mare anonim,
într-o lume pe zi ce trece,
din ce în ce mai inaptă,
în stabilirea valorilor spirituale,
Poetul este alesul divinității.
El are astfel Acolo, Undeva, Sus,
jilțul lui de mărire
și asta pentru că Poetul,
este unul din marii sacrificati în Dumnezeire,
atunci când modest și cu crdință
își etalează menirea.
Trebuie să se știe însă că nu Poetul
își alege această stare de grație,
căci el nu este făcut, el este născut
și starea lui este predestinată.
Cine simte și înțelege poezia adevărată
aproape că nu mai are nevoie
să citească decât Sfintele Cărți ale lumii
și cărtile lui, ale Poetului,
căci în zidirea lui demiurgică,
interpretează, precum nimeni altul
și aproape inconștient aceste Cărti.
Poetul este un crucificat pe destinul personal,
trăind și murind singular, niciodată
destul de apreciat la întreaga sa valoare.
El este un fiu al lui Dumnezeu,
care se naște, fulgeră, și dispare ca o cometă
viața fiindu-i de obicei, un lung travaliu.
Nu că nu iar placea să aibă și ,el o viață normală,
tihnită și lipsită de griji,
dar pentru că este un ales, el trebuie să sufere,
având tribut greu de plătit, pentr rolul hărăzit.
Puțin Știu că după ce a creat Lumea
cu locuri, ființe și lucruri,
Dumnezeu Și-a transpus opera Sa unică
într-un goblen, la care lucrează în continuare,
adăugând sau îndepărtând alte și alte elemente.
Uneori, rar, dar sigur nu din greșeală,
Părintele Vieții se înțeapă cu acul cu care
împunge în sofisticatul Lui gherghef.
Din arătătorul lui se prelinge atunci
o picătură firbinte de sânge,
ea ajungând pe pământ, ca un altfel de Duh Sfânt,
germinând Poetul Adevărat.

Alexia Ema Ema‎

to

În noapte

cocoșul ascuns în căntecul nopții
pătrunde precum o săgeată în timpanele tale
obosite de sonoritățile înalte
ale arcașului cu pene ce nu pregetă
să verse cântări de la
ivirea luminii pe pământ,
el nu știe
că joacă ping-pong cu nervii tăi,
te zbați,
cauți liniștea
precum peștii pe uscat după o gură de aer,
inima ta sedusă de armonia cerului
nu are pace,
cu ochii deschiși sfâșie noaptea
de care tu agățat o rupi asemeni
unei imense pânze de păianjen.

Carmen Secere

//marile lacuri//

în camerele hotelului
din toronto
am lăsat amprente de carbon
pe tot ce nu am spus

înaintez oblic
într-un oraș clandestin
nu pot să întreb
cât mai e din ultima zi

depersonalizare
tarziul din prea târziu
indiferență

nervozitatea rămâne
un efect advers
contradicția dintre mine
și restul lumii
se adâncește

etichetele produc blocaje
sub presiunea vitezei
confesiunile sunt obligatorii

nisipul marilor lacuri
cântă

am pene de vultur
în păr

‎Maria Udrea‎

to

... agățați de efemeritatea vieții...
(pentru concurs)

De necrezut,
dragostea și-a luat concediu!
Și-a pus în valiză orele, minutele, secundele, câteva cârpe...
lăsându-ne goi, agățați de efemeritatea vieții
și a plecat în Maldive să se bronzeze.
Stăm cu ușile ferecate, cu perdele trase, pentru că pe stradă nu se practică nudismul,
iar dacă te caută cineva acasă și deschizi,
te poate reclama de perversiune.
Dacă ne-ar fi rămas măcar o bătaie de aripă și o fărâmă de timp,
ne-am fi acoperit stomacul cu fluturi
în speranța unui zbor, inimă înspre inimă...
Dar nu, stăm goi pușcă rezemați și tăcuți
pe "Sahara" pufoasă din sufragerie,
noi, două Siberii care nici măcar n-au învățat să plângă...

Lora Levitchi

DRAGOSTEA SARGEŢIEI

Sargeţia, zeiţă, cu ochi negri ca mura, părul de-abanos,
Frumoaso, în întunecimea vieţii mele, tu îmi eşti lumina,
Ce- a strâns din toamna uscatelor mele frunze,
Şi pus-a într-al meu suflet, smaraldic viu covor pe jos.

Închistarea inimii mele, ce-i venită din vechime,
Ruptă a fost de-nvolburarea agerimii apelor tale,
Scurs-au focul dragostei prin tăioasă crăpătură,
Ce în suflet s-a creat, c-ai venit ca vijelie,
M-ai spălat pe întregime, zbuciumul tot mi-ai luat,
Dar mi-ai pus alean şi dor să-ţi tânjesc a fragă-i gură.

Sargeţia, zeiţă, cu ochii de foc,
Îmi dai din dulceaţa vieţii, pătimaş, mă prinzi în joc,
Printre stele diamante, fugi, îmi dispari prin constelaţii,
Când cu caii mi te-alerg, dând, a te prinde de mijloc,
Şoaptele universale, prin vibraţii ancestrale, fac viorile să cânte,

Din a ta matcă te-oi scoate, tare te-oi lua pe sus, tare te-oi mai săruta,
Am albit căt am săltat, în Carul Mic şi Carul Mare, oamenii de generaţii,
Întinerit-am, prin iubire-ati tumultoasă, veacul-n care, fost-am servit nenoroc.

Seara când ne-om întâlni, căci şi seara aceea va veni,
Candelabrele de argint din al stelelor alint,
Le-oi aprinde pentru tine, dulce zână, rând pe rând
Dezmierda-te-voi gentil, valul rebel nu-l asmut,
Te-oi supune prin cuvânt, doar prin cânt, recitându-ţi Epopeea,
Celor ce –n Corint, Citera, Lesbos, Siracuza,
Fosta-au dulce curtezane spre al domnilor descânt.

Tot atunci te-oi întreba, ca pe cele dinaintea ta,
“Mi te bizui a mă iubi, vrei să fii pe veci a mea?”
Ochii tăi mă ard, mi-aduc mult dor,
Noaptea singur cuget, sefirot te-aşezi pe fruntea mea,
E un chin a nu te-avea, arzător îmi este visul să te am,
Să te ştiu pe trandafiri şi bujori din cei mai fini,
Să te ştiu că eşti a mea, între ale lui Cronos limbi,
Sabia, proptea aşeza-voi curmeziş,
Noaptea să o ţin mai lungă fără a se termina,
Să te iubesc cum nicicând te-a iubit altcineva,
Apele-ţi să le pătrund, din misterul tău adânc,
Să îmi trag din seva vieţii, nemurirea pe pământ,
Din nectarul dintr-al tău val, să trăim o tinereţe,
Ce nu are cap ori coadă, doar eternă frumuseţe.

Când soarele sus pe bolta, raze-n geam ne va ciocni,
Din al dragostei miraj ne-om rupe, căci si ziua aceia va veni,
Ale tale valuri-nalte s-or retrage, spălat pe de-a-ntregu de păcate eu voi fi,
Stelele ce ne-au fost martori la iubit, pale-n ziuă-or deveni,
In argint de candelabre-i sigilată taina noastră, nunti-v-om de-om obosi
Sargetio, frumoaso, deveni-ve-i adulată printre-a Epopeii,
Amante din Corint, Citera, Lesbos, Siracuza,
Tu, frumoasă fantasmă, să te întreacă alta greu va fi.
Eu ţi-oi păstra fila de carte, de- al meu suflet o voi lipi,
De vei vrea a mă revede, unda ştii tu unde s-o mâni,
Galaxia MACS0647- JD, îţi va purta suavul tău parfum de rodii.
Voi arunca în apa ta, mănunchi de trandafiri, bujori pe care ne-am iubit,
A lor petale ros-uscate, să-ţi amintească că ai fost a mea şi ţi-a plăcut,
Rebela undă albastră-a ta, calma-se-va-n amurg,
Vei deveni un râu domol cu valuri line, de-azurie catifea.

Al meu drag peregrin, a ta fantasmă de iubire nu are cap şi nici un rost,
Tu armăsarii, carele să-ndepartezi de mine, pân’ apele-mi nu s-or umfla,
Şi le vor matura pe o distanţă de zeci de mii de mile, alăturea de tine,
Secunda de iubire ce mi-o promiţi şi-ai dăruit-o mereu şi altora,
Este-o faţarnică-ncercare, cucernicu-ţi ego a-l sătura,
Înapoi, l-amantele ce le-ai avut de prin Corint, Citera, Lesbos, Siracuza,
Te-ndeamnă degrabă, albastră unda mea.
Sargeţia e una, ştii prea bine, din valul meu nu vei scăpa,
De intri, botezu-ţi vei primi, ca să devii,
Purificat de-ntinăciunea,
Hrănită de decenii de uşărnicia ta.

 Serghei Esenin

  "Albăstruiul foc se înteţeşte..."

Albăstruiul foc se înteţeşte.
De natala zare am uitat.
Prima oară cel care iubeşte,
Iată, de scandaluri s-a lăsat.

Am fost o grădină părăsită,
Doar femei şi cârciumi am poftit.
Numa-n chefuri, numai în ispită
Iute anii mei i-am risipit.

Doar la tine m-aş uita duios
Să-ţi văd licărind ochii căprui,
Ca uitând trecutul dureros
Să nu te mai dărui nimănui.

Dac-ai şti cum inima-i zvâcneşte
Unui derbedeu, unui chefliu,
Ce supus îţi e când te iubeşte,
Tu, pas gingaş, tu, trupşor mlădiu!

Stihuri n-aş mai scrie niciodată,
Eu prin crâşme nu aş mai călca;
Numai părul tău - floare brumată,
Numai mâinile ţi-aş mângâia.

Totdeauna te-aş urma orbeşte,
Chiar dacă tu te-ai înstrăinat.
Prima oară cel care iubeşte,
Iată, de scandaluri s-a lăsat!

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Emanuel Patrascioiu

înfruntãm albul
precum astronauții
dispãruți în statisticile
beznei

legați cu fire
unul de celãlalt
pelerini întru frig
și amorțealã
aruncați neglijent
în vremelnicia
unui asterism

nu ne-a fost suficient
sã demonstrãm
cã sufletul e plat
și sã compãtimim
viteza lui de prãbușire

Olga Alexandra Diaconu

DE CÂND ÎN TINE NU MĂ RECUNOSC

Mă recunosc în frunzele de toamnă
de când în tine nu mă recunosc
Culoarea lor stăpână e
domneşte
peste imperiul celor fără rost
Cu-aceeaşi nepăsare spre genune
dac-aş putea
m-aş arunca şi eu
lăsându-mi şoaptele iubirii-n lume
să încolţească-n ochi neştiutori

Dar nu sunt frunză
şi nici o minune
nu-mi va schimba destinul
nici un zeu

Născută sunt din resemnarea firii
care primeşte gheara ta de leu.

Radu Aldulescu

Radu Aldulescu, romancier: Suntem o literatură de mâna a doua spre a treia, în fostul Est comunist

Romancierul Radu Aldulescu nu e un partener jucăuș de interviu. Un dialog cu el e ca o masă de post cu dezlegare la pește. Te îneci des. Îți rămân oase în gât, dar te convingi că nu-ți pare rău.

Are ceva din cărțile lui Dostoievski, un soi de pasiune resemnată pentru dramă, în timp ce toată lumea din jur a descoperit sitcom-ul și super eroii. Înclin să cred că are dreptate – drama e fibra și marea doamnă care ne conduce viețile. Și doar cei mai împăcați cu adevărul dintre noi suportă asta. Și mai scriu și romane. Literatură lungă, fără nicio șansă.

L-am rugat pe Radu Aldulescu, la finalul acestui interviu lung, să-mi spună o glumă. În felul lui reținut, ca un boxer care-și conservă loviturile mortale până pe finalul meciului, mi-a spus una.

Am râs.

Reporter: Ați scris recent un scenariu de film și pelicula – Heidi – ar trebui să apară în curând…

Radu Aldulescu: A fost un co-scenariat. Eu am mai avut un precedent cu mulți ani în urmă, la Terminus Paradis, deci cam în jur de 20 de ani. Și de atunci am avut tot felul de tentative care nu s-au fructificat.

Am văzut că regizorii români nu prea apelează la scriitori. Ei își fac scenariile singuri, ei știu de ce, și probabil că le și priește, pentru că iau premiu peste premiu pentru filmele lor. Pe care eu nu le prea diger.

În urmă cu vreo doi ani am intrat în legătură cu Cătălin Mitulescu, care s-a arătat interesat, l-am mai ajutat cu niște referate de scenarii, și s-a arătat interesat să colaborăm.

Am avut inițial o oarecare reticență, pentru că am avut tot felul de experiențe, dintre care unele s-au dovedit a fi niște țepe, dar până la urmă s-a legat treaba. Și înțeleg că el a terminat filmul. L-a terminat de turnat de vreo doi ani, dar de atunci lucrează la post producție. Și înțeleg că în noiembrie ar avea loc premiera. Heidi se numește.

E vorba despre o fată prostituată de la munte, căreia i se spunea Heidi, și care a fost ucisă… cam ăsta este subiectul.

– De credeți că sunt atât de puțin căutați scriitorii pentru scenarii? Știu că Răzvan Rădulescu mai lucra cu unii regizori…

– Cred că a lucrat la Marfa și banii, primul film al lui Cristi Puiu, care mi-a plăcut foarte mult. Nu știu dacă nu cumva și la Moartea domnului Lăzărescu.

Care nu mi-a plăcut deloc. Dar, în rest, nu știu de ce nu apelează. Foarte rău fac. Unii regizori vechi, din generația lui Pintilie, apelau la scriitori. La Petru Dumitriu, la Băieșu. Daneliuc a apelat la Bogza.

Stere Gulea cu Moromeții – filmul e făcut scenă cu scenă după carte și e considerat o capodoperă. Stere Gulea s-a ținut de bunul obicei și a făcut și un film după Herta Müller, unul după Sunt o babă comunistă, cartea lui Dan Lungu.

Actorul Costel Cașcaval pe afișul peliculei Terminus Paradis

Regizorii din vechea generație încă cred că mai au ceva de învățat de la scriitori. De la literatură, să spun așa. Regizorii din noua generație nu prea mai țin cont de asta. Asta e.

– Din literatura română publicată în ultimii 30 de ani, ce credeți că s-ar preta la ecranizare?

– Sunt destule care s-ar preta, și mă gândesc în primul rând la cărțile mari care au apărut în acest interval, care, din păcate, sunt destul de puține. Foarte puține. La roman mă refer. Poeți au mai apărut.

– Să le spunem pe nume.

– Păi, de exemplu, în primul rând, Soviany, cu Viața lui Kostas Venetis, Ovidiu Nimigean cu Rădăcina de bucsau și Nichita Danilov, care a scris vreo patru romane foarte bune.

Și-or mai fi și alții, dar ori nu mi-i amintesc acum, pe moment, ori nu i-am citit. De obicei cam citesc, deși distribuția e destul de proastă și nu-mi pică chiar în mână. Dar dacă apare un roman bun, foarte bun, ceea ce se întâmplă foarte rar, e imposibil să nu-l prind.

– Am văzut că reveniți la un subiect în interviurile dumneavoastră, și anume, piața de carte foarte scăzută în România. Cum ne explicăm asta?

– E un fenomen care se tot discută, se discută, se discută. Nu se citește în România. Cauza pieței de carte e cine face piața de carte.

Păi în primul și în primul rând cred, sper să nu mă înșel, editorii. Instituțiile culturale. În proporție de 60-70%. Cei îndrituiți să promoveze literatura.

Actrița Dorina Chiriac în filmul Terminus Paradis

– Adică cei care selectează ceea ce urmează să fie publicat?

– Nu se mai selectează absolut nimic. Se publică orice pe piața de carte. Iar apoi publicul cititor are nivelul pe care-l are, pe care i-l oferă învățământul, cultura, televiziunea și presa manipulante, cam astea ar fi principalele cauze.

Se spune că pe vremea lui Ceaușescu se citea deoarece erau două programe de televiziune și nu erau alte posibilități de distracție. În parte, este adevărat. Dar cei care citeau atunci citesc și acuma. Cei care mai trăiesc.

Și nu în ultimul rând, scriitorii. Adică valoarea literaturii. Care și ea, cum să spun, în mod cu totul și cu totul paradoxal, lasă de dorit. De ce e paradoxală chestia?

Pentru că de 30 de ani, scriitorul e-n regim de libertate. Nu mai există cenzură ideologică, nu mai este cenzură de niciun fel. Putem să scriem ce vrem și se poate publica orice. Ceea ce e bine, dar uite că binele ăsta s-a întors împotriva literaturii.

Sunt mai puțini scriitori valoroși acum decât în vremea comunismului. Au rămas de atunci niște scriitori neegalați. Mereu o spun și mi se reproșează: a, ești nostalgic, nu știu ce… Dar n-au mai apărut scriitori de talia lui Marin Preda, Petru Dumitriu și Eugen Barbu, bine, cu vârfurile lor. Poeți nu mai spun.

Deci piața de carte până la urmă își merită soarta. Au dat în ea și editorii și instituțiile culturale și media. Exista un canal cultural unde, o dată pe săptămână, apărea un scriitor viu, în carne și oase, în calitatea lui de scriitor.

Nu mai există. Nu mai trebuie literatură. Nu mai trebuie populației. Poporului. Populimii! Nu aduce venit.

Cărțile scriitorului Radu Aldulescu Foto: Lucian Muntean

– Se întâmplă des să citesc cronici elogioase despre diverse romane. Le cumpăr și la citit am senzația că mi-am cumpărat alte cărți decât cele de care am citit.

– E o senzație foarte bună, ca să zic așa. În vremea comunismului exista o minimă pertinență la valorii. Acum nu mai există nici aceasta. Cronicile sunt așa cum sunt, iar ierarhiile și premiile literare se dau tot așa. Uneori se dau unor scriitori care nu sunt scriitori.

– Mai există în România, la ora asta, un premiu literar cu prestigiu real?

– Nu mai, s-au compromis. Cel mai mare premiu literar, și ca prestigiu, și ca valoare, era premiul “Mihai Eminescu”. Dar l-au compromis în mod repetat.

O dată, acum 5-6 ani când s-a întâmplat o chestie fără precedent, i s-a dat lui Gabriel Chifu, un poet și un prozator absolut mediocru. El a luat, de altfel, și alte premii și tâmpenii. Atunci s-a compromis și premiul Eminescu. A fost o listă cu 70 de scriitori și oameni de litere care l-au contestat, dar degeaba, că el și-a văzut de treabă înainte.

Iar acum chestia asta cu Abăluță, i s-a dat premiul, apoi i s-a retras, pentru că nu s-a dus să-l ridice în persoană – conform Regulamentului – ce fel de regulament o fi ăla?

I s-a retras și i s-a dat altuia, lui Stoiciu, care tot amenință că dacă nu ia premiu se sinucide, asta e coregrafia lui. Ăsta era un premiu prestigios și din pricina sumei, vreo 8000 de euro.

Într-o vreme a fost și un premiu pentru roman, de 10.000 de euro, “Augustin Frățilă” se numea. L-am cunoscut pe Augustin Frățilă. Dar premiul a durat doar 4 ani. În ultimul an am luat și eu acel premiu, dar n-am fost acolo în persoană, să-l iau. Mă puteam trezi că mi-l retrag și mie, ca lui Abăluță. (râde)

Noroc că ăia erau mai cu capul pe umeri.

Locul cel mai bun al scriitorului e să fie-n penumbră, chiar și când e în viață. Dar la noi se face după alte reguli, care au schimbat totul. La noi există un canon valoric de ordine interioară, care nu corespunde cu cel din afara granițelor.

Cărțile scriitorului Radu Aldulescu sunt evacuate dintr-o clădire a Uniunii Scriitorilor Foto: Lucian Muntean

– Asta nu se întâmplă doar în literatură.

– Multe domenii au căzut după căderea comunismului, în loc să înflorească. Asta este.

– Cum ne explicăm asta?

– Eu știu cum să ne explicăm? Explicații sunt o grămadă. Mediocrii fac legea, asta este. După Revoluție, legea e făcută de mediocri, în mai multe domenii. Nu știu exact în altele, dar în domeniul literaturii asta este. Mediocrii fac legea.

Iar dacă ai obiecții, nu poți, pentru că se poate face din literatură un domeniu ceva mai subiectiv decât este. Practic, literatura nu e mai subiectivă decât matematica, să zicem. Pentru cunoscători, există opere foarte bune, mai puțin bune și proaste.

Dar dacă sunt foarte puțini cunoscători, și chiar și aceia care sunt și-au anulat organul pentru chestia asta, se poate spune: Vosganian, mare scriitor, propus pentru premiul Nobel!

Ana Blandiana este de nu știu câtă vreme în cărți. Ea e o poetă medie, o eseistă bună, are o carismă care e aceeași de la 18 la 70 și ceva de ani. E o performanță! Dar nu una literară.

– Nu cred că vă atrageți prea mulți prieteni în mediul literar…

– N-am aproape deloc prieteni, dar asta este, ce să fac.

– Și nu simțiți câteodată nevoia să aveți discuții despre literatură cu oameni care scriu?

– Ba da, așa, din când în când, în mod ocazional. Dar în rest, n-am avut discipoli și nici maeștri. Care să mă susțină, să-mi spună ce e literatura, cu ce se mănâncă.

Am pretenția că am învățat-o pe cont propriu. Și, de obicei, se învață pe cont propriu.

Am trăit multă vreme alături de oameni care nu aveau nici în clin nici în mânecă cu literatura. Nici cu ținutul unui creion. Cum de-am ajuns în literatură, poate nici eu nu-mi explic.

– Ați afirmat, într-un alt interviu, că “scriind, înveți să spui ce ai de spus”…

– Dacă ai ceva de spus – vin și adaug. Dacă n-ai ceva de spus, rămâi un om care scrie. De pildă, Jurnalul lui Mircea Cărtărescu s-ar putea numi așa: Jurnalul unui om care scrie fără să aibă nimic de spus. Și se vede foarte mult chestia asta.

Foto: Lucian Muntean

– Dar revenind, e destul de greu să spui ce ai de spus. Cum ați ajuns la concluzia asta?

– Scriind. Procesul ăsta de elaborare se petrece la masa de scris, că zici că-ți vine o idee, te gândești la ceva. Dar în jur de 80% din ceea ce scrii se întâmplă la masa de scris. Ai vreo 20% în cap și restul se întâmplă în scris.

– Aveți vreodată senzația că pierdeți controlul personajelor, al textului, și el e mai degrabă cel care vă controlează?

– Foarte adesea mi se întâmplă, și atunci reiau… e o muncă grea. Trebuie să ai un control al textului, și totodată un control al felului în care vrei să scrii.

Dar textul tinde să te controleze în momentul în care ajungi la o manierizare, când te manierizezi, când ai tendința să te repeți.

Scrii 30-40 de pagini și-ți dai seama că ți-a sunat bine când ai scris, dar nu-ți mai sună bine când re-re-recitești. Din motivul ăsta: că te repeți, ai mai spus chestia asta.

Existau pe vremuri redactorii de carte, la care mergeau scriitorii cu manuscrisul, și ei tăiau și făceau note. N-am avut de-a face cu așa ceva, nu știu dacă e mai bine sau mai rău, dar ceea ce public e exact așa cum fac eu.

– Ce spune despre noi limba în care scriu scriitorii noștri consacrați contemporani?

– Nu știu care sunt ăia, că e greu!

– Să-i luăm pe cei pe care opinia publică îi consideră consacrați.

– Opinia publică nu citește.

– L-ați menționat înainte pe Mircea Cărtărescu, el este considerat un scriitor consacrat.

– Este considerat consacrat, este de succes, are steaua lui norocoasă… dar nu știu cât e de citit. Că mulți îl cumpără fără să-l citească. Nu se întâmplă numai cu el, dar am auzit fraze de genul venite de la scriitori contemporani. Eu nu pot să-l citesc pe Cărtărescu, dar e un mare scriitor.

Asta e o dovadă crasă de oportunism. Dar fapt e că e tot mai greu de citit. Eu fiind un cititor de anduranță am citit Orbitor, am scris despre primul și ultimul.

Am scris negativ, de-atunci mi-am cam tăiat craca. În primul rând ăla nu e un roman, nici altceva. Un roman pleacă de la un minim de personaje, de acțiune, de suspans. Dar dacă nu le ai pe astea, nu e deloc un roman.

– Care ar fi romanele din literatura universală pe care le considerați calapodul de roman?

– E un canon valoric al romanului modern, că la el ne referim, începând de la Flaubert. S-ar zice că el a pus piatra de temelie al romanului. Dar contemporan cu el era și Tolstoi, cu toate romanele lui.

Și tot ce-a venit după Madame Bovary… inclusiv Ulysses, al lui Joyce. Acela este un roman așa zis postmodern. E un roman hipermodern, ca să zic așa. Și alții până în zilele noastre, cum e acum pe toate gardurile Houellebecq.

Am citit ultimul roman al lui – extraordinar, are tot ce-i trebuie, personaje, cap, coadă. Am citit tot de Houellebecq. Ăla e romancier, deși are el niște chestii așa, face niște distopii, romanele lui se întâmplă într-un viitor apropiat.

Am citit de curând Ishiguro Kazuo, și alții și alții. Romancieri contemporani. Eco și alții. Dar ca la noi la nimeni, și în acest domeniu. Un romancier care nu scrie romane.

– Ce-i lipsește prozei românești contemporane?

– Păi ce-i lipsește, îi lipsesc romancierii. Romane mai apar, când și când. Uite, Alexandru Vlad: am citit Ploile amare la vremea lui. Era tot aici Radu Mareș. După o vreme, n-am mai putut să-l citesc pe Eugen Uricaru, că-mi era președinte la Uniunea Scriitorilor și aveam o relație proastă cu el.

Dar era un romancier bun, în zona aia șaptezecistă. Din păcate, n-au mai apărut romaniceri, pentru că cei care au vârsta mea sunt prozatorii optzeciști, care la vremea comunismului scriau textualism. Care textualism acuma s-a transformat în ceva numit postmodernism.

Dar dacă nu ești în stare să ai epicitate, personaje, să ai poveste, să ai suspans, pui acolo cuvintele grămadă și zici, eu sunt un scriitor postmodern!

Iar postmodernismul e o păcăleală! Romanul încă este modern!

Coperta volumului Cronicile genocidului, de Radu Aldulescu (2012)

– Asta e o concluzie optimistă. Dar nu mi-ați răspuns la întrebare.

– Dadada. Ce spune despre noi limba în care scriu autorii… Cred că ce spun cărțile, poveștile. Cred că nu spun nimic despre noi, că asta e menirea romanului, să reflecte realitatea în mod pieziș. Altfel decât cu documentul. Ușor mișcat și cu expresivitate. Ce spune despre Franța Houellebecq? Foarte multe.

– Despre România cine spune?

– Aș avea pretenția că sunt eu, dar nu trebuie să mă autolaud. (râde)

L-am lăudat pe Octavian Soviany, cu patru romane ale lui, dintre care cel mai bun: Viața lui Kostas Venetis. Acolo este spiritul balcanic.

– Spuneați la un moment dat că destinul unei cărți se împlinește în zeci, sute, mii de ani. Aveți vreo poveste preferată despre destinul vreunei cărți?

– Am despre autori, cum ar fi poetul Ovidiu. Trăia și scria aici acum peste 2000 de ani și ne raportăm și astăzi la poezia lui. A rămas. Sau cum e Cervantes. Sunt cărți care rezistă timpului și ne raportăm la ele. Și noi avem un Eminescu și alții. Mai puțini decât alte literaturi.

Suntem o literatură mică, printre literaturile mici. O literatură de mâna a doua spre a treia, în Estul fost comunist. Nu avem un scriitor de calibrul valoric și succesul lui Ismail Kadare, de exemplu. Un romancier extraordinar. Nu avem.

Are o operă consistentă și puternică, peste 20 de romane foarte bune. Ăsta e canonul pentru roman. Dar la noi nu se mai știe care e, nu se mai știe ce e literatura. Asta e literatura.

Avem niște politici literare la fel de proaste ca politica propriu zisă. Se reflectă politica propriu zisă în ele. Iar dezastrul produs de politica propriu zisă – că România este așa cum este – rimează cu dezastrul din literatură. Cu piața cărții, cu valorile literare, cu ierarhiile.

– Cu faptul că poți avea același președinte al Uniunii Scriitorilor patru mandate la rând…

– Uniunea Scriitorilor e condusă de un grup infracțional care limitează dreptul la opinie al membrilor ei.

– De ce credeți că acceptă limitarea asta a dreptului la opinie?

– Manolescu a dovedit că scriitorul român poate fi și un ins șantajabil. Cine a aprobat chestia asta nu a fost dat afară din Uniune. Până și Cărtărescu a fost urecheat la un moment dat, când s-a retras de la premiul Eminescu.

– Asta e ceva ce nu înțeleg. Ar trebui să fie firesc să poți vorbi despre opinii, mai ales cele literare, fără senzația că ai comite un sacrilegiu.

– Uite că nu este firesc. Și uite că de fapt comiți un sacrilegiu, pentru că infirmi ceea ce validează ei, criticii, ca bunul lor valoric. În momentul în care Cărtărescu îi dă un premiu literar lui Patapievici, poți să spui: îmi place, nu-mi place, dar el nu e scriitor, el însuși spune că nu este scriitor.

El spune că este critic al ideilor. Dar în momentul în care spui chestia asta pe care ți-o spun eu ție iar Manolescu aude, spune: ia stai așa, îți tai și pensia, îți tai și indemnizația, îți tai tot. Sunt metode de șantaj. Și te scot și afară din Uniune.

Cum au făcut cu atâția și atâția. S-au întâmplat fapte fără precedent. Nici în vremea comunismului n-au fost dați afară din Uniune. Dar Manolescu a arătat că se poate. Dacă eu vreau, rămân cu cine rămâne lângă mine.

– Ce relevanță mai are Uniunea Scriitorilor, în condițiile astea?

– Păi are pentru ei, că ei își dau niște premii și își împart niște privilegii între ei.

– Sună așa, cam ca un PSD…

– Cam așa. Ba, mai rău. Pentru că, de bine, de rău, PSD-ul este votat. Dar ei au modificat statutul în așa fel încât Manolescu să rămână președinte. Au fost vreo douăzeci care au mișcat în front, alți vreo treizeci pe lângă ei, care și-au dat demisiile.

În rest, cei 2000 de scriitori pe care îi are Uniunea nu văd, nu aud, stau cu nasul în farfurie. Ei nu mișcă în front, pentru că își apără acea jumătate de pensie pe care o iau. Iar unii din ei, peste o sută și ceva, își apără indemnzația de merit, în valoare de vreo mie de euro, șefii filialelor… și atunci ei fac politica lui Manolescu.

În revistele Uniunii Scriitorilor există autori tabu și cărți tabu despre care nu se scrie sau se scrie într-un anumit fel. Pentru că astea sunt politicile lor. E un grup infracțional organizat care își păzește privilegiile.

Romanul Proorocii Ierusalimului a apărut în 2004

– Vă suspectați vreodată că sunteți prea subiectiv?

– Am fost în permanență suspectat. Eu nu mă suspectez. După 40 de ani de scris și de citit, atâta lucru am pretenția, că am o experiență care să-mi permită să deosebesc o carte bună de o carte proastă.

Și ceea ce văd e că de jur împrejurul lui Manolescu sunt numai autori mediocri și submediocri. Care fac politicile în teritoriu. Iar la filiale sunt aceiași oameni care îi fac politica în teritoriu. E ce-ți spuneam înainte: mediocrii fac legea. Peste tot, dar mai cu asupra de măsură în literatură. În Uniunea Scriitorilor.

Dacă s-ar naște acum în România un Houellebecq, n-ar avea nicio șansă de izbândă. Dar sunt scriitori care scriu bine și n-au vizibilitate. Mai ales poeți. Poeții apar mai repede, mai altfel. Dar nu au vizibilitate, sunt obscurizați programatic.

– Vă rog să recomandați cinci romane de la care un tânăr cititor să înceapă o aventură cu literatura.

– O sută de ani de singurătate, a lui Gabriel Garcia Marquez. Războiul sfârșitului lumii, Conversație la catedrală. Ne întoarcem la Madame Bovary, Război și pace, Dostoievski, Mo Yan, Sorgul roșu. Am spus mai mult de cinci.

– Am citit ultimul dumneavoastră roman, Rezidenți în casa visurilor. Și am avut aceeași senzație pe care o aveam citind unii scriitori ruși, care parcă își chinuie intenționat personajele. Și m-am gândit să vă întreb: nu vreți să le dați și lor câte o bucurie? O luminiță?

– (Râde) Câte o gură de vin? Eu consider că ei mai au și niște luminițe. Dar părerea asta am auzit-o la mai mulți, că sunt prea negre. Am un prieten care e scriitor și-mi spune: da, măi, am citit vreo 200 de pagini, dar sunt sătul, am eu necazurile mele, nu mai pot să le iau și pe-ale tale!

Deci lumea are necazuri. Și nu-i place să le vadă și-n literatură. Mai bine se uită la televizor, la Măruță, la Divertis. Literatura nu e un act de mondenitate. Deși, prin lansări, prin promovări, mulți încearcă să o facă așa. Nu, e ceva cu totul opus.

Dar apropo de chestia asta, am văzut acum câteva luni, și la un post de televiziune local am văzut un interviu de o oră cu cel mai vândut scriitor din România la momentul acela, care era din Brașov. Și se numește Irina Binder.

Am auzit-o vorbind, nu știu ce scrie ea, că nu am citit. În schimb, am citit o frază despre Irina Binder, care îi aparține lui Paul Cernat. Și spunea că ea nu are nimic de-a face cu literatura. Văzând-o vorbind, mi-am dat și eu seama de asta.

– În același timp, se vinde. Ca să fim absolut sinceri cu noi, cum ne explicăm că autorii aceștia se vând?

– Ăsta e gustul publicului, nu e mare explicația. Hehe! E un segment majoritar de public care vrea să citească Irina Binder.

– V-ați gândit vreodată să scrieți în stilul ăsta?

Nici nu cred c-aș putea. Nici n-aș vrea. În al treilea rând nu m-am gândit. Pentru că nu e literatură, aia nu e li-te-ra-tu-ră.

– Cum vă gândiți la cititorii dumneavoastră când scrieți?

– Nu mă gândesc. Mă gândesc la cititorul care sunt. Mă gândesc să-i placă cititorului care sunt acest scris. Putem pune problema asta: pentru cine scrie scriitorul român? Că nu scrie nici pentru glorie, nici pentru bani, nici pentru populime, ca Irina Binder. Și atunci, pentru ce scrie? Și răspunsul vine ca o glumă: scriitorul scrie pentru posteritate. Deci peste 100 de ani el va fi cititi de nepoții nepoților. Asta e. Te gândești și la posteritate.

– Ați spus la un moment dat, despre dumneavoastră: Eu nu eram scriitor pentru că nu publicasem nimic. Nu ești scriitor dacă nu publici?

– În prima fază mă lovisem de cenzura comunistă. Țin minte că am scris la un moment dat o poveste care se întâmpla într-o porcărie, o crescătorie de porci, și pe unul din personaje îl chema Nicușor. Nici prin cap nu mi-a trecut că ăla va face probleme.

Și-n loc să taie numele, au tăiat tot pasajul. Puteau să-i spună Petrică… Cenzura dispăruse în mod oficial în perioada aia, în schimb cei din redacții făceau ei cenzură.

Tot așa publicam la SLAS (Suplimentul literar-artistic al Scânteii Tineretului, n.red.), unde era șef marele securist Ion Cristoiu. Că el se tot dă că e comunist. Nu, el e un securist. Și tăia tot.

Acuma-l aud spunând: pe vremea comunismului, eu cădeam la pace cu cenzorii… Greșit! El era cenzorul. M-am dus la el când era la Suplimentul literar al Scânteii cu o povestire. Și a avut bunăvoința să-mi arate: uite, aici trebuie tăiat, aici nu e așa, și a tăiat cât a tăiat, până nu a mai rămas nimic. Ăștia erau oamenii, și ăștia sunt și acum. Cristoiu. El avea și veleități de scriitor, dar a trecut cu totul în politică.

Ești scriitor dacă nu publici, dar eu, la vremea aia, așa eram. Operă de sertar, se spunea. Eu am avut un roman de sertar, pe care l-am terminat în ’88 și n-am putut să-l public până-n ’93.

Pe vremea lui Ceaușescu din cauză că era cenzura, iar pe vremea lui Iliescu, pentru că erau alții la rând. Iar în momentul în care am publicat, jocurile erau în curs de facere. Și vedem acum cum au fost făcute.

– Pe de altă parte, sunteți de acord că un roman, dacă este foarte bun, va ajunge să fie citit și apreciat.

– Va ajunge în timp, probabil. Cu timpul. Dar un romancier bun într-adevăr trebuie să aibă mai mult decât un roman bun. Trebuie să aibă câteva romane bune.

Dar în momentul de față, romancierii foarte buni nu sunt vizibili pentru că nu sunt afiliați politicilor literare de la noi.

– Să ne gândim la ultimii 30 de ani din literatura română. Vreau să vă rog să facem un exercițiu, și să-mi spuneți, din ceea ce-ați citit ce credeți că va rămâne valabil peste alți 50 de ani?

– După părerea mea de cititor avizat, va rămâne foarte puțin. Vor rămâne mai curând așa numiții șaptezeciști. Dar va rămâne poezia, poezia va rămâne, e mai multă.

Ionel Ciupureanu, Nicolae Coande, Anton Jurebie, Ion Mureșan,Traian T. Coșovei, Stratan, O. Nimgean, Nichita Danilov… ăștia sunt niște poeți foarte buni. Din păcate, poezia ajunge foarte greu în traduceri. În poezia universală ajung mai greu poeții români, pentru că se traduc greu.

Dar la noi literatura trăiește acum niște vremuri comparabile cu perioada realismului socialist – n-ai crede asta! Atunci când mulți scriitori erau obscurizați, dispăruți, omorâți. Acum nu mai sunt omorâți.

Și literatura a fost masacrată atunci, până prin anii ’60 și ceva, când a fost o simulare de dezgheț. Iar acum, eu spun că perioada asta se aseamănă cu aia.

Culmea, în regim de libertate, cultura scrisă este băgată la fund. Nu mai există. Și asta se vede în piața de carte, cum spuneam mai devreme. Și în faptul că nu se mai citește.

– Ce poate să spună despre un roman un tiraj de 1000 de exemplare?

– 1000, 500… și o sută! Nu mai spun că 98% din autori publică pe banii lor. Iar restul, marea majoritate din 2%, nu au nas să ceară drepturi de autor. Editorii fac afaceri, dar nu plătesc drepturi de autor. E un lanț trofic în care ultimul, la capăt, este autorul.

– Vă treziți uneori foarte singur din cauza acestui fel de a vedea lucrurile?

– Ajung, desigur, dar singurătatea priește scrisului. Una peste alta, ajungem de unde-am plecat, la singurătate. O alung scriind și citind.

– Și e suficient?

– Cred că da. Cred că e arhisuficient, în ce mă privește. De-a lungul timpului așa m-am învățat. Scrisul este și asceză, printre altele. Performanța cere specializare strictă.

– Din exterior, păreți așa un personaj încăpățânat și negativist…

– Poate nu par, poate chiar sunt! (râde)…

– …și nu vă place aproape nimic…

– Ba, îmi place literatura! Daar, dacă-ți place literatura, deja ești suspect, pentru cei cărora nu le place. Ce-i aia să citești?! Cine-i ăla?! Ar trebui să ne ocupăm de alte obiecte ale muncii!

Noi nu citim nici măcar cât maghiarii. Și, până la urmă, a avea organ pentru literatură e o chestiune de caracter. În ultimă instanță. Noi avem un organ pentru literatură mai mic și asta se vede, culmea, în nivelul de trai. Popoarele care citesc au alt nivel de trai.

Putem face o comparație între literatura română și cea poloneză. Au un roman extraordinar. O literatură tradițională foarte mare. Compari cele două literaturi exact cum ai compara Bucureștiul cu Varșovia. Suntem la alt nivel. Suntem o literatură de mâna a doua spre a treia. Și spun asta cu sinceritate și în cunoștință de cauză.

– M-am gândit pentru final să vă rog să-mi spuneți o glumă.

– Dar numai glume am spus până acum! (râde) Numai glume! Mie glumele amare îmi plac. Cea mai bună glumă: Gabriel Chifu, scriitorul anului 2016.

Radu Aldulescu are 65 de ani și este scriitor. Debutează în 1993 cu romanul “Sonată pentru acordeon“, care a primit premiul Uniunii Scriitorilor, apoi scrie scenariul filmului Terminus Paradis, regizat de Lucian Pintilie. Pelicula a obținut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția. Printre romanele scrise de el se numără Amantul colivăresei (1996), Proorocii Ierusalimului (2004) sau Cronicile genocidului (2012).

În 2013 a câștigat premiul literar “Augustin Frățilă”. A fost exclus din Uniunea Scriitorilor în 2017, după ce a intrat în conflict cu Nicolae Manolescu, aflat la al patrulea mandat de președinte al Uniunii.