PASTIȘĂ ÎN GRUP

George Anca – Nicolae Steinhardt – Alda Zaira – Friță Carp – Lia Stoenescu – Eli Soro – Vasile Deac Bucovineanul – Liliana Nicoleta Dinu – Dimitrie Grama – Octavian Soviany – Lora Levițchi – Sorin Gherguț – Alexia Ema Ema – Vișan Deagoș – Cornaciu Ion -Scotnotis Luminița – Ofelia Prodan

George Anca

PASTIŞĂ ÎN GRUP

Grupul. Pastişe. Depastişare. Libertăţile scriitorilor.

Semn şi sens. Poezie şi muzică. Existenţialism şi structuralism.

Credinţă şi speranţă. Literatură şi lingvistică. Context

universal românesc. Atic şi asiatic

     Pasticcio, pastiche, pastişă. Opera Parvati e o pastişă după Kumarasambhava de Kalidasa. Pastişă? se interesează Olimpiu Nuşfelean. M-a prins, dar am mărturisit-o, şi n-o fi nici aşa groasă, gen scena europeană ca pastişă a celei americane, „Contractul cu România”, auzi, pastişă după programul republicanilor americani „Contract with America”, nici  The British Museum Is Falling Down (1965) de David Lodge – pastişă a „lucrărilor/works” lui Joyce, Kafka şi Virginia Wolf -, sau măcar Televache Ma liberte de pisser pastiche de Florent Pagny. (Bibliografie: pastişa Internet).

Iată pastişa gustului în materie de roman străin în secolul XX: „Ce gustă scriitorii clujeni?” (Steaua, 6/2005, p.4-13). Potrivit răspunsurilor la „anchetă” a 44 de scriitori clujeni, autorii cel mai des nominalizaţi au fost, în ordine: Thomas Mann, Gabriel Garcia Marquez, Marcel Proust, Franz Kafka, William Faulkner. Cele mai „votate” romane: Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov, Muntele vrăjit de Thomas Mann, Ulise de James Joyce. Dilema Veche (nr.75/2005) inserează 29 (+ 1 în numărul următor, +...) de răspunsuri la „Chestionarul lui Proust”, iar în nr. 77, „bursa cărţilor de vacanţă”, autori (DV/Târgul de carte) despre cărţile lor: Centrifuga – T. O. Bobe, Jules Verne – Paradoxurile unui mit – Lucian Boia, Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei – Livius Ciocârlie, Al doilea top – Alexandru Cistelecan, Lindenfeld – Ioan T. Morar, Cerul din burtă – Ioana Nicolae, Jean Cheller – Tudor Octavian, Eul detestabil – Octavian Paler, Paltonul de vară – Mircea Horia Simionescu; Forin Iaru a citit Middlesex de Jeffrey Eugenides, Silviu Lupescu recomandă Stalinism pentru eternitate de Vladimir Tismăneanu, Ordinea lui Alexandru Ecovoiu, Jocul de smarald de Ioan Petru Culianu, Ioana Pârvulescu este bucuroasă, ca editor, pentru De ce iubim femeile, Bogdan Ghiu a tradus, după 30 de ani, A supraveghea şi a pedepsi de Michel Foucault.

    Am copiat (pastişat?), odată, multe din însemnările copiştilor tipărite de Gabriel Strempel. Le reciteam în ocazii felurite, după mănăstirile copierii, expresivităţile blestemului, remanuscriptizate, dacă nu chiar după tentaţiile stilului domintant al pastişei:

Eu, fiind om fără de sminteală,

Întinsei condeiul în cerneală

Şi mă apucai a scrie

Această Alexandrie...

( Gabriel Strempel, Copişti de manuscrise româneşti până la 1800, vol I, Editura Academiei, 1959, p. XXIV)

Grupul: Teologie-Litere III (Claudia, Minodora, Sorina, Augustin şcl)

Pastişe (ex tempora): In days  when I was young and didn’t know the taste of sorrow; cum se poate spera să se retrăiască marile experienţe creatoare ale culturilor mari şi mici prin lectură şi meditaţie; noche oscura del alma etc.

Excerpte: ...iei era Pound şi-ţi afli tămăduirea...uiţi brusc de toate legile imanente ale evoluţiei, de sisteme, structuri, intertextualitate, principii – uiţi totul, mori şi-ţi sădeşti cadavrul pe un ţărm îndepărtat, aşteptând să-ţi crească pe mormânt un eucalipt blond...

...puţini la număr mai citesc un Stendhal, Baudelaire, Tolstoi, Dostoievski, Thomas Mann, Zola, Dickens... şi le place, chiar le place experienţa personajelor...şi vorbim despre ei, poate le spunem şi altora, dar acei alţii nu sunt interesaţi, vorbim în vag, suntem neînţeleşi, şi totuşi rămân pentru noi, pentru că nu se ştie cum vreodată te apucă nebunia, dragă studentă, şi vrei să scrii ceva şi ajungi să scrii în stilul vreunui autor, să vorbeşti ca un personaj, să te comporţi ca altul, să-ţi doreşti viaţa Annei Karenina, să o trăieşti, să vrei să fii Ispita lui Thomas Mann sau Logodnica lui Cehov... pe fiecare dintre noi e scris un scris pe care de vrei să-l ştergi îţi trebuie acel burete care înseamnă: moarte, nebunie, sinucidere, sau o carte...

...Suntem superficiali în trăiri, implicarea noastră sau a celor care creează în real este numai una de suprafaţă, suntem prea grăbiţi în a spune, în a zice sau a face, fără a mai face efortul de a medita sau măcar a gândi... Probabil că lumea s-a obişnuit cu cenzura, cu ascunderea a ceea ce ne doare sau nu ne convine...Pur şi simplu, suntem nişte fricoşi, nişte laşi care se ascund în spatele paravanelor mediocre ale societăţii... Frica de Dumnezeu nu e frica sclavului faţă de stăpân, ci frica faţă de tot ce-l ofensează pe Dumnezeu... Prin cuvintele Papei, prin lungul drum al anilor, el a reuşit să ne ofere nouă, românilor, şi mai ales tinerilor, un mod de cunoaştere a sinelui...

...Cum spune poetul în ultimul vers – ce frig, ce timp fain de toamnă -, aşa şi omul...ce zi rece de toamnă...

...Cei care trăiesc cu adevărat în viaţa întunecată a sufletului, dar nu ştiu, nu cred, nu vor să ştie, nu vor să creadă, privesc viaţa omului credincios ca fiind noche oscura del alma...Prin cuvintele Papei, prin lucrurile pe care le învăţ la acest curs şi la altele şi prin slujba mea şi elevii mei, în fiecare zi şi noapte parcă mă schimb, sunt alta. Sunt oare mai bună?

Atâta suferinţă

Nu credeam vreodată

A putea să gust.

Suntem prinşi de glasurile superbe ale recitatorilor.

Şi el spune, şi eu spun

Doar cuvinte în lăstun

... de ce mergi, tată, cu spatele-nainte...

iacă drumul mă duce-napoi, fiule,

vântul mă suflă-n tăcere

ca-ntr-o mare de cucută...

Depastişare

( din notiţele Claudiei)

Flaubert este un scriitor bun, dar nu atinge cerinţele clasei muncitoare.

O zi din viaţa lui Heminguei: s-a sinucis.

Paul Goma s-a născut la 2 octombrie 1935, cel mai liber scriitor în viaţă. Toţi cei care se arată mântuitorii societăţii în carte apar ca nişte bestii, pentru autor, nimeni nu mai este curat. Eugen Ionescu a scris: Paul Goma este un Soljeniţ român. Firea lui Goma devine un arbitru cu mari crudităţi. Dă în libertinajul de tranziţie care spală creierii... Cum ne povestea el în celulă Giois şi eu dormeam. Goma, în Jurnal, e un Savonarola. În realitate, a fost cel mai represat în puşcării şi cel mai exilat la Paris. Pe mormântul lui Eugen Ionescu scrie: Cine mă salvează? poate Iisus. La moartea lui Mircea Eliade: Cărturarul lasă în urmă cărţile, a luat cu el limba română vorbită; era starea de graţie a limbii române. Paul Goma vorbeşte despre cei care nu mai vorbesc româneşte într-un pamflet...

Dintre toate temele realismului şi libertăţile scriitorilor, una ar fi: cum se poate spera să se retrăiască marile experienţe creatoare ale culturilor mari şi mici prin lectură şi meditaţie? Opriţi ca vasul zugrăvit/Pe-o zugrăvită mare (Samuel Cambridge); Sufletul îi este obosit de orice, numai de credinţa în Dumnezeu şi de iubirea arzătoare pentru om nu este obosit (Thomas de Quincey); Hercule preschimbat în rândunică (Paul Valery); În braţele zeilor am crescut (Johann Christian Friederich Holderlin); Mi-e uneori ruşine ce slabi suntem în lume (Alfred de Vigny); Negru soare – melancolia (Gerard de Nerval).

Lev Tolstoi a vrut să-şi dea pământul oamenilor. A fost în România. Războiul şi pacea există între francezi şi ruşi, război condus de Napoleon. Ana Karenina este simbolul feminităţii dincolo de libertate.

Când iei opiu, îţi lucesc obrajii. Baudelaire, Edgar Poe îl imită pe de Quincey. Bogăţia unei naţiuni e dată de suma viciilor ei. Vicioşii sunt concurenţi ai vindecătorilor. Cea mai tuberculoasă ţară era Anglia. Laudamum a fertilizat literatura. Crima se consumă cel mai mult în filme, unde o crimă e mai frumoasă decât alta. Nu Raskolnicov face crima, ci ortodoxia, ruşii, Dostoievsky. Rhyme – Rima marinarului din vechime. Puşcăria literaturii, râsul în puşcărie, perversiune. Păcatul în literatură se transformă în viciu, ne face părtaşi la o anumită mântuire.

Literatura nu mai e a zilelor noastre, dar noi o aducem la zi. Propagarea s-a realizat în Revista sec. XX. Statuia este un dans împietrit. Socrate compară dansatoarea cu o flacără. Dansatoarea lui Hercule este o rândunică.

Semn şi sens. Sartre: omul este altceva decât ceea ce-l face să fie ce este. Carol cel Mare, părintele Europei, Republica Christiana. J.J. Rousseau 1761, Emanuel Kant 1795: pacea eternă. Victor Hugo 1851: Statele Unite ale Europei. Ziarul Ziua 7-8 martie, Guran: rădăcini ortodoxe pentru Europa. Baudelaire, Corespondenţă, sonnet – Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund (simbolismul). Amintire – tradusă de Lucian Blaga – Te ridici şi în faţă vezi spaima / Amintirea unor ani ce au trecut. A doua elegie. Huntington (clasicism, creştinism, separarea autorităţii temporale de autoritatea spirituală, diversitatea lingvistică, statul de drept, individualismul). Duroselle (dreptul roman, morala iudeo-creştină, arta clasică, umanismul şi individualismul Renaşterii, romantismul, raţionalismul şi ştiinţa iluminismului). Braudel (revolta prometeică, mitul eternei reîntoarceri, atracţia originalului, atracţia faţă de ceea ce este interzis, necunoscut, îndepărtat, încrederea în raţiune, spiritul critic şi autocritic). Wright (umanismul: omul=scop în sine, măsura tuturor lucrurilor; liberalismul: încrederea în individ, dreptul fiecăruia de a dezvolta propriul potenţial; pragmatismul: convingerea că nu există adevăruri absolute; relativismul: circumscrierea oricărei experienţa într-un context ştiinţific, social, cultural, care limitează capacitatea noastră de generalizare). Morin (caracterul dialogic al identităţii europene rezultă dintr-o serie de antagonisme interne: religie/raţiune, credinţă/îndoială, Gândire mitică, gândire critică,empirismul/raţionalismul, existenţa/ideea, particular/universal, problematizare/reîntemeiere, filosofie/ştiinţă, cultură umanistă/cultură ştiinţifică, vchi/nou, tradiţie/evoluţie, reacţie/revoluţie, individ/colectivitate, imanent/transcendent, hamletismul, prometeismul, quicotismul/sancho-pansismul. Caracteristici: comunitatea destinului istoric, comunitatea valorilor, comunitatea modului de viaţă, comunitatea socială şi economică, comunitatea responsabilităţii).

Nimeni să nu ştie ce e în sufletul tău, nici măcar tu să nu ştii ce e în sufletul tău (G.Anca)

Poezie şi muzică. Se profilează cultul Enescu prin Oedip. George Enescu: Visez la o muzică asemănătoare muzicei din ţărmurile greceşti. Modurile antice se regăsesc în folclorul românesc. Pământul grecesc este făcut din aromâni.

Existenţialism şi structuralism. Ferdinand de Saussure comparat cu Panini. Limba este un sistem de semne care exprimă idei, este sistemul sistemelor. Semeion. Michel Foucault: Generaţia lui Sartre este înlocuită de generaţia structuralistă. Sistem: un ansamblu de idei care se schimbă; sistemul este anonim, chiar dumnezeire. În lupta dintre sens şi semn, literatura scade, devine nimic. Dualul, sensul şi semnul sunt aduse la nondual, advaita: Dumnezeu/om, literatură revelată/literatură scrisă de mari scriitori.

Credinţă şi speranţă (Pistis şi Elpis). Lucrări prezentate de studenţi: Ideea vine vorbind – Dragomir Gurău Claudia; Lemnul în stilul televiziunii naţionale – Milea Minodora; Hemingueiy (în engleză) – Andronache Andreea (Margot îşi înşală soţul pentru că era laş, ea este totuşi cea care îl ucide când acesta doreşte să devină curajos). Propuneri ale domnului profesor pentru azi: antologie din scrierile părinţilor latini; poezie religioasă italiană; istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine; Nicolae Balotă – Calea, adevărul şi viaţa; antologie de poezie religioasă, editura Coresi; poezii româneşti religioase: Rugăciune (Petru Cercel), alţi autori: Varlaam, Dosoftei. Poezia religioasă este în general modernă. Papa Ioan Paul II: Martirii care au fost în sec XX au lăsat mesaje religioase care ne-au învăţat să trăim şi să murim. El Castillo interior – Sf. Teresa din Avila. Noche oscura del alma – Sf. Ioan al Crucii. Itinerarium mentis in Deum – Sf. Pavel. Decalog/Ioan Paul II: credinţa, biserica, rugăciunea, iubirea, istoria, răul, munca, lumea, pacea, religiile. Poeme dogmatice – Sf. Grigorie de Nazianz – Imn către Dumnezeu. Dumnezeu Fiul este de o Fiinţă cu Tatăl Care L-a creat/.../Lumină cu neputinţă de privit, dar care priveşte peste tot... Gândul către Dumnezeu – inspiraţie divin literară. Sfinţenia şi perfecţiunea literară se întâlnesc la Grigorie de Nazianz, Ioan al Crucii. Religiosul e dedus din literatură. Dante, un păcătos, a ajuns la perfecţiune prin geniul literar. Dumnezeu este un subiect infinit. Omiliile despre Fericire au o perfecţiune de poem. Există o neînţelegere între sfinţi şi poeţi, dar marii poeţi sunt sfinţi. A face literatură în diavol nu înseamnă că nu vrei să fii purificat, mântuit. Poezia şi sfinţenia vin de la Dumnezeu. Poeţii blestemaţi fac imnuri satanice, dar sunt sfinţi. Mişcare christalină (Christ-cristal) – Mor că nu mai mor odată (Ioan al Crucii). Tereza din Avila, sfântă autodidactă – tot ce spune bun este de la Dumnezeu, tot ce este rău este de la ea. Papa a validat calitatea apostolică a României, a dat ţării noastre ceea ce Europa şi America ne refuză: identitatea. Eminescu afirmă că marii sfinţi scriu imnuri, marii poeţi se exprimă în rugăciuni. Totus tuus. Libertatea este un rod al păcatului, trebuie să învingi păcatul ca să ajungi la libertate. Istoria, după Papă, este istoria mântuirii, Revelaţia învaţă că Dumnezeu voieşte istoria umană. Capitolul „Tragediile istoriei” vorbeşte despre: civilizaţia vieţii şi a morţii; munca îl ajută pe om să devină matur; şomajul este un chin, coşmar, deziluzie; lumea e dornică de mai mult adevăr, iubire, bucurie; omenirea a fost creată de Dumnezeu; Dumnezeu voieşte mântuirea tuturor oamenilor; cei care nu cred, necredincioşii, sau cei care cred diferit trebuie să încredinţeze mântuirea dreptăţii celui PreaÎnalt.

Literatură şi lingvistică. Psalmul 63 al lui David, 54, 104. „Linguşirea lor e dulce ca şi mierea de albine / Însă de veninul urii le sunt inimile pline”. Psalmi (Vasile Militaru). Era Pound. Jocuri (Hesse, Queneau). Christocentrism. Analiza este mama tuturor literaturilor. „Sunt nebun că m-am dezbrăcat de nebunie” (Pound). Nebunia e sfântă. „Nici nu-mi închipuiam că moartea poate doborâ atât de mulţi” (T.S.Eliot). Sădirea cadavrului. Eugenio Montale, poeme scurte-poeme lungi, distincţia e structuralismul, „carnea de soare devorată”. La aceste ţărmuri erau dorinţele copilului, „ţâşnet de lăstuni, vagabonzi”, poem dumnezeiesc. Montale nu are tristeţea lui Leopardi, este aproape de Dante. Hesse – Jocul mărgelelor de sticlă: regulile acestui joc se învaţă în câţiva ani; limbajul semnelor şi gramatica jocului; este un joc care sintetizează toate conţinuturile şi valorile noastre; cu orga se pot prezenta în joc conţinuturile lumii; jocul sferelor romantice trece peste diacronie şi simfonie. Literatura este joc. Se aplică metoda joc în joc. Queneau: O sută de miliarde de poeme – în 10 pagini a dat cartea cea mai lungă din lume, doar lumea e mai lungă decât ea (Luca Piţu). De la teocentrism la antropocentrism, sec XXI – christocentric. Creştinii pot fi socotiţi şi satanişti.

Context universal românesc. Nefericirea e calea spre opera genială, viaţa noastră e o karma, un sens divin sau unul demonic. Uitarea limbii în exil – Şi uit câte puţin latina (Ovidiu). Temele în traducere se degradează. Tragedie braziliană – Manuel Bandeira – traducere de Maria Carâp. Irepresibila dorinţă de a împărtăşi lucruri dure. Ironia modernităţii: dominante mai mult decât dominate. Altă poezie tradusă de d-na Carâp este „Jose”. Denis Buican, în eternism – Biognoseologia. Sorin Alexandrescu – personalităţi româneşti: Carol II, Antonescu, Codreanu, Ceauşescu. Ivo Andrici – Podul de pe Drina, biografia unei ţări ortodoxe înghiţite de Islam, comunişti; cartea este tradusă de Gellu Naum. Literaturile apropiate nu ne sunt impuse, fac parte din literatura noastră. Anii ’50 au fost criminali. Mahabharata – moartea Indiei; o ţară poate fi ucisă ucigându-i-se capetele. Kazantzakis, prieten cu Panait Istrati, Odisea – 33 333 versuri, Zorba Grecul  se încheie cu o scrisoare, Ascetica nu s-a tradus la noi, biserica nu acceptă ideea din Iisus rătignit a doua oară. Noi nu vom pieri, dar ne vom pierde într-un fractal european.

Atic şi asiatic. Athicos-Asianos-Rodhium. „O, tu, cel făr’ de noroc,/ Deschideţi mintea şi vorbeşte,/ Striveşte mărăcini sub talpă/ Şi pe drumul de sânge păşeşte singur” (Rabindranath Tagore”. „Tragedia mi se pare asemenea unui om îndrăgostit de propria lui înfrângere” (D. H. Lawrence). Trăsături: circularitatea ideilor limită; diviziune între atic şi asiatic; culturile arhetipic contrare/antinomiile culturilor arhetip; rodian; teoria nemonadică a culturilor; mitul arheu; distincţia între filosof şi poet; cuvântul este totul, nu ideea; frumuseţea poetică; germanitate, rafinament, supleţe; procesul culturii e ciclic; cultura e un proces stilistic; spiritul timpului goethean/ i se opune spiritul spaţiului; nimeni nu s-a luminat vreodată cu întunericul odăii vecine (Vladimir Streinu); unitatea bulbului original; atic=singur/înghiţit de asiatic/ stil dens şi viguros; asiaticul substituie/ stil umflat şi gol, fălos şi bombastic, lipsit de judecată; asiatic – formă a romantismului; aticul – formă a clasicismului; aticul şi asiaticul devin dublete de concepte: liniar/ pictural; planiform/ adânc; închis/ deschis; relativ/ absolut; cuvinte noi / idei vechi; daoist/ confucianist. Toate formulele filosofiei timpului sunt nişte forme spaţiale: corpul izolat; infinit tridimensional/ cultură occidentală; peştera, drumul labirintic. Percepţia nelimitării: limitat/nelimitat; atic/asiatic. Combinarea accentelor de valoare. Adulterarea valorilor atice prin cele asiatice şi viceversa. Noi, românii, suntem atici, sfere/lotuşi. Viaţa e sfântă. Asia creşte, Europa scade la ora actuală, cultura feminină o înghite pe cea masculină. Tragedia – o armă mai puternică decât se cuvine.

Cele trei stadii ale creaţiei: precreaţia, crearea, distrugerea lumii. Deschiderea e vocalică, stingerea este consonantică (Amita Bhose despre Eminescu). Alternanţa sugerează. Zeiţa cunoaşterii îi vorbeşte ginerelui (Şiva) în limba cultă, iar miresei (Parvati) în limba populară (Kumarasambhava de Kalidasa).

Marino-Piţu-Kamban. „I had a little talent for happiness” (Beckett). Literatura – un cerc care se repetă, o noţiune sinonimică prin excelenţă. Stratul heteronomic al ideii de literatură/ domeniul valorilor concurente şi exclusiviste exprimate în scris care pun în pericol specificul literaturii: a) republica literelor – literatura universală şi naţională / b) literatura – fenomen social, literatura de expresie/ fenomen economic/ fenomen ideologic. Doctrină: gândirostivieţuirea. Kamban, împărat al poeţilor, trăieşte în Dumnezeu.

                                                     

                                                                                                        

Nicolae Steinhardt:
"Despre Răutatea Umană"

Când un om reușește să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbește, se uită cu dispreț la grași, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsucește nasul disprețuitor când altul se bălăcește, încă, în viciul său. Dacă unul își reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreț și cu trufie către păcătosul care se căznește să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reușim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuși. Ceea ce obținem poate să ne dea peste cap reperele emoționale în așa manieră încât ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganți și zgârciți, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoșător al patimilor sufletești.

Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălțimea vulturilor aflați în zbor.

Blândețea inimii se usucă pe vrejii de dispreț, de ură și de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reușita sa cu modestia și grația unei flori. Tot ce reușim pentru noi și ne aduce energie, este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferință și-n păcat.

Ochii noștri nu sunt concepuți pentru dispreț, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căznește să iasă din sufletele noastre.

Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare și în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce postești, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase și alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar și în somn, pentru ca în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreț sfidător față de cel ce nu postește. Atunci postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului și a izbânzii trufașe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reușit în viață, nu te agăța de nereușitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului și patima înfumurării. Reușita este energia iubirii și a capacității tale de acceptare a vieții, dar ea nu rămâne nemișcată, nu este ca un munte sau ca un ocean.

Îngâmfarea și trufia reușitei te coboară, încetul cu încetul, de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieții tale evenimente specifice lor.

Slăbește, bucură-te și taci! Lasă-te de fumat, bucură-te și taci! Curăță ograda ta, bucură-te de curățenie și lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuși l-a pus. Căci între vecin și gunoiul din curte există o relație ascunsă, niște emoții pe care nu le cunoști, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată și cauze ce vor rămâne, poate pentru totdeauna, ascunse minții și inimii tale.

Între omul gras și grăsimea sa există o relație ascunsă. O înțelegere. Un secret. Un sentiment neînțeles. O emoție neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Și în viața noastră nu există profesori mai severi decât viciile și incapacitățile noastre.

Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu sunt la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart… este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul. Acum știu, am aflat și eu…

Alda Zaira

Cuvantul diaspora a ajuns un fel de injuratura. Sa-ti fie rusine daca traiesti si muncesti in strainatate! Auzi! Bai frate, patriotismul asta dus la fanatism este inteles complet aiurea. Toti care judeca diaspora sunt mancati de propria neputinta si lipsa de initiativa. Nu esti un erou daca ramai in tara de bastina si nu esti un tradator daca pleci in alta parte. Migratia a avut loc din totdeauna, este un proces natural. Nu mai dati vina pe altii si nu mai proiectati propria incompetenta pe altii. Din 90 e fiecare liber sa traiasca unde vrea. Terra e mai mica decat credeti! Nu merge rau Romaniei din cauza „plecatilor“ ci din cauza celor ramasi care nu sunt in stare sa se organizeze si sa practice o politica rezonabila. N-ati urlat toti in 89 ca „noi suntem Poporul“? Coruptia se petrece la orice nivel in Romania. De dat din gura suntem cei mai tari dar sa nu mai iei spaga, sa nu angajezi pe pile, sa fii respectuos si fata de alte pareri, sa nu promovezi parasute, sa-ti ajuti vecinul cu fapte nu cu share si sa nu mai judeci prost ce e in afara perceptiei tale nu apartine patrimoniului national roman! In loc sa va lingeti ranile de eroi martiri parasiti de diaspora in propria tara, pune-ti mana si spalati-va: intai pe ochi, in urechi, spalati casa, strada si...parlamentul. Si lasa diaspora, cu tot dreptul ei de vot, ca nu in ea se sting sperantele natiunii si nici societatea nu se usuca de dorul ei!

 Friță Carp

Mergeam prin pădurea care leagă două îndumnezeiri, satul Slănic-ARGEȘ de mănăstirea cu același nume, treceam printr-o lume a arborilor care e tot un dat al Divinității, o binefacere pentru trecătorul negrăbit, dornic și capabil să se bucure de ce îi este dat. Copaci de tot felul sprijineau cerul cu semeția lor iar printre ei, ca niște copii porniți înainte de vreme către maturitate, își alungeau vârfurile să fie mângâiate de azur câteva tulpini ca niște liane. S-au lungit după lumină, m-a lămurit însoțitorul, un prieten cunoscător al sufletului pădurii.
Eram într-un crâng de oameni când l-am văzut prima dată. Părea un însigurat în mulțime, chiar lumina ochilor săi era altfel decât luminile din ochii celorlalți. Mi-a povestit apoi, într-o altă întâlnire, incredibila dramă, pierderea unicului fiu. De atunci l-am revăzut în mai multe rânduri și îl asemăn tot mai mult cu un arbore în căutarea luminii. O găsește adesea în cuvinte, scrisul său e o lumină care ne trage sufletele spre bolta neasemuită a bucuriei de a citi. O lumină este omul Tudor Amza, cel care a găsit în lumina creației puterea de a merge mai departe, o lumină este și metafora sa, întregitoare a sufletului său ales.
Merg îngândurat printr-un codru de gânduri. De peste tot, ca niște avalanșe, fulgi mari de întuneric îmi taie calea. Discuții înalte, cu argumente joase adesea, aproape în fierbere toate, discuții în care toți au dreptate și celălalt, numai celălalt e de vină, discuții cu verbe care atacă bunul simț, cu conjugări, aproape fără excepție, care sar la gâtul preopinentului. Alegerea președintelui este la ordinea zilei, dar mai bine zis la ordinea nopții, un întuneric greu curge de peste tot. Aș alege lumina, dar nu o văd nicăieri.
Undeva, în centrul capitalei, candidează cineva la funcția de președinte al Republicii scrisului. Acolo poate fi lumina. Ajung la timp. Votez Nicolae Grigore Mărășanu. Trilogia sa COMEDIA VALAHĂ e lumina acestei seri.

lia_stoenescu

La barza chioara ii face Dumnezeu cuib" (1)

Pot intelege ca multi s-au saturat sa tot auda/ citeasca potop de vorbe, mai mult sau mai putin mestesugite, mai mult sau mai putin radicale, de o parte sau de alta a baricadei care desparte romanii de romani, in propria lor tara.

Asa ca isi pun lehamitea-n bat si, daca mai pana de curand se faceau ca ploua, pe o vreme providential de frumoasa pentru noiembrie, de data aceasta s-ar putea chiar sa ploua.

Doar ca acasa, in Romania, sectiile de votare sunt la o azvarlitura de bat de casa.

Pe cand ASTIA din Diaspora au de parcurs, in majoritatea cazurilor, sute de kilometri, pana la cea mai apropiata sectie.

Pe care nu se dau in laturi sa ii faca, pe cheltuiala lor, pe timpul lor, chiar pe riscul lor, ca sa isi exercite un drept fundamental care, in tarile in care se afla acum, este tratat cu respect si seriozitate, si care acolo este considerat nu numai un drept, ci si o obligatie fundamentala.

Romanii dinafara tarii au capatat, in urma experientei occidentale, o alta perceptie a constiintei civice.

Care constiinta civica, pentru multi romani din tara si, mai ales - o spun cu amaraciune - pentru tineri, este sublima, dar lipseste cu desavarsire.

Daca, in urma cu multi ani, cei mai multi dintre noi, ramasii in tara, ii percepeam pe ASTIA plecati dincolo ca pe niste intrusi care vor cu tot dinadinsul sa vedem cu ochii lor, ca si cand ramasii la vatra am fi fost orbi, acum pot spune, cu toata responsabilitatea, ca DA, am fost orbi si inca au mai ramas orbi cata frunza si iarba.

Orbi si surzi la strigatele lor disperate DE DOR, DE NEPUTINTA, DE REVOLTA fata de pasivitatea cu care acceptam sa ni se puna belciuge in nas si sa ne invartim in nepermis prelungitul tragic dans al ursului cazut in sclavie unor specimene "cu fata umana".

Ne-am invartit, ani si ani, in acest dans pe care ni l-am asumat, mistic, ca pe un "dat de la Dumnezeu" caruia nu are sens sa i ne impotrivim.

Paguboasa senina filozofie mioritica!

Intre timp, am inceput sa simtim din ce in ce mai apasator de dureros pe pielea noastra intelepciunea populara care spune "cum ti-ai asternut, asa vei dormi".

Am inceput sa deschidem ochii si, la inceput, lumina soarelui ne-a buimacit. Nu al soarelui comunist, ci al soarelui daruit noua, oamenilor, ca sa ne bucure cu lumina si caldura sa si sa ne purifice.

Am inceput sa intrevedem, apoi chiar sa vedem, adevarul, cand ochii ni s-au deschis suficient cat sa putem panorama cu privirea si intelegerea mareata societate in care unii, cei multi, am dansat cu belciuge in nas, in timp ce putinii alesi ei intre ei, prin ignoranta noastra, ne-au acaparat totul: padurile stramosesti, izvoarele, animalele domestice, animalele salbatice, pasarile, pestii, aerul, apa... tot, tot...

...S-au trecut ani peste noi, ne-am trecut noi insine, unii dintre noi definitiv...

Imprejurul nostru romanesc incepe sa semene, din ce in ce mai mult, cu un camp din apropierea laboratorului atomic: PUSTIU.

*

ASTIA din Diaspora fac totul, chiar cu supramasura, ca noi sa intelegem sa le prindem mainile cu care ne ofera ajutorul preaplinului sufletelor lor romanesti si al dorului de ACASA.

INTELEGE-V-OM, OARE?

Nu avem decat sa ne dezbracam de lasitate, de indiferenta, de neimplicare.

Exista un inceput pentru un adevarat IMPREUNA!

Fie ploaie sau ninsoare, DUMINICA eu ma voi duce din nou SA VOTEZ!

Stiu bine ca nu voi fi singura care o face, doar ca, inceputurile nu se fac cu jumatati de masura si nici cu pasi impleticiti.

Pe cei ramasi acasa si pe ASTIA de dincolo ne uneste acelasi sange romanesc.

Si noi, cei de aici, suntem niste ASTIA!

Fie ca duminica, noi, #ASTIA de aici, aidoma cu #ASTIA din Diaspora, SA VOTAM cat nu pot "dumnealor - stim bine cine" sa cuprinda in cercul de o raza la patrat al catindatei de care si-au legat (mai cu catuse, mai fara, dar nu-i timpul pierdut...) nadejdea ca isi vor salva "onoarea nereperata".

Sa demonstram ca nu le suntem Miticii de care si-au ras in parvenitismul ingrosat ca o talpa tinand loc de obraz!

Gata cu "La barza chioara, ii face Dumnezeu cuib", suntem capabili sa ni-l facem noi insine, cu ochii larg deschisi!

‎Eli Soro‎

to

Vasile Deac Bucovineanul
 
Cert e că a plecat singur. Mic, călare pe un cal înalt. Aşa spun documentele. Februarie, 1886. A trecut prin zăpezi munţii Dor­nelor, apoi Ardealul şi Apusenii. Şi apoi toată Un­ga­ria şi mai departe… Cră­cănat în şa, iţarii strânşi pe picior abia-i ajungeau până-n scări. Îl vezi în poză: scun­dac, mustaţă vârtoasă, bundă de dihor, chimir lat. Ţăran analfabet, se semna cu dege­tul. Dar figura-i e dârză, de­cisă să treacă de orice obsta­col. Trei zile jumătate a făcut până la Viena. Purta în de­sagă planurile unei localităţi pe care o visa să fie de talia marilor staţiuni balneare ale Franţei, Germaniei sau Ita­liei. Mici machete din lemn, cu fiecare clădire-castel în parte. Studii detaliate, reali­zate vreme de peste 5 ani, de un grup de aus­trieci, renumiţi în domeniul lor: balneologul Loe­gel, arhitectul Brang, inginerul Ziffer, chimistul Ludwig şi geologul Stür, directorul Institutului Imperial de Geologie, adus cu greu de la Viena, spre a cerceta apele vindecătoare ale Dornei. Savanţi iluştri, cărora ţăranul bucovinean le câş­tigase încrederea cu entuziasmul lui. Îi convin­sese că odată ajuns în audienţă la Împărat, îl va face să accepte proiectul cel îndrăzneţ.
Până ca acest Vasile Deac să fie primar, Vatra Dornei era un biet sat uitat pe crestele unor munţi de la marginea împărăţiei. Prin el, a devenit un oraş-staţiune celebru în toată Europa. Acest om a fost singurul primar de sat (şi român pe dea­supra) care a luat vreodată masa cu Împăratul Franz Joseph. La sfârşitul unei singure conver­saţii, Deac l-a convins pe Împărat să investească în târgul lui bucovinean, în ciuda refuzurilor autorităţilor, speriate de anvergura proiectului. Toţi i-au fost împotrivă, dar el nu s-a lăsat. În epocă, s-a vorbit că a fost un miracol. Un om. Un singur om a făcut toate astea.Clădiri ca în Viena

Coborâm în „Gara Castel”, Vatra Dornei-Băi, exact în centrul cunoscutei staţiuni montane. Mulţi copii, vilegiaturişti, oameni veseli – amplu tablou în culori vii pe zăpezi. Deşi e sfârşit de februarie, încă mai vezi schiori pe cele trei pârtii. Din gară, sunt doar câţiva paşi până la marele Pod peste Dorna, de pe care se sinucideau pariori faliţi la ruletă. Pe celălalt mal, chiar pe faleza înaltă, e ruina ma­iestuosului Cazinou, celebru în tot Imperiul. La inaugurarea lui au venit chiar împăratul Franz Jo­seph, împreună cu fiul său, arhiducele Franz Fer­dinand.
Cazinoul e azi în paragină. Pardosit cândva cu marmură de Carra­ra, cu imensele lui policandre din cristal de Mu­rano, coborând din tavane… Sală de teatru, bi­blio­tecă imensă, spaţii de utilitate publică, cofe­tărie şi restaurant elegant… În Europa, prin di­men­siunile şi fastul său, rivaliza doar cu celebrul cazinou german de la Baden-Baden.

Pe la sfârşitul secolului, aici veneau cei mai înstăriţi nobili din Viena, Praga, Berlin, Lvov sau Budapesta. Conţi, baroni, prinţi… baluri fastu­oa­se ce ţineau până la ziuă… În spate, se întinde Parcul imperial, cu marile izvoare minerale, ce încă îşi păstrează frumuseţea. Şi veveriţele, do­mesticite parcă „genetic”, de sute de ani, care coboară din copacii bătrâni şi îţi mănâncă din palmă. Adesea poţi să le atingi, să le mângâi. Lângă Ca­zinou, Hotelul balnear Carol, cu cele patru turnuri pe colţuri. Refăcut, de cinci stele. Pornind de-aici, de-o parte şi de alta a râului, sunt plasate şi cele­lalte monumente austriece: Gara-Cas­tel, Palatul Comunal, Palatul Na­ţional Român, Biblioteca, Biserica Catolică, Teatrul Evreiesc, Policli­ni­ca Balneară, Farmacia Franz Joseph, Izvorul Ioan, Izvorul Sentinela… Nu e exagerare: sunt, într-adevăr, palate! Clădiri somptuoase, cu alură impe­rială, cum vezi în mijlocul Vienei. Miracole în România, pentru secolul XIX! Şi toate se aflau atunci în desaga acelui primar legendar. Toate înălţate de un ţăran care, prin forţa persona­lităţii sale, a reuşit să adune mai multe „fonduri europene” decât au făcut-o toţi primarii ce i-au urmat. Detalii despre viaţa lui au fost descoperire abia acum câţiva ani, în ar­hivele imperiale. Un destin incredibil.
„Apăi, Diac îi cel mai bun!”

Dornean, prin naştere, fiu al ciobanului Pen­telei Deac. Născut la 10 aprilie 1824. Copilă­ria şi-a dus-o mai mult prin munţi, doinind din trişcă. De flăcăuan, îi plăcea să stea printre bă­trânii satului, să le asculte sfaturile. Revista „Deş­teptarea” din Cernăuţi îi consacră un amplu articol în anul 1894. Aflăm că, foarte tânăr fiind, era luat de mai-marii aşezării la întâlnirile cu mandatarul şi deputaţii austrieci, fiindcă „băiatul era curajos şi avea mintea înţeleaptă”. Fiindcă avea dârzenia să iasă în faţă şi să ceară cu di­plomaţie drepturile comunei. În cele din urmă a fost angajat cu săptămâna, la mandatarul regiu­nii, supraveghiindu-i acestuia toate rânduielile. „Nu s-a spurcat niciodată nici cu rachiul, nici cu ţigara sau luleaua”, cele două mari rele care strică averea, mintea şi sănătatea omului. Când au fost alegeri comunale, toţi dornenii l-au vrut primar, dar el a zis nu. A convins populaţia să aleagă un om mai bătrân, el rămânând doar sfet­nic în comitetul sătesc. Asta, până în anul 1875. Înainte de acele alegeri, comitetul nu găsise niciun om potrivit pentru o asemenea funcţie. A fost trimis la Vatra Dornei, ca să rezolve pro­ble­ma, prefectul provinciei Bucovina, care s-a întâl­nit cu intelectualii ţinutului. Toţi i l-au propus pe Deac.

Întrebându-l, prefectul, pe cine socoteşte el că ar fi bun de primar, ţăranul a răspuns cu sinceritate: „Dacă mă întrebaţi, eu socot că aş fi cel mai bun”. La auzul acestui răspuns, toţi cărturarii au strigat: „Da, dacă Diac primeşte să fie primar, apoi el îi cel mai bun!” Prefectul s-a înfuriat. Nu putea accepta ca în fruntea unei co­mune bucovinene să fie un analfabet. N-a mai făcut alegeri în ziua aceea, ci le-a amânat pentru două săptămâni. Dar şi atunci, tot Deac a fost propus şi ales cu unanimitate. 27 de ani la rând, până ce s-a retras, dornenii l-au vrut în fruntea lor doar pe el. Într-un sejur de-o lună la Dorna, în anul 1888, ma­rele A.D. Xe­nopol scria: „Acest primar nu ştie carte, însă prin inteli­genţa lui şi spi­ritul lui practic, bate pe mulţi ştiutori de car­te. Toate socote­lile comunei le ştie pe de rost, umblă în toate părţile ca să vadă personal nevoile aşezării, nu deschide pun­ga comunei decât pentru tre­buinţe stricte şi s-a jurat să nu facă, cât va fi el primar, nicio da­torie. (…) Acest om fără carte pre­­ţu­ieşte învăţă­tura. La un os­păţ dat de dân­sul pen­tru rea­le­ge­rea sa ca pri­mar, el a ţi­nut o cu­vân­tare pe care ar putea-o invi­dia mulţi oratori. El închină un pa­har spre propă­şirea învăţăturii, sfârşind cu ur­mă­toarele me­mo­rabile cuvin­te: «În vremea mea, era veacul întunericului, a­cu­ma e cel al lu­minii!»”.

Performanţele lui Vasile Deac au ui­mit lumea. Încă din al doilea an de man­dat, a introdus iluminatul pu­blic. A făcut drumurile. Podul nou peste Dorna. În 1878, s-au deschis două farma­cii şi s-au început lucrările la Policlinică. În acelaşi an, Deac l-a convins pe minis­trul Agri­cul­turii, contele Julius Falken­hein, asu­pra necesităţii ridicării la Vatra Dornei a unui stabiliment balnear mo­dern. Iar în 1880, a înaintat Ministerului de Interne austriac lista cu semnăturile populaţiei, prin care se solicita statutul de oraş.
O staţiune! Una de nivel interna­ţio­nal! Ăsta a fost visul acestui ţăran analfa­bet, care şi-a luat de partea lui toţi sa­vanţii epocii. Cercetători precum Brang, Loebel, Ziffer, Ludwig, Stür erau elita Austriei în domeniu. I-a ţinut la Dorna ani la rând, finanţându-i să studieze în amănunt apele minerale şi toate oportu­nităţile locului. Apoi să plece în vizite de documentare în Franţa, Germania şi Italia, spre a analiza cum sunt făcute alte staţiuni de prestigiu. Aceştia au realizat ma­cheta întregului oraş. Primarul Deac a asigurat fondurile ne­cesare pentru lucră­rile de investiţii, prin va­lo­rificarea mate­rialului lemnos din pădurile comunale, plus dobân­zile din sumele de­puse în bănci. Cu toate as­tea, Ministerul de In­terne s-a opus ve­hement. I-au pus piedici lui Vasile Deac. L-au refuzat şi amânat. Până la urmă, au apro­bat doar cons­trui­rea u­nei staţiuni bal­neare modeste, de nivel lo­cal (re­gional). Dar pri­marul, sprijinit de cerce­tările oa­meni­lor de ştiinţă austri­eci nu s-a mul­ţumit cu atât. Întrucât toate insis­tenţele şi în­cer­cările de negociere eşua­seră, nu mai era decât o singură soluţie: un drum la Îm­păra­tul.

Liliana Nicoleta Dinu

Stimate domnule profesor,

Ma numesc Liliana Nicoleta Dinu si impreuna cu Ionut Daniel Barbu, dr. in teologie, ambii de la biserica Dobroteasa din Bucuresti, incercam sa elaboram un material despre clericii si profesorii de la Facultatea de Teologie care au activat si au trecut la Domnul in capitala.

Pe  lista noastra apare si dl. prof. Mihai Radulescu (1936-2009), cel care a predat limbile franceza si engleza studentilor de la Teologie.

Am reusit sa gasesc pe internet numarul de telefon al dlui dr Dimitrie Grama (0046 76 423 05 67) cu care am vorbit in aceasta seara, Domnia-sa mi-a spus ca mai tine legatura cu domnia-voastra si m-a indemnat sa va contactez din partea sa, in speranta ca l-ati cunoscut pe dl. prof. Radulescu si ca ati sti unde este inmormantat, respectiv poate mai aveti si alte informatii despre acesta.

Noi am incercat sa identificam locurile de veci ale catorva dintre profesorii de la Teologie si ne-am si ingrijit de acelea care se aflau in paragina (de exemplu, al pr. prof. Dimitrie Fecioru, unul dintre marii traducatori ai lucrarilor Sfintilor Parinti).

V-as ramane indatorata daca ati avea cunostinta si mi-ati putea spune unde a fost inmormantat dl prof Mihai Radulescu.

Dimitrie Grama

     

  Tonya

...cine oare a venit noaptea trecuta

pe cand eu dormeam

si a deschis larg portile tarcului

de fapt trei grinzi orizontale

grele, unsuroase cu resturi

de par si balega pe ele...?

imi intorc privirea de jur-imprejur

nu vad pe nimeni

imi strig pe nume vecinii

imi chem in ajutor demonii

dar nu am putere in glas

si nimeni nu-mi raspunde...

acum caii mei de lupta, centaurii

si bivolii de ceara

s-or fi pierdut in ceata

s-or fi cerand afara

din lumea mea de vise....

ovaz imi pun in brate

si sare si secara

si plec sa-i caut pe lunca...

pe drum de dimineata

aproape goala si desculta

o fata-mi iese-n cale

-sunt Tonya imi spune-

 alerg prin lumi de paie

 nu stiu ce caut 

 hai spune-mi tu, straine!-

nu stiu ce cauti

nu-mi pasa!

eu stiu ce caut dar 

parca acuma simt 

cautarea mea desarta

 fara de rost, trecuta...

ce faci, ma ti de mana?

dece imi spui

ca-n tine acuma se-ascund

si cai si bivoli si demoni fiorosi?

dece ii vad mai bine

prin ochii tai albastri?

- nu stiu-

 imi spui lipindu-te de mine.

asa ne prinde seara

si noaptea, dimineata

si doar asa e bine!

Octavian Soviany

lipica

Paradisul
ar putea semăna
foarte bine cu lipica
unde caii
sunt mai numeroşi decât oamenii.
Numai
umbrele habsburgilor îi mai
încalecă câteodată.
Mă uit la dânşii cum pasc
cu umilinţa şi pietatea
unor călugări
care-şi
citesc breviarele
şi nu m-aş mira
să-i văd într-o zi
că îngenunchează şi murmură,
îmtr-o limbă omenească aproape
un Pater Noster sau
un Ave Maria.
În muzeul trăsurilor e curent.
Femeia care vinde tichete
are un neg oribil
deasupra buzei de sus.

Lora Levitchi

LISTA LUI SCHINDLER

Dulce amară-i a instinctului sămânţă pentru supravieţuire
Sădit-o-am în mai mulţi în îndârjirea mea de a lupta pentru dreptate,
Mă deplasez pe tâmplele cărunte ale timpului ce trece în neştire,
Ca şi un fulger răstignit pe cer, stârnesc prin nori, furtuni de sentimente despuiate,
Sfidat-am zâmbind pe drumul Golgotei hohotul ce m-a trimis la moarte,
Urc hotărât purtându-mi crucea de granit în spate,
Treaptă cu treaptă înaintez pe drumul către mântuire.

Rebelii sunt manipulați să vadă numai griuri,
În alb şi negru lumea parcă-i demodată,
Cu o nesocotinţă totală, regulile lumii sunt date pe sub mână, pe cartele,
Vieţile oamenilor sunt târâte de gât, pe drum cu mărăcini şi pietre către moarte,
Înfing ca la năpârce, mâna în ceafă boroilor puterii,
Ce se ascund de teamă, după insignele conducătorilor de lumi,
Ce îşi acoperă picioare descărnate sub fustele pliate.

În căutarea veşniciei păcii, îmi continui sensul,
Aş vrea de aş putea să construiesc castele,
În care: ura, foamea, sărăcia, boala, chinul, suferinţa,
Cu destoinicie, pe veci să fie închise,
Cheia de la a lor poartă să o arunc definitiv în stele.

Simt pulsul pădurii inocente oxigenată după ploaie,
Un verde-nchis miroase reavăn a pământ,
Schimbarea lumii se face din buncăre fără vedere,
Iară copacii tineri şi falnici, tăiaţi la rând, cad seceraţi,
Vulturii care-au scăpat, privesc salvarea către pisc de munte,
Unde doar câţiva vor ajunge a poposi nesfărâmaţi;
Războinicii cu cioc de criţă, ajung doar papagali, de curve mângâiaţi,
Veninoase jocuri sunt făcute prin aruncarea zarurilor puterii,
Viitorii mucenici, la masa ovală, sunt făr de milă condamnaţi.

Nimic nu pare că ne apropie de adevăr,
Cu cât mai tare ne zbuciumăm să ne înălţăm,
Guri de canale ne trag la fund ca şi nisipuri mişcătoare,
De semnul fiarei tot mai mulţi ne lăsăm însemnaţi;
Doar ţipătul celor ce îngropaţi de vii au fost,
În temniţi comuniste ori de atei forţaţi ca să sfârşească spânzuraţi,
Spală din karma neamului îngenunchiat,
Unde măcelul ajuns-a să se-ntâmple până şi-ntre fraţi.

Și aşa cin' le va spune copiilor c-odată,
Râurile obişnuiau a curge apa vie în pocale de cristal,
Umplut de răni şi cicatrici pământul geme, se zbate să reînvie,
Drumul doreşte a ne arăta prin ochii plânşi ai poporului mirean,
Ce-n alte vieţi avut-an el esenţă de stejar.

Trăim în vremi lipsite de virtuţi, unde-i banal ce e dumnezeiesc,
Păcate grele se ridică mai înalte ca munții dincolo de munți,
Și nu există nici un sfârșit mai la vedere ce nu-i grotesc,
Nevoia de întuneric vine dintr-o falsă pudicitate,
Munţii de rele se întâmplă sub acoperire,
Şi aşa se propaghează cu nesimţire tot ce-i mişelesc.

Şi cum se-ntâmpla ca lumea să meargă cu ochi-nchişi spre hău,
Şi nu putem nicicum să ne îndepărtăm de rău
Zdrobitu-ne-am a noastre oase dar n-am uitat de Dumnezeu,
Semnăm cu vieţi de semeni drumul plin de hârtoape spre Golgota,
A lumii păcate se ridică mai înalte ca munții dincolo de munți,
Și nu există vreun sfârșit frumos ce-i la vedere,
Avem nevoie de lumină sufletelor ce-s pure,
Ca să putem pe cei misei să-i biruim salvaţi fiind de sfinţi.

Timpul în vieţi de oameni se lasă sculptat,
Trece prin ale noastre vene cu rost precis lăsat de Dumnezeu,
Puhoaie biblice stau gata ca să vină să spele tot ce-i rău,
Ţi-am strecurat printre răvaşe cheia ce duce către izbăvire,
Zâmbeşte-le frumos la cerberi când vei pleca din iad,
Eu îţi promit că totul va fi bine,
Copiii noştrii sunt filoane de dragoste şi de iubire,
Drumul Golgotei va fi umplut de copaci tineri de poveste,
Crescuţi din inocenta lor şi de-a lor râsete fost-au-nmiresmaţi.

În nuanţe de roşu, galben și albastru, noaptea vine, prin vise sihastre,
Sunt ușă către cer, ce am primit clarviziunea ca şi moştenire,
A noastre nume fost-au de îngeri, în lista lui Schindler înscrise,
Îţi mulţumesc că eşti un camarad de arme, alăturea de mine,
Un alt sens lucrurilor ce nu le ştii am să le dau de mâine,
Noaptea de-acum-nainte la tine va fi în nuanţe profunde de albastru,
Eu sunt oceanul ce-aduce apa cristalină în albia-ţi ce a secat.

Sorin Ghergut

cub (rubik)

cub (rubik) c-o
față de platină
față de aur
față de argint
față de bronz
față de fier
față lipsă

take 2

cub (rubik) c-o
față de aur
față de argint
față de bronz
față de fier
față de tablă

‎Alexia Ema Ema

to

părul tău de fum acoperă orașul

ne facem prizonieratul ca dulceața în miere. nici un om să vină
se ne elibereze, nici un om să guste, să turbeze. alături
într-un urlet s-au strîns

cîinele creierului meu mușcînd pe al tău pînă nebunia rămîne
fără trup. zdrobitoare, chinuitoare, senzația de maximă excitație
a bărbatului cu penisul mîngîiat
de femeia întrupată din cel mai intim vis.

nu avem scăpare, închiși în spermatozoidul care va repopula
omenirea. singuri, prin toți oamenii umblînd ca printr-o peșteră cu
milioane de tuneluri și fără nici o ieșire întocmai
ca timpul.

părul tău de fum acoperă orașul și eu nu mai am interior
sunt doar un punct pe care se sprijină spațiul o aluniță făcută cu
dermatograful pe partea dreaptă a pubisului, eu nu mai am nici un organ
intern, totul e în afara mea, interiorul meu ești tu.

ne facem prizonieratul în capsula cu otravă din gulerul
unei cămăși nepurtate. nimeni să vină să turbeze, să ne urle trupurile
de aburi și frig peste pădurile bolnave de holeră
cu frunze de funingine.

părul tău de fum ninge peste întreg orașul iar eu sunt mic și bi
dimensional ca o înțepătură de ac în pelicula fină și neclintită
a unei oglinzi umede.

și tu și eu îmbătrînim ca o lume în care viața se transformă
în petrol. va veni o vreme în care primăverile vor fi o toamnă

în care frunzele nu vor îngălbeni și cireșii dau rod încă o dată.

‎Vişan Dragoş‎

to

Nebun mai eram
.
Cinci sute de metri fără nicio oprire
de la lacul Ciuperca
mă duceau pașii pe șina ferată - mă lăsam
pe-un picior lăsăm pantalonii în vine
făceam pe cealaltă șină-ncinsă jetul
umbla tuc-tuc
la Tulcea trenul personal (azi orice Regio)
intră și așa acum în Dealul Taberii dinspre gară
colnicul vegheat sus de Combinatul Metalurgic
dar și de Liceul Naval din cartierul "Dallas"
.
Odată am văzut trei fete ce culegeau corcodușe
chiar dacă erau din partea locului
din "Dallasul" poluat colorat
se vede că alții cărăbăniseră fructele de pe deal
și ele veniseră lângă traverse
că erau destui pomi și jos
.
M-am pitit după tufe
și după o jumătate de oră
răbdarea de-a prinde libelule cu cozi roșii
și fluturi codița rândunicii ochi de păun de zi
cosași gușteri mi-a fost înzecit răsplătită
.
Am văzut cum a făcut una dintre ele
cea mai mare
pipi la cinci metri
deasupra mea
.
Avea o deltă sub fusta înflorată
și-un desiș
negru
monumental
de bogat
.
Altădată am luat-o ca-ntr-un vis
spre cealaltă extremitate a Tulcei
mă făcusem holtei
urcasem deznădăjduit
pe Colnicul Horei
.
Cine nu știe ce-i asta
nu trebuie să caute
îi spun imediat - este delușorul Monumentului
de la independență
Dorobanțu' cu acvila
o sculptură de bronz reconstruită după 1918
după ce pacea i-a gonit înapoi
de la noi pe bulgari
un obelisc uriaș ce veghează Gurile Dunării
sau stă de-un veac la Poarta de aur
a Orientului
.
Era să mă arunc
de pe stâncile înnegrite
amețisem
eram chiar un pic sedat
tata mă aștepta
pe scările-n zig-zag
să ne întoarcem în oraș
nu știu ce m-a ținut
să n-o termin cu viața
la douăzeci de ani

‎Cornaciu Ion‎

to

CAND PLANGE-O MAMA...

Când plânge-o mamã, se-ntristeazã Sfântul,
Şi Universu-ntreg, plânge cu ea...
Cã lacrima de mamã-arde pãmântul,
Cã-i izvorâtã din durere grea!

Când plânge-o mamã, plânge de durere,
Cã sufletul îi arde din ţâţâni...
Ea plânge, cã nu are mângâiere,
Tu, te grãbeşte, lacrima-i s-aduni!

Şi plânge mama...când şi-aduce-aminte,
Cã pentru puiul ei, de-atâtea ori,
Îşi punea corpul, tot mereu, 'nainte,
Din spini, fãcându-i drumul, numai flori!

Ea, plânge...cã de multe ori în noapte,
Când puiul ei, micuţ, din somn plângea,
Îl alinta cu blândele ei şoapte,
Şi îl punea la piept, de-l alãpta.

Şi plânge mama...pentru cã e Mamã...
Iar, dac-aude puiul ei cum plânge,
Chiar, de pe patu-i, moartea, de o cheamã,
Ea se ridicã şi la piept îl strânge.

Acum, ea-şi strigã-n lacrimi, neputinţa,
C-al ei copil, strãin îi e de mult...
Şi plânge-ncet, în suflet cu dorinţa,
Cã el, va fi din nou cum l-a crescut!

O mamã, plânge doar atunci, când n-are,
Ceea ce ea la rându-i, dãruia,
Iubire, şi respect, şi alinare...
Gândeşte-te la ea...şi n-o lãsa!

Pr. Elisei

Scotnotis Luminița

absurda mea însemnare

ţi-am zidit în lumină
din durerea mea drum
să te am dulce tihnă
de iubire parfum

să te simt ca o boare
străvezie-n tăcere
de cuvinte culoare
şi albastră-nviere

te suspin în decorul
altor timpuri aflate
chip în care şi dorul
cade-n spaţii deşarte

te-am zidit în lumină
timp ce-n carne mea doare
c-o speranţă de tihnă
rai de vis şi culoare

să păşeşti veşnicind
drumul Sfintei Lumini
nu să spinteci crezând
că te speli de rugini

în solfegii de stări
mistuind dăruirea
ţi-am zidit nu din gări
ci din suflul meu firea

să te am reîntregire
de nuanţe-n detaliu
ning din bezna-mi uimire
plâng scrumiri în travaliu

mi-e posacă puterea
o absurdă însemnare
dar mă-ntorc că-mi eşti vrerea
cea din urmă scăpare

Ofelia Prodan‎

to

vasile

vasile e cu un cap mai înalt decât
mine. miroase puternic a colonie
rusească. trece strada ca un bolid.
cu capul înainte. maşinile claxonează.
vasile râde. vasile e un monstru.
îşi aranjează cravata cu mâna
stângă şi cu dreapta îşi face
loc printre oameni. vasile e în birou.
stă pe scaun. deschide calculatorul.
pe monitor vasile vede cu ochii
întredeschişi o tipă mişto cu sâni
mari care îl imploră să facă sex cu ea.
vasile refuză. vasile e un monstru.

o nouă ecuaţie

vasile şi-a cumpărat un costum, o cravată
şi o pereche de pantofi. îşi pune costumul
tacticos, apoi se uită în oglindă. vasile oftează.
îşi pune cravata, apoi se uită iar în oglindă.
vasile oftează. îşi pune pantofii cei noi şi se ridică
fix o jumate de metru deasupra parchetului.
vasile pluteşte în pantofii cei noi. vasile e fericit.
se vede deja printre colegi. se priveşte în oglindă
şi zâmbeşte larg ca un director prosper de bancă.
dar oglinda reflectă doar un costum, o cravată
şi o pereche de pantofi nou-nouţi. de ciudă vasile
se aruncă pe fereastră. cade în jos
atras de forţa gravitaţională a pământului
şi se opreşte brusc la o jumate de metru
deasupra asfaltului. vasile îşi priveşte
cu satisfacţie pantofii cei noi şi aterizează
uşor pe asfalt. trece strada. ajunge în birou.
se închide în birou şi stă nemişcat vreo
două secunde. prin geam colegii pot zări
un costum care dansează, apoi se ridică în aer
şi pluteşte fericit. vasile râde. în mintea lui vasile,
se configurează o nouă ecuaţie:
costum + cravată + pantofi = – vasile.

prizonierul

vasile e într-o stare profundă de letargie.
nu mai răspunde la apeluri, capul îi atârnă
pe umăr, mâinile şi picioarele lui parcă
sunt ale altcuiva. vasile visează. chestii
care nu se pot întâmpla decât într-un
univers paralel. între timp primeşte sute
de apeluri şi mesaje. vasile însă visează.
o colegă trece în grabă pe lângă trupul
inert al lui vasile. îl atinge uşor cu părul
lung şi roşcat pe faţă. vasile simte adierea
dragostei. tot trupul i se înfioară, deschide
ochii, se ridică în picioare ca un arc, zâmbeşte,
dar nu vede nimic. se freacă buimac la ochi.
degeaba. vasile nu vede nimic. vasile se sperie.
crede că a rămas prizonier într-un univers
paralel. lucru perfect adevărat.

Sacrificiul

lui vasile i-au crescut două cocoaşe.
una pentru a tasta mai eficient când îşi
ţine laptopul pe genunchi, cealaltă fiind
un fel de acumulator din energia
căruia funcţionează tot departamentul.
colegii trec unul după altul pe sub ochii
ieşiţi din orbite ai lui vasile. colegii sunt
convinşi că aceste semne sunt
doar nişte deformaţii profesionale.
vasile crede la fel. dar suferă în tăcere.
cocoaşa cu energie e cu greu suportabilă.
vasile face mari eforturi în timp ce
degetele lui tastează uimitor de repede
documente financiare. vasile
scrâşneşte din dinţi, laptopul îi cade
de pe genunchi şi prima cocoaşă dispare.
vasile se simte mai uşor dintr-odată.
vasile zâmbeşte şi furnizează energie
în continuare. e în puterea lui vasile
să oprească energia. dar vasile zâmbeşte.