PRIETENUL BIHOREAN

 

PRIETENUL  BIHOREAN

Miron Pompiliu – Gheorghe Apetroaie – Ioan Miclău-Gepianu – Nicolae Luca – Alex Ștefănescu – Ionel Novac – Isabela Vasiliu-Scraba

 

MIRON POMPILIU

Oltenii în Iași

În primele ediții ale operei lui Ion Creangă, poezia i-a fost atribuită lui

Ce răsună? Ce s'aude?
Ce glas dulce românesc?
Ce flăcăi ca bradul verde,
Ochii noștri îi uimesc?
Sunt Olteni, scăparea noastră,
Bucurați-vă Ieșeni!
Voi cu inima creștină,
Cumpărați dela Olteni!

Oltul falnic prin copiii-și
Zice Prutului scârbit:
– Dulce frate, fii în pace,
Steaua ta a răsărit!...
La cel glas de mângâiere
Geme sufletu'n dușmani.
Voi cu inima creștină,
Nici un ac dela Jidani!
Mică e lumina încă!
Dar credința 'n Cel de Sus,
în părintele dreptății,
Și'ntunericu-i răpus!
Soarele frumos luci-va...
Bucurați-vă Ieșeni!
Voi cu inima creștini,
Cumpărați dela Olteni!

Iazmele otrăvitoare,
Duhul rău și necurat,
Vai! destul ne-au supt puterea
Și vieața ne-au secat.
De pe ochii voștri rupeți
Pânza'ntinsă de dușmani
Voi cu inima creștină,
Nici un ac dela Jidani!

Frații certe-se 'ntre dânșii,
Fiii cu părinții lor!
Dar blăstăm cu foc s'ajungă
Pe acel cutezător,
Care fără de iubire
S'ar uita la cei Munteni!

Ascultați Români cuvântu-mi!
Cumpărați dela Olteni!

Și atunci vieața noastră,
Precum râul cristalin,
Se va scurge, limpezită
De otravă și venin.
Morții noștri n'or mai plânge
Sub călcâie de dușmani.
Sus dar inimile voastre!
Nici un ac dela Jidani!

GHEORGHE  APETROAIE

El, LABIȘ
 

Era atunci, când El, pe codrii arși ai Suhei, împărat,
vorbea cu fagii însetați, din uscăciunea frunzei…,
izvoarele naiadelor se prelingeau în adăparea ciutei
și-o stea-n galop pe cer topit, de arma tatălui atinsă,
cădea pe ocoliș de munți în pajiştile dogorâte!..

De -atunci, se -ncing în luminări la creste, focuri -
sudori cu iz de vâsc şi mosc din maldăre de cetini
și ciute trec în cavalcade pe-alama feţelor agreste
la șuvoirea din izvoare, purtate în beții stelare –
amiezi caniculare, satanice în duh, în inelări barbare…

Copil, ochii-i scruta lazurul pietrei muntelui încinsă
din flisul ametist din despicarea-n secetă a stâncii...
al Stânișoarei miez vulcanic reaprins în ochii astrei,
dansa cu el în apa Suhei și cu poieni prinse în arce,
prea temătorul sfinx căzut în cerul din fuiorul Parcei ..!

Îl văd ca și atunci, pe obârşie - nfrățit cu linxul,
cu brazii retezați de vânt la „crucea” din răscruce
cu fagii groși, căzuți și de țapini conduși înspre uluce,
tot suferind de prăvălirea lor în irizări năluce,
spre poale ce se-ntorc în cer, la vânătoarea ciutei…!

E-n retrezire muntele în El, din crestele lui, ruptă,
în văl de soare-ncins, în Labiș, duh, se-aprinde
o altă stea căzută în abis, cu chip de căprioară...,
din apa limpede a Suhei, prea însetată bea, să piară
de clonțul cel de fier al pasării cu aripi reci, atinsă…

Pe-aceleași locuri dragi, la nou altar de cer îi cântă
codrii adânci cu vântul, pe lunci de fluturi înroite…
Tu, mergi la locul sfânt, al lui, ca să-l urmezi sălbatic
la auz de clopote cu limbi însângerate-de furtuni purtate,
jelind la inima din ne-nceput a ciutei, sub Talionul Crucii,

de-al pasării cu clonț de fier ucisă: un zbor fatal
al glonțului din pușcă…!

IOAN MICLĂU-GEPIANU

Idilisme și moderne

      (versiune nouă)

Confrerie,

Entropie,

Superfluu să treacă vremea !

Lumini,

Adunări,

Istorii, cum să ne mărim averea!

Idiom,

Idiomatic,

Ierarhie, după melițat din gură,

Idei,

Idealizare,

Vorbe capricioase vântur file de literatură!

Sertar,

Sectar,

Vot de re-emancipări

Umoristici,

Patinaje,

“Ab hoc et ab hac”* – cântări!

Fideism,

Gelivitate,

Pân’ ce praful se allege !

Critici,

Săpunari,

Nerodnici, cavaleri de tristă lege!

         *

Țăran !

Înger !

Grâu cu chipul Maicei Sfinte !

Copiii cu râs în soare!

Calea bună,

Mintea,

Munca,

 A ființelor sfintire !

         *

Deseori:

Cârciume…!

Brotel…!

Și furturi…!

 Vai de biata omenire !

* de ici si de colo.

  NICOLAE  LUCA

Incă o zi de tratament şi da, e adevărat că durează ani de zile înainte să ne simţim în viaţă... în tot acest timp petrecut cu efectele secundare ale chimioterapiei, radiaţiilor şi altui medicament care ajută organele să se recupereze, dar nu
s-au mai întors; foarte probabil din cauză că sistemul imunitar s-a înrăutăţit, a devenit slab şi lipsit de putere.
Desigur, în cele mai dificile momente ale vieţii, îţi vei da seama cine sunt prietenii tăi adevăraţi şi cei care te apreciază, chiar şi pe această mică listă a unor membri ai familiei.
Din păcate, la fel ca majoritatea prietenilor, prietenii de pe Facebook nu scapă de această realitate, sunt mai uşor de pierdut în mijlocul poveştii tale. Ţi se spune "dragă prietene", însă din păcate nu ţi-au citit mesajul când au văzut că e lung. Mai mult de jumătate s-au oprit din citit. Unele dintre aceste persoane pot fi deja în următorul mesaj în noutăţi.
M-am decis să postez acest mesaj pentru mine şi de asemenea, să sprijin familiile prietenilor şi familiei care au luptat cu cancerul, această boală teribilă care îi afectează pe cei care suferă şi pe cei dragi care urmează până la sfârşit...
Acum mă întorc la cei care au timp pentru a citi acest mesaj până la sfârşit... un mic test - dacă este aşa, doar pentru a vedea cine citeşte şi cine îl împarte fără să citească.
Dacă ai citit totul, sper că Dumnezeu te va ajuta şi-ţi va proteja fiecare moment din viaţa ta.
Cancerul este un inamic foarte invaziv şi distructiv pentru corpurile noastre. Chiar şi după încheierea tratamentului, corpul rămâne în şanţ, pe o parte a vieţii, pentru a încerca să repare şi să trateze daunele cauzate de tratamentul bolii. E un proces dureros şi foarte lung. Este un proces si o încercare ce îți testează toate fărâmele de credință: în capacitatea propriului organism de a se reface, în propriile gânduri, in abilitățile medicului, in alte persoane, dar mai ales în Dumnezeu. Si fiecare trebuie să decidă in cine să își pună nădejdea...
Te rog, în onoarea unui membru al familiei sau a unui prieten care a murit de cancer, sau care continuă să lupte cu această cumplită boală , copiază şi lipeşte acest mesaj ca pe o postare pe peretele tău.
De câte ori i-am auzit pe alţii spunând: "Dacă ai nevoie de ceva, nu ezita să mă suni, eu voi fi acolo să te ajut". Dar un bolnav de cancer este deja umilit de această boală și nu mai poate să se umilească cerând ajutorul. Deci, dacă într-adevăr vrei să ajuți, fă - o fără să ți se ceară.
Pot doar să sper că majoritatea celor care au văzut acest mesaj și l-au citit până la sfârşit, l-au postat pe peretele lor, pentru a-şi arăta sprijinul pentru familia / prietenul care poate încă luptă.
Dacă ai făcut-o, încheie cu a copia şi a lipi acest mesaj pe peretele tău; nu distribui acest mesaj.
Aş dori să ştiu cine este capabil să investească un minut din ziua sa şi să citească până la sfârşit.
Dacă ai terminat, scrie "FĂCUT!" în comentarii pentru ca să-ţi pot mulţumi pe peretele tău.
 

ALEX STEFĂNESCU

Scripta manent – Farmecul antologiilor de altădată 

A trecut vremea când o antologie era expresia dorinţei unui cititor pasionat (eventual profesionist) de a da şi altora ocazia de a citi poeziile care l-au încântat pe el. Acum o antologie se alcătuieşte din ambiţia unui critic literar de a se prezenta în faţa opiniei publice ca o instanţă supremă sau din nerăbdarea unei noi generaţii de poeţi de a se impune, după înlăturarea necruţătoare a celei dinainte. Ceva din farmecul culegerilor, crestomaţiilor, florilegiilor de altădată s-a pierdut. Aproape că-mi vine să mă adresez, copleşit de nostalgie ca Eminescu în Epigonii, predecesorilor noştri: „Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri;/ Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri”. Daniel Ioniţă este unul dintre ultimii romantici ai îndeletnicirii de antologator. Stabilit în Australia, la Sydney şi având altă profesie decât aceea de literat, el a continuat să citească, totuşi, de-a lungul anilor, poezie românească, aşa cum făcea şi înainte de a se expatria.  „Toată povestea – explică Daniel Ioniţă – a început de fapt foarte modest. Intenţionam să traduc câteva poeme pentru copiii mei, nepoţii şi nepoatele mele şi alţi câţiva prieteni mai tineri. Numitorul comun al acestora era faptul că, deşi stăpâneau la nivelul de conversaţie limba română, nu erau capabili să guste poezia românească. Nu erau capabili, cred eu, să pătrundă minunata ei adâncime – un pastel unic, dar variat, o voce deosebită printre marile valori poetice ale lumii.” Ce frumos ar fi dacă şi autorii de antologii profesionişti ar da dovadă de atâta candoare şi bună-credinţă în întreprinderile lor! Dacă i-ar avea în minte, ca destinatari ipotetici ai versurilor selectate, pe propriii lor copii! Munca de traducător, care este, într-un fel, şi o muncă de critic literar, l-a format, treptat, pe Daniel Ioniţă, astfel încât el are acum, se poate spune, o conştiinţă estetică. Dovada cea mai convingătoare o constituie o antologie (bilingvă, românoengleză) a poeziei româneşti moderne, „Testament”, pe care a dus-o la bun sfârşit cu un efort ieşit din comun, dar, în mod paradoxal, şi cu plăcere. Daniel Ioniţă nu doar a selectat, ci – după cum reiese din confesiunea din care am citat – a şi tradus poeziile, lucrând la traduceri cu o seriozitate demnă de dat ca exemplu. Totodată, a avut parte de consilieri de elită: Ana Munteanu, de la Editura Minerva, şi Eva Foster şi prof. dr. Daniel Reynaud de la Avondale College of Higher Education.  Prima remarcă pe care o putem face parcurgând sumarul antologiei este ignorarea inocentă a obligaţiilor pe care le are (sau crede că le are) un specialist. Daniel Ioniţă nu vrea să ilustreze curente literare şi nici să includă în cartea sa poezii cu valoare de documente de epocă. Scopul său este acela al fluturelui, care zboară din floare în floare: să culeagă nectar liric cât mai dulce şi mai înmiresmat. Selecţia, fiind dezinteresată, netendenţioasă, este, în acelaşi timp, drastică. Din fiecare poet, autorul reţine o singură poezie, uneori două şi, în mod cu totul excepţional, trei. Poeziile alese sunt, în general, dintre acelea care plac încă de la prima lectură. Drept urmare, pot fi citite pe scenă, pot fi puse pe muzică şi, mai ales, pot fi folosite pentru înduplecarea unui vorbitor de engleză, care poate nici n-a auzit de România, să citească literatură română.  Eliberat de obligaţii neliterare în ceea ce priveşte selecţia, Daniel Ioniţă şi le-a asumat cu toată răspunderea pe cele privind calitatea traducerii. Alt merit: a recurs la un mod simplu şi elegant de construire a cărţii. Textele sunt aşezate în ordine cronologică, după anul naşterii poeţilor. Vasile Alecsandri, primul din sumar, este prezent cu un „pastel” binecunoscut, plin de o voioşie care se transmite cititorului: „Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă/ Lungi troiene călătoare adunaten cer grămadă/ Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi/ Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.ş...ţ Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare/ Străluceşte şi dizmiardă oceanul de ninsoare/ Iat-o sanie uşoară care trece printre văi.../ În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.” (Iarna)  Urmează Eminescu (bine a făcut autorul selecţiei că n-a început cu Eminescu, ar fi fost un mod convenţional şi neconvingător de a-i evidenţia valoarea). Din opera lui poetică Daniel Ioniţă a ales cu un instinct artistic sigur sonetul „Trecut-au anii” şi „Glossa”. Sonetul este esenţă de eminescianism şi, în acelaşi timp, este povestea pe scurt a unei vieţi în care se poate recunoaşte oricine. Glossa îşi păstrează cadenţa de metronom gnomic şi în versiunea engleză: „Time is passing, time comes yet,/ All is old, and all is new;/ What for good or ill is set/ You can ponder and construe;/ Do not hope and do not worry,/ What is wave, will wave away;/ Though enticing with a flurry,/ Cold remain to all they say.” Aproape niciun poet român important nu lipseşte din sumar. După Vasile Alecsandri şi Eminescu urmează Alexandru Macedonski, George Coşbuc, Tudor Arghezi, Octavian Goga, Ion Minulescu, George Bacovia, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Ion Barbu, Lucian Blaga, Radu Gyr, Magda Isanos, Mihu Dragomir, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Caraion, Irina Mavrodin, Nora Iuga, Mircea Ivănescu, Petre Stoica, Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Grigore Vieru, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana, Virgil Mazilescu, Adrian Păunescu, George Ţărnea, Nicolae Dabija, Leo Butnaru, Leonida Lari, Liliana Ursu, Mircea Dinescu, Daniela Crăsnaru, Mircea Cărtărescu, Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu, Daniel Bănulescu şi alţi câţiva, mai puţin cunoscuţi.  Din Tudor Arghezi, Daniel Ioniţă a ales, inspirat, „Testament”, din George Bacovia – „Decembre” şi „Plumb”, din Ion Barbu – „Riga Crypto” şi „Lapona Enigel”, din Lucian Blaga – „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” şi „Risipei se dedă Florarul”. Cu puţina engleză pe care o ştiu îmi dau seama că celebrul poem al Radu Gyr, „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane” nu are aceeaşi forţă în traducere, din simplul motiv că numele Gheorghe şi Ion, la vocativ, elemente de bază în construcţia poemului, sunt inevitabil lipsite de rezonanţă afectivă în conştiinţa unor străini. Ştefan Augustin Doinaş figurează în sumar cu (probabil) singurul său poem scris într-o stare de graţie, „Mistreţul cu colţi de argint”. Nichita Stănescu este reprezentat de două poeme sentimental-abstracte, foarte nichitastănesciene, ”Luna în câmp” şi ”Poveste sentimentală” şi de un simpatic poem scris în argou, din tinereţe, ”Balada motanului”. Daniel Ioniţă a ştiut ce să aleagă: poezii nu numai încântătoare, ci şi traductibile: „Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des./ Eu stăteam la o margine-a orei,/ tu – la cealaltă,/ ca două toarte de amforă.” Etc. – „Later on we met more often./ I stood on one side of the hour,/ you on the other,/ like two handles of an amphora.” Etc.  Exact cum speram, din antologie nu lipseşte Nicolae Labiş. Poemele sale „Moartea căprioarei” şi „Dans”, scrise cu spectaculosul său talent, îi vor încânta, n-am nicio îndoială, şi pe cititorii de limbă engleză. Din Grigore Vieru aş fi ales una sau două dintre emoţionantele poezii pe tema mamei; autorul antologiei a preferat „Basarabie cu jale”, care îl prezintă pe Grigore Vieru ca pe un poeta vates, ceea ce este justificat. În afară de Nichita Stănescu, generaţia ‘60 mai cuprinde, în antologia lui Daniel Ioniţă, nume bine alese: Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana, Virgil Mazilescu, Ioan Alexandru şi Adrian Păunescu. Fiind bilingvă, antologia îi va interesa, fără îndoială, şi pe cititorii români, ca pe o gală a poeziei româneşti moderne. Va fi, fără îndoială, şi contestată (tocmai pentru că nu se bazează pe raţiuni de politică literară), dar cu greu se va putea face abstracţie de ea.

IONEL  NOVAC

Miron Pompiliu, prietenul bihorean al lui Mihai Eminescu

Între apropiații și marii prieteni ai Poetului nepereche, așa cum au fost Ion Creangă, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale, Samson Bodnărescu, Alexandru Vlahuță, Alexandru Chibici-Revneanu, Veronica Micle și alții, un loc de frunte îl ocupă bihoreanul Miron Pompiliu.

Moise Popovici, pe adevăratul său nume, s-a născut la 20 iunie 1848, în Ștei, în apropierea Beiușului, ca fiu al preotului Nicolae Popovici și al Anei Popa. A urmat școala primară în satul natal, pe care a continuat-o la școala nemțească de la Băița și la liceul din Beiuș (clasele I-V liceale). În 1862 pleacă la Oradea, pentru clasele VI-VII, dar în toamna anului 1865 revine la Beiuș, unde își dă examenul de bacalaureat “cum prima eminentia”. În toamna lui 1866 începe studiile la Universitatea din Budapesta și în același an este ales membru onorific al “Societății de leptură a junimei române studioase la Academia de drepturi și Archigimnaziul din Oradea”.

Ștei. Casa în care s-a născut Miron Pompiliu

 În 1868, urmare a unui conflict cu autoritățile ungare (datorat refuzului de a se înrola în armata ungară, în urma intrării în vigoare, în 1867, a regimului dualist, prin asocierea de către Austria a Ungariei la guvernare), e silit să treacă in Regat, unde mai întâi se oprește la București, dar din cauza situației financiare precare alege să se stabilească la Iași, unde se înscrie în anul III al Facultății de Litere. După mulți ani, pe la 1886, nebănuind ce-l aștepta, trece pe acasă, pe la Stei, unde pretorele de Vașcău îl urmărește și îl arestează. Miron Pompiliu va petrece două săptămâni în închisoare și va fi eliberat doar în urma intervenției și stăruințelor populației române din Beiuș.

La Iași, după ce termină studiile universitare, trăiește multă vreme ca ziarist și profesor la diferite institute din oraș, se alătură grupării de la “Junimea“, la ale cărei ședințe lua rar cuvântul și nu se angrena în discuțiile cu carcter polemic sau anecdotic (motiv pentru care fusese numit de Iacob Negruzzi drept șeful “Caracudei”, grupul celor care tăceau). Colaborează la publicațiile “Convorbiri literare”, unde a debutat în 1868 sub pseudonimul Moise Popiliu și unde va ajunge chiar redactor supleant (conducător efectiv al treburilor redacționale în perioadele în care Negruzzi lipsea din Iași), “Albina”, “Concordia”, “Albina Pindului”, “Traian”, dar în același timp continua legătura și cu “Familia” lui Iosif Vulcan. În 1895 se căsătorește cu profesoara Gheorghiu, proprietara unui pension de fete din Ploiești, dar în această căsătorie nu găsește întelegerea așteptată și va divorța în scurt timp. Din această cauză și nemaiputând suporta atacurile boalei de nervi, pricinuite de o insomnie  ce-l mai chinuise odată, prin 1881, precum și de teama să nu ajungă ca bunul său prieten Mihai Eminescu, la 14 noiembrie 1897 își trage un glonte în cap. După câteva zile de agonie, în ciuda tuturor eforturilor depuse de doctori, încetează din viață la 20 noiembrie și este înmormântat la 2 decembrie1897, în cimitirul Eternitatea.

Poet, prozator, folcorist, traducător, autor de manuale, Miron Pompiliu este cunoscut în epocă mai ales ca prieten al lui Mihai Eminescu. Dar, așa cum afirma Constantin Pavel, „Miron Pompiliu n-a fost numai un prieten devotat al lui Eminescu, ci, prin cunoștințele sale de poezie și limbă populară, prin solicitudinea omului superior pentru marele poet, a contribuit mult și la desăvârșirea formei în care au luat ființă unele din nepieritoarele creațiuni ale acestuia”.

Prima întâlnire a viitorilor prieteni este posibil să fi avut loc în paginile ospitaliere ale revistei “Familia”, care găzduise în 1866 debutul ambilor tineri poeți. Prima poezie a lui Miron Pompiliu apăruse în “Familia“ nr. 2 din 15/27 ianuarie 1866 și se intitula “Ghicitura”. La a doua poezie, “Ecouri și suspine”, apărută în nr. 18 din 25 iunie/7 iulie 1866), Iosif Vulcan îi face prezentarea generoasă cu care îi obișnuia pe tinerii debuntanți: “Atragem atențiunea onor. public asupra acestui talent frumos carele acuma pășește întâia oară în publicitate”.

                       

                  Miron Pompiliu                              Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, căruia Iosif Vulcan, în numărul 6 al “Familiei” din 25 februarie/9 martie1866, prin publicarea poeziei „De-aş avea”, îi deschisese „cu bucurie coloanele foaiei noastre”, cu siguranță că auzise și îl citise și el pe Miron Pompiliu. Însa cei doi tineri se vor cunoaște abia la București, în cadrul societății “Orientul”, ai cărei membri erau (societate înfiinţată de către Gr. H. Grandea, ce avea ca scop stimularea vieţii intelectuale “prin discutii, lecturi, comunicări intime şi publicaţii”). De acum încolo, Eminescu și Pompiliu vor lega o prietenie durabilă, bazată pe afinități temperamentale, pe pasiunea comună pentru literatură și folclor, ca și pe înclinația lor către o boemă fără excese, o prietenie care va dura până la trecerea Poetului la cele veșnice.

După cum se cunoaște, intrat, în toamna lui 1868, ca sufleor la Teatrul Național, Eminescu a apărut o dată pe scenă, în efemerul rol al ciobanului din “Răzvan-vodă“ al lui Hașdeu. Straiele țărănești îi veneau tare bine și prietenii, întâlnindu-l, îl felicitară care mai de care. Miron Pompiliu, prieten bun încă de pe atunci, glumeț din fire, prefăcându-se nemulțumit, îi zise: “Se vede, măi, că n-ai fost păcurar cum am fost eu, că-mi venea să sar pe scenă, să-ți iau bâta și traista din spate, să-ți arăt eu cum se calcă ciobănește, cu bâta și traista pe umăr”.

Stabilirea lui Pompiliu la Iași nu l-a îndepărtat de Eminescu, cei doi, deşi aflaţi în oraşe diferite, vor rămâne în continuare prieteni devotaţi și vor mentine o strânsă legătură. Ba mai mult, în cursul călătoriilor pe care Poetul, aflat la studii în străinătate, le-a făcut la Iași în 1872 și 1873, gazde i-au fost de fiecare dată bunii săi prieteni, Miron Pompiliu și Samson Bodnărescu, momentele petrecute cu aceștia fiind înmiite de bucuria revederii.

Lipsit de ambiția diplomei și a încadrării universitare (aflat încă la Berlin, Titu Maiorescu îi ceruse să-i relateze stadiul examenelor pe care le mai avea de dat și dacă s-a hotărât să treacă doctoratul, condiție necesară pentru a-l putea titulariza la catedra de filozofie de la Universitatea din Iași), Mihai Eminescu se întoarce în țară și se stabilește în capitala Moldovei, unde este numit director la Biblioteca Centrală. O vreme acesta “locui la Bodnărescu, cu Pompiliu, într-o odaie fără foc, se vârau sub o saltea și tremurau de frig amândoi”, așa cum va mărturisi mai târziu Tincuța Vartic, soția lui Creangă. Peste puțin timp, aici va poposi și Ioan Slavici, care își va aminti că “luam din când în când ceaiul la Matilda Cugler, atunci încă soția bunului nostru prieten Burlă, și petreceam totdeauna ceasuri plăcute împreună. Deoarece toți patru eram “burlaci”, tânăra doamnă Burlă ne socotia oameni necăpătuiți, care își petrec viața aruncându-le toate claie peste grămadă” și nu mai zicea nici “la școala normală”, nici “la Trei Sfetite”, ci la “balamuc” – ceeace greu mi-ar fi să zic că nu se potrivea”.

Tot în această perioadă, cei patru participă la ședințele de lectură “fie la doamna Burlă, ba într-un rând am fost și la doamna și domnul Miclea” (Eminescu o cunoscuse pe Veronica în 1872, la Viena, fiindu-i recomandat să o însoțească prin capitala austriacă), iar vinerea luau parte cu regularitate la ședințele “Junimii”. Toți patru au participat și la aniversarea “Junimii”, în septembrie 1874, eveniment pentru care Titu Maiorescu a venit special de la București.

Carte poștală: Mihai Eminescu și Miron Pompiliu. Fundal: Liceul Samuil Vulcan din Beiuș

 După cum se știe, Eminescu obișnuia să scrie zile și nopți la rând, fără să comunice cu cineva sau să spună ceva despre ceea ce scrisese. După ce ajungea la forma finală, îl punea pe Pompiliu să-l asculte. Eminescu, tolănit pe pat ori pe o sofa, citea cu fața aprinsă și-l întreba din când în când pe “bunul Mirune” (nume atribuit acestuia de Vasile Pogor, la ședințele “Junimii”), care de obicei se plimba prin cameră, dacă merge. “Mihai, asta nu merge; o cam împiedici. Voi fi nărăzind eu ce vreai să spui, dar vezi, nu este drept”.

Eminescu se supăra și începea a-l “miruniza” din greu, nu fără oarecare aluzie la ardelenii cei greoi. Adeseori ajungeau chiar la ceartă în toată legea, Eminescu numindu-l “crudul Pompilie”. Dar nici acesta nu se lăsa mai prejos și îl chinuia și mai tare: “Mihai, un cântec ce trebuie parafrazat, nu-i cântec. Gândiri noi, originale, adânci și atât de omenești, de ce le strâmbi, de ce le închircești? Lasă-le, Mihai, să cază calde pe inimă”.

Viaţa literară prosperă a celor doi prieteni se va curma în 1876, când Titu Maiorescu va fi nevoit să demisioneze din funcţia de ministru al instrucţiunii publice şi protector al culturii noastre (şi implicit al celor doi amici scriitori). La 1 martie 1876 Miron Pompiliu este destituit din funcţia de secretar al Universităţii din Iaşi, iar la 1 iunie 1876 revizorul școlar Mihai Eminescu are o soartă similară. Acesta va lua calea tristă a Bucureştiului, începând chinuitoarea muncă de la redacţia ziarului “Timpul”, iar Miron Pompiliu va rămâne mai departe la Iaşi, ca profesor la Şcoala Centrală de fete.

În iunie 1883, Eminescu a venit, în calitate de corespondent al gazetei “Timpul”, la Iași, unde s-a ținut o mare serbare pentru inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare, ridicată în piața Curții Domnești. Poetul și-a regăsit atunci “prietenii săi intimi, pe Creangă, pe Miron Pompiliu și pe ceilalți, cu care a colindat câteva zile cât stătu acolo știutele crâșme”, fără a se mai duce la festivități.

Revenit la București, mintea lui Eminescu se clătină și Poetul suferi o primă cădere, motiv care o determină pe soția lui Slavici să-i ceară sprijin lui Titu Maiorescu, pentru că “dl. Eminescu a înnebunit”. După tratarea la sanatoriul doctorului Obersteiner de la Ober-Dobling (Viena) și călătoria în Italia (pentru a cărui susținere s-a întocmit o listă de contributori, Miron Pompiliu aflându-se printre primii înscriși), Poetul era hotărât să rămână în București, deși n-ar fi vrut să dea ochii cu Slavici. După o ședere de câteva săptămâni, în așteptarea găsirii unui rost, hotărî să se stabilească la Iași, unde va locui tot cu Miron Pompiliu: ,,nu s-a găsit alt adăpost mai bun decât casa lui Pompiliu, care locuiește într-o singură odaie și primește cu plăcere ospitalitatea care i se cere”, în realitate fiind o odaiță în centrul orașului.

Numit în postul de bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași, Eminescu fu nevoit să se mute după puțin timp,” fiindcă se dădea cu chirie odaia ce o ocupa alăturea cu Pompiliu. A fost mutat la Burlă”, apoi într-o șură de piatră din curtea hanului lui Bacalu (atunci Hotel “România”, mai apoi “Pastia”). Cu sănătatea zdruncinată, Poetul scăpa adeseori de supravegherea atentă a “Junimiștilor” și dispărea ca-n vremurile bune prin crâșmele mărginașe, o dată Miron Pompiliu trebuind să-l aducă cu birja de la Socola, unde îl răpiseră amici.

Pe la sfârșitul lui noiembrie 1884, Eminescu a alunecat și și-a fracturat piciorul drept. “Era în după-amiaza unei zile calde, când Miron Pompiliu, galben la față și tremurând, urcă scările spitalului Sf. Spiridon. Doctorul Rus Senior, medicul-șef al secției chirurgicale, lipsea. Atunci, explicând în câteva cuvinte doctorandului de serviciu nenorocirea ce se întâmplase lui Eminescu, acesta luă în grabă cele trebuitoare și în câteva minute fură lângă suferind. După o minuțioasă examinare, tânărul doctorand făcu diagnoza: fractura ambelor oase ale gambei drepte spre mijlocul ei, pe care i-o expuse lui Pompiliu, insistând a fi adus chiar atunci imediat la spital… Cu toată dragostea covârșitoare de care era înconjurat, și pe  care i-o arăta cu prisosință, cel mai întâi Miron Pompiliu, apoi Humpel și Burlă, cari și ei veneau aproape zilnic și stăteau cu el, menajându-l ca pe un copil, totuși el rămânea trist, descurajat”. După șaisprezece zile, Eminescu este externat, printre cei veniți să-l însoțească fiind și bunul său prieten, Pompiliu, care îi adusese bastonul, “împreună cu alte lucruri ce-l rugase să i le aducă de acasă”.

Ștei – Statuia lui Miron Pompiliu (foto: internet)

Prietenia lui Miron Pompiliu cu Eminescu devine mai strânsă ca niciodată, episodul prin care trecuse el însuși în 1881, făcându-l să fie din ce în ce mai atent față de sănătatea Poetului. Încă de la 14 mai 1886, într-o scrisoare către Titu Maiorescu, după ce descria starea de decădere a lui Eminescu, Miron Pompiliu propunea “să fie trimis într-un stabiliment de cură, spre a fi supus unui regim potrivit releleor de care suferea“. Mai târziu, la 1887, când Eminescu recidivează, tot Miron Pompiliu îl avizează pe Titu Maiorescu despre starea poetului: “Judecând dar atât starea sufletească, cât și lipsa de mijloace îndestulătoare, e groaza minții omenești ca să se gândească în ce hal și la ce soartă poate să ajungă cu timpul. Deci vă rog pe d-voastră cu toată stăruința să închipuiți vreun mijloc ca să fie dus într-un stabiliment unde să fie liber, dar priveghiat de aproape de către medic și suspus unui regim de cură potrivit cu cele de care suferă”.

Dacă la prima recidivă, prietenii bucureșteni ai poetului nu nutreau speranța tămăduirii, în schimb sora sa Harieta la Botoșani, Veronica Micle, Miron Pompiliu și Ion Creangă la Iași, mai credeau în posibila lui însănătoșire și-și puneau tot felul de întrebări și ipoteze. Adunaseră și ceva bani pentru consultarea unui “medic renumit” din altă parte, dar nu se gândeau special la unul anume, un tămăduitor miraculos care să-l redea societății și preocupărilor sale.

Grăitoare privind atașamentul lui Miron Pompiliu față de Eminescu este și graba cu care acesta și Ion Creangă, abia întorși de la un congres didactic pe țară ținut la Brăila, merseră a-l întâmpina și îmbrățișa în gara Pașcani, la plecarea sa de la Mănăstirea Neamțului (la sfârșitul primei săptămâni din aprilie 1887). Deși insistau să-l ia cu ei la Iași, Eminescu a stăruit să meargă la Harieta, la Botoșani, unde-l aștepta și Aglae, sora venită din capitala Bucovinei să-și reîntâlnească fratele.

Spre sfârșitul anului 1887, Miron Pompiliu și A.C. Cuza, auzind că starea fizică a lui Eminescu este foarte gravă și chiar că ar agoniza, luară trenul spre Botoșani, unde îl vegheară câteva zile. Revenit la  Botoșani, A. C. Cuza îl informa în scris pe Iacob Negruzzi: “Astă seară m-am întors de la Botoșani, unde mă dusesem cu Pompiliu ca să-l vedem pe bietul Eminescu, despre care se svonise că ar fi murit. L-am găsit într-o stare de plâns; de opt zile nu mâncase și nu vorbise un cuvânt, în urma unui nou acces al bolii vechi și care a început de astă dată cu amețeli… Pompiliu a mai rămas o zi ca să caute un om și să mai reguleze ce va mai fi.”

Miron Pompiliu va avea aceeași dragoste frăţească pentru Mihai Eminescu până la tristul său sfârşit. Şi odată cu sfârşitul tragic al genialului Poet, începeau anii de înnegurări și pentru Miron Pompiliu. El va merge, după cum relatează Anton Naum, la 16 februarie 1889, într-o scrisoare către același Negruzzi, ,,tot pe această cale”, chinuit de insomnii, anxietăţi etc., în ciuda tuturor îngrijirilor medicale acordate, până când, înfricoșat de sfârșitul sfâşietor al marelui său prieten, va recurge la gestul fatal.

Bibliografie

1.  George Călinescu – Viața lui Mihai Eminescu, Ed. Cultura Națională, București, 1932

2.  Iosif Negruzzi – Amintiri din “Junimea”, Ed. Cartea Românească, București, 1943

3.  George Panu – Amintiri de la “Junimea” din Iasi, Vol. I, II, Ed. Remus Cioflec, București, 1942.

4.  Constantin Pavel – Miron Pompiliu 1847-1897 Viața și opera lui, Ed. Doina, Beiuș, 1930

5.  Augustin Z. N. Pop – Întregiri documentare la biografia lui Eminescu, Ed. Eminescu, București, 1983

6.  Ioan Slavici – Amintiri, Ed. Cultura Națională, București, 1924

7.  Ioan Simedre – Miron Pompiliu. Viața și opera unui junimist, Ed. Buna Vestire, Beiuș, 1997

8.  * * * – Miron Pompiliu 1848-1897, Comitetul de Cultură și Artă al Județului Bihor, Oradea, 1968

(http://www.luceafarul.net/miron-pompiliu-prietenul-bihorean-al-lui-mihai-eminescu) 

 

ISABELA  VASILIU-SCRABA

Un eseist preocupat de îngeri şi de vampiri: A. Pleşu

La un curs din 1937 faimosul profesor de metafizică Nae Ionescu gândise un argument care să probeze existenta lui Dumnezeu (si a domeniului transcendenţei) plecând de la libertatea omenească. În dialogul despre sufletul uman comparat cu o societate ideal guvernată, Platon, ca să ajungă la transendenţa lumii noumenale înrudită cu partea raţională din om, pornise şi el de la domeniul socialului, cel care “face posibilă libertatea omenească” (v.Nae Ionescu, Tratat de metafizică. 1936-1937, Ed. Roza vanturilor, Bucureşti, p.150).

Acei literaţi si filozofi dispreţuitori ai gândirii lui Nae Ionescu, dintre care nu puţini predau studenţilor ceea ce nici ei nu ştiu, s-ar repezi să strige în cor după dresajul mediatic post-comunist: iată o nouă dovadă că întâiul creator de şcoală filozofică românească este “plagiator” (cf. Obs. Cult. febr. 2011). În prelegerea a XV-a dintr-un curs pe care nu l-a scris şi nu l-a tipărit niciodată, Nae Ionescu “plagiază” (din Politeia, în acest caz), şi-ar spune unul altuia. Ar vorbi la unison cu politrucul Z. Ornea, “educat de oameni formaţi în interbelic” (apud.Adrian Papahagi), precum Leon Tismăneanu, Paul Cornea şi Chisinevski-, Ornea/Orenstein care la 27 de ani a dat pe ascuns Securităţii un manuscris de-al lui Noica (v.Obs. cult. nr.20/277 din 14-20 iulie 2005). Şi-ar “promova cultura memoriei” repetând ce-au aflat despre inexistenţa şcolii trăiriste din “lipsa de opere, de idei şi de sisteme filozofice” (Obs. Cult. febr.2011) şi despre existenţa “filozofului fără operă”, ei, literaţii şi filozofii de-o şchioapă, din care nici unul nu s-a iţit deasupra celorlalţi vreme de două decenii, exact perioada în care înflorise în intertbelic strălucitoarea şcoală de filozofie fondată de profesorul de metafizică. E drept că şcolii trăiriste, şi excepţionalelor ei întrupări ideatice din volumele publicate de discipolii lui Nae Ionescu le-a fost negată valoarea, întâi de către ideologii ocupaţiei comuniste (Leonte Răutu, Henry Wald, etc), apoi de către emulii acestora, beneficiari de burse Humboldt în plină teroare ideologică. Cum să nu repete şi ei în 2011 ce li s-a tot spus de la nivele atât de înalte? Desigur nu le vom strica mărunta bucurie de a se crede, prin negarea originalităţii trăirismului, mai cunoscători în filozofie decât Nae Ionescu şi cei din şcoala sa: Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Constantin Noica, Mircea Eliade, etc, când doar cu astfel de fumuri s-au tot hrănit şi se hrănesc “spiritual” de atâta amar de vreme.

Pornind de la libertatea umană, exercitată într-o lume în care domneşte necesitatea, Nae Ionescu intenţionase a explica studenţilor săi de atunci (Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Părintele Arsenie Boca şi studenţilor de la teologie care-i audiau în mod regulat cursurile) întrepătrunderea domeniului libertăţii absolute cu domeniul de existenţă, care, doar prin îngrădirea libertăţii, face posibilă adevărata libertate umană. Platon, de la exemplul armoniei sociale a unui stat bine guvernat (v.Statul, vol.I-II, trad. Vasile Bichigean), voia să ajungă la armonia ce domneşte între cele trei parţi ale suflelului unui om deplin, ilustrat de un adevărat filozof. Nae Ionescu încercase la cursul său (tipărit după căderea comunismului, într-un moment privilegiat al recuperării capodoperelor de gândire românească) să explice că aici este si dincolo de aici, în sensul că lumea despre care în mod simplificator se spune că transcende domeniul realităţii, “nu este în lumea cealaltă mai mult decât în lumea de aici” (v.Nae Ionescu, Tratat de metafizică,1936-1937; text inedit, Ed. Roza Vânturilor, 1999, p.151).

Faimosul logician (al cărui doctorat la Muenchen a rămas un model neîntrecut de gândire originală de maximă conciziune) s-ar fi amuzat probabil dacă ar fi aflat (cine ştie în ce chip misterios) cum prezintă aceste lucruri la Facultatea de Filozofie ministrul culturii post-decembriste. Devenit peste noapte conducător de doctorate în filozofie, lectorul Pleşu vorbea la cursul său despre îngeri despre “expresia topografică” a lumii de dincolo care, ca să nu “sucombe în abstracţiune”, trebuie să existe într-un loc, “chiar dacă locul ei e în afara spaţiului” (v.A. Pleşu, Despre îngeri, Humanitas, 2003, p.175).

Mihail Neamţu, salariat al Institutului de Istoria Religiilor-IHR (Monitorul Oficial, 50/22.I.2008), reţinând chintesenţa eticii intervalului materialist-dialectic profesată de directorul său Pleşu, va repeta (din perimata doctrină) ideea că abordarea sistemelor teologico-metafizice nu trebuie să neglijeze dimensiunea lor istorico-politică. Referindu-se la filozoful de şcoală trăiristă care a reuşit să-şi vadă în comunism tipărite (şi după 20 de ani de la scrierea lor) o bună parte din operele sale, M. Neamţu va consemna că “Noica a manifestat o psihanalizabilă lipsă de curiozitate pentru dimensiunea istorico-politică (…) a sistemelor teologico-metafizice” (v. M. Neamţu, “Dialectica vârstelor şi practica înţelepciunii”, în vol. In honorem Andrei Pleşu, coordonatori M. Neamţu şi B.Tătaru-Cazaban, Ed. Humanitas, 2009, p.31). Specialistul IHR în ortodoxia “oficială”, -pentru care “cărările confuziei”(M.N) duc la Prislop (la mormântul Părintelui Arsenie Boca) -, s-a gândit că “orientarea eshatologică” a ortodoxiei nu poate fi nici ea lipsită de o atare dimensiune. Aşa a ajuns să creadă că “salvând mai întâi de toate persoana, iar nu o colectivitate abstractă, ortodoxia are virtuţi politice libertariene” (Mihail Neamţu, Ortodoxia, în “22”, Nr.197/4iulie 2006).

De la modelul negativ al dezinteresului pentru dimensiunea istorico-politică pe care l-a constituit trăiristul Noica* pentru comunistul Andrei Pleşu (nici azi “reconciliat cu trecutul” său comunist), să ne întoarcem la modelul lui Mihail Neamţu, la directorul său elogiat la şaizeci de ani în două masive volume omagiale, care, din 22 aprilie 2009, au semnalat, prin simpla lor lansare, o faţetă a activităţii primului an de funcţionare “sub cupola Academiei” a Institutului de Istoria Religiilor (IHR), ai cărui salariaţi erau atât Mihail Neamţu cât şi Bogdan Tătaru-Cazaban. După expunerea de idei din rezumatul în engleză al unui amplu studiu, B.Tătaru-Cazaban pare convins că articolele cumulând 280 de pagini strânse de sub titlul comun Despre îngeri, fiind “o remarcabilă exegeză complementară” îi conferă directorului său un loc în vecinătatea Scriitorilor bisericeşti, a lui Toma din Aquino şi a multor alţi autori medievali care s-au ocupat de corpul îngerilor în vremuri patristice şi medievale (B.Tătaru-Cazaban, op. cit. p.191). Nu am putut decât să regretăm inconsistenţa argumentelor probând asemenea afirmaţie uimitoare.

Dar să vedem cam ce-a scris exegetul Pleşu, cu degajarea sa de literat ignorând rigorile limbajului filozofic, atunci când s-a arătat preocupat de îngeri (şi de vampiri), de-a ajuns să fie pus alături de un Toma din Aquino şi de ceilalţi. Aflat în posesia “intuiţiei anticipative a peisajului transcendent” (A. Pleşu) el descrie o lume “fără sol fenomenologic”, dar cu o geografie, anatomie, metabolism analizabil, şi “manifestări demonstrabile” (“Lumea spirituală”, în vol. Despre îngeri, Humanitas, 2003, p.175-179). Când a trebuit să vorbească la Lucerna la un festival de muzică, Andrei Pleşu a găsit cu cale să spună că vine din Ţara lui Dracula (“Îngerii şi muzica”, op. cit., p.160), că evreii şi nemţii ar avea acelaşi înger păzitor, pe Arhanghelul Michael (p.166), cu toate că alte surse susţin că Dumnezeu ar fi avut grijă să distribuie fiecărui popor în parte câte un înger păzitor – ceea ce lui, “ca bun valah” (p.111), i-a părut indiciul unei exagerate democraţii -, şi că Dumnezeu, pentru sine, ar fi păstrat responsabilitatea poporului Israel (p.165). În acest articol, care îi evidenţiază calităţile de conferenţiar, a mai notat că naţiunile ar forma deocamdată “un cor în derivă” ca efect al stridenţei naţionalismului fiecăreia, dar că, “potrivit tradiţiei”, reunificarea planetară va fi să stea: fie sub semnul muzicii celeste a corurilor îngereşti, fie sub semnul unei limbi vorbite de toată lumea: ebraica (“Ingerii şi muzica”, op.cit., p.171). În “încercarea sa de a reflecta cinstit asupra lumii spirituale” (A.Pleşu), partea de noutate a discursului înregistrat în Elveţia şi publicat în “his insightful and informative book On Angels” (B. Tătaru-Cazaban) i-au asigurat negreşit un loc aparte în galeria scriitorilor bisericeşti care s-au ocupat înaintea sa de problema îngerilor.

Posedat de acelaşi demon interior cu misiunea strategică de a-i sugera să-l pomenească la Lucerna pe mediatizatul vampir, fostul ministru de externe s-a ferit să înfăţişeze România la acea deschidere a unui festival de muzică simfonică drept ţara care i-a dat pe G. Enescu, S. Celibidache, Paul Constantinescu, I. Perlea, Dinu Lipatti, Lola Bobescu, G. Georgescu sau pe Gheorghe Zamfir. Şi totuşi, auto-sugestionându-se că vine din Ţara lui Dracula, informaţia oferită elveţienilor s-a integrat perfect discursului său despre îngeri, model de lăutărism cuprinzând pe ici colo derapaje conceptuale. Ioan G. Coman observase că Eliade are în comun cu Nicolae Iorga “setea de cultură, sub toate aspectele, informaţia temeinică, viziunea românească şi universală asupra lumii, dragostea de frumos, de bine şi de armonie” (v.I. Coman în vol. Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, Criterion Publishing, 2006).

Dacă am încerca să găsim prin ce se caracterizează aportul adus de Pleşu la cultura română, rămânem în mijlocul drumului în plină dilemă, sau, cum elegant s-a exprimat C. Noica, în “interval”, din pricina lăutărismului contribuţiilor sale aşa-zis filozofice, de istoria artei, sau de istoria religiilor: “În istoria artelor nu se recunoaşte, în Germania nu a vrut să facă filozofie, Orientul, pe care-l iubeşte, fără sanscrită nu-l poate obţine. O să se afle mereu în metaxe, în interval” (Noica în Jurnalul de la Păltiniş, C.R., 1983, p.100).

Cât priveşte derapajul conceptual, cu “manifestări demonstrabile”, pe acesta l-am găsit chiar în pagina a doua a cărţii Despre îngeri, unde s-a tipărit bio-bibliografia autorului. Căci fără a fi trecute ceva opere de istoria religiilor (dar nici omise, fiindcă ele nu există), cititorului i se indică faptul că Andrei Pleşu, preocupat de îngeri dreptaci şi stângaci ar fi nici mai mult, nici mai puţin decât un “filosof al religiilor”. Dovada ar reprezenta-o însăşi selecţia de scrieri intitulată Despre îngeri, neurmată de vreun alt volum de angelologie care să o umbrească. Din bio-bibliografia sa rezultă că “filosof al religiilor” ar fi devenit când, după 1990, a ajuns angelolog debutant, concomitent cu uimitorul său debut în politica de vârf.

O altă probă de derapaj conceptual găsim în afirmaţia sa după care Dumnezeu-Unul se adresează multiplicităţii create prin intermediul altei multiplicităţi tot create (Despre îngeri, p. 121). Un exeget mai atent cu redarea după ureche a celor citite despre unu în raportul său cu pluralitatea, poate s-ar fi ferit de o astfel de formulare lipsită de logică. Dar politicianul A. Pleşu nu s-a ferit. Chiar s-ar putea ca simultaneitatea posturii de angelolog debutant cu aceea de filozof al religiilor să se bazeze pe invocarea lui Platon care s-a ocupat de Unu şi Multiplu. În colecţia sa de articole strânse în 2003, A. Pleşu citează la un moment dat ce ar fi scris Platon despre îngeri, ştiut fiind că Platon nu a scris niciodată despre aşa ceva. Pentru auto-declaratul profesor de filozofie după 1990 (în comunista tradiţie a imposturii din domeniul filozofiei), dacă Platon consemnează existenţa “daimonului” socratic, e aproape sigur că la mijloc este ingerul păzitor al lui Socrate. Poate că tot despre îngeri ar trata Platon şi când consideră că partea raţională a sufletului e înaripată. Cum s-ar putea găsi o mai bună dovadă că Platon a fost şi el angelolog? Dar când exegetul, preţ de 280 de pagini decorate în susul paginii cu trei îngeri, pune la bătaie mulţime de alte informaţii din scrierile platonice, din Guénon sau Rudolf Steiner, din Scripturi, din egiptologie, neo-platonism, freudism, augustinism, tomism, iudaism, islamism, etc, poate susţine cineva că nu este mare specialist în istoria religiilor?

Ca ministru şi ca lector de istoria artei, A. Pleşu, predând în 1990-1991 “angelologia”, ar fi predat (în opinia lui proprie, sau a editorului său) chiar istoria religiilor. Cuprinzând şi mostre din cursurile sale din acei ani, cartea din 2003 lămureşte pe oricine că prelegerile sale de la Facultatea de filosofie nu ţineau de domeniul filozofiei**. Din păcate însă, nu ţin nici de acea ştiinţă a istoriei religiilor, strălucit reprezentată de Mircea Eliade. Ele sînt pură literatură, nimic mai mult. Fostul asistent al lui Nae Ionescu, Mircea Eliade, ca să ajungă unul din cei mai influenţi istorici ai religiilor de pe mapamond, membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece Universităţi, cu dotarea sa excepţională şi cu strălucitele sale studii de filosofie, de indianistică şi de filozofia religiilor-, a trebuit să se formeze şi să se afirme într-o ţară liberă şi într-o perioadă de mare efervescenţă culturală, încurajat şi susţinut din tinereţe de renumitul profesor de logică şi de metafizică Nae Ionescu. Dar, mai ales, lui Mircea Eliade i-au fost nespus de necesare cele 40 de volume de operă ştiinţifică şi 20 de volume de operă literară.

Pentru a fi răsplătit cu puzderie de titluri academice, – trecute cu grijă în fişa bio-bibliografică a culegerii intitulate Despre îngeri (Humanitas, 2003) de aceeaşi editură care uită invariabil toate onorurile academice primite de Mircea Eliade când editează cărţile acestuia-, lui A.Pleşu nu i-au trebuit 40 de volume de istoria religiilor. Nici măcar 20 de volume de operă literară. Lui i-a fost suficientă “înşurubarea” în politică şi o “divagaţie sprinţară” cu îngeri dreptaci şi stângaci imortalizată în 280 de pagini***. Cum bine se ştie, Mircea Eliade a avut şansa de a fi înconjurat de minţile strălucite ale criterioniştilor şi ale tuturor celor care aveau să formeze împreună prima şcoală de filozofie românească: Nae Ionescu, M. Vulcănescu, E. Cioran, C. Noica, Petre Ţuţea, Vasile Băncilă, D. C. Amzăr, Octavian Vuia, Horia Stamatu, G.Uscătescu si Vintilă Horia prin eseistica sa. In dorinţa lor de a distruge cât mai grabnic si mai definitiv tot ce este valoare românească, comuniştii s-au ferit să recunoască şi să integreze între valorile noastre culturale şcoala trăiristă iniţiată de Nae Ionescu. Chiar după 1990, reciclaţi în ideologi ai calomniei şi ai delaţiunii ei au păstrat aceiaşi politică privitoare la valorile culturale care le depăşesc înţelegerea.

Neintegrarea şcolii trăiriste a fost regretul cu care a murit filozoful trăirist Constantin Noica, pe seama căruia au vrut mulţi să apară mai valoroşi decât îi înfăţişau scrierile lor, confabulând la nesfârşit pe seama unei inexistente scoli de gândire care n-a dat in domeniul filozofiei româneşti nimic dincolo de opera filozofică a lui C. Noica. Petre Ţuţea spunea că Păltinişul a dat doar câţiva asistenţi la Filozofie, rolul de profesor imaginându-l probabil pentru Noica, pe care comuniştii nu l-au lăsat decât în două ocazii să conferenţieze, şi atunci cu grija de a nu se afla de prezenţa acestuia, să nu se înghesuie prea mulţi tineri să-l audieze. Radu Portocală, pus în situaţia de a tipări în occident teza lui Pleşu pentru doctoratul în istoria artei, a constatat că Pitoresc şi melancolie (1980) nu interesează editorii solicitaţi (R. Portocală, Solidaritate împotriva trecutului, în “Ziua”, 28 aug.2007), deşi comuniştii tot premiaseră cartea lui Pleşu, la vremea în care-l publicau cu greu pe Noica, ale cărui cărţi au fost puse mereu în paranteză, ca neinteresante, de discipolul săltat ministru (v. articolele noastre prilejuite de Centenarul naşterii lui Noica în http://isabelavs.blogspot.com). Teza publicată în 1980 a fost tradusă si tipărita în Franţa în 2007 cu o bogăţie de ilustraţii care plasează (asemeni revistelor ilustrate) textul tânărului Pleşu în plan secund. “Festiv şi glorios” (M.N.) resuscitată, M. Neamţu a vrut şi el să laude cartea pe care “mizeria istorismului” (M.N) o făcuse atâţia ani să “băltească în sucul ei propriu”(M.N.). Dar n-a reuşit decât să extragă din Pitoresc şi melancolie (Ed. Univers, 1980) un amplu fragment şi să-i copieze trimiterile bibliografice, pe care le-a completat şcolăreşte cu anii vieţii autorilor, înmărmurit de admiraţie că-i vede în număr aşa de mare (M. Neamţu, “Dialectica vârstelor şi practica înţelepciunii”, în vol. In honorem Andrei Pleşu, coordonatori M. Neamţu şi B.T. Cazaban, Ed. Humanitas, 2009, p.27). Tot în 2007 Radu Portocală (fostul director al Institutului Cultural Român din Paris) făcuse observaţia de bun simţ că numărul de titluri de doctor honoris cauza primite de Andrei Pleşu depăşea cu mult firava sa operă “ştiinţifică”(v. Radu Portocală, Prieteniile păguboase ale ICR, 10 dec. 2007).

————————-

*v. Isabela Vasiliu-Scraba, “Ceva despre viaţa şi opera lui Noica”, în vol. În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi:P.Ţuţea, E. Cioran, C. Noica,M. Vulcănescu, M. Eliade şi V. Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000.

**De aici şi trimiterea pe care am făcut-o la ideile filozofice din 1937 ale profesorului Nae Ionescu despre acelasi subiect desprins din cartea lui A. Plesu. Pentru cei interesati de gandirea unui filozof autentic, a se vedea si vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica şi în dubla ei înfăţişare, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000.

***Spre a mai prinde ceva consistenţă (printr-un adaus cam de treizeci de pagini), eseurile din volumul Despre îngeri (Humanitas, 2003) au fost completate în Addenda (p. 253-281) cu studiul “Îngerii. Elemente pentru o topologie a proximităţii”, publicat iniţial în Limba păsărilor (Ed. Humanitas, 1994). La acest studiu ne-am referit în volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2003, p. 33-48.