LĂSAȚI-NE SĂ TRĂIM

LĂSAȚI-NE  SĂ  TRĂIM

Stéphane Mallarmé – Șerban Foarță – Ion Reșinariu – Irina Lucia Mihalca – Gabriel Dragnea – Elena Volcinschi – Nicu Gavrilovici – Liliana Popa – Alex Ștefănescu – George Roca – Alexandru Nemoianu – Alexandru Vintilă – Constantin Schifirneț - Stéphane Courtois – Cristian Pătrășconiu

ȘERBAN FOARȚĂ

Stéphane Mallarmé 

ANGOASĂ

Nu vin la noapte, fiară, să-ţi domin carnea unde...
Obşteştile păcate băltesc, nici n-am să nasc
O jalnică furtună în pletele imunde
Pe care,-n sastisire, ţi le sărut şi casc.

Cer patului tău somnul cel fără vise,-n trâmbe
Plutind, a remuşcare, sub mătăsosu-i cort,
Pe care-l dormi răpusă de jurăminte strâmbe,
Tu, ce cunoşti neantul mai bine ca un mort.

Căci Viciul care-mi roade,-ntr-ascuns, nobleţea primă,
Îmi dă, ca ţie, stigma sterilităţii lui,
Pe când te bucuri, însă, de-o inimă ce nu-i

Muşcată,-n împietritul tău piept, de nicio crimă,
Eu, bântuit de giulgiu-mi, fug palid şi insomn
Crezând, când mă culc singur, că voi muri în somn.

[Trad. Ş. F.]

ION  REȘINARIU

Argument

Poezia este victima
neputinței mele
de a trăi frumos.

Înaintată în chemarea ei
nu se lasă sedusă
nici de răbdarea scoicii
născătoare de perle.

Ea se naște
în iesle de gheață,
acolo unde
se termină visul.

IRINA  LUCIA  MIHALCA

Calea spre tine

...

Se poate încheia ceva vreodată?
Nici când renunţi nu are cum
pentru că altul se-nalţă
şi cade la fel, uitând cine eşti.
- Nec plus ultra -
Câtă iubire purtăm în noi!
Cu ea am scris pe cer, pe ape,
pe stânci, pe trepte,
în slove, în trupuri şi-n inimi.

Acum şi aici suntem
doar noi şi cerul albastru!
Vocea ta a rămas ascunsă undeva
în cele mai adânci cute
ale sufletului meu.
- Zborul tău pe buzele mele!
Simţi sărutul meu cum se plimbă
peste tot trupul, îl cuprind,
m-ameţeşte şi mă smulge,
aşezându-mă-n tine pentru totdeauna?

Păstrează un singur adevăr:
prin mine-ai găsit calea spre tine!
Acolo, o stea îţi spunea:
fiecare clipă
trebuie trăită cu intensitatea ei.
O altă voce îţi şoptea:
se naşte un schimb delicat, limpede,
ce-adie peste tot trupul
cu fiecare atingere de matase,
cu fiecare vibraţie, respiraţie şi freamăt,
cu fiecare revărsare de har,
aşa vom fi mereu:
mai fascinaţi de tot ce suntem,
contopiţi cu absolutul.

Ne-am cunoscut
în acea atingere a infinitului,
ne căutam de atâtea vieţi,
prin noi
curge zborul vieţii
acolo unde universul s-a aprins.

GABRIEL  DRAGNEA

La carnavalul destinului

Zâmbetul acesta nu mi-a aparținut niciodată!
A fost o mască a unei fericiri sculptată în carne,
Un rol jucat neîncetat la ferestrele lumii închise.
Am avut timp să împletesc vise
Pe pragul zilelor,
Să hrănesc priviri cu zboruri frânte
Și să rescriu istoria unei lacrimi
Pe brațele unei copilării mutilate
Într-un accident al destinului,
Pe mugurii dimineților încă vii
Și în zeci de scrisori de renunțare netrimise...
Timpul nu a știut să zâmbească
La carnavalul destinului
Și nu a privit niciodată înapoi!
Mai lasă-mi-l măcar zece ani, i-am spus...
Să știe cât mai mulți oameni că am fost fericit!
Cerșetorul acesta a plecat de la mine
Cu tristețea noastră în văzul lumii!

ELENA  VOLCINSCHI

Sunt visul tău

Sunt visul tău, care se stinge
Când ziua iar abundă -n sori,
Același vis care se frânge
Cum s-a mai frânt de-atâtea ori.

Sunt visul tău care prelinge
O lacrimă pe-o frunză albastră,
Mușcata ce-carminu-și plânge
Când nu-i lumină la fereastră.

Sunt visul tău pe mal de ape
Ce pașii-și poartă-n necuprins
Cum nicio dună nu mă-ncape
Nici valul care m-a atins…

Sunt visul tău care se piere
În glas de pescăruș hoinar
Cătând a lunii mângâiere
Sau adăpostul unui far…

Sunt visul tău ce rătăcește
Și pe câmpiile-nverzite
Ce zburdă până obosește
Și-ți cade-n brațe moi, dorite.

NICU GAVRILOVICI

Îți aduci aminte mamă?... Îmi aduc aminte tată
Cum în casa cea de bârne fericiți eram odată.
Aveam lut, n-aveam podele si carton bituminat
Și strujac umplut cu ghije de porumb aveam în pat.

Îți aduci aminte mamă cum ne privegheai în noapte,
Ne puneai cu-oțet comprese și ne înveleai în șoapte
Apoi sărutai fierbinte tâmpla cea înfierbântată...
Perna ta de lacrimi udă n-am s-o pot uita vreodată.

Îți aduci aminte tată, tu, ce dormi sub bradul falnic,
Din bucata ta de pâine cum rupeai cu suflet darnic?
Ne mințeai că nu ți-e foame... Te credeam, eram copii...
Cum munceai din zori în noapte n-am să uit nicicând, să știi...

Îți aduci aminte mamă, (astăzi ești paralizată)
Nu-ți era prea grea găleata, nu-ți părea grădina lată
Nici prea călduroasă vara, nici geroasă iarna cruntă,
Aveai părul precum noaptea...astăzi ești așa căruntă...

Când privesc la poza veche mă inundă-n hohot plânsul...
Tu erai cais în floare, stâncă tare era dânsul...
Mamă, unde ți-e puterea?... Tată, haidem în pădure...
Ne așteaptă-n poieniță tufele cu negre mure!

Au apus acele vremuri... Ți-a rămas surâsul, mamă;
Ce a fost un basm odată, azi s-a transformat în dramă.
Plângi când îți aduc o floare, într-un scaun de fier, cu roți...
Tată, nu ești mort...vlăstare, îți aduc zece nepoți.

LILIANA  POPA

Albumele lui Pavel ȘUȘARĂ

La intrebarea din titlul albumului Corneliu Baba, un pictor din Est? raspunde chiar artistul. ,,Temperamentul meu inclinat spre latura dramatica a existentei m-a facut sa nu ma vad altunde decat in binecuvantata singuratate a atelierului de acasa, din Estul in care m-am nascut. Est incarcat de spectrele atator drame sociale care continua sa umple de secole istoria si pe care pictura mea avea datoria sa le «inhaleze». Sansa picturii mele a fost tocmai... ghinionul de a trai in Est...”
Baba poate fi considerat fara nicio rezerva, si nu doar in sensul optimist si senin al cuvantului, asa cum expresia sugereaza implicit, un ,,pictor al omului”, dar al unui Om deplin, in care coexista viata si moartea, victoria si infrangerea, increderea si deznadejdea, frumusetea fortei si expresia grotesca a neputintei.
Fiecare dintre cele trei mari compartimente ale operei sale – portretul, scena de grup si autoportretul – suporta schimbari similare si se supune acelorasi transformari radicale de natura morala, formala si plastica. Odata cu trecerea timpului pictorul devine tot mai putin increzator in materialitatea lumii, in realismul ei tangibil si se apropie de substantialitatea picturii, de intelegerea limbajului ca vehicul, ca purtator al unor conventii si al propriei sale realitati.

Pallady

Pavel Susara - Pavel Șușară

ISBN 978-973-567-976-7, format 200 x 220 mm, 152 pagini, data apariției 22 august 2017

Accesul la pictura și, mai apoi, in lumea lui Theodor Pallady nu se poate face pe scurtătură și, cu atat mai puțin, prin efracție. Cine se iluzionează că s-a intalnit cu acest artist, atat de greu de clasificat, și că a ințeles ceva dintr-o asemenea intalnire, doar trecand in grabă pe langă vreo cateva peisaje, scrutand tot atatea nuduri și consumand frugal o serie de naturi moarte, nu va face decat să-și creeze premisele pentru deziluzia finală. (Pavel Șușară)

O intalnire pe indelete cu acesta, atat cu pictura, cat și cu gandurile lui, cu ideile, dorințele, temerile sau dezamăgirile de artist, dar și de om. Cele 128 de ilustrații ale albumului, ce reprezintă lucrări din opera timpurie sau de maturitate a lui Pallady, sunt insoțite de insemnări ale pictorului, extrase din jurnal sau alte documente, și oferă astfel acea imagine variată necesară unei ințelegeri autentice.

Studiul introductiv sub semnătura lui Pavel Șușară aduce perspectiva specialistului și dezvăluie sensurile adanci ale personalității creatoare. Tablourile reproduse sunt din patrimoniul Muzeului Național de Artă al Romaniei, Muzeului Municipiului București, Muzeului de Artă din Constanța și Muzeului de Artă Dinu și Sevasta Vintilă din Topalu, Muzeului de Artă din Bacău, Muzeului de Artă din Brașov, Muzeului de Artă din Cluj-Napoca și din colecția particulară prof. Elena Zdrobiș.

ALEX  ȘTEFĂNESCU

Lăsați-ne să trăim! 

Nu vă mai cerem măriri de salarii și pensii. Oricum doar ni le promiteți, ca unor cerșetori, ca să scăpați de noi. Apoi nu vă țineți de cuvânt sau vă prefaceți că vă țineți, luându-ne banii înapoi, prin creșterea impozitelor, taxelor și prețurilor.
Nu vă mai cerem să respectați legile, nu puteți, v-a intrat necinstea în sânge. Sunteți gata să schimbați legile cu totul, numai ca să puteți fura în continuare, fără să fiți pedepsiți.
Nu vă mai cerem să faceț...i spitale și școli, autostrăzi și poduri, nu sunteți în stare. Nu puteți organiza nimic. Puteți doar înscena câte ceva, mizerabil, ca să întoarceți adevărul pe dos.
Vă cerem un singur lucru: lăsați-ne și pe noi să trăim! Lăsați-ne să ne bucurăm în liniște, fie și săraci, de viață! Nu mai umpleți spațiul public cu prezența voastră! Este urât mirositoare. Este grețoasă.
Nu vă mai bateți joc de limba română! Tăceți, măcar un timp! S-a umplut țara noastră de agramatisme, dejecții lingvistice produse de mintea voastră! Lăsați-ne să îl citim în liniște pe Eminescu.
Nu-i mai trimiteți pe jandarmi să lovească și să gazeze oameni nevinovați, bărbați cu copii în brațe sau femei gravide, când ei vă cer ceva simplu și legitim: să plecați, să-i lăsați și pe ei să trăiască.
Plecați, retrageți-vă, desfătați-vă în liniște cu bunăstarea voastră suspectă! Lăsați-ne și pe noi să trăim! Duceți-vă, vă rugăm din suflet, pe întinsele voastre proprietăți sau oriunde altundeva. La mama dracului! Sau unde a dus mutu iapa! Sau unde a înțărcat dracu copiii!
Vă dorim, sincer, ca acolo unde vă veți retrage să vă meargă bine. Dar lăsați-ne să respirăm un aer curat! Lăsați-ne și pe noi să trăim, atât cât mai putem, după ce ne-ați urâțit viața și ne-ați obosit de moarte!

 GEORGE  ROCA

Păcatul traducerilor neprofesioniste

Motto:

Daca Adam şi Eva ar fi fost chinezi,

am fi încă în paradis, deoarece ei ar

fi ignorat mărul şi ar fi mâncat şarpele!

(Autor nescunoscut)

Făra brizbizuri introductive, fără pic de înţelegere, fără  menajamente, răspund direct şi franc la… chestiunea asta arzătoare aflată la ordinea zilei. Problema traducerilor scrierilor literare româneşti într-o limbă străină devine din ce în ce mai acută, cu un impact negativ pentru literatura noastră… Traducerile neprofesioniste le consider un lucru de prost gust, un compromis, făcute cu scopul de a arata lumii că (cică!) faimosul poet român (cică, din nou!) a devenit citibil şi în alte limbi! Dar conform traducerilor scrie ca draku! De ce? Deoarece, de fapt traducătorul traduce ca draku! (am scris „draku” cu kapa pentru a îl arăta şi mai negru decât este!)

Eu vorbesc – scriu  bine în engleză, italiană, maghiară şi binişor în franceză,  germană, rusă şi spaniolă..., dar nu m-aş încumeta totuşi să traduc operele unui român în nici una din limbile cunoscute. De ce? Pentru că aceste traduceri nu se ridică la nivelul valoric a lucrării din limba română. Şi atunci, în loc să facă un bine scriitorului român, totul apare ca un compromis deoarece cititorul judecă ceea ce a scris traducătorul... nu ce a scris adevăratul autor. De aceea  nu mi-a plăcut să promovez niciodată traduceri la revistele cu care colaborez.

Egoul românilor le spune că după 40 de ani de „cortină de fier”, a venit vremea când este permis orice pentru a deveni faimoşi peste hotare! Vor să fie internaţionali! OK! Înţeleg! Dar cu ce reprezentanţă? Sau traducători de alde moş Gulie care stă la Paris de douăşdeani şi face pe literatul bilingv, sau cu Gogu Ruptură care a ajuns în Italia la vremea pensionării şi care din lipsa de ocupaţie s-a apucat de traduceri... dar româna a uitat-o pe jumate, iar italiana nu a învăţat-o decât la nivel de grădiniţă.

Aceşti doritori de notorietate universală, ar trebui să se zbată în primul rând să devină cât mai naţionali, să vină străinii şi să se bată să-i traducă. Imediat îmi vor sări mulţi în cap! Da, dar noi suntem o ţară necunoscută, pusă la index, şi nebăgată în seamă... Greşit! Sunt ţări mai mici decât a noastra, ţări africane, sau pierdute pe mapamond, şi totuși de acolo răsar poeţi şi scriitori cunoscuţi de toata lumea, oameni care sunt traduşi prifesionist de marile edituri, oameni care iau chiar premii de valoare, precum un Nobel. De ce Ohran Pamuk turku’ şi nu Oprea Papuc rumânu’?

Şi apoi, mai avem o mare problemă, lipsa de caracter, invidia şi defăimarea conaţionalului: „Cine, mă? Poetul Icsulescu să fie propus pentru un Nobăl? Sau Apăunescu, Cezarvănescu, Evulescu, Blandieneasca, Cărţărescu, Dinemircescu sau Ţepelescu? Păi măi? Aştia e toţi pătaţi! Apăunescu e plecat la Bellu și n-a mai venit..., Cezarvănescu a murit de hemoroizi c-a făcut prea multă zarvă, Evulescu e prea slab şi are inel de corb, Blandieneasca e cum e, Cărţărescu joacă toată ziua cărţi, Dinemircescu au cavitate bucală prea mare și mai bine și-ar vedea de cratițili lui, iar colonelu’ Ţepelescu trăieşte în întuneric în colonia de la Beznea! Posibil că toţi au fost ori turnători, ori muncitori necalificaţi la furnalul Iepocii de Aur... căci dacă nu au fost, trebuie să fi fost ceva dubios cu ei. Le găsim noi o bubă! Or fi unelte ale capitalismului precum Gomescu, Pacepescu sau Semitescu!”

Revenind la traduceri... Măi prietene, cum naiba să fie apreciat producătorul de literatură mioritica contemporană în străinătate când este deja compromis din start de de invidia colegilor capri-voisine-ni, care-i bagă scobitori în roate de cum scoate capul de sub coviltir, şi apoi, de nişte traduceri dubioase, de toata pomina, făcute de „alde literişti” care îşi caută şi ei un locşor prin păienjenişul literaturii.... şi cărora, scriitorul dornic de notorietate, le mai rămâne şi dator!

Apropos, un talentat poet ardelean a făcut atâta tevatură cu promovarea unui mare poet canadian,  pe care l-a  omenit, cinstit, purtat, corcolit, lăudat, tradus şi scris despre el, iar acesta la rândul lui n-a binevoit să îi traducă românaşului nici măcar o poezea! Trăiască tradiţionala ospitalitate românescă! Unde draku ne este mândria! Am ajuns un neam de pliznaci sau de plezuroi? (de la englezescul please  şi pleasure – vezi dicţionar!)

Nu trebuie să fim ostili, dar mai bine ne-am ocupa de sofisticarea şi rafinarea propriilor creaţii decât să tot lăudam şi să-i promovam pe unii şi pe alţii din străinătate - care până la urmă ajung să creadă că li se cuvine... că sunt aleşii domnului! Cum dăm de un scriitor cu un exotic „nume spaniol format din cel puţin trei segmente” ne închinăm la el ca la viţelu’ de aur... iar pe-al nostru îl „facem cadavru de debara” şi ne debarasăm de el în grabă.

Boala asta cu traducerile nu e numai la noi... Mai e valabilă şi la alţi ex-comunişti! Poate din dorinţa de-a se afirma internaţional. Este o mare greşeală! Nu cred că e o cale sănătoasă! Nu cred! De ce? Pentru ca totul este un compromis! Un compromis care pătează, un compromis care rămâne şi nu mai poţi scăpa de el niciodată! Aşa precum păcatele tinereţii! Aşa ca un tatuaj făcut la paisprezece ani! Dacă tu poet cunoscut în ţara ta, membru al Uniunii Scriitorilor, director de revistă, animator literar şi cultural, accepţi să fii tradus de un terchea-berchea, numai că acesta ştie o altă limbă decât a ta... atunci fii sigur ca această lucrătură te va arunca în găleata cu lături şi obscuritate... şi vei fi judecat aprig şi de cititori! Iar dacă Dumnezeu te va ajuta să ajungi cunoscut mai târziu şi peste hotare, arguşii vor scoate fotografiile cu „nudurile slăbiciunii tale” şi le vor arata tuturor, numai aşa (!) ca să nu ajungă capra ta, vecine-voisine, faimoasă! 

De ce să nu ia scriitorul român legătura cu un literat de aceeaşi talie cu el, dintr-o altă limbă - mă refer la valoare şi exigenţe  estetice  şi morale - căruia  să îi propună  să îi traducă lucrările? Desigur la rândul său, îi face un contra-serviciu traducându-i operele celuilalt în limba română. De la egal la egal! Încercarea moarte n-are! Mai mult ca sigur că va accepta. Iar în ecuaţie se poate introduce şi traducătorul păcătos doar ca mijloc de comunicare între cei doi literaţi! Dacă nu acceptă, se mai încearcă şi pe la alte uşi. S-ar evita şi în acest fel unul din aspectele degradării literaturii româneşti, fenomen despre care de altfel au scris mulţi...

În incheiere, pentru a nu fi acuzat de ipocrizie, aş vrea să spun ca de curând am făcut grafica la două carţi de poezie – ediţie trilingvă, apărute recent la Bucureşti. Pe coperta a IV-a a fiecareia, am scris câteva simţăminte despre poezia autoarelor. Mea culpa! M-am referit acolo, de fapt, doar la varianta în limba română... care cu precădere mi s-a părut bună! Cele traduse în engleză şi franceză las să le judece cititorii!

                ALEXANDRU  NEMOIANU

               În România de azi răul are un nume

Momentul istoric românesc este dominat de apropierea referendumului care va decide că în Constituția României să fie inclus că principiu de baza că familia, celulă esențială socială,cea care garantează sănătatea și viitorul Neamului, să fie alcătuită din legătură sfânta între un bărbat și o femeie, în dragoste pentru creșterea de prunci. În funcție de poziția față de acest deziderat esențial se separă partidele politice și de fapt toți Românii între buni și răi.

În clipă istorică pe care o trăim partidele politice și congregațiile politice, în formă lor clasică, sunt categorii depășite. Aceste formațiuni nu mai pot influența, sau nu ar mai trebui să poată influența, modul de gândire al cetățenilor. Iar acest lucru este, a fost, determinat de dramatică schimbare a circulației informației. În bună măsură “partidele” politice au devenit un soi de “găști” de interes și rolul lor nu este de a influență opinia publică ci acela de a administra vremelnic în funcție de decizia electoratului.

Mediile de informare “clasice”, presă, radio, televiziune, și-au pierdut rolul și rostul. Ele au încetat să mai fie căi de informare independente și obiective. În alte cuvinte ele nu mai servesc ,,poporul”, ele servesc “puterea”. Dar în același timp informația din spațiul virtual, ”internet”, a făcut că știrile să circule aproape instantaneu cu clipă întrării în existență a evenimentului. Încă mai mult, spațiul virtual a făcut că “secretele” să nu mai existe sau oricum să fie dezvăluite extraordinar de repede. În aceste condiții cetățenii își pot formă o părere foarte repede și efectiv nu mai au lipsă de “sfaturile” partidelor politice. Spațiul virtual a făcut că opinia publică să devină literalmente “populară”.

În egală măsură rolul oamenilor politici s-a schimbat sau, măcar, ar trebui să se schimbe. Rolul lor ar trebui să fie acela de a administra interesul comun, binele țării. Iar în această înțelegere nu de teoreticieni și guralivi este lipsă, este lipsa de oameni de caracter și bună credință. Iar aceste trăsături se confirmă sau infirmă nu prin declarații, se confirmă prin fapte. Recunoașterea caracterelor de către “popor” este întotdeauna fără greș. Căci “poporul” judecă oamenii nu după conversație sau exprimări sentimentale, ci după acțiuni și după mod de viață. Acestea fiind spuse voi încerca să ilustrez validitatea lor prin exemple.

În 26 Decembrie, 2015, Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Ioan al Banatului a lansat un apel pentru consfințirea familiei că unire în dragoste între un bărbat și o femeie. Astfel s-a alcătuit Coaliția pentru Familie. Care este o asociație fără statut juridic, neafiliată confesional sau politic, la care au aderat 44 de organizații neguvernamentale, fundații și asociații și patru federații românești care militează pentru promovarea valorilor familiei tradiționale.[4]

Obiectivele declarate ale Coaliției sunt definirea familiei, în legislație și în Constituție, că instituția fundamentală pentru societate întemeiată pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie și pe raporturile juridice părinte-copil, informarea populației tinere cu privire la importanța căsătoriei și familiei astfel întemeiate, sprijinirea familiei din punct de vedere social, cultural și legislativ și respectarea ei că instituție, nerecunoașterea formelor alternative de conviețuire precum concubinajul, creșterea și educarea copilului într-un mediu familial complet și stabil, cu o mamă și un tată..Apelul lansat a avut un răsunet colosal și peste trei milioane de Români au semnat apelul cu pricina.

Împotriva apelului s-au ridicat deșeurile sociale, cei care au avut nerușinarea să afirme că în familie ar trebui incluși și nefericiții care practică rușinoasă și sordidă sodomie, nefericiții care nu știu nici măcar ce este bun.

Sunt cei care au adus, în fapt, tema legalizării parteneriatelor civile homosexualiste (obiectivul curent al lobby-ului LGBTQ) pe agenda publică în România. Este bine să arătăm cine sunt cei care, sfidând voință majorității, s-au declarat pentru „căsătoria” sodomita.

În primul rând au fost grupări din opoziție care au căutat să câștige capital politic. Să nu uităm că de fapt singură lozinca a „opoziției” românești se poate rezumă în „școală-te tu, că să mă așez eu”. Dar între ei excelează că atleți ai răului o nou creată formațiune politică, o formațiune politică al cărei program s-a alcătuit din „nenorocirea țări”. Acea formațiune politică este „Uniunea Salvați România”.
O formațiune politică creată de către organizația lui Soros Gyorgy, „Pentru o Românie curată” al cărei ideolog este sinistră Alina Mungiu Pippidi. O formațiune politică minusculă și fără idei sau, mai bine zis, o singură idee: distrugerea identității românești. În privința referendumului USR, „salvatorii” ștrengari au luptat din răsputeri să îl amâne. Imediat, Partidul Național Liberal (PNL) și Uniunea Salvați România (USR), contestă pe 12 APRILIE – pentru A TREIA OARĂ, la Curtea Constituțională – modificarea Legii 3 /2000 (modul cum se organizează un referendum). ULTIMA SESIZARE a fost RESPINSĂ DE CCR că fiind NEFONDATĂ. Fără îndoială că nici “puterea” nu este fără defect dar, îmi pare, este mai decentă și prin asta responsabilă; o mare calitate. Dar tot zbuciumul celor pomeniți a fost confruntat și continuă să fie de două împrejurări. Împrejurări care s-au dovedit a fi “momente ale adevărului”.

Aceste două momente sunt referendumul pentru definirea familiei și legea împotriva acțiunilor anti-românești.

Aceste două măsuri nu sunt acte de administrație temporară, sunt măsuri care privesc sănătatea Neamului Românesc și respectul pentru el. În această privința răspunsul nu poate fi decât “da” sau “nu”. Iar acest răspuns definește caractere și personalitate și, să nu uităm, personalitatea și caracterul sunt un dat, nu se schimbă. Cel care este un psihopat și sociopoat fripturist va fi așa în veac. Dar să privim puțin mai din aproape aceste două momente.

În privința referendumului în privința familiei “opoziția” și-a alcătuit un soi de motivație nespus de dubioasă și ea a a fost alcătuită de năbădăioșii “salvatori”. Ziceau ei:” nu trebuie să îi excludem pe cei cu altă orientare”, asta însemnând pe “sodomiti”. Deci pentru ei sentimentele unui grup minuscul și cu preferințe intime excentrice au mai mare importanță decât sănătatea Neamului Românesc și voință lui în majoritate zdrobitoare. În privința legii împotriva activităților anti-românești din nou “salvatorii” și-au arătat adevărată culoare.

Acei “salvatori” au aprobat și susținut o lege condamnând activitățile anti-semite cu o voioșie și un entuziasm care nu puteau fi mai stridente, au aprobat într-o atmosfera de chermeză. Dar când a fost vorba de legea condamnând activitățile anti românești, aceiași năstrușnici “salvatori” s-au opus cu indignare.

În privința referendumului „salvatorii” au dat și dau dovadă de o rea credință crasă. Ei pretind că referendumul nu ar fi necesar căci codul civil ar prevede că o căsătorie este între un bărbat și o femeie. Dar ce nu spun ei este faptul că un cod civil poate fi schimbat de către Parlament prin lege sau printr-o simplă ordonanță guvernamentală. Acești nemernici „salvatori” beneficiază de media care este majoritar controlată prin subordonați ai demoniacului Soros Gyorgy.
Încă un lucru trebuie spus.

Acești ștrengari „salvatori” au lansat o diversiune,#farapenali. Dar aici ei nu includ pe membră lor Clotilde Armand care a încasat peste douăzeci de milioane euro pentru „consultația” dată firmei Bechtel cea care a construit zero kilometrii de autostrada în România. Acea persoană, a cărei limba română este atroce, a declarat senin că „nu are vină” ea fiind „doar” director general al acelei firme de consultație. De necrezut!

În condițiile în care 89% din români se declară împotriva legalizării căsătoriilor între persoanele de același sex, sistemul mediatic, aproape integral, fie ignoră cu încăpățânare subiectul, fie se opune într-un mod complet lipsit de decentă. În momentul de față singur jalnicul partid USR se opune în bloc referendumului. Sunt absolut încredințat că Românii vor merge la vot, vor aprobă definirea familiei că unire în dragoste dintre un bărbat și o femeie spre binele lor și al copiilor ce li s-ar dărui de Dumnezeu. Dar în același timp Românii ar trebui să știe că azi răul are un nume și el este Uniunea Salvați România. Să nu uităm că trei milioane de Români au semnat cererea pentru organizarea referendumului pentru definirea familiei că unire între un bărbat și o femeie în dragoste. Dar acești USR definesc altceva. Ei definesc tot ce poate fi mai josnic și mai dezgustător între oameni politici. Acest USR este esență anti românismului și anti Ortodoxiei. În momentul actual răul are un nume și se numește USR. Ar trebui că această vermina să fie scoasă din viață publică și aruncată în adâncurile cele mai imunde ale lăzii cu gunoi a istoriei.

ALEXANDRU OVIDIU VINTILĂ

Constantin Schifirneț.
Reflecții despre evoluția
modernă a societății

Universitarul Constantin Schifirneț este unul dintre cei mai avizați cercetători din cadrul științelor sociale de la noi. Cărțile sale, dar și edițiile pe care le-a îngrijit, reeditând cu această ocazie zeci de titluri de lucrări semnate de nume precum
Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, M. Ralea, A.D.
Xenopol, C. Rădulescu-Motru, D. Stăniloae, Traian
Brăileanu, M. Manoilescu, Spiru Haret ș.a., au
răspuns, printre altele, la o serie întreagă de întrebări
fundamentale cu privire la spiritualitatea
românească, la problematica abordată de aceasta,
contribuind în chip decisiv la înțelegerea unui vast
câmp de reflecție. Domeniile de studiu predilecte
ale universitarului bucureștean sunt modernitatea,
europenizarea, sociologia comunicării, sociologia
și antropologia culturii, sociologia vârstelor și generațiilor,
gândirea filosofică și sociologică românească,
dedicându-le studii substanțiale.
Unul dintre cele mai recente, dacă nu
chiar cel mai recent, volum al autorului abordează
o temă despre care s-a scris enorm: modernitatea.
Titlul acestei cărți vorbește de la sine: Modernitatea
tendențială. Reflecții despre evoluția modernă a societății,
București, Tritonic, 2016.

Cum ne explică însuși autorul, ideea de
bază a volumului este că modernitatea s-a impus ca
o tendință inconturnabilă ca urmare a nivelului de
dezvoltare economică a Europei Occidentale. Ceea
ce a acționat ca factor de presiune asupra celorlalte
societăți, indiferent de nivelul dezvoltării economice
și al bunăstării. Modernitatea occidentală, susține
sociologul român, s-a produs de la sine, în mod
natural, fără intervenția sau constrângerea vreunui
proiect sau strategii de modernizare special elaborate,
fiind, pur și simplu, o consecință a dezvoltării
economice și a revoluțiilor științifică și tehnologică.
Se mai subliniază și faptul că societăți, precum cea occidentală, cu modernitate bine structurată
au vocație universalistă și urmăresc difuzarea și
impunerea propriilor valori peste tot în lume. În
consecință, afirmă autorul volumului în discuție,
modernitatea occidentală este considerată model
pentru orice altă societate care tinde să ajungă la
același nivel de dezvoltare ca țările vestice.
Analist metodic, Constantin Schifirneț va
introduce în cadrul problematicii pe care o suscită
tema menționată termenul de modernitate tendențială,
care, în opinia sa, este potrivit pentru înțelegerea
procesului de modernizare pe care îl întâlnim
în societățile cu o economie precară. Așadar,
autorul tomului în dezabatere explică modernitatea
tendențială prin contexte istorice, politice, geopolitice,
culturale care au determinat ca o societate
cu economie subdezvoltată să construiască structuri
statale, sociale și institutționale moderne.
Practic, inițial, conceptul a fost elaborat
pentru a arăta cum România, membră a Uniunii
Europene, se situează în poziția de societate cu o
evoluție dominată de deficit de modernitate cauzat
de perpetuarea unor procese istorice de dezvoltare
socială și economică inegale.

20 Bucovina literară • 7 – 8 (329 – 330), iulie – august 2018

Reflux

Așadar, deși conceptul a fost gândit pentru
a descrie modernizarea românească, ulterior,
în urma mai multor reflecții, Constantin Schifirneț
concluzionează că termenul de modernitate tendențială
poate fi aplicat în analiza asupra dezvoltării
moderne din orice societate aflată într-o situație
similară cu cea a țării noastre. Și asta deoarece deficitul
de modernitate în mod cert nu este un fenomen
specific românesc.
Una peste alta, prin conținutul cărții se încercă o interpretare a
caracterului tendențial al modernității ca urmare a dinamicii proceselor sociale specifice de schimbare istorică în diferite
contexte naționale și regionale.

 De remarcat că autorul cărții conturează foarte bine cadrul dezbaterii inițiate, indică principiile și caracteristicile modernității, programul cultural și politic, precum și consecințele sociale
ale modernității. Trece în revistă pentru a clarifica sensul modernității doar acele studii care sunt relevante și utile din
domeniul științelor sociale.
De asemenea, triază argumentele de forță și conduce discuția în așa fel încât demonstrează cât se poate de limpede
că modernizarea este un proces stadial prin însăși natura sa, a cărui dinamică este conferită de continua schimbare a realităților sociale prin acțiunea de a le sincroniza cu
caracteristicile cerute de actualitate ori de adaptarea la cerințele prezentului. Un alt punct forte al lucrării de față este faptul că autorul inventariază tipurile de modernitate și le analizează cu instrumentarul sigur al profesionistului autentic.
Explicației cu privire la ce înseamnă modernitatea
tendențială, sociologul îi rezervă un întreg capitol. Tot pe întinderea unui capitol, al cincilea al tomului, Constantin Schifirneț va evidenția rolul elitelor (economice, politice, culturale) în promovarea și susținerii modernizării și a modernității.
Oportună este și argumentarea cu privire la importanța spațiului de dezvoltare în afirmarea și susținerea pricipiilor și normelor modernității pornind de la premiza că există un perimetru
emergent de modernitate, peremptoriu în acest sens fiind cel occidental unde s-a manifestat permanent un spirit și o atitudine
favorabile schimbărilor moderne.
În penultimul capitol al cărții, se vorbește despre relația dintre
dezvoltarea modernă și țărănime în contextul acțiunii modernizării și modernității apărute în spațiul rural și agrar.
În ultimul capitol, Constantin Schifirneț, autorul volumului, va introduce în discuție rolul statului în producerea modernității în societățile mai puțin dezvoltate.
Cu această ocazie, sunt aduse argumente conform cărora se arată că din cauza intervenției statului modernitatea apare ca o tendință, un proces mozaicat. Prin tendință înțelegându-se
un proces care nu este organizat în jurul unei forme instituționale moderne dominante clare.
Cartea se încheie, cum e și firesc, cu o serie de concluzii din care reiese că modernitatea există în orice societate, însă valorile și standardele sale nu ființează peste tot în integralitatea lor, ci doar ca procese tendențiale universale.
În sfârșit, demersul sociologului Constantin Schifirneț este unul necesar, problematica abordată fiind de actualitate. Prin urmare, un volum care merită toată atenția.

               Istoricul Stéphane Courtois: „Putin continuă, într-o manieră completă, propaganda de extracție sovietică”

scris de Cristian Pătrăşconiu · 19 septembrie 2018

Faimosul istoric francez (autor al „Cărții negre a comunismului”, dar și editor al volumului „Discursul istoric rus de la Al Doilea Război Mondial la conflictul ruso-ucrainean”) a fost, foarte recent, în România, la Sighet, în calitate de invitat special al ediției jubiliare – 20 de ani – a Școlii de vară. Evenimentul a fost organizat de Fundația Academia Civică, sprijinită de Institutul Cultural Polonez. Dialogul de față a fost realizat chiar în zilele în care s-a derulat această extraordinară Școală a memoriei. Un interviu despre propaganda rusă. Cum funcționează? Cum procedăm?

                             „Pentru a-și atinge scopurile, Putin face uz din plin de vechile metode ale propagandei sovietice”

Ce face în zilele noastre propaganda sovietică pentru puterea rusă, pentru puterea rusă de acum, desigur?

Noi nu trebuie să uităm niciodată că Rusia este condusă de dl Putin, un om cu ștate vechi în KGB. El e, totodată, să nu uităm nici aceasta, un specialist în propagandă, dezinformare, manipulare. El a făcut toate acestea și în Rusia, dar, în bună măsură, și în afara țării sale natale. În mod special, împotriva Europei. În acest sens, pentru a-și atinge scopurile, Putin a făcut uz din plin de vechile metode ale propagandei sovietice. Spre exemplu: propaganda antifascistă, cea despre victoria Marii Armate Roșii, despre eliberarea Rusiei, precum și a întregului Est al Europei, de către această teribilă Armată Roșie, și așa mai departe. Pe această linie, există o formulă faimoasă, „Marele Război patriotic”…E un brand iconic. Iar aceasta înseamnă că atunci cînd vorbeștie de Cel de-al Doilea Război Mondial, nu mai vorbești despre 1939, 1940, 1941 pînă în 22 iunie. Ocolești și reduci istoria, iar pentru această perioadă – 1939-1941, iunie 1941 –, detaliile sunt vitale. Și anume, despre ceea ce Stalin a făcut împreună cu Hitler. „Împreună”, nu împotriva. Noi vorbim despre Pactul Ribbentrov-Molotov, dar uităm un amănunt esențial: au existat două Pacturi, nu doar unul. Este cel din 23 august, numit „de nonagresiune” – în fapt, unul de agresiune –, dar și cel, pe care mai toată lumea îl uită (voit uneori), din 28 septembrie, după ce au lovit împreună Polonia, numit un „pact al prieteniei și al delimitării frontierelor”.

Domnul Putin continuă, într-o manieră completă, această propagandă, de extracție sovietică. Spre exemplu, la jubileul de 60 de ani de la „Marea Victoriei”, el a dat, într-un faimos ziar de la noi, în Le Figaro, o pagină întreagă despre „lecțiile celui De-al Doilea Război Mondial”. Ca să o spun direct: Leonid Brejnev ar fi putut foarte bine să facă această pagină. Sau oricare alt lider sovietic de referință. Ca să vedeți, Putin însuși atinge chestiunea „Katyn”, dar o face într-un mod foarte neobișnuit, ca să nu spun altfel. El vorbește despre un mic sat care s-a numit așa, Katyn, și care a fost ars de germani, în război. Acesta este Katynul lui Putin…Aceasta este una dintre aplicațiile propagandei de care face uz, cu rădăcini temeinice, cum am spus, în propaganda sovietică. Acesta este un fals Katyn; este incredbil cum poate să răstălmăcească lucrurile. Ceea ce vă spun eu acum a fost în 2005.

Ceea ce pot să spun mai departe e că nimic esențial nu s-a schimbat în abordarea lui Putin pînă în zilele noastre. Sigur, am putea pune un accent, așa încât să spunem că Putin are ceva probleme cu revoluția bolșevică în sensul că Lenin (ale cărui statui sunt peste tot în Rusia, în picioare și la loc de mare cinste și acestea nu îl deranjează deloc pe Putin) și, mai ales, Troțki, au distrus, cu revoluția lor bolșevică, „Marea Rusie”. Putin ocolește cât poate de mult aceste referințe în liniile sale de propagandă. Dar, foarte interesant, el nu ocolește referința la Stalin, la „marele Stalin”. La, cum îl indică, „marele manager”.

Cum e  – indicat spre a fi prezentat ca atare – și Putin!

Exact. Putin e un „mare manager”, ca și Stalin. Stalin, care a pregătit Rusia, URSS de fapt, pentru un al doilea mare război. Logica nu contează aproape deloc în propagandă. Stalin e, ca și Lenin, comunist. lider al revoluției bolșevice. Comunist pînă în măduva oaselor. Dar e eficient, mult mai eficient în propaganda rusă la zi, decât Lenin. Victoria din 1945 justifică orice; ceea ce e problematic la Lenin, cu 20 de ani în urmă, devine acceptabil și perfect utilizabil în 1945. Și Putin se folosește de aceasta din plin. În cazul lui Lenin, e problematic faptul că, dirijând revoluția bolșevică, distruge „Marea Rusie”; la Stalin, vorba e celebră, devine acceptabil că „dacă vrei să faci omletă, trebuie să spargi câteva ouă”.

Da, da. Doar că oamenii nu sunt ouă…

Bineînțeles. Dar eu explic din interiorul „logicii propagandei”.

                             „În Franța, avem un foarte puternic lobby pro-rus. Propagandă rusescă, în versiunea ei pentru export”

Dumneavoastră cum credeți, dle Courtois: această nouă, de fapt nu foarte nouă (cum o spuneți și dumneavoastră) propagandă rusă face uz de elemente precum „fake news”, „războiul hibrid” și așa mai departe?

Sunt acolo, în inima ei. Aceasta, și multe altele. Se utilizează aceste tehnici și aceste desfășurări de strategie atât în interior, pentru ruși, cât și – cu narațiuni bine adaptate – în exterior, pentru Occident în special. Am văzut toate acestea în toată splendoarea lor (e un fel de a spune, căci nu e nimic splendid în propagadă ruso-sovietică) sîn cazul Ucrainei.

Noi, în Franța, avem un foarte puternic lobby pro-rus. Și, de aici, din interiorul acestui lobby, ni se picură mereu predicate precum acestea: „dar Ucraina aparține Rusiei de foarte mult timp”, „Sevastopol e demult rusesc”, „Europa provoacă Rusia”, „NATO provoacă Rusia”, „Rusia e victimă”. De unde credeți că vin toate acestea? Dintr-o grijă exagerată pentru adevăr? Tot, tot e propagandă rusescă; în versiunea ei pentru export.

Rusia e inocentă, spun aceștia. Și adaugă: doar că „Occidentul cel rău” o provoacă mereu și ea nu face decât să se apere…

Exact. Aceasta este logica. Să vă mai spun ceva: dl Putin a creat la Paris un fel de Centru Cultural Rus. El a obținut permisiunea de a construi, în centrul Parisului, o mare catedrală ortodoxă. Pe un teren public din capitala noastră, oferit cu generozitate de primarul Parisului, un socialist convins. La început, Putin și oamenii săi au imaginat ceva uriaș, faraonic, incredibil de mare…

Acesta în sine fiind un statement! O monumentalizare a puterii rusești într-unul din marile orașe ale Occidentului, în inima lui.

Da, o mare declarație publică. Doar că lucrurile nu au rămas, din fericire, așa cum a dorit Putin. Iată de ce: problema – mai ales problema pentru dl Putin – este că, în Paris, Andre Malraux, pe când a fost ministrul Culturii, a dat o lege care interzice ca în Paris să fie construite clădiri mai înalte de nu știu câte zeci de metri.

Patul lui Procust pentru Putin…

Fapt este că Putin a fost constrâns de această legislație să își reducă, de data aceasta, aspirațiile faraonice. A construit, desigur, această catadrală, e acum acolo. Dar pentru cine? Francezii nu sunt decât, în foarte mică măsură, ortodocși. A ridicat-o pentru a spune despre sine, despre Rusia: noi suntem ortodocși. Noi, rușii…Un statement, cum îi spuneți dumneavoastră și cum spun britanicii!

Spuneați mai înainte despre lobbyul rusesc din Franța…

Și chiar mai vreau să adaug ceva legat direct de el: acest lobby merge pe un spectru foarte larg, de la extrema stângă până la extrema dreaptă. Nu e doar un apanaj al stângii sau al extremei drepte. Acoperă un spectru foarte larg. Este, dacă vreți, transideologic. E ceva foarte interesant. Și, după părerea mea, ceva foarte îndrijorător.

Și atunci, dacă nu e ideologic, despre ce este el?

Foarte probabil: în mod semnificativ, este o „poveste” delicată despre declinul Occidentului. La dreapta, Rusia este văzută ca „vechea Rusie” – și datele specifice acesteiea perceptută pe partea dreapta a eșichierului politic de la noi nu sunt neapărat încărcate cu semnul minus. Pentru stânga, Rusia e autoarea victoriei de la Stalingrad etc. Și iarăși e de bine. Pentru extremiști, Rusia apără creștinismul și se opune musulmanilor. Toate sunt, de fapt, mecanisme, care par să justifice o realitate dezirabilă și care refuză să vadă tot ceea ce e pus pe masă de către Rusia. Este adevărul convenabil pentru fiecare parte; fiecare își alege acea bucată care e sau care pare să fie „de bine” pentru el. Dar, oare, chiar este în regulă așa ceva? Întrebarea este, din punctul meu de vedere, retorică; răspunsul la ea este mai  mult decît evident…

De fapt, de ce este așa de eficientă această propagandă?

Să nu uit să menționez și un aspect foarte important și cât se poate de practic: la mijloc sunt, în mod cert, și foarte foarte mulți bani. Banii pot construi, pentru unii oameni și pentru unele instituții, tot felul de adevăruri din acestea „convenabile” și pot acoperi adevărul – corespondență, adevărul care se sprijină pe fapte, pe logică, pe bun-simț, pe evidențe de atîtea ori probate. Bani, iarăși, plasați nu doar pe un anume culoar ideologic. Bani care funcționează, adesea, pentru tot spectrul politic. Și ei pot să funcționeze chiar și la Bruxelles, în zone așa-zicând birocratice sau chiar în Parlamentul European.

Propaganda rusă…

Da. Dar și aici am de pus o nuanță. Propaganda rusă, de propaganda sovietică, dar mai ales propaganda kaghebistă. Pentru că această propagandă ține în mod esențial nu atât de URSS – ține și de dimensiunea „sovietică”, desigur, nu neg aceasta –, cât mai ales de laboratoarele kaghebiste. De unde, cum știe toată lumea, provine, de altfel, și dl Putin. Dezinformare, provocare, adevăruri răstălmăcite, brutalitate – toate acestea ca elemente foarte eficiente de dizvolvare a identității și a civilizației occidentale, vestice.

Dar e numai atât?

Sigur că nu. Lucrurile, a propos de eficiența propagandei ruse/sovietice/kaghebiste, trebuie să fie privite și din partea cealaltă. Noi înșine, în Vest, avem așa de multe probleme încât munca acelora care lucrează în numele acestei propagande este mult ușurată. De la felul în care se înțelege istoria comunismului estic până la modalitățile în care citim, uneori cu inconștiență, amenințările islamismului de astăzi, de la ce fel de elite avem acum până la efectele corectitudinii politice – toate acestea ușurează munca, eficiența propagandei care ne vine de la Putin. E, în fond, vorba despre cum ne înțelegem acum identitatea. Este o criză a identității – or, când terenul pe care se exercită un anume tir susținut de propagandă este „în criză”, lucrurile pot să fie mai simple pentru cei care sunt în spatele unui asemenea demers. Așadar, o parte – dar o mare parte, poate că partea cea mai semnificativă – vine dinspre Rusia și dizolvă societatea vestică. Cealaltă parte o asigurăm noi, prin ceea ce facem și prin ceea ce refuzăm să facem. Occidentul este, cu adevărat, într-o criză.

Și pentru a avea măcar o mică șansă de a ieși din criză, ar fi foarte bine ca existența acesteia să fie acceptată.

Da, ca în medicină, ca în situația unui bolnav, care își crește șansele de a se însănătoși dacă, pentru a lupta mai eficient cu o boală, acceptă că ea există.

                             „Corupția, o anumită decădere, o anumită neîncredere în propriile valori ne fac vulnerabili la propagandă”

Permiteți să reiau, cu un accent în plus, o întrebare de mai înainte: de ce e eficientă această propagandă? De ce „încă” e eficientă?

Pe de o parte, nici nu sunt convins că trebuie să exagerăm cu privire la succesul acestei propagande. Ar însemna să ne victimizăm noi înșine, și atunci am utiliza una dintre tehnicile care vin și de acolo, din zona URSS/Rusia/KGB: tentația de ne victimiza. În plus, în situație de confruntare cu valorile occidentale, cred că este obligatoriu de menționat, fie și en pasant, că nu avem de-a face doar cu propaganda rusă: este foarte puternică și propaganda chineză (și crește ca desfășurare de forțe și ca impact) și, de asemenea, e puternică și propaganda musulmană. Ca să revin la întrebare: corupția (poate nu așa de mare ca în alte țări, dar nu inexistentă), o anumită decădere, o anumită neîncredere în propriile valori – toate acestea ne slăbesc. Și, în consecință, ne fac vulnerabili la diverse forme de atac, de propagandă. Suntem, deci, parțial în criză, în mijlocul unei crize de identitate; de asemenea, suntem nesiguri, traversăm deci și o criză de securitate, ca spunem așa. În plus, și aceasta este o mare problemă, traversăm o criză de autoritate.

Putin e văzut, din păcate, într-un fel mai degrabă pozitiv, ca un om cu mare autoritate, ca un lider puternic. Și, în legătură cu această din urmă idee, ceea ce au instrumentalizat de mai multe ori Putin și oamenii din jurul său de la multe ori de când sunt la putere,este parte, de asemenea, din nucleul dur al tehnicilor kaghebiste (fie că vorbim de Cecenia, fie că vorbim de Georgia sau de Ucaina). În câteva cuvinte: provocare și demonstrație de putere.

                             „Orice poate distruge stabilitatea Occidentului este foarte bun pentru propaganda rusă”

Dar de ce rușii au nevoie de această propagandă?

Ei sunt într-o reală și majoră dificultate. Au nevoie de așa ceva, funcționează așa ceva. Pentru că acoperă starea de fapt. Nu știu dacă acest mod de a evita să te confrunți cu o situația dificilă – prin tot felul de „injecții cu propagandă” – este suficient. Dar, ce este de făcut când conducerea politică și economică de acum are datele pe care le are? Economic, lucrurile sunt tot mai complicate în Rusia și, pentru foarte mulți oameni, nivelul de trai merge în jos. Democratic, Rusia este, cum a spus-o de mai multe ori chiar Vladimir Putin, o „democrație dirijată”. E foarte complicat să te confrunți cu asemenea adevăruri…

Putin vrea și trebuie să dea impresia că Rusia e puternică. Așa încât, ceea ce face el e atât pentru ceea ce e în interior, cât și pentru ceea ce este extern. Și efectele le vedem fie și numai dacă studiem ce s-a întîmplat cu Ucraina. Vestul a sancționat Rusia, dar pentru Putin, aceasta nu este o problemă foarte mare. Mai mult decât atît, este o oportunitate de a se victimiza din nou.

E interesant: în Franța, o femeie care a fost deputată în Duma rusească, doamna Narodjnițkaia, a fost șefa unui fel de Centru Cultural Rusesc. A publicat o carte la noi despre ceea ce ea spune că a fost terifiant în legătură cu Rusia, și anume, faptul, pretinde această doamnă, că Rusia a fost întotdeauna victima Occidentului. E exact discursul lui Lenin, din 1918. Acesta este, de asemenea, discursul lui Stalin de la sfîrșitul anilor 1920. Linii de discurs identice. E, cum s-ar spune în sociologie, o recurență. La cartea aceasta despre care vorbeam mai înainte există și o prefață, și o postfață. În prefață, scrie un profesor din Sorbona, responsabil pe probleme rusești. Iar postfața este a unui extremist de stânga. Și prefața, și postfața sunt în aceeași linie cu tonul și sensul cărții. E ca un lobby.

Ceea ce e și mai interesant e că această doamnă, Narodjnițkaia, este foarte activă în mediile catolice, în special în cadrul grupărilor integriste. Cu această temă, atît de generoasă, a decăderii Occidentului. Cu subtemele: homosexualitatea, pornografia, amestecul raselor și așa mai departe. Știe să atace foarte bine, direct, incisiv. E foarte eficientă.

Ca să rezum: orice poate distruge fie și măcar o mică parte a stabilității Occidentului este foarte bun pentru propaganda rusă.

Care sunt, din unghiul dumneavoastră de vedere, cele mai actuale și mai eficient predicate povești ale propagandei rusești?

Corpusul central ține de narațiunile decandeței. Decandența, desigur, a Occidentului. Discursurile din această specie – care pretind că scot la iveală tot felul de crize – sunt dintre cele mai privilegiate. Ele fac partea de main stream a acestei propagande.

                             „Rolul idioților utili este foarte mare”

Ce credeți: este important acum, și acum, rolul „idioților utili” în răspândirea acestui tip de propagandă?

Troțki este cel care a creat acest termen; e ceva care ține, în mod tipic, de sistemul bolșevic. Iar răspunsul direct la întrebarea dumneavoastră este, desigur, afirmativ. Rolul idioților utili este foarte mare.

Iarăși, ceva tipic pentru propaganda rusă: folosesc, adesea, femei. Acum doi ani am fost la un seminar la Parlamentul European, la Stasbourg și, la un moment dat, m-a abordat un domn care a fost foarte amabil cu mine. Mai întâi, am aflat că e asistent europarlamentar la cineva care venea de la Frontul Național al lui Le Pen. Apoi, ajuns acasă, am căutat mai multe despre el: căsătorit cu rusoaică…Ok. Acesta este un exemplu. Altul, un important personaj de dreapta, al dreptei oficiale din zona Chirac etc. , e responsabil cu lobby-ul. E și el căsătorit cu o tânără rusoaică. Situații de acest fel sunt aproape clasice, aș spune. Și, pesemne, foarte eficiente. KGB, iarăși o constantă în istoria lor, lucrează în și cu familii.

Ca să mai pun încă o nuanță în discuția noastră: mai mult decât sovietică, propaganda despre care avem acest dialog este mai degrabă kaghebistă. KGB-style! KGB fiind, să nu uităm, instituția din care provine Putin.

                             „Dacă eşti antifascist, aceasta nu înseamnă, în mod automat, că ești un democrat”

Dar Occidentul se poate opune, de la egal la egal, la această propagandă? Sau e, mai degrabă, o confruntare disproporționată?

De obicei, e o luptă inegală. Fiindcă, într-o parte, ai un singur lider: Putin. Iar de cealaltă parte, ai francezi, germani, spanioli etc. etc. Când s-a discutat, în forurile europene cele mai înalte, despre condamnarea comunismului, în urmă cu câțiva ani, te-ai fi așteptat să ai unanimitate. În realitate, nu a fost deloc așa. Un lider spaniol – socialist spaniol – a spus că, desigur, au fost „ceva probleme” cu sovieticii, dar noi nu îi putem condamna, pentru că au fost… antifasciști.

Dar aceasta este una dintre marile și deloc inocentele greșeli care se fac: anume că, fiind antifasciști, sovieticii sunt inocenți. În fond, Stalin a omorât mult mai mulți oameni decât Hitler. Și nu vreau să spun nicio clipă că Hitler nu a fost un demon absolut…

Aici e cheia: ce înseamnă „antifascism”? Pentru că la această întrebare e obligatoriu să mai adăugăm încă una: dacă eşti antifascist, aceasta nu înseamnă, în mod automat, că ești un democrat. Deloc, deloc, deloc! Poți fi, la fel de bine, și antifascist și un monstru totalitar.

Da, ați sesizat bine: la stânga este ceva de genul unui reflex pavlovian. Dacă spui că „acest om este fascist”, e terminat. Iar afirmația contrară: spui „antifascist”, gata, e curat ca lacrima.

Ce părere aveți: acum, Vestul este mai fragil în această confruntare cu Rusia decât era Occidentul atunci când exista URSS și când Vestul de confrunta cu acest „imperiu al răului”, cum l-a numit Roland Reagan?

Atunci lucrurile erau mult mai clare. Acum, în Vest, dacă luăm toate țările, probabil că avem zeci, poate 100 de grupuri și partide comuniste. Peisajul de confruntare de astăzi este mult tulburat, are parte de multe bruiaje. Mulți oameni erau, înainte de 1989, conștienți de pericolul major pe care îl reprezenta comunismul, pe care îl reprezentau cei din URSS. Astăzi lucrurile nu mai stau așa.

                             „Lumea nu e acum mai echilibrată decât era înainte de 1989”

Sunteți optimist în privința viitorului Occidentului sau…? Poate că Rusia e mai degrabă purtătoare de viitor?

Nu sunt foarte optimist cu privire la viitorul comunității europene, a Uniunii Europene. După căderea comunismului, situația internațională este complet schimbată. Înainte de 1989, erau două forțe: SUA și URSS. Acum sunt mult mai multe; jocul este mult mai complicat. Ai acum SUA, cu Trump la conducere și cu „America first”. Ai Rusia, cu Putin la conducere, foarte agresiv, un fel de lider pe viață. China, cu un lider foarte puternic, agresiv, autoritar. Priviți, de asemenea, la ce au făcut rușii în Siria. Lumea este acum mult mai complicată. Și foarte tensionată.

Nu, nu sunt foarte optimist. Lumea nu e acum mai echilibrată decât era înainte de 1989.

Interviu publicat simultan şi în Newsweek şi pe MarginaliaEtc.