CÂND SÂNGELE TĂU

Puși Dinulescu – Daniel Vorona – Florin Costinescu – Gabriela Tănase   - Nicolae Grigore Mărășanu – Moș Nelutzu G – Silvia Cinca – Mioara Vergu – Pavel Șușară – Nicolae Velimirovici – Nicolae Dabija

PUȘI  DINULESCU

Cum aş putea să plec?

Cum aş putea să plec
Acum,
Când sângele tău mă cheamă sălbatec...
Şi când absolut toate mişcările mele sunt spre tine,
Ameţindu-mă gandul la tine…

Tu chiar nu vezi că sunt făcută pentru tine,
Să te iubesc şi să te apăr, să te urmez şi chiar să mă revolt
Şi să plec, dar niciodata prea departe,
Ca să revin, plângând, in braţele tale,
Şi să mă ascund in locul dintre gât si umăr,

Locul meu,
Şi numai al meu…

Dar tu chiar nu întelegi că am trecut de mult dincolo
de dragoste, dincolo de tot ce ştiam,
dincolo de mine, dincolo de tine?

Ai implorat cerul să-ti dea ţie fata cu ochii galbeni,
Neobişnuită cu lumea şi răzvrătită.
Şi iată, acum e a ta.

Puşi Dinulescu şi colaboratorii

DANIEL  VORONA

:nu pot trăi într-o altă lege cine intră în religia mea devine om înşală şi minte
devine propriul judecător şi evanghelie flacără
şi preot iar dacă este invocat numele unei străzi pe geamurile
pe roţile automobilelor apar imaginile noastre mâinile şi capul
nu ni se mai văd avem nevoie de haine noi de ...
multe ierburi şi gravuri și ceasuri de mâncare limpede de cafea avem nevoie

ps

dezbracă-te și tu spală rufele dușmanului în care ne învârtim duri și blânzi și
fără rost ca muștele fără cap sau mai bine fluieră-mă elogios pentru africa ta

FLORIN COSTINESCU

Papagalii demnitari

În România papagalii
sunt păsările-simbol pe firmament,
numai că locul lor în colivie...
și l-au schimbat cu unu-n... parlament...

Cum s-au ajuns, a și-nceput tapajul ,
se plâng că au salariile prea mici
și nu concordă cu penajul ...

Ca senatori aleși, ca deputați,
ei nu concep să fie comparati ,
cu-alegătorii lor, cam...
retardați,
și sărăntoci, și vai de capul lor,
ce n-au penaj, ca ei, multicolor,
ce poți să-i cumperi cu găleți,
(că pe de-asupra-s nătafleți!)
și cel mai des, cu mai nimic
c-o bere, o țuică,damă, sau un mic!

Eisunt mai „aarltfel” sunt,cum zice Boia,
cândva și ei au dus-o greu,
și-au înghit salam cu soia,
dar astăzi nu mai sunt aceia,
ei au evaluat mereu,
au pieptul prin de doctorate
și titluri –toate cumpărate,
nu mai citesc demult Scânteia,
au alte gusturi și plăceri,
au rupt-o cu” realizărili”de ieri,
fac legi - și tot ei și le votează,
dorm în prezidii și viseză ,
ei iau măsuri, fac legi, culeg caimacul ,
iar noi coliva și colacul,,,

cu spăgi de milioane, în dotare
îi tot cărăm, cămile, în spinare,
și ei tot cer, cu cât mai mult adună,
iar noi lătrăm, ne văicărim la lună,
în loc să-i luăm de o pulpană
să-i dăm la second-hand
sau de pomană...

Măi fraților, nu-i jucărie,
cu papagalii ăștia puși doar pe hoție,
poți să le-arăți uși după uși,
că-n veci nu s-or lasa ei singuri duși...
eu zic că-i timpul
să le spunem gata:
Hai înapoi, în colivie,
că prea o țineți într-o veselie...

GABRIELA  TĂNASE

Mă tem că fericirea nu încape în poemele mele
lipsesc prea des din propriile întâmplări
levitez în căutarea unei părţi din mine
ce a rămas suspendată într-o catedrală de fluturi
imagini îmbătrânesc în memorie...
şi până să le ating
mâna mea e un nor de cenuşă.

Vor rămâne aceste cuvinte
hoinărind prin anotimpul galben
vor căuta o întoarcere şi nu o vor găsi.

*

Se veştejesc coroanele de sfinţi
sub paşii mult prea repezi
hăituiţi ca două holograme însingurate
păşim absenţi pe frunzele brumate.

...

Strivim sub tălpi culorile de jad
ca nişte ochi hipnotici frunzele tot cad
pe doua umbre, turnuri de mătase
ce se ating din când în când sfioase
.
Culori incendiate dispar sub paşii reci
şi ştiu acum că ai dori să pleci
s-a stins în frigul toamnei ca-n sicriu stelar
toată căldura clipelor de jar.

E frig şi-aş vrea să intru-n umbra ta încet
dar se deschide ochiul meu secret
şi când să-ţi spun că ai miros de frunze
mi-apasă toamna degetul pe buze.

NICOLAE  GRIGORE  MĂRĂȘANU

Şi atunci mi s-a arătat îngerul

Doream să-i găsesc poeziei folos,...
salvare din precaritate,
din dezmăţ,
sexomanie,
masturbare a sinelui siluit.

Cu o viaţă pe cârcă,
am zis să ard sexomodelele,
ismele,
ielele,
parcele mincinoase
care au trişat prin destine.

Ceva, am zis, trebuie să fac
să se întâmple pentru purificare.

Şi atunci mi s-a arătat îngerul
cu un semn în aripa stângă,
din care am înţeles
că trebuie să redau sens rugăciunii.

MOȘ  NELUTZU G

Surparea cauzei
Lui Goethe

Bătrâne neamţ nebun,
În curgătoare undă...
Piatra ai aruncat,
Iar înţelepţii
La grele cazne
Să-o scoată s-a supus,
Nimic din ceea ce
Viul îl ştia cauza să afle
Să-I poată ajuta.

Cum, diversitatea vie,
În parte, fiecare,
Unicul său să aibă
Primordial originar?!

Uscata-nvăţătură a cifrelor exacte,
Organica chimie, pipăibila fizică
Singura logică-a morţii să fie
Iar via viaţă, văzutul viu
Doar volatila artă s-o intuiască
Închipuindu-şi doar
Şi în aceeaşi clipă s-o uite,
Să o trăiască vie dansând-o
Şi iar şi iar cu litera, culoarea
s-o cânte şi-ndată să o uite.

Bătrâne neamţ nebun
Cum limpezimea cauzei
Ce lumea liniştise, mulţumită
Că-şi ştie rostul
Ai aruncat-o-n valul curgător,
Iar înţelepţii, slujitorii ei,
Se aruncară-n hău s-o scoată
La amăgitoare şi tulbure
Lumină.
9 sept. 2018

PUȘI  DINULESCU

COCA ȘI GORE

Coca-l reîntâlni pe Gore, diminutivul lui Grigore, desigur.
Acum erau oameni în toată puterea cuvântului, ea vreo 56, el vreo 68, oameni în putere încă, dar, desigur, depinde ce-nțelegeți prin putere.
Gore a fost singurul ei iubit, cel puțin așa pretinde Coca. Nu s-au căsătorit nici unul, niciodată.
Coca are încă suflet de copil. Doarme într-o odaie plină ochi cu păpuși, mănâncă în farfurioare de plastic, cu desene, din care mănâncă deobicei copiii.
Și e foarte curată și gospodină.
Gore, în schimb, e un boem, un poet, deși nu a scris niciodată poezii, dar îi place viața. Din când în când, se îmbată.
Îi propuse lui Coca s-o ia. Măcar acum.
— Nu, că ești bețiv, hotărî ea.
— Dar ai pe altul?
— Nu. Am doar pisica asta.
Și-i arătă pisica, tolănită pe mijlocul canapelei, dormind adânc, pe spate, cu picioarele ridicate-n sus.
— Frumos motan, zise Gore.
—Vezi, să nu-l deranjezi...
— Păcat că nu vrei să ne refacem viața, reveni Gore.
— Dacă n-ai fi fost bețifv...
— Dar nu mai beau...
— Uite, că și acu’ miroși puțin...
— Am luat un întăritor, recunoscu el. Fiindcă nu știam cum ai să primești propunerea mea!
— Știi, ce? Eu am necazurile mele și m-am obișnuit așa...
— Cu necazurile?
— Cu necazurile, cu pisica... Îți plac animalele?
— Nu.
— Păcat.
Afară era ceață. Un mijloc de iarnă fără zăpadă, dar cu ceață.
— Ei, ce să-i faci? zise Gore și se ridică greoi.
— Mai treci pe la mine, totuși...?
— Da, recunoscu Gore. Îi sărută mâna și plecă.
Coca-l privea cum se lasă înghițit de ceață. Atunci auzi un miorlăit. Cotoiul tocmai se trezise. Coca se duse agale spre canapea și-l luă în brațe, sărutându-l.
Fiind iarnă, se-nsera devreme.
Gore ajunsese la micul local din cartierul lui. Se așeză la masă și fără să comande ceva, ospătarul îi aduse o halbă de bere și o sută de vodcă. Deșertă vodca în bere.
Afară se-nnoptase de-a binelea, dar ceața începuse să se ridice. A doua zi avea să fie o vreme chiar foarte frumoasă, plantată în mijlocul unei ierni mohorâte şi cam negre, ca o măslină într-o farfurie cu icre.

SILVIA  CINCA

Zile și nopti. Clipe răvășite. Chemări amestecate. O sclipire de vis și realitate. Apoi... o revenire certă, ruptă din întunericul nopții. O rază de lumină trecută discret prin filtrul dens al frunzelor copacilor în viață, încă puternici, încă tineri sfidând timpul din calendar.
“Ce-mi pasă mie de timp”, se aude de undeva din gradina care fixase începutul de toamnă. “Mie-mi pasă de vreme. O picătură de ploaie și în petalele mele ca portocala coaptă stă frumosul și forța. O ...rază de soare, îmi fixează surâsul.”
Ascult cântecul zorilor și mă mai las îmbătată de parfumul chipului său. Mai aud glasul lui. E mic, dar mândru și puternic. Frumos în desăvârțire.
Il privesc îndelung. In jurul trandafirului singuratec, pământul ușor umezit îl așează parcă într-un tablou. Luminează, își spune el prin fiece petală, luminează o poveste frumoasă de viață.
Iți mulțumesc, am răspuns gândului. Voi dărui azi cântecul frumuseții tale.

*

IZVORUL - Cântă izvorul o doină de demult. Mângâietoare și dulce aducere aminte, de fata cu ochi de lumină și cu părul bălai, care venea în zilele toride de vara. Si lacrmile lui, umpleau ochiul de raze ce duceau mai departe spre lacul viselor. Venea fata aceea și-și desfăcea lumina părului, iar el îl acoperea cu magicul lacrimilor lui. Si din apa aceea limpede care-i atingea chipul și trupul, ea sorbea puterea vieții și gândul o ducea pe tărâmul iubirii.
Izvorul își cânta ...dragostea cu fiece sosire a ei, în diminețile însoțite de soare. Ii oferea fetii mângâierea, revărsând fire de apă în limpezimea scânteelor de iubire, și chipul fetii primea binecuvântarea unor simțiri care-i duceau gândul în nemărginitul frumos al lumii.
Soarele mai cunoscător al oamenilor decât izvorul prea pur și nemișcător, îi vorbise într-o zi de ei, de nestatornicia lor, de schimbările lor, de nevoia alergărilor și de trădările lor.
De atunci, din ziua aceea a mărturisirilor de soare, tot a încercat izvorul să înțeleagă misterul omului, dar singurul om aproape de el era fata. Si fata, dintr-o zi, aceea zi pe care n-o putea uita, nu a mai venit. Dar el, cântând o doină de demult pe care fata i-o dăruia cu fiece sosire, o tot aștepta.
Izvorul acela are timp. Timpul lui se măsoară în veșnicie.

MIOARA  VERGU

Mă gândesc că:

Poporul român şi-a pierdut discernământul. Toate legile şi fărădelegile nu mai pot fi analizate prin propria judecată. Părinţi, bunici, profesori, înţelepţi, ocrotitori…bunul simţ, buna morală…Vorbe. Copiii înşişi îşi caută dreptatea la organisme pentru ocrotirea copilului.

Justiţia este, după o expresie ce a făcut carieră, „mother and father of…”, în tradiţie românească: eu te-am făcut, eu te omor!

...

Iubire pătimaşă/ ură acerbă, respect/dispreţ ,încredere/neîncredere – antinomii ce guvernează atitudinea faţă de justiţie, dar nu ne împiedică să facem din a treia putere în stat puterea supremă. Atunci când argumentele sunt insuficiente, goale de conţinut, când dialogul este obturat de şuvoaiele mâloase ale orgoliului de a fi „cel mai”, se face apel la justiţie. Şi până la urmă foarte bine! Numai că nici asta nu-i de ajuns! Până când se pronunţă justiţia, justiţiari şi justiţiabili de ocazie dau sentinţe, tulbură mintea oricum obosită, în numele justiţiei proprii.

Tot mai mulţi simţim nevoia de a pedepsi sau răsplăti, de a face dreptate. Tot mai mulţi ne simţim zeiţă legată la ochi ţinând o balanţă în mână. Nu contează că în cazul unora şi ochii minţii sunt acoperiţi de o bandană colorată în fantasmele politicii. Căci ce altceva decât o nălucă este politica în România?! Este ea ştiinţa şi practica de guvernare a unui stat?! Aiurea. Care ştiinţă? Care practică? A bate apa-n piuă şi a vinde piei de cloşcă e politică?! A reinventa roata e politică? A bate pasul pe loc e politică? A căuta vinovaţi şi niciodată soluţii e politică?!

Şi, pentru că de decenii în România politica iese din tiparele definiţiilor, justiţia a rămas „mother and father of…”. O justiţie ce nu se bucură, însă, de prezumţia de nevinovăţie, ce nu este recunoscută decât atunci când soluţiile sunt cele gândite de petent. Ce lege, ce reguli?! Şi există şi multe căi de atac, în ţară şi în străinătate, poate şi… pe altă planetă. În mod normal, adresându-ne justiţiei, aşteptăm „sentinţa” şi ne conformăm, văzându-ne, apoi, de treabă. Dar nu, vindicativi, ne adresăm…justiţiei, pe care o înjurăm, că poate - poate ne dă dreptate, chiar dacă nu avem. La nivel individual şi colectiv ne manifestăm cu frustrare, neîncredere, agresivitate. În acest timp, trenurile spre bunăstare – psihică, intelectuală, materială – trec fără să oprească în gara noastră. Cantonierul este în birjă.

Bulevardul acţiunii noastre pare să aibă sens unic: la tribunal, birjar!

PAVEL ȘUȘARĂ

Am aflat ca sambata seara, adica maine, începând cu orele 18,00, in Piata Victoriei va cânta pianistul Davide Martello, un obisnuit al pietelor cu risc major, Taxym, ceva de prin Afganistan, maidanul kievlian etc.etc. Acum, ca patriot roman, vreau sa ma fac si eu util si îi avertizez pe Carmen Dan, pe Dragnea si pe armata lor de tucalari sa fie bine pregătiți, din toate punctele de vedere, si, pe langa buteliile cu lacrimogene , cu asfixiante, pe langa tunurile cu apă si pe ...langa jadarmerite singure si fara aparare, sa bage si un buldozer, si o macara de mare tonaj, fiindcă e naspa rau, cu pianul asta nu-i de glumit, ca nu e sensibil la atacurile chimice, e nevoie musai de ceva tehnică serioasa , de santier, de Bumbesti-Livezeni, de Dunarea- Marea Neagra s.a.m.d. Dar las,-ca stie el psd-ul ce face, ca are memorie buna, nu e de ieri, de alaltăieri pe lumea asta!

Sfântul Nicolae Velimirovici

 

Despre cele trei cruci

Când ne-am închinat la Sfântul Mormânt, am văzut pe înspăimântătorul deal al Golgotei locul în care fusese înfiptă Crucea Mântuitorului Hristos. De-a stânga şi de-a dreapta am observat locurile în care fuseseră crucile celor doi tâlhari. Numai trei cruci! Coborând în spatele Golgotei, pe un loc nisipos, ne-a fost indicat locul în care Sfânta Elena a descoperit crucile. Ea a descoperit trei cruci: Crucea Mântuitorului Hristos, crucea tâlharului pocăit şi crucea tâlharului care a refuzat să se pocăiască.

Iubiţilor, şi astăzi, noi oamenii purtăm trei cruci. Există o cruce a omului drept, a doua este crucea omului păcătos pocăit de păcatele sale, iar cea de-a treia este crucea omului păcătos lipsit de pocăinţă. Care dintre aceste trei cruci este mai uşoară?

Cruce înseamnă martiriu şi durere. Unul este martiriul omului drept, altul este martiriul păcătosului pocăit de păcatele sale şi altul este martiriul păcătosului nepocăit. Care martiriu este mai uşor?

Cea mai uşoară cruce este cea purtată cu credinţă şi nădejde. Cel mai uşor martiriu este cel pe care-l răbdăm cu aripile credinţei şi ale nădejdii.

Cei din primele două categorii înţeleg sensul suferinţei, în timp ce oamenii celei de-a treia categorii nu-l pot înţelege. Omul drept ştie că suferinţa este îngăduită de Dumnezeu spre răbdarea greutăţilor pentru binele altora şi că pentru a ajunge la desăvârşire trebuie să trăiască o viaţă dură ca fierul, care, pentru a deveni oţel, este trecut prin foc. Păcătosul care s-a pocăit ştie că suferă şi pătimeşte din pricina păcatelor lui; rabdă greutăţile şi suferă pentru purificarea lui, asemenea unei ţesături care, pentru a deveni mai albă, este supusă la mare presiune şi la frecare. Păcătosul pocăit suferă greutăţile în lumea aceasta, pentru a nu suferi în viaţa viitoare.  Păcătosul nepocăit, însă, nu înţelege rostul suferinţei, îi vede vinovaţi pe toţi ceilalţi oameni, numai pe sine se vede lipsit de vinovăţie. Se păgubeşte, pentru că-i lipseşte credinţa şi nădejdea. Drept urmare, martiriul lui este cel mai chinuitor. Din această cauză, crucea lui este cea mai grea!

Cunoaşteţi argumentul Mântuitorului Iisus Hristos: Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară. Intr-adevăr, credinţa în Dumnezeu este mai uşoară decât necredinţa. Mai uşor este postul decât lăcomia şi luciditatea decât beţia. Mai uşoară este viaţa cu ru-găciune decât fără rugăciune. Mai uşor este să faci milostenie decât să-ţi însuşeşti ceva care nu este al tău. Mai fericit este să sprijini viaţa altor oameni decât să o „denigrezi". Mai fericită este dragostea reciprocă decât egoismul şi ura.

Pentru unii, calea dreptăţii poate părea anevoioasă, însă fiecare trebuie să ştie că drumul nedreptăţii este mult mai greu. Uitaţi cât de grea este calea nedreptăţii: cel care săvârşeşte nedreptate mănâncă, dar niciodată nu se satură; jefuieşte şi răpeşte, dar niciodată nu are îndeajuns. Se răzbună, dar nu e mulţumit. Urăşte pe Dumnezeu şi pe oameni, dar nu e fericit. Şi după ce dobândeşte pe pământ ceea ce-şi doreşte, cade şi se prăbuşeşte, iar copiii lui devin cerşetori sau ajung în închisori.

Uşoară nu este nici calea omului drept, însă este mult mai uşoară decât calea nedreptului. Luaţi de e-xemplu pe dreptul Iov. Cu toate că era drept, a avut de suferit foarte mult. însă credinţa şi nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu nu l-au părăsit niciodată şi nu l-au ruşinat. Bunul Dumnezeu i-a redat sănătatea pe care o pierduse. In locul copiilor pe care i-a pierdut, Dumnezeu i-a dăruit alţi copii. Averea sa distrusă a fost întoarsă de Dumnezeu cu îmbelşugare. Dreptul Iov a slăvit pe Dumnezeu în aceeaşi măsură şi arunci când Domnul i-a dat, şi atunci când i-a luat.

Există apoi exemplul împăratului David, care reprezintă modelul omului pocăit. David a păcătuit greu înaintea lui Dumnezeu, dar s-a pocăit. în continuare i-au venit multe pagube, una după alta, din cauza păcatelor pe care le săvârşise. Copiii au început să-i moară. Unul dintre fiii săi s-a certat cu fratele său şi l-a ucis, apoi a ridicat arma împotriva tatălui său. Foametea a cuprins pe poporul său. A urmat epidemie, care a provocat moartea multora; război şi trădare din partea prietenilor săi. Toate acestea au venit asupra împăratului care se pocăise. Pe toate le-a răbdat însă cu credinţa şi cu nădejdea în Dumnezeu. Le-a răbdat pe toate până la capăt, slăvindu-L pe Dumnezeu cu psalmii săi. De aceea sfârşitul vieţii sale a fost liniştit şi binecuvântat. Dumnezeu l-a iertat de toate şi l-a umplut de slavă mai mult decât pe toţi oamenii şi împăraţii. L-a slăvit alegându-l ca din neamul lui să se nască Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos.

In Sfânta Scriptură întâlnim exemple de oameni drepţi care-au avut de suferit, exemple de oameni care s-au întors prin pocăinţă şi au avut de înfruntat mari încercări, dar şi exemple de suferinţe ale oamenilor păcătoşi care n-au făcut pocăinţă. Peste tot în aceste exemple este vădit faptul că martiriul omului drept este încununat cu mare cinste. Peste tot în aceste exemple se poate observa că martiriul omului pocăit se sfârşeşte cu iertarea păcatelor şi cu mântuirea lui, în timp ce martiriul păcătosului nepocăit rămâne fără sens, lipsit de răsplată şi zadarnic.

Uitaţi, fraţilor, trei căi! Una dintre ele trebuie să urmăm! Există trei cruci. Pe una dintre ele trebuie să o luăm: fie Crucea lui Hristos, fie crucea tâlharului pocăit, fie pe cea a tâlharului nepocăit! In viaţă există numai trei cruci!

Astăzi, în rândul popoarelor ortodoxe există o dispoziţie de pocăinţă. Atenţie însă, cei ce simt aşa nu trebuie să se considere pe ei înşişi în mod exagerat drepţi. Nu trebuie să se mândrească cu dreptatea lor. Să-şi ia fiecare crucea omului pocăit şi cu aceasta să înainteze întru bucurie. Purtând această cruce, să înceapă drumul şi cu bucurie să păşească pe calea care duce în împărăţia lui Dumnezeu. Să se întrarmeze cu nădejde şi să împlinească poruncile Domnului cu credinţă şi nădejde. Cu adevărat, păzind poruncile lui Dumnezeu, dovedim dragostea noastră faţă de El. După cum ne spune Apostolul iubit al lui Hristos, Sfântul Ioan Evanghelistul, nu sunt greu de împlinit poruncile lui Dumnezeu.

Dragostea reciprocă dintre toţi oamenii va face să scadă suferinţa fiecăruia în parte. Dacă iei într-o mână crucea ta şi-n cealaltă mână crucea fratelui tău, atunci pentru amândoi crucile vor fi mai uşoare. Amândoi să aveţi ca prototip cinstita Cruce pe care a purtat-o Mântuitorul Hristos. Astfel, crucea voastră va deveni şi mai uşoară pentru că, din Crucea Mântuitorului Hristos va izvorî putere şi binecuvântare. Veţi fi binecuvântaţi şi-n viaţa de aici, şi-n cea viitoare. Şi astfel, cu uşurinţă veţi parcurge această scurtă cale a vieţii pământeşti şi veţi păşi în împărăţia vieţii veşnice, în împărăţia nemuririi, în care împărăteşte Tatăl vostru Cel ceresc.

Dumnezeului nostru slavă şi mulţumire, iar vouă pace, binecuvântare, iubire, sănătate şi mântuire.

Amin.

Nicolae DABIJA

APOCALIPSA

La 15 iulie am fost omagiat la Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova. Le mulţumesc  prietenilor care au fost prezenţi şi tuturor celora care m-au felicitat cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani. La sărbătorire, printre flori, mi-au fost strecurate – aşa cum se obişnuieşte la asemenea ocazii – şi diverse diplome, telegrame, mesaje, inclusiv din partea Academiei Române, a Academiei Europene de Cultură, Ştiinţe şi Arte, a prim-ministrului, a Ministerului Educației, Culturii și Cercetării, a instituțiilor de învăţământ superior din republică (afară de Universitatea de Stat, condusă, bănuiesc, şi azi de rectorul Alexei Medvedev şi de decanul Ivan Mocreac, care m-au exclus cândva din facultate). N-am zăbovit atunci să fac selecţia, cum ar fi făcut-o, presupun, adevăraţii patrioţi ai acestui pământ, de la cine să iau flori şi de la cine nu, pe cine să-l las să-mi strângă mâna şi pe cine nu, care diplomă sau decoraţie s-o restitui, înainte de a-mi fi înmânată, şi pe care nu etc. E vina mea că nu mi-a trecut prin cap că ar trebui să refuz Medalia Democraţiei, instituită de Parlamentul Republicii Moldova, al cărui membru am fost în perioada de constituire a lui, în 1990-1993.

Ca şi Alexandru Moşanu, căruia i s-a acordat Medalia Democraţiei în 2017, ştiam că Parlamentul e un organ reprezentativ, în el se conţine tot spectrul politic al unei societăţi, că acesta nu e al Partidului Democrat sau al lui Plahotniuc, ci al Republicii Moldova. De aceea m-au mirat mult comentariile Mariei Ciobanu, care mai întâi a votat în Comisie ca să mi se acorde această distincţie, apoi m-a înjurat ca la uşa cortului pe Facebook, pentru că, vorba aia, aşa se face politica. (Nu mă supăr, ea procedând, de altfel, ca orice politician care speră să apuce cu unghiile şi în viitorul scrutin un mandat. Păcat, or, pe când era preşedinte al Filialei Nisporeni a Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova, făcuserăm împreună multe lucruri bune.)

Am crezut că acest însemn jubiliar e şi o recunoaştere a unor iniţiative menite să democratizeze societatea basarabeană, în 1989-1992, în calitate președinte al Comisiei privind schimbarea denumirilor străzilor în oraşul Chişinău, și în Parlament ca preşedinte al Comisiei privind elaborarea Stemei de Stat şi ca membru al altor comisii importante, am insistat, între altele, la deschiderea Sesiunii Parlamentului din 1990, ca Sovietul Suprem al republicii să se numească Sfatul Ţării, tot atunci am propus să fie adoptată Legea lustrației, să fie lichidat Comitetul Securităţii de Stat ca structură a Moscovei şi să fie instituit un Minister al Securităţii Naţionale, am cerut ca Legea cetăţeniei să nu accepte decât cetăţenia celora care au locuit în republică până la 28 iunie 1940 și urmașilor lor etc. 

M-am obişnuit să fiu atacat permanent de presa rusească. Leonid Reabkov scrie următoarele în „Комсомольская правда” din 30 august 2018: „Николай Дабижа получил награду парламента Молдовы, страны, за ликвидацию которой он так активно борется. Такому националисту, сеющему смуту и раздор, призывающему ликвидировать Республику Молдова, руководство молдавского парламента вручает высокую награду?! Разве в нашей стране нет по-настоящему заслуженных людей, врачей, спасающих жизни; учителей, сеющих доброе, разумное, вечное; ученых, придумывающих новое, да просто работяг, отдающих все силы и здоровье, чтобы наша страна росла и развивалась?
Почему из года в год награждают лишь ЭТИХ?! И государственные премии им вручают, и ордена, и чествуют их, как национальных героев… За что?! За то, что они ратуют за ликвидацию страны? Активно борются за то, что делают все, чтобы наша независимость исчезла?!” Etc., etc., etc. Deci, ţara e a lor, Parlamentul e al lor, independenţa e a lor. Ce căutăm noi în ţara lor? ne tot întreabă „reabkovii” de mai bine de trei decenii.

Mihai Conţiu (care a scris contra mea, în perioada 2007-2018, circa o mie de articole (!) fără să fi vorbit cu mine măcar o singură dată) cere în „Moldova suverană”, printr-o scrisoare adresată lui Dodon, ca să întorc „Ordinul Republicii”. 

Iată însă că în această horă a denigratorilor se prinde şi Vasile Şoimaru. Eu nu citesc Facebook. N-am timp. Dar nici nu mă interesează. Facebook e o modalitate extraordinară de a comunica, dar şi un loc unde fiecare individ îşi refulează complexele, îşi revarsă dejecţiile, voma, veninul, ura. M-am convins de acest lucru citind cele scrise de comentatorii lui Vasile Şoimaru, care a devenit de la un timp scriitor pe Facebook.
Ion Vicol, bunul meu prieten din anii de studenţie, fiind excluşi ambii din facultate „pentru naţionalism românesc”, îmi telefonează ca să mă anunţe:
– Ai scris despre Şoimaru mai multe articole laudative şi tot aşteptam să scrie şi el despre tine măcar un rând. Iată că a scris. 

– Unde?

– Pe Facebook.

Am rămas surprins de imaginaţia debordantă sau de lipsa imaginaţiei la necunoscutul Şoimaru, pe care mi se părea că-l cunosc destul de bine.
La înmânarea Medaliei Democraţiei, ştiind că acolo vor fi prezente televiziuni cu diferite interese, am pregătit şi un discurs, care conţinea, între altele, şi următoarele fraze:
„…Cu toate acestea, cred că Republica Moldova se află pe drumul cel bun. Moise din Biblie a plimbat poporul evreu prin pustie în drumul lui spre libertate 40 de ani. Noi avem abia 27 de ani. Doar că în toată această perioadă noi n-am avut un Moise.
Noi am avut nişte moisei, mai mititei sau mititei de tot. Care ne-au dus ba înainte, ba înapoi, ba într-o parte, ba în alta, creându-ni-se impresia că în toţi cei 27 de ani am bătut pasul pe loc”. 

Vasile Şoimaru, ca şi ziariştii de la „Комсомольская правда” în frunte cu Leonid Reabkov cu armata lui de comentatori, crede că pentru această metaforă eu ar trebui să fiu linşat. Dar chiar luată izolat, cum au rupt-o Publika TV şi V. Şoimaru din context, care ar fi crima? Atunci de ce ţi-ai mai pus semnătura ta de aur pe Declaraţia de independenţă, dacă ești de părerea (asta e ideea) că Republica Moldova ar trebui să se întoarcă înapoi la ziua de 26 august 1991? Şoimaru mai afirmă: „Bine că tu, Nicolae Dabija, n-ai riscat să vii acasă pe 27 august 1991 să-i votezi independenţa!!!...”. Recunosc, în acea zi mă aflam cu familia la Casa de Creaţie a scriitorilor de la Ialta şi n-am avut curajul lui Vasile Şoimaru, Piotr Şornikov, Valentin Krâlov, Fiodor Angheli, Svetlana Mâsliţkaia, Liudmila Pokatilova şi al altor şovini să vin la Chişinău, ca să-mi pun şi eu semnătura pe Declaraţia de independenţă, pentru că nu m-a anunţat nimeni. Doar în dimineaţa acelei zile, atunci când mi-a vorbit la telefon Raisa Ciobanu despre ce urma să aibă loc la Chişinău, mi-am lăsat familia la Ialta şi am pornit spre Chişinău, unde am ajuns când se bea şampania. Mi-am pus semnătura, dar semnatarii cei plini de curaj au insistat să se recunoască doar iscăliturile eroice ale celora care s-au aflat în sala de şedinţe. (Apropo, unii din susţinătorii Declaraţiei de independenţă ai SUA şi-au pus semnătura după 2-3 ani de la adoptarea acesteia.)

Ca să nu existe concurenţe la medalii, pensii mari, locuri pe gratis la cimitir şi certificate de „părinţi ai statului”. Astfel, nu au fost recunoscute nici semnătura lui Vladimir Beşleagă, care venise din SUA, nici a lui Tudor Negru (care în anii ’60 a fost exclus din funcţia de judecător pentru că scrisese o sentinţă în limba „moldovenească”, de altfel prima în RSSM) ş.a.

Ei şi subsemnatul, trebuie să recunoaştem, n-au avut curajul Domniilor Voastre. Din păcate, concetăţeanul nostru are memorie scurtă. Dar Şoimaru sper să mai ţină minte ce a însemnat în acea perioadă săptămânalul „Literatura şi arta”, care a fost (în iunie 1988) unica publicaţie dintr-o ţară socialistă sau republică din URSS care a declarat vot de blam comitetului central al partidului comunist din RSSM, care a trecut „samavolnic” (termen folosit de procurorul general al republicii, Nikolai Demidenko, care mi-a deschis dosar penal) la alfabetul latin cu aproape trei luni mai devreme de legiferarea alfabetului latin pe 31 august 1989. La 15 iunie 1989, Mircea Snegur scria, între altele, în Cartea sa de memorii: „La 15 iunie 1989, de ziua trecerii în nefiinţă a marelui nostru poet Mihai Eminescu, a apărut primul număr în grafie latină al săptămânalului „Literatura şi arta”, moment de semnificaţie epocală. Era ceva cu totul ieşit din comun, dl N. Dabija asumându-şi un mare risc. Conducerea republicii nu a cutezat însă să întreprindă măsuri represive…” (Mircea Snegur, „Labirintul Destinului”, vol. I, p. 426).

La 23 septembrie 1987 a apărut istorica Hotărâre a Biroului Comitetului Central al Partidului Comunist din RSSM „Despre greşelile grave ale săptămânalului „Literatura şi arta”, care mă învinuia de antisovietism, proromânism etc., iar Plenara CC al PC al PSSM de la sfârşitul lunii august 1987 îmi fusese consacrată (am fost atacat de T. Angheli, directorul Agenţiei de Ştiri ATEM şi semnatar al Declaraţiei de independenţă alături de V. Şoimaru, de A. Jucenko, preşedintele Academiei, de Ş. Lozan, preşedintele Radioteleviziunii, ş.a.).

În perioada 1987-1989, Biroul CC al PC al RSSM mi-a aplicat zece mustrări pe linie de partid. Ele au pregătit terenul pentru democratizarea societăţii, pentru independenţă şi, credeam, pe atunci, pentru Reunire. Am adus, riscând totuşi, săptămânalul la cel mai mare tiraj al unei publicaţii literare în Europa (scrie „Le Figaro” în martie 1990): 260 000 de exemplare. Am constituit în 1989 Societatea „Limba Noastră cea Română”, cu zeci de mii de membri, unde mi-ar fi plăcut să-l am membru pe V. Şoimaru, dar numele lui lipsea. Am participat, cu mulţimile, la aproape toate manifestările naţionale din acei ani, am ieşit cu ele în faţa tancurilor sovietice, la 7 noiembrie 1989, la asaltul Ministerului de Interne pe 10 noiembrie 1989 etc. Nici acolo nu am văzut pe niciunul din marii patrioţi de azi de pe Facebook. Ei, bănuiesc, activau pe atunci într-o adâncă ilegalitate.
Desigur că lucrurile enumerate mai sus nu înseamnă nimic pe lângă curajul celora care au semnat Declaraţia de independenţă, de la Şoimaru la Şornikov, şi de la Krâlov la Daraban, de la Moţpan la Popuşoi, şi tot aşa. Doar că aici trebuie amintite nişte lucruri: către 27 august 1991 Federaţia Rusă ieşise din URSS, Ucraina ieşise şi ea, ca şi republicile baltice. În URSS mai rămăseseră doar RSS Moldovenească şi Kârgâzstanul.
Curajul deputaţilor din legislativ a fost extraordinar, pentru că dacă ieşea din URSS şi Kârgâzstanul, RSS Moldovenească ar fi trebuit să-şi schimbe denumirea în cea de „URSS”. La sfârşitul lui august 1991 eram unica republică rămasă într-o ţară care murise. 

De-a lungul acelui mandat, cei mai mulţi din cei 320 de colegi din legislativ îmi lăsaseră impresia că erau surdomuţi. N-au vorbit măcar o singură dată la microfon.
Dar – ca şi Şoimaru – pentru iscălitura vieţii lor, pentru care ei au impresia că s-au născut ca s-o facă, deşi nu toţi ştiau să semneze, acestea fiind astăzi afişate pe toate instituţiile publice din republică, li s-au umplut piepturile de medalii, au primit fiecare – pentru că au tras o iscălitură – Ordinul „Gloria Muncii” (acordat de M. Snegur), Ordinul de Onoare (acordat de P. Lucinschi), Ordinul Republicii (acordat de N. Timofti). 

Este drept că Vasile Şoimaru nu le-a luat, se vede că i-a mai rămas un pic de ruşine, pe când ceilalţi le-au luat şi aşteaptă şi de la Dodon să le dea şi acesta vreunul. Să te mândreşti că ai avut atunci curaj să constitui cu semnătura ta un stat-fantomă, iar alţii n-au avut, pentru că se aflau departe de republică, e fariseism. Dacă Declaraţia de independenţă ar fi fost Declaraţie de Unire, aţi fi fost eroi. Aşa însă, aţi căpătat nişte medalii, pensii enorme, loc gratis la Cimitirul Ortodox Central din capitală, transport gratuit, aţi formulat propunerea ca fiecăruia să i se înalţe câte un bust la baştină şi aţi devenit de pe atunci complici cu Sangheli, Lucinschi, Moţpan, Voronin, Greceanâi, Dodon, Plahotniuc, Ţopa, Şor, Platon, Usatâi ş.a., cărora le-aţi făcut ţară. Unde să fure şi să se considere stăpâni.

Din păcate, Vasile Şoimaru a trecut cu brio şcoala lui Roşca (verişorul lui dinspre mamă). Acesta, când cineva nu era de acord cu el, zicea că e „agent KGB”, adevăratul kaghebist declarând acum câteva luni la un post TV că „Unioniştii trebuie deratizaţi ca şobolanii”. Azi, dacă cineva nu e de acord cu A. Năstase, e declarat „omul lui Plahotniuc”. Nu-l cunosc pe Plahotniuic şi nici nu vreau să-l cunosc. Nu l-am întâlnit niciodată la viaţa mea, n-am discutat cu el, nu m-a sunat niciodată, nu i-am telefonat niciodată. Dar să încerci doar să atragi atenţia unui Şoimaru sau unui Cheianu (asasinul moral al lui Ion Ungureanu) că li-e şiretul dezlegat sau că scriu cu greşeli de ortografie, ei îţi vor reproşa imediat că „eşti omul lui Plahotniuc!”.) Ceea ce fac V. Şoimaru şi unii trolli (termen ce desemnează persoanele care au plăcerea să zădărască pe Internet, unele plătite special) este să ne certe. Ca să nu ne putem uni în vecii vecilor. Între noi. Şi-atunci şi reunirea cu ţara nu va mai avea loc. Şi ca orice alianţă postelectorală să devină imposibilă. Vă puteţi imagina că după alegerile parlamentare Năstase, care are electorat, dar n-are partid, va putea face o alianţă cu Plahotniuc, care are partid, dar n-ar electorat? Eu – nu!

Ura, despre care teoreticianul discordiei politice din republică, Iurie Roşca, credea că ne va uni, s-a dovedit că nu poate uni pe nimeni. Acesta mai afirma: noi nu avem timp să contracarăm atacurile duşmanilor Neamului, pentru că noi trebuie să ne războim cu ai noştri, aceştia trebuie demolaţi mai întâi, pe urmă, vedem ce facem şi cu adversarii ceilalţi. De aceea Mişcarea de Eliberare Naţională e la pământ, iar Interfrontul înfloreşte. Eu nu mă pot uni cu Plahotniuc, dar nici cu Victor Ţopa. Pentru mine ambii sunt infractori, pentru voi unul e criminal, iar altul e sfânt, dându-ne de înţeles că primul a furat un miliardoi, iar al doilea – doar, colo, un miliarduţ. Ei, foştii prieteni şi camarazi de afaceri, ambii membri ai Partidului Democrat (!), se bat pentru businessul lor, iar noi am nimerit ca proştii între ei. Până la urmă, ei se vor împăca, dar ce ne facem noi, cei pe care dânşii vor să ne facă să nu vorbim unul cu altul nici dincolo de mormânt?!
Eu n-am cerşit nicio decoraţie, nici nu am nevoie de acestea, dar ele mi s-au dat pentru cărţile mele. În 1996 M. Snegur mi-a înmânat „Ordinul Republicii” pentru „activitate literară”. Acum M. Conţiu îi cere lui I. Dodon să-mi ia ordinul pentru că eu, spre deosebire de el, nu recunosc existenţa acestui stat. Dar eu nu-l pot întoarce. Pentru că l-am întors o dată. În 2003, când V. Voronin l-a decorat cu acest ordin pe Ivan Bodiul, scriitorul Vasile Vasilache a propus ca în semn de protest să restituim cu toţii Ordinul Republicii, pe care ni-l dăduse Mircea Snegur, lui Vladimir Voronin.
V. Vasilache a propus, dar el şi l-a păstrat. Au întors Ordinul Republicii M. Cimpoi, V. Beşleagă, I. Hadârcă şi subsemnatul.

Nicolae Negru şi Vitalie Ciobanu au scris câteva zeci de articole în presă prin care-mi cereau categoric să întorc Ordinul Republicii, cu mult după ce nu-l mai aveam.
Când preşedintele N. Timofti intenţionase să-i acorde lui N. Negru „Ordinul de Onoare” şi s-a consultat cu mine, i-am propus să-i dea Ordinul Republicii. L-a luat. Pentru că de astă dată era vorba de ordinul lui, nu de cel al altuia. Şi Vitalie Ciobanu a luat „Ordinul de Onoare”, chiar dacă Bodiul nu întorsese Ordinul Republicii, iar cu aceste ordine au fost decoraţi cei mai înfocaţi duşmani ai republicii, de la Kindighelean la Formuzal. Acum M. Conţiu îmi cere să-l mai întorc o dată. Ca să-l mai poarte şi el, ca mare „apărător al statalităţii”.

Trăim epoca marilor manipulări. Dacă cearta dintre moldoveni continuă, după alegerile parlamentare ei vor dispărea de pe această palmă de pământ. Federalizarea gândită de Putin, care urmează să fie realizată de Dodon, va însemna moartea Republicii Moldova. Vom rămâne fără ţară, dar cu multă ură între fraţi. Semn sigur că Apocalipsa e aproape.

---------------------

Nicolae DABIJA

Chișinău,

Început de septembrie 2018