UCIDEREA FIILOR

Căprioara nebună

Omfamningen

In brațele Maicii Domnului

Miercurea Ciuc

Uciderea fiilor

Declarația de la Paris

Declarația de la Paris

CĂPRIOARA NEBUNĂ

George Roca

Culcat,

stau cu ochii închişi

şi visez la poiana mea cu flori.

E atâta linişte şi armonie!

Şi totuşi căprioara nebună

nu vrea să-mi dea pace

încercând din nou

să mă mângâie cu copita

pe albul ochilor mei obosiţi

de atâta privit spre spaţiul virtual.

CĂ9R104R4  N38UNĂ

CULC47,

574U  CU  0CH11  ÎNCH1Ş1

Ş1  V1532  L4  9014N4  M34  CU  FL0R1.

3  47Â74  L1N1Ş73  Ş1  4RM0N13!

Ş1  707UŞ1  CĂ9R104R4  N38UNĂ

NU  VR34  5Ă-M1  D34  94C3

ÎNC3RCÂND  D1N  N0U

5Ă  MĂ  MÂN6Â13  CU  C09174

93  4L8UL  0CH1L0R  M31  08051Ţ1

D3  47Â74  9R1V17  59R3  594Ţ1UL  V1R7U4L.

*

OMFAMNINGEN

Traducere în limba suedeză:

Maria Dahlgren

om jag skulle möta dig

skulle säga

att du skall förvandlas till ett flygplan

du,

för att göra mig nöjd

skulle öppna dina armar

och du skulle landa mot mig

jag...

skulle förvandla mig till en fågel

och närma mig dig

skulle sammanfläta våra vingar

i en omfamning av själ och kropp

vi skulle klappa varandra ömt

tills vi skulle känna

våran kärlekssymbios

In brațele Maicii Domnului

            Pe o poteca abrupta si stancoasa din Himalaya o fetita isi purta in spate fratiorul care-si rupsese glezna. Cei doi coborasera de la casa lor din munte pentru a culege ciuperci. Accidentul petrecut i-a facut sa se opreasca din treaba lor si sa se grabeasca spre casa.
          Un serpas care conducea o expeditie europeana in Muntii Nepal a vazut ca micutul era prea greu pen:tru puterile fetei si i-a zis: Fetito, oare te vei descurca pana acasa? Grea povara mai duci! Fata a privit mirata spre calauza si i-a  spus cu repros in glas: Ceea ce duc in spate nu este o povara, domnule, ci fratele meu.

          Asemenea fetei din pilda pe care ati citit-o este si Maica Domnului. Ea ne poarta mereu in brate si nu se plange de greutatea noastra, ci se intristeaza doar atunci cand noi perseveram in rau, neluand in seama lacrimile ei varsate inaintea tronului ceresc pentru iertarea pacatelor noastre.

(Ziarul Lumina, 10 august 2018)

 Miercurea Ciuc

   Temuta închisoare se află în centru oraşului care beneficiază de cea mai rece temperatură din ţară. Iarna pur şi simplu încremeneşti. Este una din perlele lăsate cadou de Habsburgi. Până în anul 1955 închisoarea a servit de adăpost deţinutelor de drept comun, apoi celor politice. În vara anului 1956, toate deţinutele persecutate religios şi cele politice au fost aduse la Miercurea Ciuc, unde au avut parte de un regim crunt de sever şi ermetic izolat faţă de lumea oropsită de afară.

  După transportul infernal al dubei aproape fără aer, într-o beznă compactă, neprevăzută cu geamuri ori bănci erai azvârlit într-o curte mare, parcă erai eşuat pe un ţărm, unde în loc de pustiu întâlneai doar ura administraţiei spoliatoare.

   O clădire mare în formă de U, alcătuită dintr-un parter şi un etaj, mărginită de o curte pătrată, pardosită cu pietroaie era prima înfăţişare ce se remarca ochilor resemnaţi. Zidurile destul de groase, arăta arhitectura habsburgică a închisorilor din Ardeal, după chipul călăului asupritor al Neamului, Maria Tereza. Celula boltită se sprijină pe ziduri destul de groase, semănând cu o peşteră în care sunt adăpostite vaietele, chinul, îndurarea şi suferinţa celor mulţi, de multă vreme asupriţi, care i-au trecut pragul spre durere, spre sfâşiere. Zăvoarele uşii masive avertizau din start zornăitul de ghilotină al surghiunului care te aşteaptă, făcându-ţi viaţa calvar.

   Surghiunul concentraţionist ateu avea ca şi regiunea în sine două anotimpuri: unul foarte rece, când li se oferea totul: celulă, înfometare, frig, boli, percheziţii, jaluzele de lemn, stricteţe maximă, pedeapsă, cătuşe, epuizare fizică, teroare psihică, izolator şi altul încremenit peste care trona înveşmântat în ger, nimicul ca: nimic! nimic! nimic!

   Nimic nu le era permis: nici pachet, nici vorbitor, nici ziare, nici cărţi, nici scrisori, nici scris, nici vorbit, nici gânduri, nici şoapte... Nimic despre ce se întâmplă afară...

   „În unsprezece ani de zile, nu am ştiut de ai mei; în unsprezece ani de zile, nu am văzut un fruct, un măr, o ceapă; în unsprezece ani, nu am văzut o salată verde, nimic, nimic... Mai rău decât atât, la Miercurea Ciuc erau nişte ziduri groase şi cum iesea un firicel de iarbă printre pietroaiele din curte, puneau sare ca să nu crească, să nu vedem nimic verde. Nu zăream decât un colţişor de cer deasupra noastră.” (Aristina Pop-Săileanu, „Să Trăiască Partizanii Până Vin Americanii” Fundaţia Academia Civică-2008, p. 95)

   Totuşi, în acest mic infern al celulei-peşteră, trebuia să-ţi organizezi drama vieţii tale ce se desfăşura în analele regimului totalitar comunist.

   Deţinutele politic-religios au fost dispersate în celulele de sus, de la etaj. Comunicarea între celule se făcea prin morse cu aţă însăilată pe batiste sau cârpe care se scoteau şi se înşirau odată cu rufele duse la uscat.

   Frigul, foamea, frisoanele ţeseau o pânză de somnolenţă permanentă, unde umbra zgribulită a fiecăreia rămânea încleştată ca un sloi de gheaţă.

   În timpul unui an de zile la Miercurea Ciuc, trei luni de zile sunt brodate pe răcoare, iar restul, celelalte nouă sunt încremenite de ger, peste pragul cărora de-abia puteau păşi amintirile printre zeghiile roase, din lumea de dinaintea închisorii. „Doruri vagi ne cutremurau nemilos fiinţa şi ne cantonau într-un vârtej de jale care ne absorbea până la anihilare. Un cerc de smoală, fără stele, ne privea prin arcada ferestrei mărind senzaţia de frig. Totul era de gheaţă în jurul nostru, până şi apa din găleată avea o crustă de gheaţă.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine Doamne... Ed. Axa Botoşani-2004, p. 292)

   În lumea de afară, bătea cu toiagul în poartă sfânta Naştere a Domnului-Crăciunul, sărbătoare care aduna la sânul ei Familia creştină, poporul creştin. Amintirile fragilelor deţinute cu mireasmă de zambilă au zbughit-o spre trecut, dar o mare parte s-au cuibărit tot în cotloanele celulelor altor temniţe care le-au încremenit viaţa. Zidurile groase muşcau şi ele nemiloase din puţina căldură a trupurilor lor firave.

   Dangătul clopotului din turla bisericii vecine cu închisoarea regimului totalitar, care le-a întemniţat tinereţea de April, şi-a revărsat vibraţia peste tăcerea lor ascetică, mânându-le gândurile să pornească sfioase, refăcând retrospectiv drumul Betleemului, drumul bătătorit peste care pluteau paşii angelici ai Sfintei Fecioare Maria, atunci, de mult, în sfânta noapte Albă.

   Imaginaţia Fecioarelor, a Femeilor încarcerate, în seara de Moş Ajun se împletea cu magistralele colinde din vremea Satului în care s-a cuibărit multă vreme veşnicia ţăranului liber, creştin, mândru de datinile strămoşeşti, le-a răsfrânt imaginea, ca un arc peste timp peste Peştera care a primit bucuroasă pe cea mai Frumoasă şi mai Imaculată Fecioară a pământului, izgonită de vacarmul unei cetăţi cu oameni îmbuibaţi, neospitalieri, amestecaţi în realitatea sufletului lor mizerabil, care nici chiar în clipa divină a unei Mame în prag de naştere, n-au găsit o fărâmă de sentiment, dar cărora animalele le-a dat o lecţie de omenie, răsuflând cu căldura lor de suflet curat peste Aura Sfântului Prunc, recunoscându-L ca Împărat al Cosmosului.

   Ce lecţie de Nobleţe! Ce lecţie de Înţelepciune! Ce lecţie de Mărinimie!

   Cerul şi-a făcut reverenţă, iar Pământul s-a închinat tresăltând de bucurie.

   Naşterea Sfântului Prunc însemnând o altă Creaţie Hristică, o renaştere a omenirii spre o viaţă a Binelui, a Adevărului, a Credinţei, a Frumosului, a Libertăţii, a salvării Conştiinţei religioase umane.

   Smirna, Tămâia şi Aurul tinerelor creştin-ortodoxe închise la Miercurea Ciuc erau: Credinţa sufletului lor curat, Nădejdea crezului mistic, Dragostea libertăţii spiritului şi Colindul sublim al inimilor lor serafice.

   „Ce cuvânt ar putea să exprime încărcătura de sens a unei astfel de clipe, izvor de speranţă mai certă decât realitatea mizerabilă în care ne-au ferecat cei lipsiţi de Dumnezeu!? Mereu se va naşte Pruncul Dumnezeu şi mereu va salva tot ce trebuie salvat. Steaua speranţei a poposit şi peste hruba aceasta şi a dat strălucire mizerabilei noastre celule, care nu se deosebea prea mult de un staul.” (ibid., p. 293)

   Sfânta Fecioara Maria şi dumnezeiescul Prunc Iisus au primit cu mare emoţie Colindul divin picurat din sufletele tinere îmbujorate de iubirea cerească.

   Binecuvântarea Domnului a tors din Caierul Colidului sufletelor lor, fulgi angelici de nea, cernindu-i peste steaua roşie a sistemului, peste temniţa încremenită a totalitarismului, peste peştera blestemată a tiranei habsburgice Maria Tereza.

   Suflul despotic al Cabalinei bântuia ca o fantomă, întreţinând armăsarii marxişti ce loveau turbaţi cu copitele în edificiul sfânt al Tradiţiei, în temelia Bisericii.

   Acea peşteră imensă clădită de monstruoasa fiinţă monarhică, care şi-a arondat samavolnic o Provincie creştină, o Ţară valahă ortodoxă a primit arhitectura sufletului ei de gheaţă unde încremenea totul, întronizând surghiunul, întronizând ura, întronizând groaza, întronizând tortura, întronizând crima, întronizând T.B.C.-ul...

   Deasupra tuturor relelor acelui spaţiu concentraţionar, ghimpat se ridica fiorul mistic strălucitor al Tinerelor inimoase, rugătoare, luptătoare care transfigura totul, care imprimau demnitatea şi jertfa sub cosmogonia muceniciei, sub aureola martiriului.

   În fiecare noapte albă a sufletelor lor serafice, Iisus intra nu numai ca în Celula lui Radu Gyr, ci şi în celulele în care erau prigonite toate conştiinţele moral-creştine.

   Mântuitorul intra înveşmântat în iubirea Sa, deodată cu Luna care se posterna voioasă în faţa acelor sclipiri pline de crezul lor, pline de har, pline de suferinţă, pline de nădejde, pline de jertfă, pline de dragostea întru Dumnezeu şi întru Neam.

   Suferinţa lor se preface astfel prin suişul mistic într-o dulceaţă curată, rafinată, misterioasă, profundă, binefăcătoare, salvatoare.

   Dacă chemarea lor a fost Suferinţa, alegerea pe care au venerat-o a fost Iubirea!

   Peste primăvara lor verde, înflorită încă, a căzut roua unui cântecel de primăvară.

   „Ne cheamă primăvara ca un cântec/ Şi se vor rupe vrăjile/ Care ţin legate florile./ Să scriem un poem cu păsări/ Şi, la marginea zilei,/ Va străjui soarele.../ Să chemăm primăvara cu un vers/ Şi se vor desface izvoarele/ Şi vor visa păduri şi ierburi/ Şi fugă de cerbi.../ Ca nişte inele de umbră./ Să chemăm primăvara cu o dragoste/ Şi-n ora de taină/ Se va deschide inima noastră/ Captivă într-o floare...”(Eugenia Indreica Damian-„Cântec”)

   Supravenerație Fecioarei Maria !

   Veneraţie tuturor celor ce poartă sfântul nume: MARIA, dar şi prietenilor mei !

           Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

Gheorghe Nistoroiu

Uciderea fiilor

Uneori scriitorii, artiştii, oamenii care mînuiesc alte instrumente decît cele ale rigorii ştiinţifice, pot oferi chei tulburătoare pentru înţelegerea unor evenimente istorice. O explicaţie tulburătoare legată de Primul Război Mondial era furnizată, în urmă cu peste douăzeci de ani, de un mare romancier francez, Michel Tournier.

Iată viziunea sa: Marele Război (pentru că aşa îl numesc francezii) a fost de fapt o înţelegere între adulţii Europei pentru a-şi ucide copiii. O crimă premeditată, deci, depăşind în oroare şi monstruozitate tot ceea ce comisese omenirea ca formă a răului pînă atunci. Dintr-un impuls diabolic, dar care poate a fost expresia unui egoism iraţional şi sinucigaş, elitele adulte (şi îmbătrînite) ale Europei şi-au spus: „Ne vom ucide copiii, dar indirect, deghizînd crima în război“. În consecinţă, elitele politice, economice şi militare ale Franţei, Germaniei, Marii Britanii, Austro-Ungariei şi Rusiei au făcut un pact. Elitele germane s-au angajat să-i ucidă pe tinerii francezi, iar elitele franceze să-i ucidă pe tinerii germani. Tîrgul (nesemnat, dar subînţeles) dintre marile puteri a fost foarte simplu: „Noi îi ucidem pe copiii voştri şi voi îi ucideţi pe copiii noştri“. Imperiul ţarist s-a angajat să-i ucidă pe tinerii germani, iar Imperiul german s-a angajat să-i ucidă pe tinerii ruşi, şi aşa mai departe…

La ora la care Michel Tournier interpreta în acest fel raţiunile profunde ale Primului Război Mondial, istoricii europeni începuseră, la rîndul lor, să-şi modifice privirea asupra celor întîmplate între 1914 şi 1918. Explicaţiile avînd în centrul lor lupta pentru reîmpărţirea coloniilor, rivalitatea ancestrală dintre Franţa şi Germania sau voinţa eroică a popoarelor de a fi libere nu mai erau credibile. Un element nou (ca o revelaţie), greu de adoptat de altfel de către istoricii şi cercetătorii riguroşi, se strecoară de vreo zece ani în majoritatea analizelor legate de prima mare tentativă de sinucidere a civilizaţiei europene. Acest element este absurdul.

Credo quia absurdum. Nu îi este oare atribuită lui Tertulian sintagma cred pentru că este absurd? Oricît de mult am răsuci şi analiza informaţiile, mărturiile, documentele şi cifrele legate de Primul Război Mondial, pînă la urmă, cînd ajungem la morţi, se impune o evidenţă: în proporţie de 90%, cei ucişi pe diversele fronturi au fost bărbaţii tineri ai Europei. Şi mai grav este faptul că Europa şi-a exterminat atunci prima generaţie cît de cît educată. Sfîrşitul secolului al XIX-lea fusese marcat de progrese galopante. În toată Europa începuse alfabetizarea generală şi obligatorie. Tinerii soldaţi trimişi la moarte pe front ştiau, în marea lor majoritate, să scrie şi să citească, dovadă miliardele de scrisori trimise de ei în cei patru ani de conflict.

               Declarația de la Paris

1. Europa ne aparține și noi aparținem Europei. Aceste pământuri sunt casa noastră. Nu avem alta. Motivele pentru care Europa ne e dragă exced abilitatea noastră de a ne explica sau justifica loialitatea. Este o chestiune de istorii împărtășite, speranțe și iubiri. E o chestiune de obișnuințe, momente de patos și de durere. Este o chestiune de experiențe de reconciliere care ne inspiră și de promisiunea unui viitor împărtășit. Peisaje și evenimente oarecare sunt încărcate cu semnificații speciale pentru noi, nu și pentru alții. Acasă e un loc unde lucrurile sunt familiare și unde suntem (re)cunoscuți, oricât ne vom fi îndepărtat de ea în trecut. Aceasta e Europa adevărată, civilizația noastră prețioasă și de neînlocuit.

Europa este casa noastră.

2. Europa, cu toată bogăția și măreția sa, este amenințată de o falsă înțelegere de sine. Această falsă Europă se auto-reprezintă drept o împlinire a civilizației, dar, în realitate, casa ne va fi confiscată. Falsa Europă apelează la exagerări și distorsiuni ale virtuților autentice ale Europei, în vreme ce rămâne oarbă la propriile vicii. Mulțumită de sine, caricaturizându-ne partizan istoria, această falsă Europă este pornită fără preget împotriva trecutului. Cei ce o propun sunt orfani prin propria opțiune; ei presupun că a fi orfan – că a fi lipsit de (a)casă – e o reușită nobilă. În acest fel, falsa Europă se laudă pe sine ca fiind apogeul unei comunități universale, dar care nu e nici universală și nici comunitate.

O falsă Europă ne amenință.

3. Propunătorii falsei Europe sunt vrăjiți de superstiția progresului inevitabil. Ei presupun că istoria e de partea lor; această credință îi face aroganți și disprețuitori, incapabili să înțeleagă defectele lumii post-naționale și post-culturale pe care o edifică. Mai mult, ei ignoră adevăratele surse ale decenței umane pe care, ca și noi, pretind că o îndrăgesc. Dar ei ignoră, ba chiar repudiază, rădăcinile creștine ale Europei. În același timp, sunt foarte atenți să nu jignească musulmanii, despre care presupun că vor adopta cu voioșie perspectiva lor seculară și multiculturală. Scufundată în ignoranță și superstiție, orbită de viziuni vane și auto-satisfăcătoare asupra unui viitor utopic, falsa Europă blochează din reflex orice dizidență. Această, desigur, se face în numele libertății și al toleranței.

Falsa Europă este utopică și tiranică.

4. Ne apropiem de o fundătură. Cea mai mare amenințare la adresa viitorului Europei nu este nici aventurismul rusesc, nici imigrația musulmană. Adevărata Europă este supusă riscului din pricina strânsorii sufocante pe care falsa Europă o exercită asupra imaginației noastre. Națiunile noastre și cultura împărtășită sunt înlocuite de iluziile asupra a ceea ce Europa este și ar trebui să fie. Promitem să rezistăm acestei amenințări la adresa viitorului nostru. Vom apăra, susține și promova Europa reală, o Europă căreia toți îi aparținem cu adevărat.

Trebuie să apărăm Europa reală.

+++

5. Adevărata Europă așteaptă și încurajează participarea activă la proiectul comun de viață politică și culturală. Idealul european este unul de solidaritate, bazat pe acceptarea unui corpus de legi care se aplică tuturor, dar este limitat în scopuri. Acest acord nu a avut mereu forma democrației reprezentative. Dar tradiția noastră de loialitate civică reflectă o acceptare fundamentală a tradițiilor noastre politice și culturale, oricare va fi fost forma acestora. În trecut, europenii au luptat spre a face sistemele noastre politice mai deschise participării populare și suntem mândri, pe bună dreptate, de această istorie. Chiar pe când făceau asta, uneori prin rebeliune deschisă, europenii afirmau fierbinte că, în ciuda injustițiilor și a eșecurilor, tradițiile popoarelor de pe continent sunt ale noastre. Această permanentă preocupare face din Europa un loc în care se caută din ce în ce mai multă dreptate. Acest spirit de progres este născut din dragoste și loialitate pentru patriile noastre.

Solidaritatea și loialitatea civică încurajează participarea activă.

6. Spiritul european de unitate ne îngăduie să avem încredere unii în ceilalți în piața publică, chiar dacă suntem străini. Parcurile publice, piețele centrale și amplele bulevarde ale târgurilor și orașelor europene exprimă acest spirit politic: împărtășim o viață comună și res publica. Asumăm datoria noastră de a ne lua responsabilitatea pentru viitorul societăților noastre. Nu suntem subiecți pasivi sub dominația unor puteri despotice, fie ele sacre sau seculare. Și nu ne îngenunchem dinaintea forțelor implacabile ale istoriei. A fi european înseamnă a fi activ în politică și în istorie. Noi suntem autorii destinului nostru comun.

Noi nu suntem subiecți pasivi.

7. Adevărata Europă este o comunitate de națiuni. Avem propriile noastre limbi, tradiții și frontiere. Și, totuși, ne-am recunoscut întotdeauna înrudirea, chiar când ne-am înfruntat sau am purtat război. Această unitate în diversitate ne pare naturală. Dar este remarcabilă și ne este prețioasă, pentru că nu este, de fapt, nici naturală și nici inevitabilă. Cea mai comună formă politică de unitate în diversitate este imperiul, pe care regii războinici ai Europei au încercat timp de secole să îl recreeze după prăbușirea Imperiului Roman. Silueta modelului imperial a supraviețuit, dar statul-națiune a prevalat, fiind forma politică prin care sunt coprezente poporul și statalitatea.

Statul-națiune este emblema Europei.

8. O comunitate națională se mândrește cu faptul că se guvernează în felul propriu, adeseori lăudându-se cu mari realizări în arte și științe; uneori intră în competiție cu alte națiuni, ba chiar pe câmpul de luptă. Asta a rănit Europa, uneori grav, dar nu a compromis niciodată unitatea noastră culturală. Dimpotrivă: cu cât statele-națiune ale Europei au devenit mai așezate și mai distincte, a devenit mai puternică identitatea europeană comună. Din războaiele mondiale, cu teribilele lor vărsări de sânge, din prima jumătate a secolului al douăzecilea, am ieșit cu o și mai puternică dorință de a onora patrimoniul nostru comun. Asta dă seama despre profunzimea și puterea Europei ca fiind o civilizație cosmopolită, în adevăratul sens al cuvântului. Noi nu căutăm unitatea impusă cu forța, a unui imperiu. În locul acesteia, cosmopolitismul european recunoaște că dragostea de patrie și loialitatea civică se deschid către o lume mai amplă.

Nu sprijinim o unitate impusă cu forța.

9. Adevărata Europă a fost marcată de creștinism. Imperiul spiritual universal al bisericii a adus unitate culturală Europei, dar fără un imperiu politic. Asta a îngăduit loialităților civice particulare să înflorească într-o cultură europeană împărtășită. Autonomia societății civile a devenit o trăsătură distinctă a vieții europene. Mai mult, Evangheliile creștine nu impun o lege divină atot-stăpânitoare, de aici decurge faptul că diversitatea legilor seculare ale națiunilor poate fi afirmată și onorată fără ca să se amenințe unitatea europeană. Nu e întâmplător că declinul credinței creștine în Europa a fost acompaniată de eforturi înnoite de a stabili o unitate politică – un imperiu al banilor și reglementărilor, ocultat de sentimente pseudo-religioase de universalism – care este construit(ă) de către Uniunea Europeană.

Creștinismul încurajează unitatea culturală.

10. Adevărata Europă afirmă demnitatea egală a fiecărui individ, fără deosebire de sex, poziție socială sau rasă. Tot din rădăcinile creștine reiese și acest lucru. Blânde, virtuțile noastre sunt, fără îndoială, o moștenire creștină: dreptate, compasiune, milă, iertare, împăciuire și caritate. Creștinismul a revoluționat relația dintre bărbat și femeie, apreciind iubirea și fidelitatea reciprocă la un nivel fără precedent. Legătura căsătoriei îngăduie deopotrivă bărbatului și femeii să înflorească întreolaltă. Majoritatea sacrificiilor pe care le facem sunt pentru partenerul de viață și pentru copiii noștri. Acest spirit de sacrificiu este încă o contribuție creștină la Europa pe care o iubim.

Contribuția creștinismului nutrește Europa.

11. Adevărata Europă extrage inspirație și din tradiția clasică. Ne recunoaștem în literatura străvechii Grecii și a Romei. Ca europeni, tindem spre măreție, încununarea virtuților clasice. Uneori, asta a dus la contruntări violente pentru supremație. Dar, în chipul său optim, aspirația către excelență inspiră bărbații și femeile Europei să creeze opere muzicale și artistice de o frumusețe neîntrecută și să facă descoperiri extraordinare în știință și tehnologie. Virtuțile grave ale romanilor, civismul și spiritul de investigație filosofică al grecilor nu au fost vreodată uitate în Europa reală. Și aceste moșteniri sunt ale noastre.

Rădăcinile clasice încurajează excelența.

12. Adevărata Europă nu a fost nicicând perfectă. Cei ce propun o falsă Europă nu greșesc când caută dezvoltare și reformă și mult din ceea ce s-a realizat între 1945 și 1989 trebuie prețuit și onorat. Viața noastră comună este un proiect procesual, în devenire, nu o moștenire osificată. Dar viitorul Europei rezidă în loialitatea noastră reînnoită față de cele mai bune dintre tradiții, nu un universalism prefăcut, care solicită iertăciune și auto-repudiere. Europa nu a început cu Epoca Luminilor. Casa noastră preaiubită nu va găsi împlinire în Uniunea Europeană. Adevărata Europă este, și întotdeauna fi-va o comunitate de națiuni din când în când insulare, uneori feroce în izolarea lor, dar în același timp unite de o moștenire spirituală pe care, împreună, o dezbatem, o dezvoltăm, o împărțim și o iubim.

Europa este un proiect comun.

+++

13. Adevărata Europă este în pericol. Câștigurile suveranității populare, ale rezistenței împotriva imperiului, ale cosmopolitismului capabil de iubire civică, moștenirea creștină a vieții umane demne și angajamentul viu față de tradiția clasică – toate acestea se îndepărtează de noi. Pe când autorii Europei celei false își construiesc falsul lor creștinism al drepturilor umane universale, noi ne pierdem casa.

Ne pierdem casa.

14. Falsa Europă se laudă cu un devotament fără precedent față de libertatea umană. Această libertate este, însă, foarte partizană. Se prezintă drept o libertate față de orice fel de constrângeri: libertate sexuală, libertate de expresie, libertatea de a fi tu însuți. Generația 1968 le privește drept victorii prețioase asupra unui regim atot-puternic și opresiv. Ea se vede pe sine ca fiind compusă din mari eliberatori, iar excesele acestora sunt aclamate drept câștiguri nobile moral, pentru care întreaga lume ar trebui să le fie recunoscătoare.

O falsă libertate predomină.

15. Pentru cele mai tinere generații ale Europei, însă, realitatea este mai puțin poleită. Hedonismul libertin adeseori duce la plictiseală și la o profundă lipsă de sens. Legătura căsătoriei a fost slăbită. În apa tulbure a libertății sexuale, dorințele profunde ale tinerilor noștri de a se căsători și de a alcătui familii sunt adeseori frustrate. O libertate care alienează dorurile cele mai profunde ale inimii devine un blestem. Societățile noastre par să se prăbușească în individualism, izolare și derivă. În loc de libertate, suntem condamnați la conformismul vid al unei culturi mânate de consumism și media. E datoria noastră să spunem adevărul: generația 1968 a distrus, dar nu a construit la loc. Ea a creat un vacuum acum umplut de social media, turism ieftin și pornografie.

Individualismul, izolarea și rătăcirea sunt larg răspândite.

16. În același timp în care auzim laude despre o libertate fără precedent, viața europeană este din ce în ce mai complet normată. Există reguli – adeseori confecționate de birocrați fără chip care joacă în aceeași ligă cu interese puternice – care guvernează relațiile noastre de muncă, deciziile noastre de afaceri, calificările educaționale, știrile, distracția și media. Și Europa caută acum să înăsprească restricțiile deja existente asupra libertății de exprimare, o libertate europeană originară: manifestarea libertățiide conștiință. Ținta acestor noi restricții nu sunt obscenitatea sau alte asalturi asupra decenței în viațaa publică; clasele conducătoare ale Europei vor să restrângă, în schimb, tocmai, explicit, discursul politic. Liderii politici care dau glas adevărurilor inconfortabile despre islam sau imigrație sunt târâți dinaintea judecătorilor. Corectitudinea politică întărește tabuuri puternice care pun la încercare status-quo-ul dincolo de limită. Falsa Europă nu încurajează cu adevărat o cultură a libertății. Ea promovează, în schimb, o omogenitate condusă de piață și o conformitate implementată politic.

Suntem normați și conduși.

17. Falsa Europă se laudă, pe de altă parte, cu o aplecare fără precedent către egalitate. Pretinde că promovează absența discriminării, inclusivismul tuturor raselor, religiilor și identităților. Aici, au fost făcute progrese reale, dar o utopică detașare de realitate și-a făcut loc. Pe parcursul precedentei generații, Europa a promovat un mare proiect multicultural. A solicita, sau a promova asimilarea noilor veniți musulmani față de manierele și obiceiurile noastre, ca să nu mai vorbim de religia noastră, a fost privit ca o injustiție grosolană. Ni s-a spus că a fi dedicați egalității presupune ca nici măcar să nu facem aluzie la superioritatea culturii noastre. În chip paradoxal, proiectul multicultural, care reneagă rădăcinile creștine ale Europei, se bazează de fapt pe idealul creștin al carității, dar într-o formă exagerată și nesustenabilă. El cere de la popoarele europene un grad de abnegație aproape nepământean. Suntem aici ca să proclamăm colonizarea patriilor noastre și renunțarea la cultura noastră ca fiind cele două acte de auto-sacrificiu de dragul unei forme de nouă comunitate a păcii și prosperității care stă să se nască.

Multiculturalismul nu poate să funcționeze.

18. Există un grad important de credințe greșite în acest mod de gândire. Majoritatea celor care ne guvernează fără îndoială presupun superioritatea culturii europene – care, însă, nu trebuie afirmată în public în forme care i-ar putea ofensa pe imigranți. Dată fiind această superioritate, guvernanții cred asimilarea se va petrece natural și repede. Într-un ecou ironic al vechii gândiri imperialiste, guvernanții europeni, cumva, cred că, prin legile naturii și istoriei, „ei” vor deveni necesarmente „noi” – și nu poate fi conceput un proces invers. Între timp, multiculturalismul oficial a fost folosit ca un instrument terapeutic pentru rezolvarea nefericitelor, dar temporarelor tensiuni culturale.

Reaua credință se amplifică.

19. Și mai este încă multă rea credință, de un fel mai lugubru. De-a lungul ultimei generații, un segment din ce în ce mai amplu din pătura conducătoare a decis că propriul său interes rezidă într-o globalizare accelerată. Vor să construiască instituții supra-naționale pe care să le poată controla fără inconveniențele suveranității populare. E din ce în ce mai clar că deficitul democratic al Uniunii Europene nu este doar o problemă tehnică, de natură a fi remediată prin mijloace tehnice. Mai degrabă, acest deficit este asumat în chip fundamental și apărat cu mult zel. Fie legitimate de presupuse necesități economice, fie dezvoltând legi ale drepturilor umane în mod autonom, mandarinii supra-naționali ai instituțiilor europene confiscă viața politică a Europei, răspunzând la toate întrebările cu sloganul tehnocratic: Nu există alternativă. Aceasta este tirania discretă, dar din ce în ce mai reală, cu care ne confruntăm.

Tirania tehnocratică se amplifică.

20. Acest orgoliu al falsei Europe devine acum evident, în ciuda eforturilor partizanilor săi de a-l camufla în iluzii confortabile. Mai presus de orice, falsa Europă se vădește a fi mai slabă decât și-a imaginat cineva. Distracția populară și consumismul materialist nu susțin viața civică. Lipsite de idealuri înalte și descurajate, prin ideologia multiculturalistă, de la a-și manifesta mândria patriotică, societățile noastre au acum dificultăți în a-și mobiliza voința de a auto-apărare. Mai mult, încrederea civică și coeziunea socială nu pot fi reînnoite prin retorica inclusivistă sau printr-un sistem economic dominat de corporații internaționale gigantice. Din nou, trebuie să fim sinceri: societatea europeană se fragilizează din ce în ce mai grav. Chiar și la o privire superficială, deja vedem din ce în ce mai multa putere a guvernelor, managementul social și îndoctrinarea educațională. Nu doar teroarea islamistă aduce soldați din ce în ce mai înarmați pe străzi. Trupele speciale sunt acum necesare spre a calma protestele anti-establisment, tot mai violente, ba chiar și pentru a ține sub control mulțimi bete de fani ai echipelor de fotbal. Fanatismul loialităților fotbalistice este un semnal disperat al nevoii profund umane de solidaritate, o nevoie nesatisfăcută în falsa Europă.

Europa cea falsă este fragilă și impotentă.

21. Clasele intelectuale ale Europei sunt, din păcate, printre partizanii cei mai înfocați ai îngâmfării falsei Europe. Fără îndoială, universitățile sunt printre gloriile civilizației europene. Dar, în vreme ce, odinioară, ele căutau să transmită fiecărei noi generații înțelepciunea trecutelor epoci, astăzi mulți din interiorul acestor universități pun semnul egalității între gândirea critică și o repudiere simplistă a trecutului. Unul dintre principiile călăuzitoare ale spiritului european a fost disciplina riguroasă a onestității și obiectivității intelectuale. Dar, de-a lungul ultimelor două generații, acest nobil ideal s-a transformat. Ascetismul care odinioară căuta să elibereze mintea de tirania opiniei dominante a devenit un spirit adeseori mulțumit de sine, non-reflexiv și îndreptat împotriva a tot ce ne este propriu. Această formă de repudiere culturală trece drept o formă ieftină și facilă de spirit critic. În ultima generație, a fost exersat în amfiteatre, devenind o doctrină, o dogmă. Iar a profesa acest credo este trecut drept elevare și elecțiune spirituală. Drept consecință, universitățile noastre sunt astăzi agenți activi ai distrugerii culturale.

O cultură a refuzului prinde rădăcini.

22. Clasele conducătoare promovează drepturile omului. Luptă împotriva schimbărilor climatice. Articulează o economie de piață mai integrată la scară globală și armonizează politicile de taxare. Monitorizează progresele făcute către o egalitate de gen. Ele fac atât de multe pentru noi! Ce contează prin ce mecanisme au ajuns să își ocupe birourile? Ce contează dacă popoarele europene sunt din ce în ce mai sceptice la adresa modului lor de a administra?

Elitele își exhibă cu aroganță propria virtute.

23. Acest scepticism în creștere este perfect îndreptățit. Azi, Europa este dominată de un materialism fără țintă, care pare incapabil de a motiva bărbații și femeile să formeze familii și să aibă copii. O cultură a refuzului lipsește următoarea generație de un sens al identității. Unele din țările noastre au regiuni în care musulmanii trăiesc într-o autonomie informală față de legile locale, ca și când ar fi colonizatori mai degrabă decât membri ai națiunilor unde au ales să se așeze. Individualismul ne izolează unul de celălalt. Globalizarea transformă planurile de viață ale milioanelor de oameni. Dacă sunt întrebate, clasele conducătoare spun că ele doar lucrează în vederea acomodării inevitabilului, făcând ajustări dinaintea necesităților implacabile. Niciun alt curs nu e posibil și este irațional să te împotrivești. Lucrurile nu pot fi altfel. Celor care comentează li se spune că suferă de nostalgie, pentru care merită condamnarea morală ca fasciști sau rasiști. Cum diviziunile sociale și neîncrederea civică devin tot mai evidente, viața publică europeană devine tot mai neliniștită, mai ranchiunoasă și nimeni nu vede sfârșitul acestui proces. Nu trebuie să continuăm să urmăm acest drum. Trebuie să scăpăm de tirania falsei Europe. Există o alternativă.

Există alternativa.

+++

24. Opera de înnoire începe cu auto-cunoașterea teologică. Pretențiile universaliste și universalizante ale falsei Europe se vădesc a fi un ersatz religios, cu tot cu gesturi de credință și anateme. Acesta este puternicul opiaceu care paralizează Europa ca organism politic. Subliniem că aspirațiile religioase sunt domeniul religiei, nu ale politicii și în niciun caz al administrației birocratice. Pentru a recupera acțiunea politică și istorică, este imperativ să re-secularizăm viața publică europeană.

Trebuie să abandonăm religia ersatz.

25. Aceasta va presupune renunțarea la limbajul mincinos, iresponsabil și care suplimentează manipularea ideologică. Discuția despre diversitate, incluziune și multiculturalism e goală. Adeseori, acest limbaj este folosit ca un mod de a ne caracteriza căderile și reușitele: deșirarea solidarității sociale este, “de fapt”, un semn de bun venit, de toleranță, de incluziune. Acesta este limbaj de marketing, un limbaj menit să oculteze realitatea, mai degrabă decât să o ilumineze. Trebuie să recuperăm respectul ferm pentru realitate. Limba e un instrument delicat și este discreditat când e folosit ca măciucă. Trebuie să promovăm decența lingvistică. Recursul la denunț este un semn de decadență a momentului prezent. Nu trebuie să tolerăm intimidarea verbală și cu atât mai puțin amenințările cu moartea. Trebuie să îi protejăm pe cei care (ne) vorbesc rezonabil, chiar și atunci când credem că opiniile lor sunt greșite. Viitorul Europei trebuie să fie liberal în cel mai bun sens al termenului, adică dedicat dezbaterii publice robuste, dar libere de orice amenințări cu violența sau coerciția.

Trebuie restaurat adevăratul liberalism.

26. Depășirea blestemului falsei Europe, cu cruciada ei utopică, pseudo-religioasă pentru o lume fără frontiere ar însemna croirea unui nou fel de a fi om de stat și a unui nou om de stat. Un conducător politic bun conduce o adunare liberă a persoanelor particulare. Un bun om de stat vede moștenirea noastră europeană comună și tradițiile noastre naționale particulare drept daruri magnifice și dătătoare de viață, dar și fragile. El nu refuză această moștenire, nici nu își asumă riscul de a o pierde cu totul de dragul unor vise utopice. Asemenea lideri râvnesc la onorurile ce le sunt aduse de către poporul lor; ei nu tânjesc după aprobarea “comunității internaționale”, care este, de fapt, aparatul de relații publice al unei oligarhii.

Avem nevoie de oameni de stat responsabili.

27. Recunoscând caracterul particular al națiunilor europene și amprenta lor creștină, nu trebuie să fim mirați de acuzațiile multiculturaliștilor. Imigrația fără asimilare este colonizare, iar aceasta din urmă trebuie respinsă. Avem dreptul să ne așteptăm ca acei care migrează spre pământurile noastre să se încorporeze în națiunile noastre și să adopte modul nostru de viață. Aceste așteptări trebuie să fie sprijinite de politici corecte. Limbajul multiculturalismului a fost importat din America. Dar marea epocă a imigrației americane a venit la începutul secolului al douăzecilea, o perioadă de creștere economică remarcabil de rapidă, într-o țară practic lipsită de asigurări sociale și cu un foarte puternic sentiment al identității naționale, în care era de presupus ca imigranții să fie asimilați. După ce a admis un număr mare de imigranți, America și-a închis porțile aproape complet pentru aproape două generații. Europa trebuie să învețe din această experiență americană, mai degrabă decât să adopte ideologii americane la zi.Această experiență ne spune că locul de muncă este un puternic motor de integrare, că un sistem de asigurări sociale prea generos poate bloca asimilarea și că o conducere politică prudentă uneori dictează reduceri ale cotelor de imigrare – chiar reduceri drastice. Nu trebuie să îngăduim ca o ideologie multiculturalistă să ne deformeze judecățile politice asupra binelui comun, care cer comunități naționale cu destulă unitate și solidaritate ca să poată vedea binele lor drept comun.

Trebuie să ne reînnoim unitatea și solidaritatea națională.

28. După cel de-al doilea război mondial, Europa occidentală a dezvoltat democrații vitale. După colapsul imperului sovietic, națiunile central-europene și-au refăcut și ele vitalitatea civică. Acestea sunt printre cele mai prețioase realizări europene. Dar ele vor fi pierdute dacă nu discutăm despre imigrație și schimbări demografice în națiunile noastre. Doar imperiile pot fi multiculturale, adică exact ceea ce Uniunea Europeană riscă să devină dacă noi vom da greș în a face din reînnoirea solidarității și unității noastre civice criterii cu care să cântărim politicile de imigrare și strategiile de asimilare.

Doar imperiile sunt multiculturale.

29. Mulți greșesc crezând că Europa se zbate doar datorită controverselor privind imigrarea. În realitate, aceasta este doar una dintre dimensiunile unei neliniști mai generale, al cărei sens trebuie inversat. Trebuie să recucerim demnitatea rolurilor particulare în societate. Părinții, învățătorii și profesorii au o îndatorire față de cei aflați în grija lor. Trebuie să rezistăm cultului expertizei în dauna înțelepciunii, a tactului și a căutării unei vieți cultivate. Nu poate fi înnoire în Europa fără un refuz dârz al egalitarismului exagerat, dar cu reducerea înțelepciunii la cunoștințe tehnice. Sprijinim izbânzile politice ale erei moderne. Fiecare bărbat și femeie trebuie să aibă un vot egal. Drepturile fundamentale trebuie protejate. Dar o democrație sănătoasă are nevoie de ierarhii sociale și culturale care să încurajeze căutarea excelenței și să îi onoreze pe cei care servesc binele comun. Trebuie să restaurăm un sens al măreției spirituale și să o onorăm cum se cuvine, astfel încât civilizația noastră să o poată compara cu simpla bogăție, a cărei putere crește, pe de o parte, dar și cu distracția vulgară, pe de altă parte.

O ierarhie cumpănită nutrește bunăstarea socială.

30. Demnitatea umană este mai mult decât un drept care poate fi lăsat izolat, în vreme ce doctrine ale drepturilor umane internaționale nu reușesc să epuizeze cererile de justiție, necum pe cele ale binelui. Europa are nevoie de o înnoire a consensului asupra culturii morale, încât populația să poată fi ghidată spre o viață furtunoasă. Nu trebuie să îngăduim unei înțelegeri greșite a libertății să împiedice utilizarea prudentă a legii ca mijloc de eradicare a viciului. Trebuie să fim iertători la adresa slăbiciunii umane, dar Europa nu poate supraviețui fără o restaurare a aspirațiilor comune către un comportament vertical și către excelența umană. O cultură a demnității decurge din decență și din împlinirea obligațiilor impuse de fiecare moment al vieții noastre. Trebuie să reînnoim respectul mutual dintre clasele sociale, cel care caracterizează o societate care valorizează contribuțiile tuturor.

Trebuie să reintroducem o cultură morală.

31. Recunoaștem aspectele pozitive ale economiilor de piață liberă, dar trebuie să rezistăm ideologiilor care caută să împingă logica pieței la extrem. Nu trebuie să îngăduim ca totul să fie de vânzare. Piețele funcționale impun domnia legii, iar domnia legii, în viziunea noastră, trebuie să tindă spre mai mult decât simpla eficiență economică. Piețele funcționează optim când sunt așezate împreună cu instituții puternice, organizate după principii proprii, nu neapărat de piață. Creșterea economică, deși este benefică, nu este binele suprem. Piețele trebuie orientate către obiective sociale. Astăzi, gigantismul corporatist amenință suveranitatea politică însăși. Națiunile trebuie să coopereze spre a reduce aroganța și prostia forțelor economice globale. Afirmăm utilizarea prudentă a puterilor guvernamentale care să susțină obiectivele binelui non-economic.

Piețele trebuie ordonate în vederea scopurilor sociale.

32. Credem că Europa are o istorie și o cultură care merită susținute. Universitățile noastre, pe de altă parte, prea adeseori ne trădează moștenirea culturală. Trebuie să reformăm curricula educațională pentru sprijini transmisiunea culturii noastre comune, mai degrabă decât îndoctrinarea tinerilor cu o cultură a refuzului. Profesorii și mentorii la fiecare nivel au o sarcină a memoriei. Ei trebuie să se mândrească cu rolul de pod între generațiile trecute și cele viitoare. Trebuie să reînnoim cultura înaltă a Europei prin așezarea sublimului și a frumuseții drept standarde comune și prin refuzarea degradării artelor într-un soi de propagandă politică. Asta va cere cultivarea unei noi generații de clienți: corporațiile și birocrațiile s-au dovedit a fi pauperi ca patroni ai artelor.

Educația trebuie reformată.

33. Căsătoria este fundația societății civile și baza armoniei dintre bărbați și femei. Este legătura intimă organizată împrejurul susținerii unei gospodării și creșterii pruncilor. Afirmăm că rolul nostru fundamental în societate și ca ființe umane este cel de tați și mame. Căsătoria și copiii sunt parte integrală din orice viziune a înfloririi umane. Copiii cer sacrificiu de la cei ce îi aduc în lume. Acest sacrificiu e nobil și trebuie onorat. Sprijinim politici sociale prudente care să încurajeze și întărească mariajul, nașterea de prunci și creșterea lor. O societate care nu-și întâmpină cum se cuvine copiii nu are niciun viitor.

Căsătoria și familia sunt esențiale.

+++

34. Există o anxietate în Europa astăzi din pricina creșterii a ceea ce este numit „populism” – deși înțelesurile termenului nu par a fi determinate și este folosit mai mult ca invectivă. Avem rezervele noastre. Europa are nevoie să se bazeze pe adânca înțelepciune a tradițiilor sale mai degrabă decât pe sloganuri simpliste și apeluri emoționale, care ne divizează. Cu toate acestea, admitem că mare parte din acest nou fenomen politic poate reprezenta o rebeliune împotriva tiraniei falsei Europe, care pune eticheta de „anti-democratică” oricărei amenințări la adresa monopolului pe care îl exercită asupra legitimității morale. Așa numitul „populism” amenință dictatura status-quo-ului, „fanatismul centrului” și pe bună dreptate. E un semn că până și în miezul culturii noastre politice, degradate și împovărate, acțiunea istorică a popoarelor europene poate să renască.

Populismul trebuie să fie unul implicat.

35. Respingem ca falsă aserțiunea că nu există o alternativă responsabilă la solidaritatea artificială, lipsită de suflet a pieței unice, a birocrației transnaționale și a distracției aptere. Alternativa responsabilă este adevărata Europă.

Viitorul nostru este adevărata Europă.

36. În acest moment, cerem tuturor europenilor să ni se alăture în refuzarea fanteziei utopice a unei lumi multiculturale, fără granițe. Ne iubim patriile, e dreptul nostru și căutăm să înmânăm copiilor noștri toate lucrurile nobile pe care le-am primit la rândul nostru drept patrimoniu. Ca europeni, împărtășim o moștenire comună, iar aceasta ne cere să trăim în pace ca Europă a națiunilor. Să ne reînnoim suveranitatea și să descoperim demnitatea unei responsabilități politice comune pentru viitorul Europei.

Trebuie să ne asumăm responsabilitatea.

Philippe Bénéton (France)

Rémi Brague (France)

Chantal Delsol (France)

Roman Joch (Česko)

Lánczi András (Magyarország)

Ryszard Legutko (Polska)

Pierre Manent (France)

Janne Haaland Matlary (Norge)

Dalmacio Negro Pavón (España)

Roger Scruton (United Kingdom)

Robert Spaemann (Deutschland)

Bart Jan Spruyt (Nederland)

Matthias Storme (België)

Pamela Roussos Raţiu

Pamela Roussos Raţiu, fosta soţie a celebrului Demis Roussos, măritată cu fiul lui Ion Raţiu, Indrei, este cel mai exotic personaj din Turda. Până să se stabilească în micul oraş din Ardeal, unde transformă, acum, o fostă fabrică de bere într-un spaţiu comunitar, Pamela a trăit în Beverly Hills, Manhatan, Londra, Paris, a defilat pe marile podiumuri ale lumii, a condus afacerile unor miliardari şi a primit o medalie din partea Regelui Mihai I.

   „La vârste diferite faci lucruri diferite. Muncesc de 10 ani la Turda şi la această vârstă mi se potriveşte ca o mănuşă. Eu am avut  o viaţă norocoasă şi variată şi sunt într-o perioadă în care e bine să şi dau înapoi”, a explicat, sinceră şi zâmbitoare, Pamela Raţiu (66 de ani) motivele pentru care trăieşte în micul orăşel ardelean. După o viaţă tumultoasă trăită în New York, Londra, Paris şi după o căsătorie de 10 ani cu celebrul cântăreţ Demis Roussos, în 2004, Pamela s-a căsătorit cu fiul cel mare al lui Ion Raţiu, Indrei, şi s-a mutat în Turda. Ea coordonează mai multe proiecte ale familiei Raţiu în România, în aceste zile concentrându-se pe transformarea unei vechi fabrici de bere din orăşelul ardelean, declarată patrimoniu industrial, în spaţiu comunitar.   

Ce faci cu o fabrică de bere din secolul XIX

 “Fabrica a fost cumpărată acum 10 ani şi s-a dorit transformarea ei în mall, ceea ce s-a dovedit a nu fi o idee bună, întrucât locuitorii din Turda nu au puterea de cumpărare necesară pentru o astfel de investiţie. Între timp, a venit criza economică şi proiectul a fost oprit. Eu am preluat administrarea proprietăţilor din Turda ale familiei în urmă cu doi ani şi fabrica mi-a plăcut extrem de mult. Clădirea, construită în mai multe etape în secolele XVIII - XIX e fascinantă din punct de vedere arhitectural”, povesteşte Pamela. Ea a renunţat  la ideea de a transforma fabrica în mall în favoarea deschiderii clădirii pentru comunitatea locală. Proiectul, care va fi finalizat în circa opt ani, prevede amenajarea mai multor obiective: un centru comunitar, o berărie cu terasă, un muzeu al berii, un hotel şi un centru de conferinţe şi, nu în ultimul rând, o fabrică de legume uscate. Clădirea şi terenul din jurul acesteia au circa două hectare. Proiectul pare megalomanic, dar Pamela, care e conştientă de corupţia din administraţie, spune, sigură pe ea: „Nu vreau să mă laud, dar nu încep ceva ce nu intenţionez să termin. Secretul reuşitelor mele este că ştiu foarte bine să mă vând, pentru că trebuie să ştii să te vinzi pe tine, înainte de a vinde un produs. Un alt secret e să observi ce se întâmplă în jurul tău, să faci un studiu temeinic înainte să începi ceva, să asculţi oamenii. Sunt foarte deschisă să primesc sfaturi şi să colaborez cu specialişti”, explică Pamela. Prima experienţă de manager a avut-o la 20 de ani, când a coordonat un salon de coafură din New York, deţinut de familia Rockefeller. „Am avut în primul an o cifră de afaceri de 137.000 de dolari, ceea ce a fost extraordinar. Îmi amintesc că peste un an şi jumătate am plecat, dar Patrick Rockefeller a insistat să fiu adusă înapoi”, povesteşte femeia. 

Pamela Raţiu vrea să transforme fabrica de bere într-un centru comunitar modern

Pamela a câştigat un proiect european de 1,4 milioane de euro

Primii paşi în realizarea proiectului au fost făcuţi. „În luna septembrie se va inaugura Centrul comunitar format din două hale foarte mari, având o capacitate de 150 de persoane. Aici se vor pune în scenă piese de teatru, pentru că teatrul din localitate e deschis de două-trei ori pe an; se vor proiecta filme, pentru că oraşul nu are cinematograf; vom muta aici proiectele fundaţiei Raţiu precum clubul de debate, atelierul de teatru, centrul de voluntariat; va fi un loc de întâlnire pentru tineri, pentru persoanele în vârstă, dar şi pentru tinerele mame; avem promisiuni cu privire la o donaţie de calculatoare pentru a face un centru de training IT pentru tineri”, explică Pamela. Până acuma, s-au investit 21.000 de euro şi pentru finalizarea proiectului mai e nevoie de 7.000 de euro. De asemenea, zilele trecute în curtea fabricii a fost amenajată o scenă în aer liber, unde vor fi găzduite concerte, proiecţii de filme, teatru şi orice tip de eveniment comunitar la care pot participa maximum 200 de persoane. De asemenea, Pamela a câştigat o finanţare europeană de 1,4 milioane de euro pentru realizarea, tot aici, a unei fabrici de legume şi fructe uscate. În acest moment, ea negociază cu mai multe bănci împrumutul necesar investiţiei.  

Afaceri sociale

 Pamela Raţiu a venit cu un concept foarte nou pentru ONG-urile din România: antreprenoriatul social. Aceasta înseamnă că pe lângă faptul că va amenaja în fabrică un centru comunitar, un muzeu al berii şi o zonă de concerte în aer liber, toate destinate locuitorilor de aici, în clădire vor funcţiona activităţi comerciale, cum ar fi o berărie sau un hotel, care să poată susţine financiar proiectele comunitare ale fundaţiei. „E o idee total nouă în România.  Mi-a luat un an şi jumătate pentru a face echipa cu care lucrez să înţeleagă  ideea. Acum 6 luni, am făcut un atelier cu 19 ONG-uri din ţară despre antreprenoriatul social şi oamenii au respins ideea, motivând că o asociaţie trebuie să facă muncă pro bono.  În SUA,  Anglia sau Australia, majoritatea ONG-urilor fac antereprenoriat social demult şi au motive serioase:  finanţările de la stat sunt tot mai mici şi e din ce în ce mai greu să găseşti corporaţii care finanţează, pentru că au propriile proiecte”, a detaliat preşedinta Fundaţiei Familiei Raţiu. Ea exemplifică arătând că şi regina Angliei are magazin de suveniruri, din vânzarea  cărora se susţin proiecte sociale. „Dacă vrei ca asociaţia ta să aibă o activitate pe termen lung, aceasta trebuie să fie sustenabilă. Mi se pare de bun simţ pentru că nu poţi cere constant bani”, arată Pamela. Dovada faptului că acest mecanism funcţionează este cafeneaua fundaţiei Raţiu din Turda- Papion: „La aproximativ un an de la deschidere, cafeneaua culturală a devenit o sursă de finanţare pentru fundaţie. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Pensiunea Raţiu de la Petreştii de Jos, realizată din fonduri europene”.   

Voluntarii au construit o scenă, pentru evenimente în aer liber, în curtea fabricii .

„Dracula nu e un ambasador bun, ar tebui promovat Vlad Ţepeş”

Pamela Raţiu a lucrat mai mulţi ani în România, organizând vacanţe pentru expaţii care trăiau aici. Întrebată despre punctele forte ale turismului din ţară, Pamela a spus: „Peisajul românesc e unic. E apreciat de oameni precum prinţul Charles, care vine aici de 17-18 ani. El e interesat de pajişti. Vine şi se uită ore întregi la pajişti”, spune, zâmbind, Pamela. „Un avantaj important e multiculturalitatea, aici existând o moştenire culturală foarte variată a românilor, saxonilor, ungurilor, romilor. Aceasta se reflectă în bucătărie şi în tradiţiile care sunt absolut unice.  Acestea trebuie să fie preţuite şi promovate. Ar trebui să se evite atracţii precum Dracula şi să fie promovată cultura originală. Dracula nu e un ambasador al Transivaniei, Vlad Ţepeş ar trebui promovat”, crede femeia. Când este întrebată de străini unde locuieşte, Pamela le răspunde: „În Transilvania, pentru că suna foarte romantic. Oamenii nu ştiu sigur unde e, dar li se pare interesant. Acum câţiva ani, de Revelion eram în Elveţia şi treceam printr-o piaţă. Întrucât eram îmbrăcată cu o capă din blană foarte spectaculoasă, paparazzi erau în delir. <<De unde eşti?>>, m-au întrebat. <<Din Transilvania>>, le-am răspuns. <<De unde ai haina aceasta?>> << A fost făcută în Transilvania, pentru că în Transilvania, aşa ne îmbrăcăm>>. M-am distrat cu ei”, spune, râzând, fosta vedetă.

 De la Londra la Turda

 Pamela Raţiu spune că-i place viaţa la Turda. „E unul dintre cele mai frumoase oraşe din România, are istorie, are o arhitectură interesantă, sunt multe biserici, mina de sare. Cel mai mult îmi place munca pe care o fac aici, care mi-a dat posibilitatea să întâlnesc mulţi oameni interesanţi. De asemenea, îmi place faptul că echipa de la fundaţie e ca o mare familie”, explică soţia lui Indrei Raţiu. Ea spune că nu-i lipseşte viaţa din marile metropole. „Acum patru ani, m-am întors în Manhattan, care era pentru  mine, la 20 de ani, locul ideal. Nu-mi puteam imagina să trăiesc altundeva. Dar acum, mi se pare schimbat, murdar, nesigur, n-aş vrea să trăiesc acolo. Nici la Londra nu aş locui, deşi îmi place foarte mult. Londra pe care o cunosc eu e alta, nu e aşa de agitată”, rememorează Pamela. Ea călătoreşte foarte mult, aproape în fiecare lună fiind plecată din ţară: „La fiecare două luni, mă duc la Londra, în Elveţia merg destul de des, în Washington merg anual. Săptămâna viitoare mă duc la Budapesta să văd expoziţia Toulouse Lautrec. Nu mă plicitisesc niciodată”. Femeia spune că întotdeauna i-a plăcut să trăiască la în zona rurală: „Când eram căsătorită cu Demis Roussos m-am mutat într-un sat din Peloponez. Îmi place la ţară. Avem o proprietate la Petreştii de Jos, lângă Turda, unde fac naveta”. Ea are o viaţă liniştită la Turda, dar şi foarte activă. Îşi bea cafeaua în grădină, are câini, pisici, papagali. Are prieteni buni la care merge la cină, este clientă fidelă a unui magazin Plafar din Turda, dar şi a Muzeului de Istorie, despre care are numai cuvinte de laudă. Cu toate acestea, săptămâna ei de muncă este de şapte zile şi dacă dimineaţa începe la Turda, se poate termina la Londra sau la Paris. „Mă simt bine la Turda, altfel n-aş sta aici”, concluzionează Pamela.

Colegă cu Robert de Niro şi cu Liza Minelli

 Pamela Roussos Raţiu s-a născut în Los Angeles, California, în 1948, familia sa având origini irlandeze, belgiene, germane şi chinezeşti; Mama ei a lucrat în domeniul managementului hotelier, în timp ce tatăl a fost un fermier în Texas. Pamela a fost crescută de bunici în Beverly Hills, Springfield Missouri şi St. Petersburg Florida. A studiat vioara, la 12 ani obţinând o bursă la Universitatea de Stat din Florida şi apoi s-a înscris la Conservatorul din Cincinnati. La 19 ani, Pamela a decis să se mute în Manhattan şi a luat lecţii de teatru de la celebra Stella Adler, fiind colegă cu Robert de Niro. După câţiva ani, s-a mutat la Londra, unde a fost model pentru numeroşi designeri britanici şi europeni. În această perioadă a vieţii a lucrat cu vedete precum Andy Warhol, Liza Minelli, Sylvana Mangano sau Lauren Bacall.

  Bărbaţii din viaţa ei: Demis Roussos şi Indrei Raţiu

„Am învăţat să cânt la vioară timp de 12 ani şi am învăţat să joc în filme. Am încercat multe lucruri, pot spune că am testat mai multe chestii ca să aflu că nu sunt pentru mine. Baza activităţii mele a fost totuşi moda, am lucrat ani întregi în modă.Acum singura legătură pe care o mai am cu moda e shopping-ul”, spune, zâmbind, fostul model. În 1983, Pamela l-a întâlnit pe Demis Roussos, cu care s-a căsătorit. Ei au fost împreună timp de 10 ani şi au rămas buni prieteni. În această perioadă, ea a lucrat ca PR al cântăreţului. In 2004, s-a căsătorit cu Indrei Raţiu (fiul lui Ion Raţiu) şi s-a mutat la Turda, unde se ocupă de proiectele familiei. Este director executiv al Fundaţiei Caritabile a familiei Raţiu, administrator al Turda Development, iniţiator şi coordonator al proiectului hotelier „Ratz de Nagylak”, preşedinte al Asociaţiei Transilvania Fest, membru al consiliului director al Centrului Raţiu pentru Democraţie (CRD),  preşedinte al filialei din SUA a Fundaţiei Raţiu. Ea a iniţit programul CRD de combatere a traficului de persoane “Nu e de vânzare - Alege pentru binele tău”, Clubul de Debate, Atelierul de Teatru şi Centrul de Voluntariat. Pamela Raţiu a primit Medalia Regelui Mihai I pentru Loialitate în 2011.