INSPIRE US ALL

INSPIRE  US  ALL

Dimitrie Grama – Sandra Holmes Kennedy – Liliana Popa – Delsol Chantal – Doina Boriceanu – Ioan Miclău-Gepianu

DIMITRIE  GRAMA

How are you, my friend?

Doing well beside your amazingly literar productivity?

I love everything you produce and you inspire us all!

 SANDRA  HOLMES  KENNEDY

    

Vă mulțumim că ați acceptat cererea mea de a fi prietenul tău. Sunt Sandra Holmes Kennedy. Sunt din SUA și sunt un ofițer militar superior al Armatei Statelor Unite aici, în Afganistan. Frumusețea ta mi-a atras atenția ... ești frumos. Vreau sa fiu prietenul tau. Sunt o văduvă! Soțul meu a fost din România. Curând voi veni în România pentru vacanța mea. Am fost în România acum 9 ani. Esti casatorit? Lucrezi sau esti pensionar? Aveţi copii?

LILIANA  POPA

Mi-o dați pe doamna în excursie la Cozia ? Mi-o dați pe doamna în excursie la Cozia ?Vrei să vii cu mine ? La Cozia de vineri pănă marți, invitata mea. Ne duce un prieten cu mașina, merge la Cluj, la întoarcere ne culege de la Cozia și ne aduce la București.... -  V-as da-o eu, dar abia am tinut-o trei zile la Ramnic - are alergie de afara... - offfff ... Aveam atitea de vorbit...eu sint istoric de arta. Pentru 30 ma treceti pe afis

*

Într-o grădină cu nuci, gutui și meri atemporali au intrat rând pe rând scriitori, actori, artiști într-o liniște adusă din alte grădini, din alte case...... Poetul Gellu Naum îi aștepta acasă la el...Pe scara de lemn străjuită la capetele balustradei de două pisici sculptate au urcat și au recitat într-o "căldură glaciară" cum ar fi spus Gellu Naum poeți care l-au cunoscut sau nu....Pe scara devenită "Scara pe care urcă și coboară poeți".În livada poetului Gellu Naum se pășe...ște cu emoție, o lumină specială mîngîie copacii, iarba, florile, poeții veniți să mai respire clipe cu el, cei care l-au cunoscut sau să îi asculte versurile. În colțul unei camere așteaptă Apolodor. Un panou cu chei , biroul, călimări, ochelari, oglinzi fac din casa memorială Gellu Naum un muzeu viu în care Gellu și Lyggia Naum trăiesc în continuare așteptînd poeții în casa lor. Și întotdeauna pe 4 august revin la Comana să recite, să asculte poezie, să mîngîie pisica, poate urmașă a celei pe care Gellu Naum o mîngîia....

*

In aceasta seara, am fost spectator la deLEAR-ul teatral bucurestean, cu actorul Mihai Constantin (fiul celebrului sau tata) si alti actori dedati unui show burlesc dintr-o duminica aproape nesfanta (ma refer, deci, la ziua votarii): Monica Davidescu, Lari Georgescu (un actor bun, cumpatat, distribuit, sper, din greseala), Marius Manole (un actor spiridus, cu prea multe roluri de duzina si atat de putine roluri memorabile) etc. De la tomberoane si aruncari in apa ale personajelor, juisari corporale, si pana la urlete, accente proaste, alunecari pe scena, escaladarea scaunelor din sala (v. Marius Manole) nu au fost nevoie decat de 3h si jumatate si multe ocheade si oftaturi ale spectatorilor! In concluzie, nu numai cladirile ar trebui sa aiba bulina rosie, ci si aceste spectacole cu regizori straini, in care, din pacate, actorii romani joaca prost, lamentabil, trist si fortat. Recomand "Livada cu visini", dupa a carei vizionare este usor sa devii melancolic si dornic sa iti imaginezi trecuturi marete si autentice, cu actori care aveau o dubla greutate: a trupului material, dar si a spiritului artistic etern. Livada cu visini HQ Regia: Cornel Todea | Actori: George Constantin, Gina Patrichi, Virgil Ogăşanu, Fory Etterle, Dan Nuţu, Rodica Popescu Bitănescu, Tamara

*

Ordinea sufletului Astăzi mă situez în devans Pe creasta prezentului în flăcări. Voi răsări concludentă din văpaie. Când se strică ordinea sufletului Aduni lumina ce ți-a mi rămas Și o păstrezi în suflet Dar obligatoriu și în ochi. Căci fiecare suflet are pașii lui, Cu ritmuri personale Dezamăgirea de azi e mai intensă decât durerea de ieri, Colţ de umbră, Pe care mintea îl refuză. Ginduri in gri ? În alb și negru ? Pulbere cenușie ce Biciuie pământul.... În mileniu III gândurile Sânt tot în culori Cu sau fără voia cuiva. Vor să își facă loc Într-o împărăție Unde grădinile, casele,oamenii au o singură culoare ! Mă îndrept spre apus, Mereu spre lumină, E nevoie e orizonturi limpezi Să poț să respir, Să pot gândi cu sufletul, Să pot să respir cu spiritul Sub un petec de cer Acum trebuie să ne grăbim Toți trei. Lumina Își apleacă fruntea Spre cealaltă parte a Pământului. (DEVANSÁ, devansez, vb. I. Tranz. 1. A întrece pe cineva, a o lua cuiva înainte; a depăși. 2. A săvârși sau a face să se petreacă ceva mai devreme decât era normal sau prevăzut; a grăbi (o acțiune, un fapt)

 

DELSOL  CHANTAL

                   Un vrai débat sur l'immigration ?

Pourquoi est-il impossible en Europe d'avoir un vrai débat sur l'immigration?

TRIBUNE - Plutôt que de nier la réalité de la crise migratoire, nos gouvernants devraient poser les cadres d'un dialogue apaisé, argumente la philosophe.

Les pays d'Europe centrale ont ces derniers temps développé leurs points de vue sur la question de l'immigration. Il est dommage qu'on les reçoive seulement en les traitant de barbares. Impossible en Europe de l'Ouest d'avoir un débat sur l'immigration, car une seule affirmation est recevable : l'obligation morale que nous avons, en tant que culture humaniste, d'accueillir les démunis frappant à notre porte. Modérer cette affirmation ou la mettre en cause n'est pas politiquement correct. Nos gouvernants, Macron ou Merkel, ne limitent l'ouverture que dans le but affiché d'éviter la montée des courants populistes. Ce qui manque ici, sur la question critique la plus inquiétante et primordiale depuis la Seconde Guerre mondiale, c'est la possibilité de débattre.

Viktor Orban s'est exprimé là-dessus le 16 juin dernier à l'occasion de l'anniversaire de la mort de Helmut Kohl. Il fait appel à l'un des plus importants symboles dans la culture centre-européenne : le rempart de la chrétienté. Ces pays ont été en effet, dans l'histoire, ceux qui stoppent les invasions barbares et par là, situation géographique oblige, protègent l'Europe occidentale. Orban fait le lien avec ces situations anciennes et suggère que la charité consiste à aider au développement plutôt qu'à ouvrir les portes. La thèse est bien discutable : l'aide au développement agit sur le long terme, mais le problème est à très court terme ; une foule de pauvres, demandant asile, peut-elle être comparée aux invasions barbares ? Mais enfin l'opinion occidentale ne s'entretient qu'avec elle-même et, donc, ne discute pas. D'ailleurs, elle ne sait même pas ce qu'est le "rempart de la chrétienté" et ne veut pas le savoir.

Le texte du chancelier autrichien Kurtz, soumis aux experts nationaux des vingt-huit pays de l'Union, est différemment argumenté. Mais bien sûr il a été reçu avec la même indignation et les mêmes préjugés, sans aucune quête de compréhension.
Le jeune chancelier autrichien a mis sur la table un autre aspect de la question. Moins l'accueil que la manière d'accueillir. L'Autriche a reçu proportionnellement davantage de migrants que la France. Nous ne sommes pas tenus pour autant de le faire n'importe comment, en donnant aux accueillis toute latitude pour dégrader cette culture même qui les reçoit. Autrement dit, l'accueil doit se faire contre exigences réciproques, comme c'est toujours le cas lorsqu'on fait preuve d'hospitalité.

Or qu'avons-nous vu depuis quelques années ? Une volonté d'ouvrir grandes les portes, en Allemagne en 2015, en fermant les yeux sur les problèmes posés et la nécessité d'en tenir compte.
On a constamment essayé de faire croire à l'opinion que la population migratoire était composée de médecins et d'universitaires chassés par les dictatures. Un événement gravissime comme les viols de Cologne a été traité par les gouvernements avec une légèreté sidérante. Pendant longtemps il a été impossible de parler de la différence entre migrants politiques et migrants économiques, l'idée même de faire un "tri" était aussitôt, par une comparaison honteuse, assimilée à une sinistre mémoire. Demande-t-on aux réfugiés accueillis d'adopter la culture du pays d'accueil ? Sans oser toujours défendre ouvertement le multiculturalisme, nos gouvernants n'osent pas prendre les mesures positives d'une intégration. L'islamo-gauchisme qui se développe chez nos élites est devenu expert pour promouvoir les cultures accueillies au détriment de la nôtre, sans vouloir admettre qu'elles sont en train de détruire cela même qui légitimait l'accueil…

Le discours de Kurz est dénigré parce qu'il a dit que parmi ces jeunes migrants "beaucoup sont tout particulièrement sensibles aux idéologies hostiles à la liberté, qui prônent la violence" et "ont de manière répétée de gros problèmes pour vivre dans des sociétés ouvertes". Le fait de proférer une critique des réfugiés est considéré comme inacceptable. Étant des victimes, ils sont entièrement innocents, en accord avec le manichéisme ambiant. Plus encore, énoncer à leur sujet quelque chose de général (même assorti de précautions comme c'est le cas ici) est insupportable. Quand il s'agit de groupes à protéger, nul n'a le droit de prononcer une affirmation générale, faute de se rendre coupable d' "amalgames" ou de "clichés". Autrement dit on ne peut alors parler que des individus : il faut être nominaliste. Kurz a l'audace d'oser une généralisation, qui au demeurant ne fait que décrire la culture de la plupart de ces réfugiés.
Dire que des musulmans auront plus de mal que nous à vivre dans des sociétés ouvertes, c'est bien ce que tout le monde sait et voit. Les cultures ont des caractéristiques. On peut les décrire sans les "essentialiser", mot à la mode pour accréditer le nominalisme rampant. Leurs dénominations les désignent. Ce n'est pas un pur hasard si islam signifie soumission, pendant qu'Israël signifie "celui qui a été fort contre Dieu". Mais il ne faudrait pas le dire.
Pour Kurz, il est normal, évident, en tant que culture d'accueil, de ne garantir l'asile "qu'à ceux qui respectent les valeurs de l'UE et les droits et libertés fondamentales". Nous devons ouvrir la porte, mais n'avons pas le devoir de laisser nos hôtes dénaturer notre culture. Un véritable humaniste est celui qui déploie la bienveillance sous le regard de la réalité assumée. C'est bien parce que les gouvernants n'ont pas admis cela qu'ils se heurtent aujourd'hui à tant d'oppositions. Le discours de Kurz mériterait davantage que quelques crachats.

Depuis quelques semaines, le mantra des responsables européens et d'une partie des médias est qu'il n'y a pas de crise migratoire. Manière de nier la réalité pour ne pas avoir à la regarder en face. La baisse réelle du nombre d'arrivants depuis un an ne change rien à l'immense espérance d'Occident dans une Afrique de plus en plus peuplée, ni ne résout notre incapacité, ici, à intégrer convenablement les arrivants récents, mais aussi d'anciens arrivants ou même leurs enfants. Il y a quelque chose de honteux à vouloir nous faire croire que la situation critique a cessé d'exister, comme si nous étions, nous les électeurs, de sombres idiots.
Nous n'avons pas besoin de gouvernants humanitaristes et pleurnichards, aux yeux bandés. Nous avons besoin de gouvernants humanistes aux yeux ouverts, capables d'exigence dans leur bienveillance même. Ce n'est pas en dissimulant les caractéristiques de la culture musulmane, pour ne pas "faire d'amalgame" et pour ne pas "discriminer", qu'on répondra décemment à cette situation critique.
Paru dans Le Figaro, 3 août 2018

DOINA  BORICEANU

AȘTEPTÂND

PE O PRISPĂ DE GÂND

o nălucă

se apucă 

să spele ploile

cu taină de stele.

luna scrie rotocoale,

smalț de noapte peste ochii-mi,

trupul meu în sudoarea verii

și-o fereastră-n colț inimii.

ia-mă, ia-mă în gândul tău

și răsuflă prin mine,

poartă-mă!

imaginea mea îți stă bine!

gândurile-mi calcă cetăți

ce sunt călătoare-mprejurări

nu găsesc însă locu-ți de azi, de ieri.

vâltoarea zilei se stinge în înserare

până la ultim picur de suflare.

îmi cred și nu ochilor

dar îmi aduci vântul

să mă înfășor

și susur de frunze se face păsări,

și șoapta-ți cum pălește, 

se duce să se culce,

și-n gânduri cresc brațe

și atâta mă strângi

că viața mi-o scoți

ca pe o floare

închisă în culoare de vești.

nimic  nu pare a rămâne,

privesc cu mirările nebune

deși se-arată-a fi doar oblojite strune...

le doare

unde-ai fi stârnind tu departele...

nimic nu mai apare,

pe mâinile-ți doar pulberi

să-mi aprindă drumuri.

se amestecă clipele dezordinii,

amețeala vine să m-atingă

cu mâini de mamă vitregă.

vreau scara s-o urc

dar treapta gâlcevitele mi-o smulg

și atunci simt cum tu

pui în locu-i umărul.

și lasă  loc de povești...

neștiutul se cuibărește sub frunze

de neînțelesuri dornice,

și culege la cuvinte.

mă cheamă lumi neadunate omenește la geam,

dar și azi tu ești tot ce am...

deșertul își smulge iască smocurile

să nu mai crească gânduri din cămile,

iar cămile încâlcite în plasa văzduhului

cu ochii deschiși neobosiți

despicând vigoarea nisipului...

lumea din nisip intră pe ușă...

nisipul se pustiește din nerostită plăcere

căci astea sunt rostuirile-i pe lume...

rămâne fără iluzii

că am fi acolo dar umbra noastră vine

aleargă peste dune și văluritele

ca și cum le-ar șoapta sufla în tainică orbire.

dă-mi voie să mă gândesc la tine.

aburul care s-a stors din munte

îmi îmbrățișează dăruite vremile.

am trecut pe la tine...

casa se lăsase într-o pustie

pe-o parte, ca zadarnică,

în jur se pierduse fiecare stradă.

nu erai acasă

o clămpănită fereastră

fără închis oblon...

intru și adorm

pe rogojini împletite din ce-am ținut iubiri

și dragostele de-s pălite, mai știi?

un surâs șiret

pășind discret

în colț de zi

peste buze degetele tale ca vii...

și unde-s pomii aurii

și africani flamboaianții

pe sub care neînțelegând

nimicul se purta cu noi

de parcă teatru jucând.

te iubesc ca și ieri

numai că azi ploile

mi-au luat cu ele

ce țineam cu tine îmbrățișările.

și-o nălucă

zvârlugă

șterge de pulberi stelele.

luminoasele de la tine se întind

simt cum mă cuprind

dar totu-i o trecere

grabnică și nespusului de rece.

iar din pământ de gând

a înflorit un răsărit

ca și cum ai fi venit.

IOAN  MICLĂU-GEPIANU

SEARA  PE  CRIȘ

                                                                

Amorțit suna în turlă clopotul cel de aramă,

Iar pe fruntea-i luminoasă ziua-ntinde a ei maramă,

Neguri cenușii s-ardica legând văile de cer,

Luna-i o suveică-n nouri, țesand raze in eter;

Vapori alburii ca perle se-mpreun ridicând arc,

Boltuind din nori de-arginturi o cunună sclipitoare,

Pe sub care curge Crișul, al Bihorului monarc!

De pe măguri înserarea tainic hainele-și adună,

Le închee-n bumbi de stele, le coase-n raze de lună,

A ei sânuri ard duioase strânse de aprinsul soare,

Căci de veacuri nu-ncetase cu-a lui foc să se măsoare!

Numai Crișul o mangaie, numai el o racorește,

Când cu valul său de ceață înrouat și-nmiresmat,

O cuprinde peste umeri cu răcori o învelește.

Vin atunci fluturi cu aripi de argint și aur alb,

Cobor stelele pe raze, dulci icoane de se scald,

Vin în umbre-nfășurate pe sub sălcii dragi fecioare,

De cobor și bat in valuri cu-a lor rumene picioare,

Vin voinici de sânge dacic, aducând doina pe buze,

Se scufund sub valul molcom, numai ochii țin afară,

Ori fac tumbe ca delfinii, zânele să le amuze.

E moment solemn când ninge pulberii de raze-n roi,

Iar din sfere ancestrale vin noptaticele ploi,

Ce pe Criș se schimbă-n bură și în strat de nestemate,

Când în turlă miezul nopții limba clopotului bate.

Atunci îngerii din ceruri se adun de stau pe maluri,

Să admire cum pe unde valurile ridic spume,

Cum se rostogol ca focul și ca albele cristaluri.

Dintr-o salcie pletoasă zâna Dochia apare,

Părul ei in cozi pe spate reflecta în luna mare,

Auriu fuior de raze vălurind în valuri repezi;

Cygnus de îndată cheamă a lui cârd albiu de lebezi,

Ca să tragă iar pe unde cu-a lor aripi, mâni de pene,

Acea barcă ușurie, acea mistică gândire,

Unde Dochia adună farmecele ardelene.

Și se-nșir, ca stele-n ceruri, umbre albe și duioase,

Peste-al apei curgătoare piept de unde răcoroase!

Doar din când în când trec umbra vre-unei suspendate punte;

Zâna iar visa-n plăcere acel loc umplut cu nuferi

Si cu lotuși lacrimi albe, roze, cum mai le e felul,

De ridic în aer miros, ce te-oprește să mai suferi!

Băi din vremuri pleistocene și din vechiul Terțiar,

Cu-ape calde ce ies molcom gâlgâie spre Peța iar!

Se-nspaimântă însa Zâna, când spre craterul Betfiei

A ei ochi căprii i-ardică…, e acolo noaptea firei…,

Astfel iute-ndeamnă valul, ocolind printre păduri,

Ce-s bătrâne ca și vremea cea de-a pururi curgătoare,

Printre stânci acoperite cu mantale lungi de muri.

Iese la câmpie numai o secundă să respire,

Și iar maluri ridicate cu stânci negre-l strâng subțire!

Sus in cer se-mpreun  ramuri, dedesubt plutesc răcori,

Aici paserile-au raiul, aici cresc străvezii flori!

Aici Dochia oprește a ei barcă de petale,

Lebedelor dând degrabă chipul lor cel de fecioare,

De-și acoper boiul fraged cu-al pânzeturilor poale!

Cerbii scapăr din copite, iar al coarnelor lor ramuri,

Ridicând umbre înalte joacă peste verzi tufaruri,

Undeva prin huci si ruguri ca un dor tăinuitor,

Sta perechea să asculte răgetul de căprior…

Și cum luna-și trage-argintul prin boltirile de fagi,

O cetate părea valea, cu icoane pe tot locul,

Unde vin de se închină inimile celor dragi!

Doar aci crescu Românul, alta lume el nu știe,

Și de-ar fi, la ce să-și piardă liniștea prin pribegie;

Nicăieri n-a dat Divinul lirei melodii mai sfinte,

Cum se-aud in codrii noștrii, le-am dori și în morminte!

Cântul holdelor câmpiei e ca marea cea întinsă,

De doinesc când ritmic mișcă valurile lor de spice,

Un covor țesut cu mâna, cât e zarea necuprinsă.

Iar văratica-nnoptare-i cum spun basmele mai vechi,

Când din ceruri ursitoare coborau perechi, perechi,

De se-nghesuiau la geamuri, la născuți s-aducă sorți,

Invelite-n giulgiul nopții pluteau line peste porți;

Trupul le era lumină, numai vorba omenească,

L-ai lor droști trăgeau zefirii cei cu coamele vâlvoi,

Dar opreau numai pe unde erau îngeri să se nască!

Doar in zori se-nturnau iute pe cărările de soare,

Unde viața-și are moara sufletelor dătătoare;

Tot de-aici atârnă soarta astei lumi atât de mare,

Ce se-ncrede și se-nnalță mai presus de-albastra zare;

Basmul spune mai departe, căci de raze găunos,

De-ar fi soarele sa-ndure vreo schimbare nedorită,

Toate-averile adunate ar fi fără vr-un folos!

Sus in cumpăna de noapte luna-i piatra de argint,

Sfărmând pulberi ancestrale, boiul Crișului cuprind,

Cu lumini răsfrânte-n ape, ca-n oglinde fermecate,

Iar in turla Catedralei  limba clopotului bate

Viu,  și-i semn că scena amintirilor se-așterne

Spre odihna meritată: oameni, flori, zane, poeti,

Inveliți în raze calde, luncile le-aștern de perne!

Dorm si păsările-n pace, legănate-n crengi frunzoase,

Dar ușor, căci cum crap zorii, ele reâncep voioase,

Purpuriuri și concerte de aceeași repetare,

Deși parcă mereu alte, au de-apururi desfătare!

Omul le ascultă lacom, parcă-s din etern ieșite,

Melodii în limbi ascunse, ce doar Domnul le cunoaște,

Și par cântece de leagan, din vechi vremuri auzite!

Doar munteanul numai, încă, învelit in noaptea sură,

Calcă treptele de piatră iar izvoarele murmură,

De-a lui inimă-mbunează, cu plăcere urcă-n munte,

Unde peste-o vale verde ridicată e o punte,

Ce se termină in pragul celui vechi castel de veacuri,

Și de veacuri deasemeni a lui umbră și-o răsfrânge,

Jos la rădăcina stâncei, unde Dochia stă pe lacuri!

Insule cețoase, grele, încărcate de parfumuri,

Curg prin noaptea liniștită ca și niște dese fumuri,

Tot mai jos le-apasă cerul, le strivesc pe muchi de dealuri,

Le înghesuie-n dumbrave și-n desișul gros de ramuri,

Orice colț al zarii large, unde firea-i în visare,

Căci o Lege e de-apururi și-n a cărei paragrafe,

Dăltuită e cu secoli marea grije ce ne-o are!

Tolbă de averi e-Naltul, stoc de lumi îngrămădite,

Ce se mișc etern închise, de meteori prăfuite,

Dorm sub pulberea luminii și a nopții cea eterne;

Numai timpul cu-ngrozire câte-un tremor mai așterne,

Ori crăpând în mii de așchii câte-o stea o vezi cum pică,

Amintind de acel înger, ce pe Domnul supărase,

Pentru-acea deșertăciune de-a fi mare-n lumea mică!

Numai Crișul e același leagăn dulcelor plăceri,

Unde-s veșnic ghioceii, veșnic dalbe primăveri!

Sufletul născut acolo nu e chip să se desprindă,

Ci mai mult se lasă-n voia dorurilor să-l cuprindă,

Cu cât timpul zboară iute spre-a imensului hotare,

Cu-atâtt inima se leagă ca pământu-n rădăcină,

Ca și valul prins de raza strălucirii de la Soare!

Ioan Miclău-Gepianul

2016