LOGOSEMN

LOGOSEMN

Surender Bhutani – Abdelhamid Senui Berecsi – Shhaarraat  Shhaarraat – Nicolae Grigore Mărășanu – Gabriela Tănse -Moș Nelutzu G – George Anca – Moartea invizibilă – Ciprian Mihai

SURENDER  BHUTANI

I met Prof George Anca in Bucharest in 2006. Our friendship started flourishing during my subsequent visits to Romania. He has translated and published my 40 English poems into Romanian. He is the most important Indologist in his country. Once he was a visiting professor to Delhi University. He has translated Ramayana into Romanian. Still, he has to achieve much as a scholar.

Thanks to Amb Abdelhamid Senouci Bereksi, I could entertain George Anca in Bucharest. Abdelhamid went out of his way to organise a charming evening for me and George. From 2005-2009 he was Algerian ambassador to Romania. Before that, he was ambassador to India from 1995-2000.

ABDELHAMID  SENOUCI  BERECSI

Thank you Surender !

 SHHARRAAT   SHHARRAAT

I was a student if George anca sir, In delhi university and I can say he is a great personality and a foreginer who loves india very much..I will be happy to meet him again.....

  NICOLAE  GRIGORE  MĂRĂȘANU

Întru sărbătorirea LIMBII ROMÂNE

Semn,

Mitosemn,

Logosemn,

Logomagie,

Efect logomagic

De vom admite că Dumnezeu a împărţit fie-cărui neam câte ceva din logosul primar, spre a-şi fă-uri propria limbă, atunci să-I mulţumim pentru că, din logosul de început, nouă ne-a dăruit o parte din mie-zul său. Din el, şi după firea noastră, ne-am făurit lim-ba pe care o vorbim cu toate frumuseţile ei alcătuito-are.

Iar dacă vom observa azi, când accedem rela-tiv uşor la limbile altor neamuri, cât de încăpătoare şi expresivă este limba românilor,de armonioasă, mistic-sunătoare şi câtă bogăţie semantică tezaurizează în fiinţa sa limba ce vorbim, vom avea motive să fim fericiţi.

De altfel, cred că singura noastră fericire în mileniile care au trecut, în cel de azi şi în cele ce vor veni, a fost, este şi va rămâne limba neamului.

Limba neamului este o fericire perpetuă.

Limba este locul de adăpost al fiinţei. În adăpostul ei locuieşte omul. Cei ce gândesc şi fău-ritorii de vers sunt veghetorii acestui adăpost (Martin Heidegger, Scrisoare despre umanism). Este cel mai puternic argument ce ne obligă să o iubim şi, mai pre-sus de fire, să o apărăm, azi, când este atât de agre-sată de aroganţa snoabă, agramatisme, semidoctism, neologisme folosite anapoda şi de gravă, gravă incul-tură.

Limba, ca mijloc de exprimare a ceea ce este ascuns în sufletul omenesc, dar şi mai complex, gân-dul, este şi depozitara propriei sale expresii, înno-bilată în primul rând de sufletul ce o exprimă.

În permanentă înnoire, unele dintre cuvintele vechi ale limbii, se retrag din vorbirea curentă într-un subconştient păstrător, fără a se pierde. Cuvântul dus e-al limbii vremii duse, / iar cel de mâine-aşteaptă-o voce nouă (T.S. Eliot, Little Gidding).

Din când în când, însă, pe poet, făuritor de vers şi veghetor de limbă, îl apucă dorul de cuvântul dus, de-a limbii vremii duse şi atunci plonjează în adâncul păstrător, ca pe un alt tărâm, ca într-o fântâ-nă unde stă în adormire o preţioasă comoară şi de unde aduce la lumină, potenţate, vechi expresii ale limbii.

Ţine de o nostalgie a logosului să dăm cuvin-telor sensul de început, încărcătura semantică primor-dială, când cuvântul avea chip de nou-născut, graţie de fecioară şi sunet de aripă de cheruvim în zbor.

De unde, nostalgia?

Uneori, prin folosire îndelungată, cuvântul su-feră transformări sonore, semantice, se îndepărtează de origini. Golit de virtuţile esenţiale de început, folo-sit uneori inadecvat, ajunge un schelet fără de carne, nu mai are sunet de harpă sacră, ci de gramofon dogit, şi iese din uzul limbii. Se retrage în straturile de jos ale memoriei, într-un subconştiient de Vezuviu inac-tiv. Sarcina poetului, într-o atare împrejurare, este să recupereze, să revigoreze logosul pierdut, să-i confe-re virtuţile dintâi, esenţele din care a fost izgonit ca dintr-un Eden primordial. Este o arheologie a limbii, poetul devine arheolog al logosului pierdut, ceea ce am încercat să facem şi noi prin recuperarea idio-lectului brăilean, în volumele Îngeri şi banjouri, Poeme desfrânate, în trilogia Comedia valahă, întreprindere comentată elogios de regretatul critic Marin Mincu, într-unul din numerele revistei Lucea-fărul, din 2003: “Nicolae Gigore Mărăşanu reuşeşte să intensifice actul comunicării poetice prin antre-narea idiolectului brăilean într-o probă agonală, de resuscitare acută a energiilor afective. Astfel el este creatorul unui limbaj poetic propriu, care absoarbe şi însumează specificul acestei zone literare, culturale şi lingvistice”. Iar în altă publicaţie, acelaşi critic afir-ma: Mărăşanu are proprietatea sa literară, care se leagă de toposul acvatic, pe care numai el a ştiut să-l individualizeze şi să-l transfere în textul poetic”. Într-o astfel de întreprindere, logosul dintâi renaşte din sine, răbufneşte vulcanic la suprafaţă, sonor, polifo-nic, magic şi înmagiază cu o splendoare ascunsă, ca în baladele trilogiei Comedia valahă.

Alteori, cuvântul capătă o deplasare centripetă, adâncind semantica în sens imploziv, asemenea unei mişcări de rotaţie în jurul propiei sale axe. Aceasta, când înţeles şi cultivat cu pricepere de cei ce folosesc logosul în ipostaza de rostire, cuvântul se aşează tot mai bine, temeinic, în propria sa esenţă, ajungând să evolueze de la forme şi sensuri primare, la forme şi sensuri elevate, de la o semantică sumară la o seman-tică polivalentă, la plurivocitate. Referindu-se la poe-zia lui Trakl, Martin Heidegger îi recunoaştea acesteia caracterul plurivoc (mehrdenting) al limbii poetice; dar această plurivocitate, subliniază filosoful, trebuie să se adune într-o univocitate superioară, aceasta fiind condiţia marii poezii (M. Heidegger, Timp şi Fiinţă, p.80).

Poemul care azi ne-ncântă

Mâine ne pare desuet,

Că timpul în cuvânt lucrează.

Iar dacă fost-a menuet,

Nu va fi azi recviem, odă,

Nici himeneu, pantum, epodă,

Că timpul în cuvânt lucrează.

Un daimon-tartor şi-un poet

Se-ntrântă-n logos. Şi discret

Cu timpul vor să se împace,

Hlamide alte să îmbrace,

Memoriei să-i suie treaptă.

(Poemul ca tărâm al fiinţei, în Maşinăriile mişcării, Editura Vinea, 2012, p.33).

Dar o astfel de evoluţiune spre sine a logosului are şi pericole: deoarece poţi pleca de la o formă a cuvântului (cu o anume semantică) şi să ajungi la o al-tă formă, la alte semantici, fapt ce scoate cuvântul din esenţa sa.

Limba e un organism atât de viu, încât dacă ai înregistra evoluţia limbajului în timp, chiar la propria ta persoană, ai putea constata că într-un fel vorbeai la tinereţe, altfel la maturitate, iar spre finalul acestei călătorii foloseşti un cu totul alt ritm de limbaj. Deşi aparent nimic nu pare să se fi schimbat în limbă. În astfel de clipe revelatoare, logosul dintâi reînvie din sine, ne înminunează cu o splendoare ascunsă. Iese trezit şi scuturat din zgura subconştientului păstrător, dintr-o memorie adormită.

Poetul este arheologul care recuperează această memorie pierdută, curăţă logosul de rugina timpurilor şi îl oferă, ca pe o nouă splendoare, Poeziei. Iar Poezia devine astfel nu numai creatoare de limbă, ci şi depozitară a acestui limbaj.

*

În Eudaimonia, în traducere fericire a sufletu-lui, se petrece un proces de recuperare a unei memo-rii pierdute. Este vorba de un meta-limbaj: al semne-lor, logosemnelor, mitosemnelor. Tiriplic, de pildă, personajul din întinsul poem Reverii în meandrul Tiri-plic, este un faun, log, logosemn, un pretext până la urmă care mă ajută să aduc pe rând în Eudaimonia, cântecul de leagăn, cântecul de mahala, descâtecul, blestemul, argoul, altele, toate logosuri aduse în sce-nă, în viforul poetic, printr-o prelucrare cultă, deveni-te mărgăritare componente ale limbii.

Toate aceste semne, logosemne, mitosemne sunt forme de expresie ale unor logosuri primare şi, folosite în poezie, crează o magie a logosului-cuvât, o adevărată logomagie, iar efectul final nu poate fi decât un efect logomagic.

Iată un fel de sistem al acestor logosuri pri-mare:

Logosemnele chipului: cele legate de des-crierea chipului (neg, căiţă, aluniţă), sunt credem primordiale: cele dintâi logosemne, care se arată unui nou-născut, sunt logosemnele ce descriu chipul ma-mei-născătoare. Este primul peisaj privit de un ochi întrebător care abia s-a deschis asupra lumii.

Logosemnele pastorale: cele folosite de păstori pentru însemnarea componentelor turmei (pre-ducea, unghi, furculiţă, chişcătură, romb, igliţă, başca infinita ştearsă mirosind a carne arsă).

Logosemne geometrice: cercuri, triunghiuri, pătrate, romburi, steluţe, tot atâtea simboluri casnice, de înfrumuseţare a vestmintelor: ie, pieptare, sumane, blide, covoare; sau logosemnele meşterilor cioplitori în lemn, încrustate pe porţile maramureşene, pe blide, pe alte unelte şi lucruri.

Logosemnele sacre: cele liturgice, de pe vestmintele clericilor, ori legate de cultul morţilor – logosemnele sacrale de pe colivă, cruci, prescuratele din lemn ale căror simboluri se imprimă ca nişte peceţi pe prescuri sau colaci.

Logosemne ludice: fantaste, semnele ce se arată în ibricul cu cafea, pe care ghicitoarele le văd, le interpretează, în mod fantast, desigur, le transformă în ziceri şi mai ales pre-ziceri legate de viaţa oamenilor.

Toate aceste logosemne şi logografii sunt limbaje ale unui univers uman complicat, greu de cuprins cu gândul, poate cel mai complicat univers din Marele Univers. Sunt geometrii şi simboluri pline de semnificaţie care uneori complică sau optimizează viaţa oamenilor. Ele devin şi descriu forme de recu-noaştere ale altor existenţe de lângă noi, aşa cum mitosemnele le-am denumit forme de manifestare ale viului la vibraţia cosmică.

Logosemnele şi mitosemnele sunt graiuri încifrate, graiuri ce nu ni se comunică prin rostire, prin vocală măiastră, ci prin semn şi mito-semn, prin semnul care vorbeşte cu noi şi astfel interferează cu cuvântul, cu logosul şi devine logosemn.

Logosemnul ludic face un pas mai departe şi prin interpretarea sa fantastă, de către astrologi, geo-manţi, ghicitori, prin prezicerile lui, prin vocea aces-tor Parce, devine voce destinală, pentru că un astfel de logosemn prevede sau descifrează destine umane în desfăşurare şi reverberează din fantast.

Iar în acest punct, logosemnul devine mito- semn, pentru că a început drumul de la simplu semn la către mit – mit ce rezidă în poveste, în întâmplările tragice sau fericite ce urmează să fie parcurse de indi-vid. În stadiul acesta mito-semnul nu mai este simplu semn, pentru că a părăsit stadiul de semn, dar nu este nici mit, pentru că încă nu şi-a înmagazinat întreaga poveste, tragică sau fericită, pentru a ajunge, a deveni mit. Se află deci într-o stare intermediară, de devenire, de mito-semn.

Înţeleasă în amplitudinea sa, lumea logosem-nelor şi a mitosemnelor, componente ale logosului, ale limbii, devine fascinantă. Face ca limba să se elibereze din strânsori convenţionale, uneori restricti-ve. Şi eliberarea limbii din strânsoarea gramaticii înspre o configuraţie mai originară a esenţei ei revine gândirii şi poeziei. (M. Heidegger, Op.citate).

Pe un astfel de temei ne-am îngăduit uneori să trecem dincolo de unele reguli restrictive ale grama-ticii, în scopul de a face din limbă un instrument ma-gic. Fapt apreciat de critici precum Pompiliu Marcea (Flacăra,1979); Gheorghe Bulgăr (România liberă, 1983); Alexandru Ştefănescu (Flacăra, 1979); Marin Mincu (Luceafărul, 2003), alţii.

Înmagierea limbii devine astfel un fel de extază fantastă.

Devine o fericire a sufletului.

O Eudaimonia!

GABRIELA  TĂNASE

Traseu hipnotic

fără ochi
lumea-i o mare de sunete sparte
un înveliş călduros...
până la moarte
degetele pipăie forme de aer
haos şi vaier
nu e bine să te mişti în somn
o doamna ciudată cu un baros
răstigneşte soarele, pune luna pe jos
şi stelele pe rând
le înfige în câte un cui
plutesc îngeri gălbui
lampioane prin aer
bate vântul
în arborele de mătase
degete lungi
nişte crengi scorojite
captureaza un fluture mort.

MOȘ  NELUTZU G

 Corabia

De trist
corabia lăsată de tata
pe apa Sâmbetei am pierdut-o,...
iar sâmbăta a curs-o, a curs-o...

De la far, printr-un nor, mi s-a spus
că s-a dus, prin fiord, către nord.
De-acolo, curând, rătăcind,
în Marea Duminicii a fost zărită.
De-acolo de-atunci, nici un gând.

S-a zvonit că sub vânt,
sub furtuni, sub întâmplări,
sub noroc sau ce-o fi fost
cu rost sau fără rost,
cu valul, ca apa, de-a harta,
în americi, caraibe, antile, aiurea,
prin doric, cu doruri în Σπάρτα,
de unde, într-un târziu, dând zi după zi,
când apusul lâncezea pe chindii,
încărcată de drumuri şi doruri,
iat-o acasă, în docuri.

Grea, de-i luau pânzele apă
iar catargele, catargele musteau
abia de mai puteau
să ţină pescăruşii
grei de nori.

GEORGE ANCA

les neiges

baci pacific balenelor în floare latin

primeşte rămăşiţa vieţii mele morţii tale

de te rânduisei aşteptare vitrină Freud după Haret

nesomn cum ne găsise Romeo în India

de ni s-o fi urât cu binele care pe unde

treci ore dar câte zile ţi-au mai rămas refuz

mâine seară la Filarmonică Lobos-Enescu Daisuke-Palmov

scrisei Nadiei ce se preferă Marina Debattista

ar fi Usha Mehra şi Hsieh să le anunţ

voi obosi dinainte bun de adormit în Pacific

mai nici o idee poate respiraţie Hanuman

mi-oi şi agăţa microfonul în buzunar

mitropolitului binecuvântări pe Hawaii pe China

nu-l pecetlui nici pe el ziarismul

cum ne-am descoperi Ibsen

Formosa is a beautiful country exact frumuseţea

stau în Houston la Om Gupta m-aşteaptă

în Honolulu la Hsieh apoi al americanilor românilor Chinei

piesă de soartă eterna primăvară a paradisului Hawaii

ce-or zice regii zburaţi de americani

pe-aşa mituri până-n Pearl Harbour

cortex mamifer reptilin a patra sinonimie

derezonantă care mai vorbirăţi rariţa

condu-l tu ce-o fi învârtind şi Cedric

moştenire sacră Eduard S. Curtis şi indienii americani

7 iunie ora 18 Muzeul Naţional de Artă Rotonda Auditorium

there must be a spiritual connection welcome and welcome

Caroline Kennedy will not be appearing at the ALA Annual

Conference closing session due to a family conflict

for the opening General Session best selling author of Madame Secretary

parasomnie văzusem ne-am înălţat forţa

Mira Simian La Depossession by Jacques Borel

Ştefan Baciu pachete cu Mele Kalikimaka

Sub Tâmpa în Honolulu un braşovean în

Arhipelagul Sandvich-Hawaii

noul Ovidiu a ajuns în Paradis

s-a muncit să-şi ţină în viaţă amintirile

n-am literalmente cui să citesc ce scriu

exilaţii şi-au făcut datoria

îngerul malagambist din insula Oahu

palmierii de pe dealul melcilor

îl vizitară Anania Lungu Ursachi

se vor scrie despre mine teze de literatură comparată

Stamatu văzuse transilvanul

mai toţi tânărul poştaşul de unde evreul

cum mergând la o femeie te ţine clientul dinainte

la cimitir n-ai loc de mortul din poză

mai şi trebuie detipărite urmele lui David

toate ar fi de bine cum şi de rău sunt

cât să te pice inspiraţia paracataclismului

lumea are în ureche cantaridă

i-a iubit pe cei ce nu l-om mai iubi

din Rohia în Oahu din mormânt în cenuşă

copie de pelerinaj maramureşan-hawaiian

aşa ne-om vindeca de floarea mirosită

când nervii ne podidiseră la joc

lăuntric plictis al lui Dumnezeu

anahoret îl făcuse Eretescu în Pacific

închinatul guguştiucilor pojghiţă spartă

şi oceanul glumei necăutat citeţ

hawaiienii români de după vizitabilitatea cenuşii

dinainte ne clasicizasem mormântul ahoe

cine a ne mai fi salutând dintre noi

să te văd paşi doliu soare tot înnorat

nu la anii ăştia a mai păcăni

a se căni pe lagăr cu băieţii bravilor

o molimă în oştile ahee sacul de bani sfâşie orice

diegetica Eugenie Ion ţel jalnic ante mortem

porecla Cârlova a lui Vernescu gnosis hybris cronotop

profet osândit să-şi răscumpere tragicul orgoliu

de a media între umanitate şi absolut prin nefericire şi solitudine

se dizolvă intelectual în lumea imaculată a gândului bun

nici dorinţa de a schimba faţa lumii nici gândul salvării prin fapta memorabilă

nu schimbă destinul omului trecător Faust vrea să facă binele general

dar când deţine puterea ajunge să creeze o lume numai pentru sine

târgul se risipea într-o privelişte rurală

liniştea de orăşel subcarpatic în drumul pastoral al oilor

la Mănăstirea Dealului unde se află ţeasta lui Mihai Viteazu

mitului femeii de 30 de ani i se alătură mitul mamei vinovate

aminteşte de destinul mamei lui Balzac

fericirea ei fragilă umbrită de culpabilitatea faţă de copii

Tolstoi orfan de timpuriu s-a bucurat de o copilărie fericită

Cârlova după moartea timpurie a părinţilor e crescut de o sora a mamei

în exil Alexandru Ciorănescu şi-a uimit adesea compatrioţii

îngerii coboară din cer arătând că diavolul a pierdut prinsoarea

gigant şi uriaş tot de-o însemnătate fiul în lăcaşuri nelocuite

heruvimul lângă tronul divin serafimul mai aproape de uman

între Steinhard şi Baciu între Rohia şi Honolulu

între mormânt şi cenuşă dus-întors

chinezoaica retrasă din zid

ce-mi din indieni karma din Cămârzana

oceanului canon de împărţeală

cum o problemă că la nimeni păsări te treziră

Shu mă lăsă în buza nopţii că 50 dolari

taxiul şi condominionul lor în suburbie

pe ieftin în campusul universităţii

cine scriind un poem cu titlul Constantin Noica

n-ar fi cercetat cenuşă empatică

era şi-n agenda lui Romulus Vulcănescu

prea mulţi vâlceni în Hawaii unul să nu-l fi

contras din suprarealismul neafin

când nouă genele şi înnaşterea dodiază

abia negaţi în absorbţie cu Edgar Papu

record în cord o regăsire de resort

în reidentitate milenar tăvălugită

les neiges d’antan poate copilăria noastră

când evocam cu nostalgie zăpezile pe care

le aşteptam şi de care ne bucuram la maxim

peisaj în care ninge cabană înconjurată de troiene de zăpadă

pârtie de la hambarul cu lemne la uşa intrării în casă

din hornul casei fumul iese drept semn că urmează o noapte sau o zi geroasă

în casă oamenii pe lângă sobă ori la o

masă rotundă citind sau jucând cărţi sau table

o stare de hibernare totală

les neiges d’antan sfinţenia vieţii a aventurii a iubirii

evoluţia fulgilor din pufoşi în duri

gândindu-mă la conceptul zăpezile de altădată

ajung la anii copilăriei când nu sunt minciuni

nedreptăţi ură duşmănie invidie ci iubim numai dacă

ne menţinem pe calea iubirii ajungem la sfinţenia vieţii

odată cu trecerea timpului ca şi zăpezile

anii copilăriei cu sfinţenia lor devin de altădată

timpul oamenii greutăţile ne transformă într-un bulgăre de zăpadă sau de gheaţă

les neiges d’antan se referă la puterea sfinţirii vieţii

zăpada având culoarea albă înseamnă puritate dreptate

numai lucruri bune tot ceea ce este imaculat lipsit de pată

asta ar însemna ca oamenii să se iubească să nu păcătuiască

pentru că numai astfel vor ajunge să fie asemenea unor sfinţi

şi ar trebui să respecte poruncile din Decalog

les neiges d’antan ne poartă cu gândul

la ceva demult apus la dezamăgirea şi părerea de rău

pe care o simţim atunci când nu mai putem avea ceea ce am avut odată

în situaţia de a socia iubirea sfinţenia cu zăpada

zăpezile acoperă toată urâţenia unui loc oferindu-i strălucire

aşa iubirea şi sfinţenia îmbracă omul cu mantia nestricăciunii

zăpada cade într-un anotimp în care totul se stinge

iubirea ne protejază de toate gândurile rele

în aceste timpuri nimic nu mai este ca înaine nici măcar zăpezile

                                                MOARTEA  INVIZIBILĂ                                           A  NOII   GENERAȚII

Undele electromagnetice

Nebunia e şi mai mare, la bloc sunt multe routere, şi ce-i mai rău, aproape nimeni nu le decuplează dacă n-au nevoie de internet. Nici noaptea! Lor cine le deschide ochii că trebuie sa le cupleze doar când au strictă nevoie de internet WiFi?

Wi-Fi: moartea invizibilă care distruge noile generaţii    Ceea   ce   pare   să   fie   principala   ameninţare   pentru   sănătatea   noastră   şi   care, binenţeles, e cea mai ascunsă de media. O afacere mai mult decât de miliarde, legată de sectoarele în plină creştere cum ar fi telefonia sau tehnologia wireless în general, monopolizează informaţia, împiedicând să se ştie la nivel de mase un înspăimântător adevăr: expunerea la radiaţii de microunde de mica frecvenţă (Wi-Fi) este cauza demonstrată de daune cerebrale ireversibile, cancer, malformaţii, avorturi spontanee, alteraţii de creştere a oaselor. Iar populaţia cu cel mai ridicat risc e reprezentată în absolut de copii şi de femei. Nu surprinde, deci, că acest fapt este   cunoscut   şi  documentat   în   domeniu  medical   şi   ştiinţific  deja   înainte  ca tehnologia wi-fi să dea buzna în casele noastre, ajungând zi de zi la indemâna copiilor.

Efectele biologice nu doar periculoase, ci letale ale acestei   tehnologii au fost ţinute   în   secret   pentru   public   pentru   a   conserva   giganticele   profituri   ale companiilor şi pentru a hrăni buzunarele personajelor ca Bill Gates, Steve Jobs şi Carlo De Benedetti. Cum a demonstrat profesorul John Goldsmith, consilier al Organizaţiei Mondiale a   Sănătăţii   în Epidemiologie   şi   Ştiinţe ale Comunicării, expunerea   la   radiaţii   de   microunde   Wi-Fi   a   devenit   prima   cauză   de   avorturi spontanee: 47,7% dintre cazurile de expunere la aceste radiaţii  au loc înainte de prima săptămână de sarcina. Iar nivelul de radiaţie care afectează femeile luate în examen pleacă de la 5 microwatt pe centimetru pătrat. Un asemenea nivel ar putea părea fără sens pentru o persoană care nu poartă statutul de om de ştiinţă, dar   devine   mai   important   dacă   spunem   că   este   sub   ceea   ce   marea   parte   a studentelor primesc ca şi doză într-o clasă dotată de transmiţător Wi-Fi, în unele ţări plecând de la 5 ani în sus.

 Datele puţin mai preocupante sunt că nivelul de absorbire în cazul copiilor poate fi de zece ori mai mare decât în cazul adulţilor, pentru   că   ţesutul   cerebral   şi   măduva   oaselor   unui   copil   au   proprietăţi   deconductibilitate  electrică  diferite   de   cele   ale   adulţilor  din   cauza  conţinutului ridicat de apă. Expunerea la  microunde de joasa frecventa  permanentă poate induce “stress” cronic   oxidativ   şi   nitrosativ   şi   poate   dăuna   mitocondriile   celulare (mitocondriopatia).  

Acest   “stress”   poate   cauza   daune   ireversibile   asupra   ADN mitocondrial (acesta e de 10 ori mai sensibil la stres oxidativ şi nitrosativ decât ADN’ul nuclear).  ADN’ul mitocondrial nu e reparabil din cauza conţinutului scăzut de proteine histonice, deci eventuale daune (genetice sau de alt tip) se pot transmite la toate generaţiile   succesive   prin   linia   maternă.   Organizaţia   Mondială   a   Sănătăţii   a evidenţiat   aceste   riscuri   într-un   document   de   350   de   pagini   cunoscute   ca   şi “International Symposium Research Agreement No. 05-609-04  (“Efecte biologice″şi daune asupra sănătăţii provocate de radiaţii de microunde – Efecte biologice, sănătatea şi mortalitatea   în exces de radiaţii artificiale de microunde date de frecvenţe  radio”). Secţiunea   28   tratează  în mod specific  problemele  legate  de funcţia reproductivă.

Acest document a fost clasat drept “Top Secret” şi conţinutul sau ascuns de OMS şi de ICNIRP (International Commission on non-Ionizing Radiation Protection). Dintr-un atrăgător  articol al lui Barrie Trower publicat de ediţia italiană a revistei Nexus,   se   pot   înţelege   riscurile   principale   pentru   copiii   expuşi   la   utilizarea celularelor   sau  a  tehnologiei  Wi-Fi.  Iradiaţia  de  microunde  la joasă  frecvenţa influenţează procesele biologice care dăunează creşterea fătului. În plus, aceleaşi procese biologice sunt implicate în:  

- Bariera hematoencefalica:  se formează  în  18 luni  şi protejează  creierul de toxine. Se ştie că se alterează.

 - Teaca de mielină: e nevoie de 22 de ani pentru a se forma toate cele 122 de straturi din care e compusă. E responsabilă de toate procesele cerebrale, organice şi musculare.

 - Creierul: e nevoie de 20 de ani pentru ca acesta să se dezvolte şi vă asigur că celularele nu îl ajută în asta. 

- Sistemul imunitar: e nevoie de 18 ani ca acesta să se dezvolte. Măduva oaselor şi densitatea oaselor sunt influenţate în mod important de microunde de joasă frecvenţa la fel ca şi globulele albe ale sistemului imunitar. 

 - Oasele: e nevoie de 28 de ani pentru o dezvoltare completă.  Aşa cum am menţionat, conţinutul de apă în cazul copiilor face ca pe de-o parte  oasele moi, pe de alta măduva să fie atrăgătoare pentru radiaţiile de microunde. Măduva oaselor produce celulele sângelui.

 În mod clar, cei care decid pentru noi, subevaluează o pandemie de boli infantile până acum necunoscute tuturor celor 40.000 de generaţii de civilizaţie, care poate implica  mai mult de jumătate dintre mamele/copiii iradiaţi în lume.  În legătură cu acest subiect şi cu previziunile multor oameni de ştiinţă  după părerea cărora, dacă se va continuă cu acest ritm difuzarea necontrolată a  sistemelor Wi-Fi, până în anul 2020 cancerul şi mutaţiile genetice vor fi   răspândite în toată lumea la nivel pandemic, multe ţări adoptă deja soluţii, lansând legi care limitează pentru copii folosirea celularelor şi eliminând din clase dispozitivele wireless.

Comitetul Naţional   Rus   pentru   Protectia   de   Radiaţiile   Non-Ionizante,   într-un   document propriu de cercetare intitulat “Efectele asupra sănătăţii copiilor şi adolescenţilor” a evidenţiat în copii expuşi la acest tip de radiaţii următoarele:

1) creşterea cu 85% a bolilor Sistemului Nervos Central 

2) creşterea cu 36% a epilepsiei 

3) creşterea cu 11% a retardului mintal 

4) creşterea cu 82% a bolilor imunitare şi riscuri pentru făt

În 2002, 36.000 de medici şi oameni de ştiinţă din toată lumea au semnat “Apelul Freiburg“. După zece ani, Apelul a fost relansat şi pune în gardă lumea întreagă în mod special împotriva utilizării Wi-Fi şi radiaţiei asupra copiilor, adolescenţilor şi femeilor însărcinate. Apelul Freiburg este un apel al medicilor internaţionali care din păcate în România a fost întâmpinat de un public foarte (exagerat de...) restrâns. Ce e de făcut? Cum să ne protejăm pe noi înşine şi mai ales pe copiii noştri, de această ameninţare letală invizibilă?

 Vă voi pregăti un document util care să conţină cele zece sfaturi practice pe care vi le propun :

1. Nu lăsaţi copiii să folosească telefoanele celulare, decât în caz de urgenţă. Sunt de preferat sms-urile, dar e mai bine să le reduceţi. În Franţa, nu degeaba a fost interzisă publicitatea telefoanelor celulare destinată minorilor sub 14 ani.

2.   Folosiţi   mereu   hands-free   cu   cablu   (nu   cele   wireless).   Chiar   şi   folosirea difuzorului este utilă.

3. În caz de acoperire redusă sau lipsa completă, nu efectuaţi convorbiri. În aceste cazuri e necesară mai multă putere radiantă, cu efecte  majore.

4. Folosiţi celularul cât mai puţin în mişcare, ca de exemplu în tren sau în maşină. Riscul constant să se reducă acoperirea, creşte în aceste cazuri, emisiunea de radiaţii.

5. Nu ţineţi celularul lipit de ureche sau în apropierea capului în timp ce sunaţi pe cineva, când radiaţiile sunt mai puternice. Duceţi telefonul la ureche după ce vi s-a răspuns la apel.

6. Nu ţineţi telefonul în buzunarul pantalonilor, în buzunarul cămăşii sau al gecii pe care o purtaţi.

7.   Schimbaţi   des   urechea   în   timpul   convorbirii   şi,   mai   ales,   reduceţi   durata convorbirilor.

8. Folosiţi cât mai des, când e posibil, linia fixă, nu wireless, sau instrumente de instant messaging ca şi Skype sau similare.

9. Nu dormiţi cu telefonul lângă cap, de exemplu pentru a-l folosi pe post de alarmă.

10. Alegeţi mereu modele care au o valoare SAR redusă (grad de absorbţie specifical radiaţiilor).

Un al 11-lea sfat care, în ziua de azi mi se pare cel mai dificil de urmat: dacă trebuie neapărat să folosiţi un celular pentru a comunica cu lumea înconjurătoare, evitaţi smartphon-ul.  Este  în  absolut  cel  mai   periculos,  din  toate  punctele  devedere!

CIPRIAN MIHALI

„Să supravieţuieşti unei călătorii pe drumurile româneşti este un miracol“.

 „La sfârşitul celor câteva săptămâni petrecute în ţară, mă întorc în Belgia cu două impresii puternice şi cu o constatare reconfirmată. Prima impresie vine din agresivitatea uluitoare a tuturor mediilor româneşti. Nu am întâlnit nicăieri până acum, nici în Senegal, nici în Belgia sau în Franţa emisiuni atât de agresive, conversaţii atât de violente, voci atât de iritante sau isterice (masculine şi feminine), imagini atât de şocante, reclame atât de indecente, o prezenţă atât de obsesivă a mâncării în reclame şi a medicamentelor pentru reglarea fiziologiei după mâncare – şi peste toate foarte mult zgomot, ţipete, urlete, voci ridicate şi disperate. Zappând de pe un canal pe altul, nu ţi-e dat să auzi o voce blândă, calmă, liniştitoare. False entuziasme şi false disperări, generice brutale, ritmuri muzicale haotice, televiziunea pare mai mult decât un opium al poporului, pare o condiţie ineluctabilă a isterizării unei populaţii fragilizate nervos. Aceasta pare nerăbdătoare şi amnezică, obosită de atâtea bombardamente senzoriale şi incapabilă să proceseze informaţia, să deceleze între informaţie şi non-informaţie, să discearnă critic şi să-şi utilizeze mintea pentru a gândi ce se întâmplă în jur. Televiziunile româneşti dopează şi droghează, stârnesc senzaţii şi afecte fără suport cognitiv, impun renunţarea la autonomia gândirii şi creează dependenţe umorale. Sentimentul de a se afla zi de zi în pragul unei catastrofe produce fără îndoială oboseală şi stres şi, mai ales, incapacitatea de a distinge între catastrofele reale şi cele simulate în studiourile de televiziune“. Directorul pentru Europa de Vest al Agenţiei universitare a Francofoniei la Bruxelles spune că, pentru el, rămâne stupefiantă diferenţa între conduita pe şosele de la o ţară la alta. „După cele câteva sute de kilometri parcurşi în România, sentimentul pe care îl încerci este că ai avut noroc şi de data asta. A rămâne în viaţă după o călătorie pe drumurile româneşti este un miracol. Nu am putut să-l înţeleg pe tatăl din Timişoara, însoţit de soţia lui şi de cei doi copii, într-o rablă de Fiat, înverşunat să depăşească pe linie continuă pe o porţiune unde se circulă cu 100 km/h, pentru a rămâne apoi în coloană timp de o oră. Sau pe şoferul sucevean cu un Picasso vechi abia ţinându-se pe roţi din cauza numarului de pasageri, efectuând depăşiri de fiecare dată la limita impactului cu cel venind din faţă. De unde acest instinct sălbatic, de unde această nebună rivalitate, suicidară şi criminală, care îi transformă pe şoferii români în brute inconştiente şi care te face pe tine, participant la trafic, o victimă potenţială? A nu muri pe şosele româneşti este cu adevărat o minune care se produce în fiecare zi pentru unii dintre noi. Pentru alţii nu“. Impresia unui turist care vizitează România este sumbră: sate, oraşe, drumuri, par încremenite în nedezvoltare. „Cu excepţia unor vile vopsite cu mult prost-gust şi a televiziunii prin cablu, în satele româneşti nu s-a schimbat mai nimic în treizeci de ani. Serviciile publice sunt ca şi inexistente, serviciile private sunt inegale. Administraţiile locale par paralizate şi dependente de ştabii corupţi de la judeţ, tinerii sunt plecaţi, iar bătrânii resemnaţi. Cartierele noi din marile oraşe, ca în Cluj (Baciu, Chinteni, Mărăşti), sunt un dezastru urbanistic. Iar şoselele, acelea pe care se manifestă bruta la volan, se dovedesc insuficiente şi insuficient întreţinute. Şoseaua care duce înspre şi străbate Maramureşul istoric nu a fost refăcută în întregime niciodată. Ea a fost doar cârpită la nesfârşit şi parcurgerea ei seamănă unei plimbări cu barca pe o mare învolburată, dar fără parapeţi pe serpentine. Nu scriu toate acestea ca să idealizez Occidentul în comparaţie cu o Românie eşuată. Ci ca să arăt că cel puţin o parte din schimbările vitale de care are nevoie societatea românească depind de fiecare dintre noi. Înainte de a începe să ne plângem de guvern, să vedem ce e de făcut în imediata noastră vecinătate şi cu resursele noastre proprii. Reacţionând, protestând, revoltându-ne, refuzând compromisul şi participând la construcţia unei noi Românii“.