CUM SĂ PROTESTEZ

CUM  SĂ  PROTESTEZ

Ioan-Aurel Pop  – George Anca – Puși Dinulescu  - Ioan Miclău-Gepianu -

Clopotul Catedralei

IOAN-AUREL  POP  

„Identitatea popoarelor – o realitate foarte puternică astăzi”

De mii de ani trăiesc oameni la Dunăre și la Carpați, pe Olt și pe Mureș, pe Siret și pe Nistru, și asemenea oameni, chiar dacă s-au perindat mereu, nu au lăsat vreodată acest pământ nelocuit și nechivernisit.

De peste o mie de ani, românii s-au aflat, alături de alții, între truditorii gliei de pe aceste locuri. Nu este de prisos să le cunoaștem originile, taina limbii vorbite, credințele, dorurile și jalea, nuntirile și prohodurile, trecerile și petrecerile.

Așa, vom înțelege mai bine, poate, de ce „lacul codrilor albastru” este încărcat de „nuferi galbeni”, sau cum au reușit arhitecții de la 1500 să facă minunea de Mănăstire a Argeșului, înveșnicită, în credința populară, prin sacrificiul Anei și al Meșterului Manole, sau cum ajunge un om matur ca Ion al Glanetașului să se închine și să sărute pământul reavăn, descoperindu-se ca la rugăciunea de dinaintea icoanei.

Gesturi similare fac toți oamenii, de oriunde și de oricând, dar aura care le însoțește pe cele mai sus evocate se-arată numai la acest popor și numai pe acest pământ, semn că românii și România au un fel al lor de a fi. Secolul trecut de la Marea Unire este un bun prilej de a-i face și pe alții – prieteni, neprieteni sau indiferenți – să ne vadă, să ne cunoască și să ne înțeleagă, cu identitatea noastră de români.

Simplu spus, identitatea românească este felul de a te simți român, iar această simțire vine prin limbă, credință, origine, nume, tradiție, obicei, strai, pământ și cer etc. Avem nevoie de identitate națională ca să nu fim ai nimănui.

La unele popoare, naționalitatea se confundă cu cetățenia și nu te poți bucura de nimic pe lumea asta dacă nu ai identitate națională.

Toate popoarele se raportează la identitatea lor, iar unele o fac chiar în mod ostentativ, atrăgându-ți atenția că ele există, că au un mesaj de dat lumii, că nu se lasă în voia sorții. Americanii se laudă de multe ori că ei sunt universaliști și nu naționaliști. Este însă de ajuns să vezi anumite manifestări ale vieții cotidiene și să te convingi de contrariu.

Astfel, circulă lozinci de genul Buy only American! („Cumpără numai ceea ce este american”), la școală se vorbește zilnic despre „părinții patriei”, toate sărbătorile sunt americane, de la Columbus Day până la Thanksgiving etc. Polonezii se caracterizează prin Biserică și prin Chopin, sârbii prin sacrificiul de la Kossovopolje (1389), italienii prin Risorgimento etc.

Am întâlnit mereu intelectuali străini care să vorbească despre identitatea proprie, care să critice „naționalismul” altora, dar nu am întâlnit niciodată polonezi, unguri, americani, francezi ori germani care să se critice pe sine în felul în care o fac românii. În rest, identitatea popoarelor este o realitate foarte puternică astăzi, chiar și atunci când acest lucru este negat sau nu este recunoscut pe față.

„A respinge țara înseamnă a te respinge pe tine”

„Satul global”, despre care scria McLuhan, ne-a apropiat, dar ne-a și îndepărtat unii de alții în același timp. Suntem mai vecini și mai străini concomitent, mai aproape și mai departe… Ne ducem să ne vedem rudele și prietenii în Australia sau în America, dar nu ne vedem cu vecinii de scară și nu vorbim cu colegii de grupă. Sau vorbim – dar pe net, prin Facebook!
Românii sunt și ei prinși în acest vârtej.

Generația mea, care a prins și alte vremuri, încearcă să redeștepte anumite cutume, anumite valori ale tradiției, dar se lovește uneori de un zid dur. Dacă, de exemplu, încerc să le explic adolescenților, tinerilor, taina muncii tăcute la câmp, la seceră și la coasă, a țăranilor de odinioară, horele din sat, doina și jalea, nuntitul și prohoditul etc. îmi dau seama că ei nu au cum să înțeleagă toate astea. Motivele sunt legate, firește, de globalizare, de accelerarea ritmului Planetei, de modernizare.

Sunt însă și motive mai profunde. Generația mea, chiar dacă nu a fost toată rurală, a avut șansa să mai miroasă pământul reavăn, să simtă fânul proaspăt cosit, să vadă curgând sudoarea muncii fizice, sub soare dogoritor ori sub vânt și viscol.

În plus, a mai avut o șansă, anume aceea de a se împărtăși din toată experiența universală prin lecturi solide și prin dascăli de excepție, dăruiți școlii și națiunii. Azi toate acestea s-au pierdut. Zestrea omenirii zace în cărți, pe care nu le mai citește nimeni. Necazul este că nu se citesc integral nici e-book-urile sau cărțile electronice. Prin urmare, dacă nu luăm măsuri, riscăm să devenim toți otova, cu mințile odihnite și goale, instrumente bune de manipulat de către forțe malefice, care stăpânesc comunicarea și care au puterea să ne îndrepte pe calea dorită de ele.

Din păcate, întâlnim foarte des un sentiment de respingere față de țară, mai ales atunci când vorbim de civilizație. Este justificat acest sentiment?
Sentimentul despre care vorbiți este rezultatul acelorași manipulări. Legarea solidă de țară, sentimentul apartenenței la familie, la comunitate, la națiune și la credința oamenilor țării este primejdios pentru globaliști, pentru că îi face pe oameni profunzi, critici, circumspecți, fideli. Românii sunt un popor deschis și primitor și s-au lăsat ușor antrenați în acest proces dirijat, de „deschidere” fără limite.

Pe de altă parte, noi am trecut prin mai bine de patru decenii de comunism, care a fost demonizat pe bună dreptate și care ne-a făcut să ne simțim vinovați, înjosiți, victime etc. Nu-i vorbă, nici în trecut nu am dus-o foarte bine, aici, ca „enclavă latină la porțile Orientului”, bântuită de inamici, jefuită de regate și imperii orgolioase, ciuntită mereu de oameni și teritorii. Țara nu a prea fost a noastră, pentru că ne-o luaseră alții demult și ne-am refăcut-o cu greu.

Pentru că nu am fost în rând cu marile puteri și nici nu am gustat din sentimentul elitei, ne-am lăsat ușor amăgiți și ne-am dezgustat de noi înșine. A respinge țara înseamnă a te respinge pe tine, pentru că ce este țara fără oameni, fără români?

Or, noi nu găsim nimic mai bun să facem decât să hulim România așa de mult cum nici un inamic străin nu reușește! Firește, ne apucă uneori remușcările și dorul, ne ceartă parcă părinții și bunicii deveniți țărână, ne mustră icoanele din „casa dinainte” sau de pe tâmpla bisericii, dar ne „revenim” repede și nu facem nimic ca să îndreptăm situația.

Dimpotrivă, în loc să ne purtăm crucea și să spunem străinilor cine suntem și de ce vorbim românește, de ce credem în Dumnezeu colindând și de ce mai strângem fânul doinind, ne declarăm altceva decât români și trecem mai departe.

Sunt alte neamuri mult mai oropsite și mai umilite de soartă decât al nostru, dar nu-și declină identitatea, originea, tradiția.

GEORGE  ANCA

cum să protestez

cum să protestez neducându-mă

în Australia dă-le roluri meseriaşe

că iubeşti poporul român

părinţii şi verişoara

ne-am uitat la un film

ce săraci eram în tinereţe

copiii în deltă ne-om

continua Australia

în centrul de poezie

pagină de puncte oame

sub norii peste marame

ca să nu moară de foame

teatrul Kierkegaard

teatrul Kierkegaard bilete nevândute

nici la morgă leacul nu se caută

şi necuratul se ţinea mai curat

imediat după război în barieră

în pauzele filmului veneau artişti

Haplea-i făcea Stelei curte

Cateluţa sau teii sau femeia

călcându-vă pe toate în picioare

aşa-zise rânduri

aşa-zise rânduri lungi

dilatate de-astă-vară

dublu scund a nibelungi

peste vlahii bunăoară

ce e-n plus cară-se azi

ce rămâne mă omoară

dublu lung a huniazi

peste vlahii bunăoară

şi-aşa-zişii nibelungi

mâine rimele contractă

dusu-n rimă rândul ungi

febră fără muscă dreaptă

mai suflare tusea tuş

debruiat de ce omoară

sunet nopţii auruş

netezit la bunăoară

nea Tudorică

nea Tudorică mai zi-mi cavalere

lulea aleluia copacilor mierle

până la dumnezeu cioara

veveriţa leagă apostolii

ne inversăm tinereţea în

acel teatru al coborârii pe role

ai lui Şacote suiau coasta

nu mi-ai spune regie asta

pâlcuri de însinguraţi tasta

eu fiind proteza intrării libere

cât o să mai tragi de mine

pe toate scaunele rezervat puştime

de-acum sunt al sălii interes

exact ca-n teatrele din New York

din ce parte ne comediază Sylvia

cum prima oară aş recidiva

şi lăsat în pace oi mai pleca

mi-am câştigat şederea rea

veniţi aici sosiţilor la gong

sonorităţi subtile să v-alegeţi

unde vedeai tu scenă sus mansarda

era mult fum şi-ai plecat

poate după Ionuţ şi Vasile

te duci la piese necunoscute

oasele tale

oasele tale neroase de tine

la înmormântările sinucigaşilor

ah să interoghezi organişti

nu te mai credeam

al motorinei morar

şchiopătând bătăile morii

ud asfalt ninsoare nudă

pe căruţa car s'audă

haita laie paparudă

spital cu Vasile

arta greco-romană

în ţara dacilor

PUȘI  DINULESCU

Spre punctual culminant şi spre deznodământ

          La Hamlet, în vederea ajungerii la punctual culminant, se va construi faza-parte 4 a piesei, de la pagina 475 la 483. E scurtă şi cuprinzătoare faza asta! Tânărul Osric îl invită pe Hamlet la duelul cu Laertes, lupta are loc imediat, dar e trucată de fiul lui Polonius şi de Rege, care otrăviseră cu ceva puternic tăişul uneia din săbii sau spadei, ce era… plus că mai aşteptau şi două cupe de vin otrăvite.  Tinerii se bat, în focul luptei schimbă săbiile, se rănesc unul pe altul, otrava îşi face efectul, dar, cu ultimele puteri, Hamlet străpunge şi pe Rege. Unde mai pui, că şi Regina bea din paharul pregătit pentru prinţ şi iată ce Deznodământ! După aceste 8-9 pagini, a rămas doar un morman de trupuri, care nu mai sunt bune de altceva decât de îngropat! Un dezmăţ mortuar are loc în 6,10 % din piesă!

Dar mai avem şi scurta, foarte scurta fază-parte 5, de doar 4 pagini, ceea ce nu înseamnă decât 2,70 procente.

Iar în O scrisoare pierdută se intră-n linie dreaptă spre punctual culminant la pagina 183.

Ce-i acolo?

De ce tocmai aici dă ciorba în foc? N-a dat şi nu dă, dar e la punctul maxim de fierbere.

Începuse scena a V-a a actului 4 şi Zoe se-ntoarce, după ce l-a condus pe Dandanache, care tocmai mărturisise că scrisoarea, cu care a şantajat, n-a mai înapoiat-o! Ea e convinsă, acum, că nici Caţavencu nu va mai restitui scrisoarea şi începe, în faţa lui Tipătescu, o criză de nervi. Pică, însă, Ghiţă, care anunţă pe domnul prefect că-l caută la telegraf ministrul! Ba chiar tot guvernul! Imediat, Fănică pleacă şi Ghiţă mărturiseşte Joiţichii că l-a minţit pe Tipătescu şi, de fapt, de fapt… a venit cu Caţavencu! Intră şi Caţavencu… dar… a pierdut scrisoarea! În scena următoare, însă, Cetăţeanul aduce scrisoarea şi Zoe o recuperează!

Răsturnarea s-a produs!

Caţavencu îi cade-n genunchi şi Joiţica-l iartă!

Nu degeaba, George Călinescu  o numeşte undeva domina bona, nu?

Iar  eu, nebunul de mine, în montarea aceea de la Baia Mare, pe care n-am terminat-o, mă gândisem chiar să prezint lucrurile de-aşa natură, încât legătura lui Zoe cu Tipătescu să fie, oricum, pe ducă, iar Caţavencu, fiind jucat de un actor mult mai tânăr, să fie o adevărată perspectivă pentru Zoe, care era interpretată de un fel de băbuţă… Mă inspirase şi faptul că-n viaţa reală a acelor actori întrezărisem ceva din chestia asta! Poate şi de-aia mi-am pus lumea de-acolo-n cap şi n-am mai terminat montarea!

Dar, să ne-ntoarcem la piesă.

Verdictul a fost dat, prejudicial a fost recuperat, Caţavencu-a fost iertat, dar piesa nu s-a terminat. Urmează un moment foarte important din secvenţa culminantă a piesei. E vorba de scena a X-a, a actului 4, când Zoe rămâne singură cu scrisoarea abia recuperată. Acuma-şi savurează fericirea!

 Parc-am mai scris undeva, parcă-n altă carte, de chestia asta, dar merită, oricum, să o reamintesc, măcar pentru cei care nu mi-au citit toate cărţile şi nici n-au avut prilejul sau timpul necesar, să cerceteze istoria spectacolelor marelui maestru.

Păi, se spune că Aristizza Romanescu, la premiera absolută a Stcrisorii, ar fi ţinut scena asta zece minute! Doamne, ce-a putut face, că textul e doar de trei-patru  rânduri şi mai e şi plin de paranteze!

Deznodământul piesei, gata, a avut loc! S-a terminat şi a patra fază-parte, a punctului culminant, care, pe asta, pe  a patra, ar trebui s-o numim a Deznodământulu!

 Pentru că a cincea fază-parte e dincolo de deznodământ, e faza premiilor şi pedepselor, fiindcă s-a terminat şi tot procesul, s-au judecat şi fondul şi apelul şi recursul. A mai rămas ce? Răspuns: Execuţia! Sau apoteoza şi toată lumea e fericită, ca în piesa asta, unde mai este şi o pedeapsă, nu? Că doar Coana Joiţica l-a pedepsit pe Caţavencu, să conducă el însuşi manifestaţia în cinstea adversarului său! Nu?

Faza-parte 5 nu e, deci, a deznodământului, ci a execuţiei, a punerii în executare a sentinţei din ultima instanţă!

Această a cincea parte se-ntâmplă în Hamlet,  prin urmare, nu odată cu duelul, ci după moartea duelgiilor, odată cu sosirea lui Fortinbras şi luarea în stăpânire de norvegian a Danemarcei

Iar ultima fază-parte din Steaua fără nume nu e a plecării Monei, ci a peisajului de după plecarea ei, când Miroiu are timp, în fine, să se ocupe şi de cartea cumpărată cu ne-mai-auzitele-n târgul ăla sacrificii pecuniare.

Iar în  Pescăruşul, faza finală începe la pagina 56, după ce Treplev, terminând să-şi rupă manuscrisele, iese din odaia, unde avusese loc întâlnirea decisivă cu Nina şi unde intră, nu peste mult timp, jucătorii de loto, care se pregătesc să-şi reia distracţia..

Dar recursul fusese introdus, odată cu întoarcerea Ninei, cu care începe faza-parte 4 şi urmează marea ei scenă cu Treplev. Aici e cazul neapărat să mă opresc puţin, fiindcă am de spus ceva foarte important, de fapt două lucruri, pe care nu le-am văzut în niciun spectacol cu această mirabilă piesă. Parcă nici în spectacolul lui Andrei Şerban. Fiindcă dacă le vedeam, nu le uitam! Mai ales dac-ar fi fost făcute cum trebuie!

Este vorba de scena ruperii manuscriselor, despre tonul din finalul scenei decisive dintre Nina şi Treplev, dar şi încă ceva, care-am descoperit, tot trăind şi retrăind această piesă. Este vorba de cum trebuie să se joace scena din actul 2, dintre Nina şi Treplev, aceea cu hoitul pescăruşului…

Eu cred că scena cu pasărea ucisă trebuie să fie foarte dură, ba char de speriat, pentru Nina. Îl văd pe Treplev, la un moment dat, trântindu-şi peste faţă pasărea ucisă şi umplându-se de sânge şi cu urletu-n gât, vrând să spună, prin tot trupul lui chinuit, mult mai mult decât poate să spună prin cuvinte!

Iar în ruperea manuscriselor, de la pagina 56, trebuie respectată cu sfinţenie indicaţia lui Cehov:

Timp de două minute rupe, în tăcere, toate manuscrisele şi le aruncă sub masă, apoi deschide uşa din dreapta şi iese.

Deşi aceste două minute de tăcere, dar două minute efective, sunt, pe scenă, ceva enorm,.. şi mai ales că suntem atât de aproape de finalul, pe care toată lumea îl aşteaptă, dar e de jucat aici, pentru un mare actor şi un mare regizor, care să ştie să drămuie suspense-ul şi să facă o ieşire din scenă, pe care scrie: Moarte!

Dar pentru ca scena ruperii manuscriselor să prindă, aşa cum vreau eu şi cum şi cred că trebuie, este nevoie ca şi finalul întrevederii lui Treplev cu Nina să aibă o anume turnură, adică ea nu trebuie să evoce  pe un ton poetic, lânced şi romanticoid, textul lui Treplev, din spectacolul-dezastrru, care duce şi la ruperea legăturii lor, chiar aşa de subţire cum era ea… Nu! Nina trebuie să fie foarte detaşată, ba chiar şi un pic rea, în ideea că lasă că ştim noi ce copilărie a fost, dar sper că ţi-a trecut… Merg şi mai departe! Cred că ar fi chiar cazul să maimuţărească pur şi simplu textul evocat!

Şi, desigur, nu o face cu rea intenţie! Dar iadul e pavat, după cum se ştie, cu cele mai bune intenţii…

Poate c-aţi obosit de-atâtea paranteze, iubiţi cititori, dar degeaba-mi spuneţi, că tot n-am cum să v-aud, am, însă, atâtea de spus  şi lucrurile ce le am de spus  dau năvală peste mine… acum şi peste voi…

În fine, în Steaua fără nume, faza asta culminantă a conflictului umblă cu paşi uşori, delicaţi, printre cioburile de iubire ale nopţii, care-a trecut… Atentă să nu se rănească, Mona îşi găseşte drumul de întoarcere, plutind printre bancurile de nisip mişcător, de sub eternul aparent al stelelor…

II

          Alaltă seară am fost iar la teatru. Aveam trei posibilități. Una era o adaptare liberă după Un dușman al poporului, a lui Ibsen, alta era o producție a Naționalului, cu piesa unui necunoscut român, care semnează ca scenarist, nu ca dramaturg: Dumnezeu se îmbracă la Second hand și, în fine, o dramatizare după Crimă și Pedeapsă de Dostoievski.

          În mod normal, logic, am ales Crimă și pedeapsă.

          Dar era alt spectacol. Și mi-a fost lene să mă mai trambalez pe la Dușmanul poporului sau pentru bunul Dumnezeu, care n-are bani să-și ia, vai de el, haine noi!

          Așa s-a făcut c-am intrat la Marmoră, de Joseph L. Brodsky, un poet american, emigrat din Rusia, care-a pus laba pe Premiul Nobel în 1987, încă de la o vârstă destul de fragedă, fiind născut în 1940. Cum o fi făcut, Doamne? Şi cine l-o fi luat în braţe şi de ce?

          Regia e semnată de Yuri Kordonsky, un bun amic ucrainian al lui Ducu Alexandru Darie, care l-a mai fericit şi altădată cu niscai spectacole pe directorul Teatrului Bulandra, pus acolo şef de inevitabilul om politic şi marele actor Romeo Pop.

          Mai încercasem şi altădată cu acest  Kordonski. La pauză, am plecat. Și era Unchiul Vanea și Cehov, deși, după cum toți amicii mei știu, Cehov e feblețea mea, alături de Shakespeare, Caragiale și Sebastian.

          Am plecat și de la căcatul ăsta, pe care l-am văzut alaltă seară.

          Păcat! Erau pe scenă doi actori formidabili! Rebengiuc şi Râlea! Totuşi, fără un text ca lumea, doar aşa, să vorbim ca să ne-aflăm în treabă?

III

          Ce mizerii sunt prin teatrele din țara mea și eu în țara mea aștept ca să se-ndure niște…

          … dar nu mai continui, trebuie să mă cenzurez şi şterg ce scrisesem în continuare… şi aştept, încă aştept şi încă tac şi-mi ronţăi fierea din mine… dar până când?

                                                          IV

          Abia am terminat să stau de vorbă cu un amic la telefon, Și i-am pus o

problemă:

          — Oare de ce nu-i saltă Deneaul pe directorii ăștia de teatre bugetare, care azi au o putere discreționară în țara noastră, deși n-au luat teatrele astea cu banii lu’ ta-su și-a lu’ mă-sa, ca beizadeaua aia de Remeș, fiul controversatului ministru pleșcar de  caltaboșuri din maț gros de porc?

          — Păi, de ce să-i salte?

          — Păi, nu neapărat fiindcă așa vrea mușchii mei, ci pentru că  majoritatea fură ca primarii și ca parlamentarii!

                                                          V

          Uite, c-am început mai multe lucruri, dar să nu credeți iubiți cititori, că nu le termin...

          Așa... Păi, unde am început eu să divaghez și din ce-am ieșit? Nu mai ştiu…

          Scârbele domnesc mai peste tot, iar eu umblu cu piesele mele din teatru în teatru, nimeni nu mă ia în seamă, nimeni, nici măcar nu mă resping, dar eu caut resursele ascunse ale capodoperelor, însă ei nu ştiu decât una şi bună:

          — Ce-i de prăduială?

          Dar e drept că nu toată lumea e coruptă, mai sunt şi proşti şi snobi pe lumea asta şi-mi închipui ce greu este şi pentru Scaraoţchi să aleagă pe care să-l înhaţe mai întâi!    

VI

Aşa că ce rost are să mai scriu despre cum se scrie o piesă bună? Asta se pare că nu mai interesează astăzi pe nimeni şi poate nici măcar pe spectatori, care se hrănesc cu ce li se dă, mai ales că la teatru ei văd ceva care mişcă, în timp ce rândurile din cărţi stau pe loc şi aşteaptă să le decripteze câte-un soldat rătăcit, ca japonezul ăla, care încă nu aflase că războiul se terminase de câteva decenii… 

P.S. Cred că faţă de clasica lucrare a lui Camil Petrescu Fals tratat pentru uzul autorilor dramatic, apărută în 1925, eu sunt mult mai aplicat. Ceea ce nu mă împiedică să-l iubesc enorm pe clasicul nostru, de care am avut onoarea să mă ocup şi în teza mea de licenţă de la Litere (Filologie, cum se chema pe-atunci): Problema individului la Camil Petrescu şi Albert Camus.

          Dar dacă el era, după cum se ştie, un pasionat al matematicilor superioare, eu sunt, ca şi Miroiu, un fel de aritmoman al poeticii dramaturgice, căutând să-i întreb, totuşi, de sănătate pe mai mulţi…

          Dar până una-alta, vă mai fericesc, iubiţi cititori şi cu nişte anexe, care  sunt alcătuite după revederea materialului din acest aşa-zis eseu, aducând şi lucruri sau formulări noi, într-un fel de dialog cu cele afirmate mai sus. Şi… fiţi atenţi, când găsiţi vreo contradicţie, între ce-i acolo şi ce-i aici, să preferaţi ce-i aici, fiindcă între timp m-am mai gândit.

 IOAN  MICLĂU-GEPIANU

Câteva adevăruri din lumea Teatrului 

Se apreciază, chiar foarte unitar din partea criticii teatrale, a celor ce studiază și au studiat istoria precum și evoluțiile teatrului de-a lungul veacurilor, faptul că acesta reflectă schimbările ce caracterizează sistemele sociale la un moment istoric dat. Teatrul este o oglindă a societății redată de dramaturgi și pusă în scenă de actori,  oglindindu-se aici viața  însăși, cu toate cele aparținătoare prezentului, trecutului precum și despre orientările spre viitor. Se știe că dintre toate genurile de arte, arta teatrală este cea mai complexă, devenită o sinteză adunând in scenă genurile mai multor arte; tocmai aci se află valoarea acestuia precum și efectele benefice aduse asupra înaintării culturii în general!

De asemenea, pe lângă faptul că este un luminător viu al societății omenești, cu direcții înspre înălțarea educației, moralei, credinței și civilizației umane prezente, teatrul vestește nevoile de viitor ale societății, deșteaptă simțul frăției între cetățeni, aduce servicii care favorizează întotdeauna victoria adevărului, fiind o artă extrem de utilă, atunci când este înțeleasă și susținută, atât de spectatorii iubitori de teatru, cât mai ales de organele oficiale in cadrul sistemului social cultural existent!

Teatrul își împlinește menirea atunci când sistemul social, mai cu seamă sistemul politic, nu aplică presiuni de interes, mai ales doctrinar cum de altfel in istoria acestei arte, exemplele negative abundă, astfel că și teatrul se ridica și decădea după cum sistemele sociale, imperiile lumii se ridicau sau decădeau! Mai grave erau situațiile in care noile sisteme de orânduiri, puse pe picioare, nu arhivau de multe ori realizările  teatrale ale trecutului, pierzându-se astfel acea referință ce ar  fi fost extrem de utilă în evoluția artei și a scopului acestea; scop desigur benefic înfrumusețării vieții societăților viitoare! Dramaturgia românească bineînțeles că nu a scăpat de asemenea situații de-a lungul istoriei.

     Studiile și cercetările în lumea teatrului antic grec a atras mulțimi de cercetători, oameni pasionați de a cunoaște istoria și originile artei teatrale, nivelul calitativ al acestei vechi arte și desigur autorii scrierilor pentru teatru, actorii din scene, modul și sistemele în care se organizau desfășurările  acestor acte culturale, evoluția în timp și spațiu , s.a.m.d. Nu întotdeauna însă s-a reușit a cuprinde și reda istoria teatrului antichității, a operelor scrise sau jucate în scene, autorii reali a acestora, multe, foarte multe  s-au pierdut în decursul timpului, fie datorită războaielor, fie catastrofelor naturale, focuri și inundații, fie neglijenței generațiilor viitoare! Mai ales că scrierile se realizau pe foi de papirus, sau pe piei de animale(cazul scrierilor biblice), iar succesiunea mereu repetată a sistemelor sociale, lăsau aceste valori deseori pierzaniei.

  Deseori lipsa de atenție și de păstrare ajungea până acolo încât aceste manuscrise deveneau materie de lucru, folosite de meseriași și comercianți! Este de la sine înțeleasă strădania acelor hermeneuți în cercetările lor, de cele mai multe ori reușind să adune chiar și pe fragmente scrierile anticilor, spre a întregii ulterior opera. Dar multe scrieri au rămas pentru totdeauna dispărute și necunoscute! Nu mai vorbim de greutățile întâmpinate de traducătorii acestor scrieri. Fie proză, fie poezie, dar mai ales cele dedicate  teatrului. Aproape intr-un ”Chorus”, traducătorii operelor tragice-comice ale anticilor Greciei precum Sofocle, Eschil, Euripide, Aristofan, Menander, s.a.m.d., enumără dificultățile acestor traduceri, la care s-au angajat ei înșiși, și asta din entuziasmul lor spre a reda o oglinda a trecutului, nouă celor prezenți și celor ce vor veni după noi, generațiilor viitoare!

Munca acestora trebuie întotdeauna respectată, mai ales socotind labirintul atât de încâlcit al zecilor de secole trecute, căutând a descifra papirusurile găsite și pe la  momâile piramidelor antichității!  Nu e o muncă la care s-ar angaja oricine! Asta ne-o spune traducători care au transpirat în această muncă, precum: Norma Miller, David Barett, Alan Sommerstein, E.F.Watling, și desigur mulți acei pasionați a descoperi și cunoaște cultura și modul de viață a celor ce au trăit și locuit cu mii de ani în urmă în  geografia acestui vechi și cu mult sânge sfințit loc, Pământul!

      Secolul III și II. BC. se va lumina prin întâlnirea  culturii Greciei cu Roma antică, moment în care Horațiu(65-8B.C.) făcea analize in lucrarea sa ”Ars Poetica”, asupra Teatrului Vechi al Atenienilor, ușurând într-un fel situația lui Aristofan, care, la un moment devenise marginalizat de sistemul politic al vremii sale. Sparta atacase  Atena, încep războaiele dintre aceste state-orașe, cunoscute sub numele de ”războaiele Peloponeze, acum vin și cuceririle lui Alexandru Macedon, aducând Grecia sub stăpânirea imperiului său. Horațiu găsea potrivită și utilă aciditatea  satirică din scrierile comice ale lui Aristofan, probabil pentru că tocmai acesta(Horațiu) satiriza versurile lui Lucilius astfel:

”…Yes, I did say that Lucilius verse is incompetently composed/ Who is so besotted an admirer of Lucilius as not to admit this?/

       (Aristofanes –The Knights/Peace/The Birds/The Assembly Women/Wealth/ translated by  Alan H. Sommerstein and David Barett, published  by Penguin Books, London, 1978).

   Mai înspre vremea când Noul Teatru începuse a lua locul Vechiului Teatru al Greciei antice, devenind o nouă orientare acum și pentru teatrele europene, Plutarch (45-125A.D) revine cu o critică accerbă asupra scrierilor și talentului de-a dreptul vulgare în exprimare a lui  Aristofan.  Cercetătoarea și translatoarea operei lui Aristofan, Norma Miller, care traduse din greaca veche, de pe papirus, din comediile lui Aristofan, dovedește în scrierile sale faptul că, Aristofan era și un strălucit poet, poate unul imediat după Homer.

Revenind la perioada acelui Teatru Vechi, se afirmă faptul că între perioada secolului al V-lea și al IV-lea, adică timp de un secol, teatrul antic grecesc trece printr-o mare transformare, care de fapt nu este altceva decât  un rezultat al schimbărilor social politice ce au avut loc, așa cum aminteam mai sus. Războaiele Atenienilor cu Spartanii, dublate din plin de cuceririle lui Alexandru Macedon, aveau să schimbe fața lumii. Aproximativ, perioada dintre 421 și 321,  devine acel timp și spațiu în care se produc transformările din  arta  dramaturgiei antice grecești. In acest timp aveau să se evidențieze ca reprezentanți, doi mari scriitori de teatru, Aristofan ca reprezentant al Teatrului Vechi, și  Menander înspre finele secolului, ca reprezentant al Teatrului Nou. Poet și comedian, Aristofan crește în acest mediu de continue lupte social-politice, devenind prin natura ființei sale, cel mai abil dar și aciditiv scriitor de comedii. Dar a susține tradiția atenienilor, acea  tradiție de libertate ce se înstăpânea la Atenieni încă din vremea lui Pericle, nu convenea acum celor ce stăteau devotati ocupației imperiului lui Alexandru. Politicienii vremii, cum era si cazul lui Cleon, devin personaje false atenienilor, iar  condeiul lui Aristofan nu-i iartă.

     Numai că acesta(Aristofan), nu se afla in vremea când Sofocle(496-406) scria tragediile sale, ”Regele Oedip” ”Antigona” și altele!  Sofocle trăia la Atena lui Pericle, iar acesta cum se știe adunase in jurul său oameni de arte! Herodot și  Sofocle erau prieteni, făceau  parte dintre cei ce scriau și creau opere  de multe genuri la curtea lui Pericle.

 Tragediile în general nu erau tragisme fără un fond de educație și morală bine inspirate! Sofocle, precum si ceilalți tragiști, Eschil și Euripide, prin scrierile lor pe  teme tragice si puse pe scenă, de fapt deschideau  mintea și cugetele atenienilor spre a se feri a călca pe urmele personajelor lor tragice; convenea deci politicii de libertate și bună conviețuire dictată de Pericle atenienilor.

Se pare că Sofocle învățase ceva și de la înaintașul său Pindar, mai ales  privind relația dintre Atenieni și Tebani, fapt pentru care Pindar avuse câteva neplăceri. Herodot ca părinte al Istoriei, se pare că ajungând la  Istru, privind peste zări, recunoștea că sunt acolo mari întinderi de spațiu in care trăiesc niște oameni sfinți, care vorbesc cu Cerul! Astea erau pământurile hiperboreene ale lui Zalmoxe, pe plaiul Mioriței, unde era polul spiritual al pelasgilor hiperboreeni, acolo era Armis zeul Geților, iar primii coloni greci respectau cultura acestora, o acceptau precum Pitagora, Sappho, Anacreon, s.a.m.d.

Alta era conjuctura vietii social politice in deceniile următoare ale secolului, altele interesele imperialilor macedoni. Scrierile comic-satirice ale lui Aristofan: The Knight, Peace, The Birds, The Frogs, The Clouds, The Wasps, The Assemby Women, Wealth,  și desigur cele pierdute in vreme, îi aduseră acestuia glorie dar și starea de a ajunge în judecăți și condamnări! Desigur toate urmare a invadării  atenienilor, a pierderii libertății lor, cu care se știau ei a fi istoricește în existență!

Altele aveau să fie acum orientările scrierilor pentru Teatre. Apariția lui Menander (341-290 B.C.) care se dovedește a fi mult mai inteligent, mai studiat, încearcă să renunțe la multe din vechile obiceiuri și practici, cum ar fi minimalizarea rolului ”corului”(Chorus) care prezenta spectatorilor înainte, prin cântec sau dans, tema comediei ce se va prezenta. Acest rol revine  acum actorilor, iar aceștia preiau o costumație reală a atenianului, masca purtată de actori în timpul spectacolului este înlăturată, după cum și dansurile lui Satyr.

Scena sub cerul liber rămâne însă în continuare, în câmp sau pe străzile ateniene, cuprinzând una sau două case uneori, depinzând de tema comediei prezentate. Locul comediei încetează a mai fi extins când în rai, când în iad, aceeași soartă zeităților grecești. Chiar Aristofan își mai temperează aciditatea satirică, desigur lecuit de politicieni, în timp ce în Roma antică trebulațiile scriitorilor cu politicienii vremii continuă. Menander aduce în comedia greacă teme legate de relatii familiare mai mult, relații dintre tată și fii, mame și fete, iubiri cu multe hazuri între doi tineri, s.a.m.d. Mult apreciate erau scrierile ”The Girl From Samos”(Fata de la Samos), ”The Farmer”(Fermierul), ”Old Cantakerous”(Bătrânul Cantakerous), și multe altele! Desigur actorii fiind echipați în costume normale ateniene și fără măști, fără Satyr, fără Hermes al zeilor!

În Roma antică  exemplară fiind expulzarea lui Ovidiu la Tomis (Constanța de azi), totuși se observă o oarecare orientare spre finele ultimului secol înspre ode pastorale si zeitățile romane, ce aveau să învioreze ființa umană!

Chiar scrierile lui Horațiu și Virgiliu,  pătrund înspre frumusețea vieții pastorale, a agriculturii, a pădurilor îmbietoare la cântecele cerești ale păsărilor. Iar ca să zic și eu ceva de la mine, deși nu mi-o va lua nimeni în seamă, măcar de ar fi numai atât, chiar acești scriitori latini poartă în ființa lor ceva din gena pelasgilor traco-daci, ceva din paradisul pământului hiperborean, al Mioriței după versul, ”pe-un picior de plai/ pe-o gură de rai/”.

Trecerea liniei de aur, din era veche B.C. inspre era nouă A.D, ne aduce în contact cu noi vremuri,  istorică fiind vremea lui Costantin, a luptei sale cu politicienii Romei, cu fratele său Constans, scindarea imperiului Roman, nașterea imperiului Bizantin,(324 A.D) iar de aci  înainte toate cele ce Istoria recunoaște, avea să se întâmple! Lupte intre Lumină și întuneric! Un adevărat teatru al vieții, Creștinismul devine recunoscut ca forță religioasă într-adevăr, binevenit, dar scindat și acesta, unul de Răsărit, celălalt de Apus! Acest fapt nu va fi de mică importanță pentru istoria secolele ce vor veni!

    – Secolul al II-lea, A.D., devenise unul al furturilor de valori literare, de opere ale unora trecute pe seama altora, o adevărată amestecare a însăși istoriei culturii omenești, peste care venirea popoarelor migratoare barbare, pune pecetea formării în timp și spațiu, de noi civilizații, în timp ce altele rămân în umbră! Arderea bibliotecii antice din Alexandria, în  48 B.C, datorate cuceririlor lui Cezar, după unele izvoare de informații, dar mai fiind  sub flăcări si după noua era (A.D.), lucrurile devin mai complicate,  oricum nimeni nu vrea să-și asume reponsabilitatea acestui oribil act! Pentru istoria omenirii a însemnat însă o mare catastrofă!  Lumea devenea o mare scenă de tragedii, dar de data aceasta adevărate și nu doar scrise, iar spectatorii/viețuitorii mureau nevinovați!

     – Evenimente de considerabile proporții vor include luptele de ordin cultural, mai ales spiritual-religioase, mișcări de populații, revolte, războaie, foamete.

Deci cu nimic sau mai deosebit de vremile mai vechi. Cea ce mai târziu îi dă lui Dante Aligheri(1265-1321 A.D), ideea scrierii operei sale ”Infernul”, iar lui Honore de Balzac(1799-1850), ”Comedia umană”.

-Dar, omul recunoscut azi a fi o sensibilitate universală, o creație superioară, înclinată spre o libertate a sfințeniei proprii, ce i se trage dinspre origini, pare să aibă o mai puțină legare la vrun sistem oarecare, iar Teatrul devenind forma de manifestare, de exprimare, care, îl ridică pe om din decădere și suferință, la conștiința că el, Omul, are dreptul și puterea ași asigura continuitatea sa existențială, un perpetuum mobile în acest întreg Univers, in care la creat și înălțat acel Duh al Creațiunii Universale, căruia ne rugăm cu recunoștință!

           Această trecere de la Vechiul Teatru la Noul Teatru bineînțeles că nu s-a realizat în mod instantaneu, ci treptat, pe fondul mai multor decenii viitoare, a mai multor secole. Noul Teatru definește și poziția zeităților, precum cea a lui Hermes, care nu mai e chemat în ”chorus”, rolul acestuia revenind actorului atenian! Se observă o regăsire a realității istorice a întregii culturi grecești.

        Dramaturgia britanică îl are pe dramaturgul Shakespeare (1564-1616), care avea să fie considerat poet și dramaturg universal. Totuși acesta, mai ales  prin  acea dramă mult apreciată, ”Regele Lear”, amintește de vechile tradiții  ale teatrului vechi, în schimb ”Romeo și Julieta”, tinde a se atașa noului Teatru. Ceea ce dovedește că marele dramaturg britanic își avea orientarea lui proprie la realitățile social-politice,  după talentul și arderile lui, ca atare ceva specific spiritului său englez, fără a fi vorba de tratate sau forumuri specifice vremilor de azi. Shakespeare avea muza sa, precum englezii britanici până în ziua de azi!

Mai ales că piesa de teatru Romeo și Julieta fusese scrisă cu vreo 10 ani înaintea ”Regelui Lear!

Însăși dramaturgia românească nu face excepție, dacă îl aducem în față pe dramaturgul Ion Luca Caragiale(1852-1912), cu acea comedie devenită capodoperă a dramaturgiei, ”O scrisoare pierdută”. Privind tabloul vremurilor de azi când  frumoasa omenire intră în al treilea mileniu calendaristic, această comedie câștigă întâietate, și încă una universală, când privești tabloul social-politic în care se cuprind azi alegerile electorale din lume; exact după comedia românească! Dramaturgia vremurilor noastre se mișcă momentan precum realitățile, adică, se caută o îndreptare, o realizare salvatoare cu o orientare înspre dezvoltare generală și pace în lume! De ce are Teatru de azi nevoie? De dramaturgi care să aducă opere stâlpuitoare la acest efort, nu despre iepurași și pescăruși, ci să cioplească în rocile hoțiilor și corupțiilor ce se ivesc în calea noilor generații, spre a lumina calea vieții așa cum ne învăța Mântuitorul Iisus Hristos și  Aminul nostru Mihai Eminescu”.

Adevărate fresce istorice sunt ”Comediile” lui Vasile Aecsandri(1821-1890), deoarece acestea aduc atingere tendințelor de grozăvenie în care se complac personajele vremii sale, o satirizare subtilă, cum reiese din acea scriere ”Șoldan Viteazul”, sau ”Clevetici, ultra-demagogul”. Comediile lui V.Alecsandri sunt jucate, cântate, pe  TEATRUL din Iași, pe la anii 1862, fiind mult apreciate.

    Cu respect pentru   zilele noastre, pe TEATRUL Mileniului  acesta, câte folositoare, morale și transformatoare opinii, scrieri teatrale s-ar preta!?

Să încurajăm dramaturgii tinerei generații prin libertatea exprimării lor, a gândirii lor creatoare, pentru un viitor fericit! Să nu ne fie greu a ne ridica înspre lumină, așa cum spunea și Iosif Vulcan la vremea sa!  Iar teatrul românesc să nu fie nici vechi, nici nou, ci curgător precum apa Istrului dacic!

IOAN MICLĂU-GEPIANU –  Martie, 2015.

 ***

BIBLIOGRAFIE:

ARISTOFANES –The Knights, Peace, Wealth-translated by Alan H. Sommerstein, Published by Penguin Books, London, -1978

ARISTOFANES – The Birds, The Assembly Women- translated by David Barett, Published by Penguin Books, London, 1978

MENANDER – Plays and Fragments – Translated with an introduction by Norma Miller. Published by Penguin Books, London, 1978

SOPHOCLES – The Theban Plays – translated by E.F. Watling – Published by Penguin Books, London, 1974

SHAKESPEARE – Measure for Measure – Edited by S.Nagarajan – Published by Penguin Group-1998

TEATRU – Ion Luca Caragiale-Ediție îngrijită de Virgil Vintilescu, Editura Facla- Timișoara, 1984

COMEDII- Vasile Alecsandri – Comedii- Seria ”Patrimoniu”-R.S.R. ,1984-  București.

                        Povestea Clopotului Catedralei Mântuirea Neamului Bucuresti

  Pe 25 martie, porţile fabricii de clopote din Innsbruck au fost deschise pentru a permite vizitatorilor, veniţi nu doar din Austria, ci şi din Italia şi Germania, să vadă şi să asculte pentru prima oară sunetul clopotului care va răsuna în Catedrala de la Bucureşti. Şase bărbaţi, aşezaţi de o parte şi de alta, abia dacă reuşesc să tragă funia pentru a pune clopotul în mişcare. Din clopot răsună o vibraţie pe care niciun microfon standard nu poate să o înregisteze şi niciun sistem acustic obişnuit nu poate să o redea.

Pentru a afla mai multe detalii despre operaţiunea unică de felul ei, Hotnews.ro a obţinut un interviu în exclusivitate cu persoana care "a dat voce" clopotului - campion. Prietenii îl numesc un "Stradivarius al clopotelor". Este vorba de campanologul italian Flavio Zambotto, unul dintre puţinii profesionişti care se ocupă cu proiectarea şi acordarea de clopote pe întreg continentul european.

Clopotul recordurilor

 Cantarul indica cele peste 25 de tone ale clopotului

"Clopotul a fost turnat pe 11 noiembrie 2016 şi cântăreşte peste 25 de tone, mai precis 252 chintale. Are un diametru de 3,35 metri. Devine astfel cel mai mare clopot în mişcare din lume situat într-un edificiu religios, depăşindu-l pe cel din catedrala din Koln. Ca diametru, firma Grassmayr a mai construit clopote mari, cum ar fi, acum patru ani, unul care a fost dus pe Muntele Tabor, din Israel. Dar, în acel caz, diametrul era inferior celui destinat Catedralei: doar 2,87 metri", ne spune Flavio Zambotto.

Aliajul de bronz utilizat este format din 78% cupru electrolitic, cu puritatea de 99,99%, şi 22% staniu electrolitic, cu aceeaşi puritate. La realizarea lui a lucrat o echipă de 25 de experţi provenind din 4 ţări europene. Trei săptămâni, atât a durat procesul de răcire a clopotului, după turnarea din luna noiembrie. "A urmat verificarea şi acordarea lui. Clopotul a fost acordat pe nota DO2. La testare, toate rezultatele au fost excepţionale".

"Fiecare clopot are povestea lui şi un sunet unic"

Campanologul italian a examinat clopotele cele mai cunoscute din Italia şi Europa: “Colaborarea pentru crearea clopotului destinat Catedralei din Bucureşti este cea mai mare realizare profesională a mea până în acest moment. Fiecare clopot are povestea şi sunetul său. Sunt clopote care au un sunet ce “deranjează” într-un fel urechea. Sunt şi altele, unice, fiecare în felul său, care au un sunet pur, divin. Există clopote vechi de sute de ani pe care le-am restaurat şi le-am acordat. Aşa am avut ocazia să constat că meşterii clopotari aveau o tehnică extraordinară, sub multe aspecte neschimbată până în ziua de azi.

Am avut onoarea să lucrez la acordarea unor clopote faimoase, cum ar fi unul din cele mai vechi din Italia - Campana della Rota - în Vatican, creat în 1215. Fiecare clopot pe care îl acordez e ca un fiu pentru mine şi toate reprezintă ceva special. Cel al Catedralei române este însă cu totul deosebit: are un sunet divin. A fost emoţionant să-l aud prima oară: puternic, profund, lung. E un sunet care te îmbrăţişează, te marchează”.

"Nimeni nu a putut să înregistreze sunetul real al clopotului"

Sunetul unic al clopotului  se datorează în primul rând calităţii materialului folosit -  un aliaj de bronz cu o puritate de 99,99% - dar şi dimensiunii: cu cât este mai mare, cu atât sunetul este mai grav.

Vestea despre turnarea unui clopot de o asemenea calitate şi dimensiune s-a răspândit printre pasionaţii de clopote de pe întreg continentul. “Suntem martori la un eveniment istoric”, e doar un mesaj postat pe reţelele de socializare. În ziua în care fabrica a permis accesul publicului, doar din Italia au venit peste 100 de vizitatori să vadă şi să audă clopotul.

“Câteva sute de persoane au admirat şi au ascultat clopotul în prima zi de deschidere; el a fost făcut să vibreze la fiecare oră, prin lovire din exterior. Majoritatea au încercat să surprindă momentul cu camera de filmat sau cu smartphone-ul, dar nimeni nu a reuşit să capteze sunetul real. Ceea ce au auzit cu urechile lor, mi-au spus că e cu totul altceva faţă de ce au reuşit să înregistreze. Este o explicaţie tehnică, de fond. Un microfon standard nu poate prinde decât jumătate din frecvenţele joase ale clopotului. Acelaşi lucru şi la redarea sunetului: abia dacă se aud jumătate din vibraţii.  Chiar dacă am vorbi, ipotetic, de o înregistrare bună, ar trebui să avem un echipament cu totul special, cu cel puţin un subwoofer”, ne explică Flavio Zambotto.

De altfel, adaugă expertul italian, “calitatea şi puritatea sunetului nu depind de parametri subiectivi, ci sunt măsurabile şi pot fi comparate.

După turnarea clopotului am făcut toate testele şi măsurătorile prevăzute, iar rezultatul a fost unul excepţional, cu o toleranţă de 0 (zero)%!

Nu a fost deloc uşoară obţinerea unui asemenea rezultat, ţinând cont, mai ales, de dimensiunea clopotului.

Rezultatul se datorează şi muncii în echipă şi colaborării armonioase, în special între cei doi fraţi ingineri Grassmayr, a treia generaţie de proprietari ai fabricii”.

Până unde se va auzi clopotul Catedralei?

“Depinde foarte mult de factorii externi.. Celebrul clopot din San Marco se putea auzi de la o depărtare de 40 de km, se spune. Dar, în urma cu sute de ani, nu era o poluare acustică asemenea lumii de azi iar condiţiile geografice, prezenţa unei suprafeţe de apă, au putut contribui la crearea legendei. Deci nu putem spune cu exactitate. Însă cu siguranţă se va auzi la kilometri depărtare şi sunetul profund, lung, va fi cu siguranţă inconfundabil”.

Un alt record: 6 clopote care acoperă 3 octave complete

În prezent, la Innsbruck se lucrează la realizarea celorlalte cinci clopote care vor fi instalate în turnurile Catedralei şi vor fi acordate astfel: Do2-Do3-Mi3-Sol3-La3-Do4

Greutatea lor va fi cuprinsă între 500 kg şi 3400 kg.

“Putem vorbi de o adevărată arhitectură a sunetului, trei octave complete. Un clopot are armonia sa proprie, dar împreună vor avea o eufonie ulterioară, ceea ce face ca, împreună cu greutatea, să reprezinte un unicat în lume”.

 

Costurile şi echipa

Realizarea unui clopot poate dura, în funcţie de mărime şi cerinţele clienţilor, câteva luni de zile. În legătură cu costurile şi durata lucrărilor, Flavio Zambotto ne spune: “În trei luni se realizează un clopot mediu, pentru altele durează, de la proiectare până la pregătirea pentru transport, circa 6 luni.

Pentru clopotul Catedralei din Bucureşti au fost necesare circa 8 luni”.

Costul lucrării nu este cunoscut, însă am aflat că materia primă - bronzul de calitate - costă circa 10 euro la kilogram.

Flavio Zambotto ne spune că o altă cheie a succesului o constituie munca în echipă: “Din echipa care a construit clopotul fac parte austrieci, nemţi, croaţi şi italieni.

Sunt bucuros să spun că bronzul necesar construcţiei a fost furnizat chiar de o fimă italiană şi o parte din merit o va avea şi firma românească însărcinată cu instalarea clopotelor, mai precis Apel Industries din Arad.

Pe 7 şi pe 8 aprilie, fabrica de clopote din Innsbruck îşi va deschide din nou porţile pentru ca vizitatorii să poată asculta iar clopotul destinat Catedralei din Bucureşit.

“Cred că e un motiv de mândrie pentru România, la fel cum este o mândrie şi pentru noi toţi, cei care am contribuit la lucrările de construcţie”.

Flavio Zambotto

Flavio Zambotto s-a născut la Vicenza, pe meleaguri unde arta clopotelor face parte dintr-o tradiţie seculară. Între localităţile Vicenza şi Verona sunt mai multe nuclee de « clopotari », profesionişti specializaţi în construirea şi acordarea clopotelor.

« De mic am fost pasionat de clopote, de muzică în general. M-am născut într-o zonă unde este cunoscută « tehnica manuală » a clopotelor.

Crescând la umbra clopotniţelor din Vicenza, ca să spun aşa, am avut şansa să combin cele două pasiuni ale mele şi m-am dedicat unei profesii de nişă, aceea “campanolog=80.

Flavio este  considerat un expert internaţional: colaborează la realizarea clopotelor, acordarea, repararea şi testarea lor. Este unul din colaboratorii firmeiGrassmayr, dar este chemat şi în alte ţări, acolo unde este nevoie de el.