Giacomo Leopardi - L'infinito/Infinitul

Giacomo Leopardi

           Giacomo Leopardi

L'infinito

Sempre caro mi fu quest'ermo colle
E questa siepe che da tanta parte
De'll ultimo orrizonte il guarde esclude.
Ma sedendo e mirando interminati
Spazi di là da quella, e sovrumani
Silenzi, e profondissima quiete,
Io nel pensier mi fingo, ove per poco
Il cor non si spaura. E come il vento
Odo stormir tra queste piante, io quello
Infinito silenzio a questa voce
Vo comparando; e mi sovvien l'eterno,
E le morte stagioni, e la presente
E viva, e'l suon di lei. Così tra questa
Immensità s'annega il pensier mio:
E'l naufragar m'è dolce in questo mare.


Infinitul

Mereu mi-a fost drag acest deal pustiu,

gardul viu ce o bună parte

din ultim orizont ascunde privirii.

Dar stând în contemplare, nesfârșite

spații de dincolo de el, tăceri

supraomenești, cea mai adâncă pace

îmi vin în minte; cât pe ce

să se sperie inima. Și cum aud

vântul foșnind prin tulpini, infinita

liniște cu această voce o compar:

și-mi amintesc eternitatea

și duse anotimpuri și prezentul

viu și sunetu-i. Atfel în această

imensitate gândirea-mi se îneacă:

mi-e dulce naufragiul în marea aceasta.

                                       Versiune de George Anca