DEVENIRE ÎNTRU EMINESCU
„Viitorul
nu trebuie să excludă ființa” (Dumitru Drăghicescu)
Eminescu
și Jayadeva (George Anca)
Poeme
de Nichifor Crainic
False
inocențe (Ioan Ciofu)
Trei
povestiri din Pacific
Glose
asupra originii indiene a romilor (George Anca)
Porecle
și supranume (Victoria Tomescu)
Mihaela Cristescu (Australia)
Wienfried A. Senker (Germania)
Premieră:
Neculai Urs: George Topârceanu conferențiind despre cărți
Intervenții
George Anca: Devenire / ființă la Drăghicescu și Noica
Puși Dinulescu: Lectură-mișcare-finisare
Mihaela Munteanu:
Fantomele operei
Viorel Speteanu: Bătălia
de pe Dealul Spirii
Teatru de
poezie
Toma George
Maiorescu, Constantin Abăluță, Gheorghe Dănilă, Gabriela Tănase, Vali Pena,
Dorin Croitor
Lansări de
carte
Mihaela
Cristescu: Antologie de poezie românească în Australia
Corneliu Zeana: Când
va cădea o stea, Betta, 2016
Aristotel C.
Pârvulescu: Eseuri, Semănătorul, 2016
GEORGE ANCA
Eminescu şi Jayadeva
Faţă
de comparatistica eminescologică
tradiţională, întemeiată, de obicei, pe analiza surselor operei în
contextul unor analogii culturale precizabile istoric, apropierea poetului
român de autorul ultimei scrieri clasice sanscrite, din secolul al XII-lea,
poate surprinde. Aceasta cu atât mai mult cu cât însăşi comparatistica
„internă” – să zicem, „relaţia” Eminescu-Blaga, Eminescu-Arghezi, Eminescu-Ion
Barbu, Eminescu-Bacovia, Eminescu-Nichita Stănescu – cunoaşte ezitări şi
aproximări contradictorii: n-avem decât
a vedea, subteran, pe Eminescu însuşi arbitrând în laboratorul comentatorilor
săi propria-i postumitate, iar, pe de altă parte, poeţii moderni recurgând la
necesara infidelitate faţă de maeştri. Cel puţin Brâncuşi a mărturisit
aforistic depărtarea sa de Rodin; artistul a citit însă pe Milarepa, Eminescu
probabil n-a citit pe Jayadeva, dar i-au fost familiari predecesorii sacri şi
consacraţi, de la autorii Vedelor şi Upanişadelor la Kalidasa, insinuând un
principiu al afinităţii, recunoscute de sine, adânc – prin distanţă frapantă în
spaţiu şi timp, lucru valabil pentru întoarcerea, ca în jumătatea symbolon-ului
– a lui Eminescu spre un Orient centrat în spiritul vedic-upanişadic.
Cum
întâlnirea imaginară între Eminescu şi Jayadeva face parte dintr-o activitate
de eminescologie practică, anume de indoeminescologie pe teren indian,
interesează, întâi de toate, fenomenologia acestei întâlniri şi apoi adăugarea
a încă unui motiv comparatist (sunt mai mult sau mai puţin notorii paralelele
între Scrisoarea I - Imnul originii
din RigVeda, Luceafărul – Katha Upanişad,
ori, avansate chiar de noi, cele între Scrisoarea
I şi Tehragatha budhistă, sau Luceafărul şi Mahabharata-Bhagavad Gita). La cursurile de literatură română de la
Universitatea din Delhi – unul special în trei luni, dedicat Luceafărului - şi timp de şase ani, în
reuniunile bilunare ale Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu” (IAME),
profesori şi studenţi au conferit prospeţime informaţiilor şi opiniilor mai
vechi tocmai prin ineditul cadrului în care se (re)desfăşurau. După Scrisoarea I alte trei capodopere ale
literaturii române – Luceafărul, Mioriţa, Meşterul Manole – fuseseră traduse şi tipărite în limbi indiene.
Versiunea sanscrită a Luceafărului
eminescian, semnată de Urmila Rani Trkha am publicat-o în 1983 sub egida IAME;
în acelaşi timp, în volum separat, a apărut Gitagovinda
de Jayadeva, în versiune românească. Principala propoziţie de lucru, ca
traducător şi eminescolog – ni s-a impus –„dincolo de mode şi timp” a fi: Luceafărul este Gitagovinda a românilor. N-am exclus, pentru uz didactic, nici
simetria reciprocei: Gitagovinda este
Luceafărul indienilor.
„Alegerea”
poemului Gitagovinda – în
corespondenţă cu preferinţe indiene pentru
Luceafărul – este legată de trăirea în India culturală modernă, de
frecventarea spectacolelor de dans – atât de des pe muzica versurilor
jayadeviene, cu mereu schimbătoarele şi totuşi aceleaşi dinamic statuare
cupluri Radha-Krishna. Se întâmplase, apoi, la traducerea Luceafărului în sanscrită, să ne devină „evident” că hulitul
Cătălin este şi el un avatar, lumesc, al lui Hyperion (Krishna în chip de
văcar, Govinda, abia întărea accepţia). În fine, pentru audienţa eventuală în
româneşte, îl întrebasem pe Sergiu Al-George, traducătorul Gitei, „de ce nu şi
Gitagovinda”. Sanscritologul evocase dificultăţile textului. Într-un cuvânt,
când traducerea era încheiată, puteam spune că dificultăţile originalului
sanscrit le depăşisem în special printr-o reimaginare a poemului lui Jayadeva
în metri şi conţinuturi eminesciene, chiar dacă, mai ales la început, căutasem
echivalenţe nu numai de sens, dar şi de sunete (dhvani) – sugestii şi silabe,
ca pentru o probare a compatibilităţii celor două limbi, ca între rădăcină şi o
floare îndepărtată.
Aşadar,
a vorbi despre Jayadeva şi Eminescu – Poet către Poet – nu înseamnă a compara
automat ultimul clasic sanscrit, din secolul al XII-lea, cu ultimul mare
romantic european din secolul al XIX-lea. Despre Jayadeva am vorbit, fireşte,
întâi ca traducător al poemului Gitagovinda în limba lui Eminescu, la lansarea
versiunii noastre într-o adunare organizată în 1983 de Asociaţia pentru
Literatură indiană comparată şi Departamentul Limbilor Moderne Indiene al
universităţii din Delhi. Am repetat-o atunci şi o repet, această versiune a
început ca o trans-sonorizare din sanscrită în română, dar, din ce în ce, ea a
devenit o dhvani, întorcând dhvani (sunet) în dhvani (sugestie) faţă de cele
două limbi. A făcut carieră, subiectiv, comparaţia între Gitagovinda în româneşte şi Luceafărul
transpus în sanscrită (apărut în revista noastră „Latinitas”, apoi, în formă de
carte, sub egida IAME). Noile alei în discuţiile comparatiste asupra lui
Jayadeva şi Eminescu au rămas speranţa genuină dintru începuturi.
Să
mai amintim că versiunea era o parte a unui proiect pornit în 1981 drept
„Modele în Kavya Purusha Indo-Latină”. Ca şi în firea lucrurilor, cum credeam
şi mai credem, urmând un destul de utopic concept al integralităţii şi
migraţiei spiritului poetic, intrăm în templul naturii, al corespondenţelor
sale.
Pe
de altă parte, privind anume, mereu şi mereu, la fiinţa poetică, la poetul ca
atare, putem cu uşurinţă descoperi analogii ale unor simboluri aparent
necondiţionate prin adresările neobişnuite ale unui poet către altul, către
cosmos, către divinitate. Astfel, orice antologie regională se poate vedea ca o
onto-poezie, ca o Kavya Purusha universală. În această viziune, se intenţiona
un lecturar esenţial al poeziei indiene şi romanice şi al poeticelor, de la
poeţii clasici la cei contemporani scriind în limbi indiene, franceză,
italiană, portugheză, română, spaniolă.
În termeni de literatură
comparată, teme precum avatarul ori sati, iar în poetică rasa şi dhvani se
cuveneau a fi analizate în literaturile romanice ca un argument al poeticii
sanscrite-latine.
Revelator
verificabil, versiunea sanscrită a Luceafărului,
Divyagrahah, datorată dr. U.R. Tritka, a fost apreciată pozitiv de savanţii
Satyavrat Shastri, Kapila Vatsyayan, Sergiu Al-George, primită cu bucurie de
audienţe literare şi studenţeşti. Vom fi asistat, astfel, credeam, la un moment
în indoeminescologie, după ce, mai înainte cu un deceniu, Amita Bhose conchisese,
în România, într-o carte, că Eminescu este singurul poet european care a făcut
India nemuritoare în patria sa. Prin transpunerea Luceafărului în slokas se
reunesc, simbolic, nemuritoare sunete şi simţiri sanscrite cunoscute fiecărui
cititor (sahrdaya) după cum orice cititor român recită versuri de Eminescu. Iar
Eminescu, asemeni lui Max Müller, nu văzuse India, fizic.
Primordialul
metru anustubh – ca-n Veda şi Avesta –din versiunea Divyagrahah, a dr. Trikha aminteşte metrul original eminescian
într-o poveste ca aceea a lui Jayadeva. În acelaşi timp, metrii din Gitagovinda sunt de reimaginat prin
întreaga poezie a lui Eminescu. Am repetat-o, sanscrita şi româna nu vor fi
fiind, probabil, cele mai învecinate limbi din lume, însă cineva îşi poate
permite gândul pe terenul acesta. Şi dacă U.R. Trikha a ştiut mai bine
româneşte după împlinirea Hyperion-ului său sanscrit, altcineva se va afla mai
aproape de Eminescu traducând pe Jayadeva în limba română.
Ilustraţiile
la amândouă prime ediţii ale Luceafărului
lui Eminescu în sanscrită şi, respectiv ale Gitagovinda
în româneşte au fost aceleaşi (reproduse, din India, Noua Zeelandă şi,
bineînţeles, în România - „România literară”, „Ateneu”, „Revista română” etc.).
Am
recitat, la lansarea versiunii noastre din Gitagovinda,
a 9-a şi a 18-a prabandhas, rostite de sakhi, pe care am tradus-o în româneşte
cu „surată” (surioară) - prin contrast, ori nu, cu sensul erotic jayadevian al
„surata” – ca pentru a obţine, omofon, acea visată dhvani din original în
traducere, spre a lăsa sunetele de veena ale creatorului a fi auzite printre
bătăile de tablă ale interpretului. De altfel, însăşi sakhi este o interpretă
cu o triplă vorbire, frate avându-l pe traducător.
Şi
în Gitagovinda şi în Luceafărul zeii vorbesc direct, drept Govinda
şi Demiurgos, Radha şi Cătălina se îndrăgostesc de zei (după cum cereasca
Orvasiya iubeşte un pământean).
Iubirea
este umană pentru zei, divină pentru oameni. Cele zece avataruri evocate
într-unul, Krishna, la Jayadeva, sunt trei avataruri simultane – Demiurgos,
Hyperion, Cătălin – la Eminescu. Limbajul dublu al lui „jaya jaya deva” (vivat, vivat deus, cf. finalul poemului
eminescian Antropomorfism „semnat” Minulescu) trimite, pentru amândouă poemele,
şi la devenirea poetului din demiurg şi la devenirea demiurgului din poet. La
fel, natura. Yamuna silabiseşte Gitagovinda ca şi cum ar fi citit-o (nu numai
originalul, ci şi toate traducerile şi, mai ales, cele ce vor veni până când
originalul însuşi se va repeta în apele fluviului).
Astfel,
cu amintirea cât mai deplină a sonurilor eminesciene am tradus Gitagovinda în sânul culturii şi limbii
de fiecare zi a Indiei. Bine a zis, însă, pomenitul dr. Sergiu Al-George după
ce ascultase traducerea în sanscrită din Eminescu: este ca şi cum aş fi auzit
pentru prima oară Luceafărul...
„Rupavati
raja kanya”...
„A
fost odată ca-n poveşti”...
Numai
cântecele şi poemele din Gitagovinda
să fie cântate şi recitate de deva-dasis, dansatoarele şi cântăreţele Templului
Jagannath din Puri – decreta, în criya, în 1499, regele Prataparudra. Ai putea,
în India, avea aceeaşi impresie şi azi, Jayadeva rămânând poet-legendă, din secolul al XII-lea,
deopotrivă sfânt vaishnava şi „maudit” modern.
„Ultimul dintre antici şi primul
dintre modernii literaturii indo-aryane” (Suniti Kumar Chatterji), scriitorul
celei mai dulci lirici în limba sanscrită, ultimul mare poet în enumerarea
clasicilor sanscriţi – Asvaghosa, Bhasa, Kalidasa, Bhartrihari, Harshadeva,
Bharavi, Bhavabuti, Magha, Kshemendra, Somadeva, Bilhana, Sriharsha, Jayadeva.
Gitagovinda este un poem
narativ-descriptiv de tipul khandakavya, precum Rtu-sambara şi Meghaduta
de Kalidasa, antologii de Amaru şi Bhartrihari. Porţiunile descriptive sunt în
stil clasic sanscrit, pe când cântecele au atmosferă şi versificaţie incluzând
rima, din apabhramsa (limba vernaculară în care Jayadeva şi-ar fi scris iniţial
poema, traducând-o apoi în severa sanscrită pentru a-i da consacrare
panindiană. Deteminată, la recepţie, ar fi atitudinea subiectivă a cititorului.
Poate şi a traducătorului între cei mai reuşiţi, Barbara Stroesser-Muller sau
Fernando Tola). Însă cititorul şi traducătorul indian au în sânge atât
frumuseţea supremă a melodiei verbale cât şi echivalarea iubirii fizice cu cea
spirituală (al cărei concept îl află încă în Brhadaranyaka Upanishad). Muzicalitatea şi erotica nimbată cosmic
ale poeziei eminesciene corespund, credem, în sensibilitatea cititorului român
intraductibilităţii Gitagovinda
(nimeni nu traduce titlul, „cântecul văcarului”; nu poţi, traducând, decât să
transcrii, să îngâni parcă smintirea eufoniilor din propria limbă, regăsite în
cântec pur).
Rar
poezie – dacă va mai fi existând – care să predispună într-atât la răpire.
Criticul care-i reproşează convenţionalismul descripţiilor de natură (palide la
umbra Meghaduta - unde, ai spune, cu gândul la metrul mandakranta, altfel
ultrasolem, că fiecare vers e un hai-ku) îşi oferă, dintru început (aşa începe Gitagovinda), întru faşionabila, azi,
eleganţă japoneză, o tanka:
meghair
meduram ambaram
vana-bhuvas,
syamas tamala-drumair:
naktam
Din Divyagrahah
– „Cobori în jos luceafăr blând”...
avatara
sukragraha
jyotikiranat
prasara
ehi
me graham jivanam
hradayam
prakasaya ca
(U.R. Trikha)
„S-a
stins viaţa falnicei Veneţii”
sthiram jivanam vishala veni tsyayah
„La-nceput,
pe când fiinţă nu era, nici
nefiinţa”...
adau
sampurnasunye na hi kimapi yada
sattyamasinsa
casi
(R.V. Joshi)
NICHIFOR CRAINIC
Domnule Redactor,
Vă trimit cinci poezii.
L’a voia Dv. Care
merge la Almanah şi care la foaea Credinţa.
Fraţii mei din America mă interesează încă înainte de a
începe să public şi pentru ei aş face tot ce pot.
Pentru Credinţa, pe care aş vrea s-o urmăresc – cum
urmăream toate publicaţiile româno-americane când eram în redacţia „Glasului
Patriei”, - adresa mea este: Bulevardul Dinicu Golescu 43, A.I. 6. Bucureşti.
Cu românească-mbrăţişare,
Nichifor Crainic
30 august 1970
Bucureşti
Notă :
La solicitarea domnului George Alexe, redactor al
revistei „Credinţa”, am abordat personalităţi literare pentru a colabora la
această publicaţie. După o discuţie cu Nichifor Crainic la reşedinţa sa de
lângă gara Basarab, maestrul mi-a încredinţat, în manuscris, cinci poeme cu
prezenta scrisoare acoperitoare. (George Anca)
Cântecul norilor
Voi, norilor, norilor,
Umbrarele zilelor
Pe zarea cocorilor
Fântânile milelor
Deasupra savanelor
Şi vis al oceanelor,
Plecaţi-vă poalele
Şi-atingeţi livezile
Luaţi-mă-n moalele
Culcuş ca zăpezile
Şi-ntindeţi vântrelele
Pe marea cu stelele.
Tu, vânt al tăriilor
Ridică-ne-n margine
Prin bezna pustiilor
O pârtie sparge-ne
Şi dornic sileşte-te
Spre naltele creştete.
Auzu-mi să caute
În inima cerului
Soborul de laude
Din jurul misterului
Ce-aprinde minunile
Şi umple genunile.
Când mugurii surâd a floare
Jucaţi-vă cât sunteţi mici
Şi mugurii surâd a floare;
Atâta ni s-a dat sub soare
Doar un acum, doar un aici
Când mugurii surâd a floare.
A fi, a fi şi-a chiui –
Trezire-n somnul megrei humei
Lumină dacă e pe lume
E bucurie de-a trăi
Când mugurii surâd a floare.
Ce n-aş da eu să mă despoi
De-această mască ruinată,
În frăgezimea de-altă dată
Copilărându-mă cu voi
Când mugurii surâd a floare.
Dar voi veţi fi ca mine-acum
Când eu din lume mă voi şterge.
E scrisă celui ce premerge
Să cadă cel dintâi pe drum
Când mugurii surâd a floare.
Cu zilele făcute sul
Ca nişte antice volume
Veţi plânge c-aţi trecut prin lume
Dar nimeni n-a trăi destui
Când mugurii surâd a floare.
Celei fără nume
Cu cântecul odată şi inima ţi-am dat-o,
Rapsod al tău prin veacuri în togă, în talar,
Iar astăzi doar ruine unui târziu cobzar,
Tot mai aştept pe ţărmuri sosirea ta, Visato.
Cu nave spulberate în aburi de nălucă
De tunete spumoase se sparg în uragan;
Eu zdrangăn cobza veche şi zgribur pe liman
Din golul utopiei galera să te-aducă.
O, pentru tine-atâtea corăbii se-avântară
Jertfind încumentării atâţia mateloţi,
Odor atins de nimeni, dar năzuit de toţi
Ai tu aievea nume sau umbră în vreo ţară?
Deşi neamurgită lumină eşti în minte,
Nu ştiu să fii din neamul pământului trăit,
Dar de-ai sosi vreodată, aş vrea nemărginit
În cinstea ta, Visato, cântând să ies înainte.
Cântec
strămoşesc
Pe drumul de codru şuvoaele gem
Şi bombăne-n scorburi frânturi de blestem,
Pe drumul de munte se sparge furtună
Şi fulgeră semne că nu-mi e de-a bună,
Pe drumul spre zarea lui Moş-Nicăieri
Trec gloate surpate din slava de ieri.
Cu vuiet gigantic un veac se răstoarnă
Şi Maica-şi zoreşte odraslele-n poarnă,
Călare-n furtună se-ncruntă-napoi
Şi zdrenţuie cerul cu părul vâlvoi
Că fiara flămândă pământul ni-l calcă
Cu falca-n ţărână şi-n ceruri c-o falcă.
Hai, murgule, ia-mă pe greabănul tău,
Aşterne-te zării şi vântului rău.
Cum nu mi-e de stare şi nu mi-e de ducă,
Ia-mi inima frântă şi fă-te nălucă.
Aş vrea tot ce-i munte şi boabă de mei
Să-ncapă de-a-ntregul în tainiţa ei,
Iar dacă nu-ncape, cu genele moină
Iau holda-ntr-o pâine şi ţara-ntr-o doină.
Hai, murgule, du-mă pe greabănul tău,
Aşterne-te zării şi vântului rău.
Ucenicul
Tu, meştere bijutier
Al diademelor cereşti,
Tu care veşnic sfătuieşti
În cosmicul atelier,
Primeşte-mă ca ucenic,
În nopţile de taină să mă-nveţi
Canonu-naltei frumuseţi
Spre care vreau să mă ridic.
Şi-aşa trudind la cizelat,
În zori să cad în aşternut
Ca un întors cosmonaut
Cu praf de stele pe halat.
Tu, care dăscăleşti artişti
Şi-ţi iei la glorie părtaşi
Vizionarii uriaşi
În geniul cărora te mişti,
Cuvinte dă-mi să le-mpreun
Fierbinţi
De-ntâiul suflu viu,
Dă-mi să le văd cât nu se scriu
Şi să le-aud cât nu de spun.
Din matca lumii să le chem
Şi-n duhul ei să le trimit
În constelaţii de sonet
Şi-n căi lactee de poem.
IOAN CIOFU
False inocenţe
-
Ehei, oameni buni, SALUT! Iată-mă păşind şi eu pe această lume! Păşind, am
spus? Nu e chiar corect. Îmbrâncit, împins în salturi la un cor de îndemnuri şi
strigături, expulzat adică.
Şi
cât de liniştit eram eu acolo, în lumea care avea un singur stăpân, până şi cei
din afară o recunosc: totul pentru ăla micu’! Nu simţeam niciodată foamea,
frigul (aveam în apropiere o centrală de căldură prevăzută cu termostat),
dormeam oricât şi când voiam, mă jucam oridecâteori aveam plăcere şi interes.
Nu mă credeţi? Înseamnă că v-a cam lăsat memoria! Un joc agreat era acela cu
picioarele. Pentru a fi mai exact, cu degetele de la picioare. Îl practicam mai
ales după ce-mi inspectam hotarele Universului personal. Loveam cu piciorul în
dreapta – şi constatam că graniţa lui era sigură şi la locul ei. Loveam în
stânga – şi o auzeam imediat pe maică-mea comentând singură: ho, ho, băieţaş,
te-ai făcut deja mare, ia-o mai domol! După care, dorind să aflu în amănunt ce
se mai află prin preajmă, îmi întindeam mâinile pipăindu-mi, pe rând, degetele
de la picioare: ce-or fi astea şi la ce servesc? Aş mai fi încercat eu să le
introduc în gură, dar nu ajungeam până la ele.
Mare
enigmă! Pe atunci nu-mi dădeam seama că distracţia aceasta era doar preludiul
viitorului joc cu sau despre numere care, pentru unii, în societate,
devine principala preocupare. Multă vreme nu făcusem nici o legătură între
jocul cu degetele şi cel cu beţioşoarele de la grădiniţă sau şcoala primară
când, tot aşa, ne jucam pentru a învăţa să-l distingem pe 2 de 1 şi pe 3 de 2
ş.a.m.d.
Să
vă mai spun ceva: preferinţa suporterilor de a arăta cu degetele răsfirate de
la o mână câte goluri va încasa echipa adversă (asta pentru a da un singur
exemplu) îşi are originea în acea primă joacă a primei etape de viaţă pe care-l
practicam cu ochii închişi. Acelui joc din perioada intramaternă datorăm şi
înţelegerea, poate, că în obiectul întregii distracţii, acele degete sunt
diferite unele faţă de altele: când le atingeam, ele se înfiorau, cumva, iar eu
simţeam asta. A fost o mare descoperire, deoarece îmi dădusem seama că degetele
atinse sunt ale mele şi că eu reprezentam acea întreagă simţire. Deşi confuză,
încă, iată conştientizată prima mea identitate, înainte de a
afla că mă cheamă Dan Răzvan, iar peste câţiva ani, încă, să primesc în mână
buletinul de identitate.
Dar
starea în care cu siguranţă mă simţeam cel mai bine, era atunci când visam. Am
auzit că mulţi se îndoiesc de faptul că noi ăştia, nenăscuţii, n-am putea avea
vise, căci de unde şi pe ce bază am putea visa, deoarece aceasta ar fi necesară
existenţa unor fapte petrecute anterior şi de nişte imagini păstrate în
memorie, toate putând fi evocate într-o vietate care şi-a aflat identitatea.
Sigur, - aşa cum scria cineva – doar oamenii ştiu că ceea ce visează vrabia e
mălaiul, dar ne este greu să credem că maturii, fie şi din greşeală, vor cu tot
dinadinsul să lipsească primei pruncii starea cea mai potrivită de a lua
contactul cu viaţa. Chiar că îmi vine să râd: cum să nu am despre ce visa, câtă
vreme trăiam într-un Univers care era numai al meu şi pe care îl inspectasem în
amănunţime?! Înconjurat de lichidul amniotic, pluteam ca pe un ocean. În el era
cald şi moale, iar atunci când maică-mea se deplasa, eram purtat parcă pe
valuri. Ba, atunci când era mai grăbită, mă simţeam ca într-o mică furtună,
aveam chiar „senzaţii tari”. Cum să nu putem visa când ne erau trezite atâtea
simţuri şi când unda unui val mi se freca de pleoapă provocându-mi stele şi
pete slabe de lumină care se orânduiau în fel şi chip?! Desigur, puteau fi şi
coşmaruri, dar asta de la caz la caz, cum se spune. Unii părinţi se mai ceartă,
amarnic, se mai şi lovesc, reciproc, ceea ce, vă daţi seama, poate crea
micuţilor un mare disconfort, de unde, gata şi coşmarul. Dar toate aceste
neplăceri nu se datora Universului interior ca atare, ci întâmplărilor
neprietenoase de afară, din partea acelora care-l ţineau în palmă.
Nu
am nici controlul şi nici înţelegerea deplină pentru amănunte, dar la un moment
dat mi-am dat seama că atât timpanul, cât şi întreaga mea făptură era invadată
de ceva ritmic, de uşoara atingere a unui ticăit care ba era egal, ba se
înteţea. Mă puteţi crede că acele mângâieri acustice şi tactile au fost primele
mele impresii mai clare despre „mamă”, nu despre cum era dânsa constituită –
nici nu aveam cum şti – ci despre ea ca principală sursă de protecţie? Nici o
mirare, deci, că expresia cea mai concretă şi mai adevărată despre legătura
dintre mama şi copilul său este una de inimă şi de suflet.
Ţin
să remarc aceasta acum când n-am învăţat încă totul despre ceea ce viaţa îţi
bagă de prisos în traistă şi când uitarea poate îneca parte din sfintele
aduceri aminte.
După
ce am aflat că bătăile inimii din afară semnifică pentru mine „mama”, am mai
învăţat, repede, noi lucruri: i-am recunoscut foarte uşor vocea, ştiind foarte
bine când vorbea cu mine sau despre mine. Interesul meu pentru toate acestea a
condus la o altă mare descoperire: ce este comunicarea. Ceea ce se
petrecea între mine şi maică-mea a fost baza, mai târziu ea a devenit
comunicarea între oameni în societate. La acel stadiu am constatat existenţa a
tot felul de minuni, între care aceea că astfel de comunicări puteau avea
totuşi loc, chiar dacă unul dintre interlocutori nici nu ar reprezenta încă
ceea ce denumim o „persoană” – fapt care ar scandaliza pe destul analişti – ci
doar un boţ de carne vie care, desigur, nu putea pronunţa nici măcar o silabă,
necum să ştie ce reprezintă ea. Peste ani am înţeles bine şi de ce două
persoane pot comunica excelent, chiar fără să-şi vorbească. Vedeţi, dar, că
problematica firelor necunoscute care ne leagă pe toţi atunci când cele la
vedere se mai rup, acolo în pruncia nearticulată s-a materializat prima oară,
în Universul interior.
Ce
era mai minunat privind aceste legături cu exteriorul Universului placentar era
şi faptul că senzaţiile şi impresiile care se înscriau pe răbojul nesfârşitelor
fişiere ale memoriei stau acolo, fără a fi şterse vreodată în viaţă, deşi, de cele
mai multe ori, nu avem cunoştinţă despre ele decât peste zeci de ani. Cu un
asemenea prilej, vă pot spune cum mi-am pus eu în evidenţă, în mod indirect şi
fără a fi putut evoca faptul concret,
astfel de urme ale memoriei. Urme care, chiar la zeci de ani distanţă, rămâneau
un mijloc de comunicare. Menţionez acest exemplu deoarece prea adesea se crede
că bebeluşul la naştere apare aproape cu totul străin de impresii. Dar pentru
că ajunsesem să cred despre mine, la un moment dat, că am un real talent muzical,
fiind posesorul unei gene de invidiat, îmi daţi voie să vă destăinui cum am
ajuns să-mi dau seama că mă înşelam, şi aceasta deoarece explicaţia despre aşa
zisul meu mare talent era cu totul alta.
La mijloc fiind vorba doar despre
urmele unei memorii din perioada prenatală care ieşiseră la iveală într-o
perioadă favorabilă: tocmai trebuia să trec printr-o probă de descifrare a unei
partituri de violoncel la prima lectură. Speram, atunci, că numărul ratărilor
să nu fie prea ridicat. Am rămas cel mai uimit când am aflat că trecusem proba
fără nici o greşeală tehnică.
I-am
povestit maică-mi despre succesul repurtat. Extrem de bucuroasă şi ea, a mai
întrebat despre ce compoziţie era vorba. I-am spus. A devenit, brusc, foarte
serioasă, după care m-a luat în braţe destăinuindu-mi, fericită, că aceasta era
chiar melodia preferată pe care o cânta adeseori la violoncel, când era
însărcinată. Mai recunoştea că deşi nu era convinsă că şi aceasta era posibil,
cânta la instrument sperând că dânsa era interpretul cel mai talentat, iar eu
auditorul cel mai fidel.
Vedeţi,
aşadar, până unde se întinde funcţia aceasta de comunicare între oameni şi câte
conotaţii putem descoperi pe cuprinsul ei.
Revenim
la întâmplarea cu bătăile inimii maică-mi care, pentru mine, semnifica ritmul
şi siguranţa vieţii, convingerea că ne simţeam, amândoi, atât de bine. (Nu
întâmplător producătorii japonezi au scos pe piaţă, cu decenii în urmă, un disc
pe care era imprimat un puls uman ceva mai rar care, transmis sonor bebeluşilor
insomniaci, reuşea adesea să-i liniştească şi să-i adoarmă. Cu siguranţă că
aceştia îşi reactualizau propriile amintiri ritmice ale primei perioade de
viaţă).
Pot
crede că acele întâmplări aruncă o punte către ceea ce, mult mai târziu, pentru
noi însemna noţiunea de timp. Acum, dacă mă gândesc bine, acel ritm cardiac
matern nu putea fi decât un semn pentru partea de prezent din scurgerea
timpului. Toţi ca mine trăiam, atunci, doar la timpul prezent, era un prezent
continuu, „timpul” – cu totul necunoscut pe atunci – neavând şi alte faze. Iar
dacă ne mai amintim şi ceea ce a scris Cioran, pentru care „veşnicia înseamnă
completa înfrângere a timpului” – putem comenta, dacă am fi avut pe atunci
măcar un dram de judecată, că trăiam periculoasa-i extindere a acesteia şi la
făptura noastră. Numai că – şi ne vom fi dat seama de aceasta peste câteva
luni, doar, că veşnicia de care ne lăsam fermecaţi nu era mai mare decât
Universul pe care-l trasa placenta protectoare.
Creierul,
avid, se dezvolta, însă, într-un ritm uluitor, continuând să stabilească mereu
alte şi alte asocieri neuronale asemănătoare cu acelea realizate în momentul în
care ne introduceam degetele de la mână în gură, sau ne jucam cu degetele de la
picioare, după care urma stabilirea unui început de proces de identificare a
acestora. Se ajungea, astfel, la deschiderea unor orizonturi nebănuite pentru
viitor. Jocul cu degetele putea fi începutul abilităţii de apucare a sfârcului
sânului matern şi declanşarea adevăratei îndeletniciri a suptului. Scurgerea
timpului, chiar nesesizată, a şters, la un moment dat, aglutinarea celor 5
degete de la picioare ca fiind un organ compact, sfârşind, mai târziu, cu
conceperea noţiunii de număr. Iar legătura care stăruia confuz între
suptul laptelui la sânul mamei şi biberon sau degetul de la mână, sfârşea, prin
micile diferenţe care apăreau între senzaţii, prin perceperea faptului că era
vorba de scurgerea unor faze diferite de timp. Ca atare, confuzia care stăruia,
încă, în conştientizarea diferenţierilor din micul Univers pentru diferite
tipuri de obiecte şi senzaţii – rămâne o bază de plecare pentru procesele de identificare,
ritm
şi timp,
pentru un timp cu diferite faze. De exemplu, pulsul maică-mi era destul de
variat pentru ceea ce, pe atunci, nu ştiam a identifica (timpul zilei), dar se
calma şi rărea vizibil pe timpul denumit, mai târziu, noapte. Nu aveam habar de
toate aceste identificări, deşi creierul fiecăruia consemna diferenţierile de
ritm cardiac şi, mai ales, le integra într-un fişier cu un titlu mai special, periodicităţi
ale timpului. Au existat, aşadar, de pe atunci, materialul de prime
impresii pentru tot ceea ce, cu toţii am realizat despre fazele timpului,
sfârşind a înţelege acea legitate a ireversibilităţii timpului,
metaforic vorbind a „săgeţii timpului”.
Mi-a
fost bine în acea lume doar a mea în care, dacă toate mamele nu s-ar mai şi
certa, nu ar fi agresate şi nici agresive, nu ar consuma alcool şi, bolnave
fiind, nu ar recurge excesiv la pastilele salvatoare – am conveni că acea lume
a fiecăruia dintre noi ar putea fi cu adevărat cea mai bună. Dar iată că, la un
moment dat, mă trezesc, cum spuneam, expulzat brutal din acea primă viaţă. A
fost primul şoc pe care l-am întâmpinat şi care a devenit paşaportul intrării
în viaţă, naşterea. Necorect denumită astfel – cel puţin pe jumătate –
deoarece cu toţii ştim că, până la ea, petrecusem deja una din fazele vieţii
fără legătură directă cu societatea. Reîntors la momentul în care părăsirea
unei lumi însemna, totodată, intrarea în alta, dar gândind cu mintea mea de
acum tot ceea ce-mi închipui că aş fi trăit important, pe atunci - adesea am
căutat un răspuns la întrebarea: de ce părăsirea acelui Eden şi intrarea în
„viaţa cea de toate zilele” cu cele bune şi rele este marcată de un şoc pentru
bebeluşi? Un piston mă împingea din spate, noi configuraţii de pereţi îmi
ieşeau în cale şi mă comprimau parcă anihilându-mă, iar atunci când, scăpat din
strânsori mai aveam doar puterea de a urla din răsputeri – ce mi-a fost dat să
aflu (mai târziu)? Că moaşa ar fi exclamat bucuroasă: aşa, aşa băieţaş, dă-i
înainte, eşti sănătos tun! Iar mama, total transpirată şi având în braţe pledul
în care fusesem scufundat aşa cum eram plin de un lichid alunecos şi de spumă,
cu ornamente sângerânde – de mi-e greaţă şi acum să-mi privesc fotografia – ei
bine maică-mea, transfigurată de plăcere spunea cu toată convingerea: cât e de
frumos?!
De
unde această evidentă discrepanţă între ceea ce ni se întâmpla neplăcut nouă,
pe atunci, şi ceea ce apreciau maturii, cu prilejul aceluiaşi eveniment? Sau
naşterea este capcana strecurată în nefericirea de moment, dar care ne poate
oferi, în timp, asigurarea că experienţa de viaţă poate furniza, până la urmă,
argumentul care să îndulcească cel mai dezgustător hap? Să fie episodul şocului
neplăcut al naşterii primul preţ plătit pentru învăţătura care trebuie trasă şi
care ne-ar îndemna parcă: cetăţeni ai
planetei, nu vă grăbiţi să taxaţi orice nefericire înainte de a constata până
la capăt de ceea ce urmează? De aici mai trebuie să înţelegem că fericirea care
va veni (?) are întotdeauna un preţ care se achită anticipat?
Ar
putea fi o noimă în învăţătura ascunsă de mai sus. Totodată, ar părea evident,
de o logică simplă să gândim că dacă am trăit mai întâi într-un Eden edificat
special, pentru fiecare, după care am intrat într-un Univers al tuturora (aici
s-ar putea să fie problema) care, la prima impresie, este prea aspru pentru
ceea ce ne-am fi dorit – ar fi necesar, şi drept, şi cu sens – mai ales – ca o
altă lume s-o compenseze.
Răspunsul
de acest fel poate fi revendicat şi ca o chemare religioasă, dar el poate să
rămână, tot aşa de bine, ancorat, decent, în judecata oricărui mirean.
M-am
referit la „naştere” ca la un prim şoc al vieţii. E prea puţin spus. Naşterea
reprezintă nevoia irevocabilă a unei schimbări esenţiale, în care potecuţa
trebuia părăsită pentru o alee cu o perspectivă largă, cu toate că
oportunităţile acesteia pot sfârşi în adevărate drame. Să reţinem pentru moment
ideea că, deşi de mărimea unei băşici ceva mai mari, placenta cu lichid
amniotic reprezenta, pentru făt, un Univers acvatic în care se scăldau
câteva obiecte identificabile – despre care s-a povestit – naşterea însemna cu
adevărat ruptura de Edenul atât de îndrăgit. Iar semnalul că ruptura va urma
curând rezultă din formularea cunoscută în toată lumea şi care poate apărea
chiar când nu te aştepţi: „s-a rupt apa!” (femeii gravide). După naştere şi
după tăierea cordonului ombilical devenit inutil, placenta şi lichidul
însângerat răspândite pe jos păreau singurele rămăşiţe a acelui univers acvatic
(după cum vom constata, urmele lui se păstrează şi-n viaţă, sub diferite
forme). Dar nici n-am apucat să ne arătăm creştetul către noul univers în care
urma să intrăm gălăgioşi când, mecanisme absconse declanşau brutale compresii
ale plămânilor, eliminând lichidul din compartiment (în care, dacă pe atunci
ne-ar fi bântuit imaginaţia, i-am fi populat canalele cu peştişori). Astfel
încât, după ce am părăsit tunelul cu probleme, plămânii executau un rictus
invers, avid de aerul oxigenat.
Ne
găsim, de atunci începând, într-un Ocean Aerian. Mă veţi înţelege de ce
dacă în momentul respectiv mai păstram vreun dram de putere, nu puteam decât să
protestez, zbierând, deoarece şi plămânii, la rândul lor, abia începuseră
adaptarea cu gazul atmosferic. Dacă nu vi se pare prea scandaloasă comparaţia,
imaginaţi-vă că, în clipa respectivă, o persoană s-ar fi jucat în preajmă cu un
beţişor aprins, fie el şi din santal. E iarăşi bine de amintit că unele fapte
ale vieţii care dobândiseră cu vremea un singur înţeles, capătă, la un moment
dat, o susţinere contrarie. Deşi am comentat la început expresia că odată cu
naşterea am păşit în viaţă, trebuie recunoscut că pasul făcut de om este şi
cel mai la îndemână mijloc de a ne deplasa peste tot, iar pentru cei cu „dor de
ducă”, inclusiv de a cutreiera planeta.
Dar
la acel prim stadiu de viaţă la care mă refer, pasul trebuia abia inventat.
Este o evidenţă faptul că primele săptămâni ale nou-născutului însemnau aproape
o lipsă totală de libertate. Nu aveam voie să mă trezesc când nu trebuia sau,
dimpotrivă, trebuia să mă culc la comandă – motiv pentru care cei din jur
foloseau fel de fel de trucuri copilăreşti. Nu aveam voie să-mi mişc uneori
picioarele, să mă joc cu ele, dar nici să le las să doarmă răsfirate, motiv
pentru care erau legate cu feşe. De altfel, se vede foarte bine de pe
fotografie, semănam cu o mumie. În afară de clipele când sugeam lapte sau eram
mângâiat cu tandreţe, baia de seară era cea mai aşteptată întâmplare. Dar dacă
întreg ritualul la care se recurgea urmărea de a-mi asigura igiena necesară şi
dezvoltarea fizică, pentru mine baia din copae reprezenta scalda din ocean,
socotit, după cum se ştie, leagănul vieţii. Cât priveşte dragostea pe care
acest Ocean a transmis-o peste timp, celor mici, urmăriţi numai bebeluşii care,
eliberaţi fiind în apa unui bazin, nu au nici urmă de frică. Ei plutesc sau,
supravegheaţi, se lasă afundaţi, păstrându-şi ochii deschişi, fiind încântaţi
de aventură şi simţindu-se în perfectă siguranţă. (În momentul imersiunii, la
nivelul faringelui a fost blocată, în mod reflex, calea pătrunderii
lichidului). Un reflex ancestral, fără-ndoială, a multor vieţuitoare marine,
care, mult mai târziu, la omul deprins a fi vieţuitoare a Oceanului Aerian,
reflexul se pierde, de unde şi spaima şi înecul multora.
Dar,
cum spuneam, hrănit bine şi îmbăiat, eram repede trimis la culcare. Atunci, mai
ales, era folosit trucul cu leagănul (ca o plutire săltată pe valuri moi) în
care simţirea noastră chiar credea.
E
de la sine înţeles că vine vremea şi pentru păşit, pentru mers şi deplasare, de
luare în stăpânire a noului univers geografic: leagănul, camera copilului. Nu
putem trece la acest capitol fără a aminti de noul şoc pe care trebuia să-l
întâmpine proaspătul turist al planetei, avid de a păşi, de a cutreiera, motiv
pentru ca, înainte de toate, trebuia să se ridice la verticală, sfidând mersul
de-a buşilea.
Este faza în care am constatat
(înţelegând aceasta mult mai târziu) că gravitaţia universală era cu adevărat
universală, din momentul în care nu se făcea nici un rabat, trântind la pământ
până şi un copil nevinovat care, naiv fiind, ignora atracţia imperativă a
solului. Rămâne şi acest experiment brutal un alt avertisment, că nu trebuie să
ne rupem de pământ nici când şi oricum ni se năzare, decât cu măsură şi
control? Sau întâmplările acestea ascund o învăţătură pentru perioada de
sfârşit a vieţii, când obosiţi de a fi gustat atâtea victorii întru supunere,
vom fi siliţi să constatăm că înmormântaţi sau arşi, tot în pământ ne reîntoarem?
Înainte
de a fi însuşită ca o teorie a fizicii, lecţia despre gravitaţie este un
exerciţiu şi o practică a omului aflat într-un conflict cu legile fizicii. Dar
ea poate fi şi un exemplu că, la fel cum creierul integrează semnalele sosite
la el, cele mai multe ajungând chiar până la o integrare superioară, ar putea
fi şi o lecţie de însuşire alături de o idee filozofică, a unei atitudini
morale. Prima dintre acestea ar fi reuşita de a integra dezvoltarea avută chiar
în prima copilărie ca fiind realizată pe seama „mamei” sau a „tatei”. Capătul
ultim al bătăii de săgeată ar fi reuşita că integrarea în „planeta-mamă” de
această dată ar juca un rol asemănător dacă dorim să-i cinstim identitatea. În
ciuda acestora şi cu toate că omul a fost silit să recunoască încă din
copilărie imperativul forţei de atracţie a pământului (fie prin proba
vânătăilor şi cucuielor căpătate, fie ulterior prin saltul întrerupt al
paraşutistului fără noroc) – trebuie descifrat un paradox: în mod repetat, ca o
chemare şi parcă împins de o necugetare care ascunde chiar sensul pentru om de
a se împotrivi încercând să zboare şi cucerind înălţimile ajutat de aripi
metalice, ba chiar ajungând să privească Planeta Albastră din afara ei, el
simte parcă nevoia de a sfida poate cea mai puternică forţă fizică, gravitaţia.
Nu se spune şi despre măreţul Everest că există pentru a putea fi escaladat
(citeşte „învins”) de om? Paradoxul acesta poate fi înţeles mai bine dacă,
dorindu-şi până la urmă mormântul în pământul originar, cel dispărut e mai
mulţumit să-şi repete că s-a împotrivit acestuia de câte ori a putut şi a avut
ocazia, conform sloganului sfidător că omul trebuie să supună natura. Căci de
nu ar fi procedat astfel, ar trebui să se considere, cea mai superioară vietate, un eşec al evoluţiei.
Că se află într-o asemenea cursă, o demonstrează şi realizarea tehnică a
zilelor noastre: aflaţi într-un vehicul aerian
„monstru” un vapor (Airbus A 380) peste 800 de călători-zburători se vor
simţi încântaţi că au mai învins odată gravitaţia, ignorând orice pericol
posibil. Pornind de pe această curbă, dar intuind consecinţele frondei pe care
se bazează, poate vom putea înţelege mai uşor pe viitorii pământeni siliţi a
părăsi planeta (aproape de nelocuit după ce au distrus-o) şi care, într-un târziu,
vor fi reuşit să populeze vecinele din sistem că vor simţi ca imperioasă
rugămintea testamentară de a li se depune rămăşiţele pe planeta-mamă. (Ca în
exemplul: „Aici, în cripta din Insula Măcin a stră-străbunicului său Alexandru
Berindeiu – fost inspector de mediu la „Salvaţi Delta” se odihnesc rămăşiţele
celui care a fost Jean Cozmin Berinde, comisarul diviziei ecologice din colonia
Nova Europa de pe platoul Mării Liniştei de pe Lună, anul 2117”).
Posibil,
într-o eră a viitorului, mormântul cu costurile cele mai ridicate, dintr-un
sistem planetar care a început să fie colonizat de vechii locuitori ai Terrei,
s-ar putea să fie amplasat chiar pe solul acesteia.
Până
la Divinitate – există o Veşnică Reîntoarcere la originile pământeşti. De
aceea, prin răsturnare, începuturile intramaterne a viitoarei persoane umane nu
pot fi văduvite de anumite proiecţii către ceea ce va urma.
În
fine, ajungem la adevărata revoluţie a filierei regnului, care nu poate fi
decât limbajul articulat. Un sistem de comunicare a existat şi până în
primul an de viaţă: sunete, voci, schimburi de semne şi replici interacţionate
de analizatorii senzitivi, ochiade şi gângureli întâmpinate cu îndemnuri şi
aplauze, totul până la pronunţarea silabisită a primului indiciu revoluţionar:
„ma-ma” sau „ta-ta”.
Pentru
saltul în social pe care-l va face în continuare copilul, ar fi necesară o
explicaţie despre ceea ce înseamnă nou pentru el în însuşirea articulărilor
sonore, pe cât de stâlcite apăreau ele, pe atât de savuroase – explicaţie care poate
fi extrem de scurtă.
Limbajul
de comunicare al noului vorbitor este un nou joc, foarte distractiv, solicitat
ca apa de burete, de un creier care este programat să îndese în el cohorte de
varii informaţii. El nu are timp să aştepte, orice pauză impusă aducând
prejudicii în viitor. Ceea ce trebuie făcut de creier în continuare, era de a
lega (asocia) urma unui fapt de o alta. Iar dacă acel prim fapt era, să
presupunem, un cuvânt („tati”) pronunţat de mamă, care arăta, în acelaşi timp
puştiului, persoana care tocmai intra pe uşă, iar micuţul realiza legătura,
înseamnă că acel fapt devenea semnul verbal pentru ceea ce înseamnă „tată”, în
primul rând ca persoană fizică. Urmau la rând alte semne ataşate la jucăriile
din cameră, iar pentru că creierul mă silea să nu lenevesc, a trebuit pentru
ca, peste un timp, să trec la alte succese, cum ar fi ataşarea de semne verbale
la alte semne de acelaşi fel, nu doar ataşate la obiecte şi acţiuni. Când acasă
sau la grădiniţă învăţam să desenez pe hârtie pentru prima oară cum arată un
asemenea semn sonor, însemna că puteam fi mândru, că sosise vremea să mă
gândesc la şcoală.
Am
mai spus că achiziţia de semne în comunicare a însemnat, pentru prima perioadă
a copilăriei, o mare distracţie pentru mine, dar trebuie să recunosc faptul că
mult timp mai târziu, când a trebuit să învăţ a trăi utilizând o bancă din
astfel de bunuri, mi-am dat seama că ea a însemnat o veritabilă explozie a
posibilităţilor pe care ţi le rezervă viaţa prin transferul, cu ajutorul
acestor semne, de experienţă socială. Cine nu a simţit efectul acestei
explozii, poate sta liniştit, deoarece, fără măcar o adiere din partea
acesteia, nu va putea afla ce înseamnă regretul.
Putem
divaga destul pe această temă, consider că a fost suficient câte v-am spus despre
ceea ce mi-a trecut prin minte, nu înainte de a vă ruga să meditaţi la ceea ce
vreau să adaug acum, chiar fără speranţa că vom ajunge la un răspuns clar
pentru întrebarea: cum rezolvăm noi integrarea limbajului uman verbal în sfera
largă a limbajului informaţional de comunicare ce formează, după cum se
pretinde, reţeaua pe care sunt aşezaţi, ca atomii sau mărgelele, toţi
constituenţii Universului? Cunoaştem că putem comunica până la un punct prin
limbaj cu un câine sau delfin – dar o putem face şi cu o plantă de apartament,
să spunem (luăm un exemplu la întâmplare)? Fără a şti exact cât anume taxează
ca informaţie / comunicare o plantă căreia i se transmite muzică – dar la care
aceasta reacţionează, cert – putem spera, sentimental şi poate prea naivi că,
realizând acel contact, este justificată speranţa că s-a realizat ceea ce se
denumeşte o „comunicare”? Cum dovedim că planta răspunde cu semnificaţia „da”
sau „nu” la conţinutul anumitor cuvinte pe care, de altfel, nici nu suntem
siguri că realizează cine le este destinatarul?
Problema
o putem pune fără a pretinde numaidecât un anumit răspuns, dar am fi mulţumiţi
să aflăm că acei care-şi agaţă la rever asemenea mici idealuri, nu le vor
consemna ca inutile.
Poate
ar trebui să pornim, înainte de toate, de la o premiză: toate entităţile mici
şi mari din univers vibrează. Fiecare din ele are un cod individual ca număr de
vibraţii (ca frecvenţă, un număr inimaginabil pe secundă). Aceasta reprezintă
un stadiu fizic fundamental, fapt care pledează şi pentru un schimb necesar de
informaţii între respectivii constituenţi, trecând peste barierele unor
structurări diferite. Dacă este aşa, înseamnă că putem spera că faza efectului
de rezonanţă care apare odată cu stabilirea contactului informativ între
diverşi multipli ai vibraţiilor sonore, provenite din surse diferite, să
semnifice acea bază fizică fundamentală, care să permită, eventual, proba că
există un sistem de comunicare în acest Univers unic.
Trei povestiri din Pacific
Portret al
culturii tradiţionale şi contemporane din Insulele Solomon, având ca editor pe
Julian Maka’a, a apărut în Pacific
Quarterly Moana, serie publicată de Norman Simms la editura sa, Outrigger
Publishers, Hamilton, New Zeeland. Ca poet şi om de cuget, Simms, cu strămoşi
în România, găsindu-şi – mărturisit – tenacitatea, atât în spiritul sud-est
european, cât şi în cel evreiesc, excelează în ancorarea pacifică, în
cuantificarea revistelor insulare, un fel de permanente treziri şi renaşteri,
reverificând umanitatea întreagă, omul dintru începuturi.
Sumarul (Solomons): Introducere de Sam. L. Alasia; Vocea din umbre. O privire asupra scrisului
din Insulele Solomon de Julian Maka’a şi Stephen Oxenham; Trei poeme de Jully Sipolo; Un vis urât de Keith Tuata; Încurcătură de Eva Lingairi; Neaşteptata pierdere a unui bun vrăjitor
de Samuel Tuaveku; Nuca de cocos e
nefolositoare de Sam Alasia; Visez
dansuri de Josephine Rihisau; Două
cântece pentru dans; Fata şarpe
de Jennifer Kwakwaoa; Aroa şi Bisu de
Rex Tom Oratataloa; Ceva zărit în cer
(cântec) de Pamela Abana; Kastom hem brek
(piesă în pijin) de Samuel Tuaveku; Fiul
de Stanley Wairowo; Bătrâna şi nepoata ei
de Kaoho; Torturat pentru inocenţă
de Johnson Villia; Când vin cuvintele în
minte de Celo Kulagoe; Un dar
neşteptat de Julian Maka’a.
Cele
trei povestiri care urmează sunt alese oarecum la întâmplare, ca pentru o
apropiere iniţială – la început este şi literatura acestor insule unde cei 150
000 de locuitori ar vorbi în şaptezeci de dialecte, printre care, mai de seamă,
este pijin. Aparenţa stranie a însăşi provenienţei, din Pacific, a acestor
mesaje se vădeşte, încet încet destul de terre-à-terre şi totuşi, prin atâtea
filtre avem de bănuit adâncimea unei purităţi relevante.
Trimiţând
această elegantă cărticică, Norman Simms îşi anunţă şi intenţia de a vizita
România din nou, spre revederea ţării strămoşilor şi a unor prieteni, printre
care Adrian Marino.
Jennifer Kwakwaoa
Fata şerpoaică
Trăia odată o fată frumoasă pe
insula numită Sura. Vieţuia cu mama ei, o şerpoaică. Îşi duceau zilele în
mijlocul unui tufiş, lângă un sat mare.
În sat se afla o căpetenie căreia
îi plăcea să privească dansul. Aşa că, într-o zi, chemă pe oricine putea dansa
prin locurile acelea să vină şi să-i joace.
Când
fata şerpoaică auzi despre dans, îşi întrebă mama dacă se poate duce şi ea.
Mamă-sa îi spuse că da. Ea era foarte fericită cum cobora în sat îmbrăcată în
costumu-i tradiţional să vadă dansul.
Stătu
chiar lângă locul jocului. Un bărbat tânăr din grupul de dansatori văzu fata.
Când dansa, el făcu tot felul de mişcări spre a-i atrage atenţia. Fata râse la
el spunându-şi în sinea-i: „Ce-ncearcă omul ăsta să facă?”. Bărbatul o ţinu tot
aşa până la sfârşitul dansurilor când se repezi să vadă cine era fata; dar ea
plecase.
În
ultima zi a jocului, tânărul dansă iarăşi, uitându-se în jur după fată. O văzu
stând în locul ei obişnuit. Se simţi înfierbântat şi mândru şi-şi dori ca
dansul să se fi sfârşit pe loc. Dar dansul continuă. Când se încheie într-un
târziu, alergă unde stătuse fata dar n-o putu vedea. Privind în jur, o zări la
câţiva yarzi, pe drum, în urmă, parcă întorcându-se acasă. Tânărul o luă la
fugă. Dar fata se uită înapoi şi, văzându-l, fugi şi ea. El o ajunse, se
apropie, dar ea sări din drum şi dispăru într-o peşteră. Tânărul nu putu vedea
unde s-a pierdut fata şi se duse acasă.
Mama
fetei o auzi fugind în peşteră şi o întrebă: „Ce s-a întâmplat? Ai venit în fugă?”. „Da. Am
fugit de ploaie”, minţi fata.
A
doua zi dis-de-dimineaţă, mamă-sa o trimise în grădina lor. Cum mergea în
lungul drumului, tânărul, care se ascunsese alături de drum, se aruncă asupra
ei. Ea ţipă speriată, dar tânărul bărbat o ţinu strâns acoperindu-i gura cu
mâinile. Îi spune că a fugit de el înainte, dar acum o s-o ia acasă şi o să se
însoare cu ea. Fata se împotrivi şi-i arată că nu e potrivită să se mărite cu
el; mama ei era o şerpoaică. Dar tânărul îi spuse că fie şi născută dintr-o
şerpoaică el va lua-o în căsătorie. Aşa că a dus-o pe fată la mama ei şi şi-a
mărturisit dorinţele.
„Am
de gând să mă însor cu fiica ta. O iubesc. Îngăduie-mi, te rog”, spuse.
„Din
parte-mi, o poţi lua de nevastă”, răspunse şerpoaica, „dar trebuie să ai grijă
de fata mea. Te rog să n-o îndurerezi”.
Tânărul
promise, apoi luă fata în satul său şi le spuse părinţilor lui. Rudele sale
îngăduiră nunta şi astfel băiatul şi fata se căsătoriră. Trăiră împreună până
ce fata rămase grea şi aduse pe lume o fetiţă. După ce născu, ea întrebă dacă
se poate duce pe la mamă-sa şi soţul spuse că da. Ea-i făcu vizite regulate
mamei sale până când copilul împlini trei ani.
Într-o
zi bărbatul îi spuse femeii că au nevoie să facă o grădină nouă. Ea-l îndemnă
să meargă înainte, iar ea să-l urmeze mai târziu, după ce va spăla vasele şi va
îmbăia copilul. Cum n-avea cine sta cu copilul, ea a luat fetiţa şi a dus-o la
maică-sa s-o aibă sub ochi. Mama ei s-a bucurat într-adevăr foarte mult să-şi
vadă nepoata.
De
fiecare dată când cuplul mergea în grădină, soţul se tot mira unde-o fi lăsând
nevastă-sa copilul, dar nu a găsit cu cale s-o întrebe. Într-o zi se hotărî să
afle şi îi spuse soţiei, când era gata de plecare în grădina lor, că el se va duce înainte şi
s-o aştepte acolo. Când se depărtase la o milă de sat, s-a ascuns într-un tufiş
să-şi spioneze soţia. Şi curând, din ascunzătoare, îşi văzu nevasta cu copilul.
Trecură pe lângă el şi se îndreptară spre peşteră. El le urmă la o distanţă
sigură şi le văzu intrând în grotă. De cum o zări pe nevastă-sa reapărând la
gura peşterii şi luând-o către grădină, el se repezi în peşteră. Odată
înăuntru, ceea ce văzu îl îngreţoşă şi se cruci: şerpoaica se încolăcise în
jurul copilei şi o lingea. Neputând suporta priveliştea, el tăie şerpoaica în
bucăţi şi se repezi acasă cu copilul lui.
Lucrând
în grădină, nevastă-sa văzu pe sânul ei o picătură de sânge. Ştiu că se
întâmplase ceva, dar nu ştia ce anume. Părăsi repede grădina şi trecu pe la
locuinţa mamei sale. Când se apropia de peşteră, văzu sânge pe pământ. Alergă
înăuntru lunecând pe sânge. Căzu când îşi văzu mama în trei bucăţi. Cu greu se
mai putu controla încercând să lipească bucăţile la loc; dar ele nu se putură
uni. Fugi afară şi-şi văzu soţul venind, dar nu-l băgă în seamă. Ţipa
îndoindu-şi trupul înapoi şi înainte şi smulgându-şi părul: „Nu mai am nimic”,
striga ea. Cum stătea şi ţipa, soţul ei se uita la ea la câţiva yarzi distanţă
cum zăbovea şi o privea, văzu cum soţia lui începu a se scufunda în pământ. Se
gândi că visează. Ea se scufunda pe măsură ce striga. Când şi-a dat el seama că
ea se scufunda de-adevărat, a năvălit către ea, dar ea dispăruse în pământ.
Încercă
s-o dezgroape, dar în zadar, n-o găsi niciodată.
În româneşte de George Anca
Samuel Tuaveku
Neaşteptata pierdere a unui bun vrăjitor
Se
lăsase deja întunericul, când, de la grădina lui, dl. Choko Leleve sosi în sat.
Ajuns acasă, aruncă o privire înăuntru aşteptând, în semn de salut, să audă
obişnuita voce răsunătoare a soţiei. Intră şi-şi lăsă în bucătărie povara grea,
un sac doldora de cartofi, kasava, banane, yame, panae, verze şi ceva lujere de
cartofi. Lujerele erau pentru cei doisprezece porci ai lui. Îşi îndreptă
spinarea după ce pusese jos sacul. Pe urmă, se uită în jur după nevastă-sa,
Lelo: „Unde-o fi?”.
Cum
casa era ridicată pe catalige deasupra pământului, căută, din ochi, dedesubt.
Doar bătrânu-i câine de 12 ani, se culcuşise acolo. Un câine frumos cu petece
albe pe burtă şi păr cărunt pe spate. Mai mereu lingea picioarele d-lui Leleve
când se întorcea de pe undeva; nu şi astăzi. Nici nu dădu din coadă, nici nu-i
alergă în întâmpinare.
Dl.
Leleve stătu în linişte o clipă. Apoi chemă câinele.
„Puppy,
Puppy”. Câinele nu răspunse. Se ridică leneş, dar refuză să meargă. Dl. Leleve
îl strigă iar. Puppy se porni către el mişcându-şi agale coada. Pe urmă lătră:
hau, hau! Şi-şi îndreptă nasul spre satul vecin, Tsetse, aflat la două mile depărtare.
„Nevastă-mea
s-a dus în satul Tsetse? E vreun lucru mare?”
„Hau,
hau!” lătră câinele. Sări apoi în sus şi în jos.
„Mda”,
bâigui dl. Leleve. Luându-şi cuţitul şi coşul, grăbi către Tsetse. Nu era alt
sat între Tsetse şi satul d-lui Leleve, iar distanţa, două mile bune.
Când
plecă el, se întuneca. Singurele lucruri pe care le putea desluşi erau arborii
de cocos de pe lângă drum. Mersese o milă şi totul era minunat; doar muşte de
foc zburând în noapte şi ţipete ale păsărilor adormite în arbori. Dl. Leleve
tresărea uneori, fiind nervos, dar îi plăcea plimbarea. Simţi o oarecare spaimă
în rândul oamenilor Vele, care-i ucid pe cei ce-i întâlnesc singuri. Vele sunt
temuţi de toţi insularii.
D-lui
Leleve i se făcu frig. Îi tremurau şi oasele. Auzi dintr-odată crengi
rupându-se pe mâna dreaptă a drumului. Sări poticnindu-se. Dar o ţinu înainte,
cu inima bătându-i grea, cu paşii mai iuţi. Răsunară ţipetele păsării Vele: Pai, pai, pai, pai!
Koa, koa, koa, koa!
Dl.
Leleve îşi simţi spatele fierbinte ca şi cum cineva i-ar fi pus pietre încinse pe şiră. Se uită
în jur. Nimeni. Brusc îşi dădu seama că un om Vele se afla asupră-i.
Dl.
Leleve se abătu din cale şi-şi vârî o mână în coş după amuleta lui. I-o dăruise
bunu-i prieten dl. Lolovi şi o purta totdeauna ca pe un colier.
Punându-şi-o la gât, căldura
începu să-i părăsească trupul, dar o simţi în jurul gâtului, ca pe un lanţ
fierbinte. Dar ştia că oricum avea să fie salvat.
Păşind
afară din ascunzătoare, rămase la pândă în drum. După trei minute văzu pe omul
Vele împleticindu-şi paşii ca un beţiv şi bălăbănindu-se către el. Dl. Leleve
se gândi că omul Vele umbla cu şiretlicuri. Nu. El era cu adevărat înfrânt.
Când monstrul trecu peste el, dl. Leleve îi reteză gâtul cu cuţitul. Omul Vele
dispăru.
Dl.
Leleve era foarte încântat. „Bun”, îşi spuse, „voi merge întâi să-i mulţumesc
d-lui Lolovi. Apoi o s-o caut pe nevastă-mea”.
Îşi
iuţi pasul. Chiar îşi dorea să-l vadă pe dl. Lolovi şi să-i spună ce mult i-a
plăcut că amuleta magică pe care i-o dăruise fusese de folos.
Cu
toate astea, apropiindu-se de sat, îşi dădu seama că era mai multă lume decât
de obicei în Tsetse. Dl. Leleve se mira ce s-o fi întâmplat. Dar nu voia să
afle ce.
„Trebuie
mai întâi să-l găsesc pe dl. Lolovi”, se gândi el. „Vreau să-i spun despre
vrajă. Pe urmă o să aflu ce şi cum”.
Se
duse la casa d-lui Lolovi. De cum îl văzură intrând, oamenii strigară şi se
văicăriră în glas şi mai mare. Descumpănit, Leleve se întrebă ce s-o fi
întâmplat. Atunci văzu: înfăşurat în alb şi zăcând pe rogojină, pe podea, o
persoană moartă. Era prietenul său, dl. Lolovi. Şocat şi atins, se prăbuşi.
Toţi suspinau.
În româneşte de George Anca
Rex
Tom Oratataloa
Aroa şi Bisu
Erau
două surori pe nume Aroa şi Bisu care trăiau în vârful unui copac lângă un
munte ce-l numim Abuida. Abuida se află aproape de Afara din insula Malaita.
Surorile cântau adesea din flautele lor kwadili. Cântau intersant şi chemător.
Da, cele două surori cântau la kwadili foarte frumos, cum am spus.
Lumea
din împrejurimile Abuidei spune acum poveşti despre cele două surori. Ba
aranjează şi cântece după frumoasa muzică a surorilor. Poveştile spun că un
uriaş pe nume Kufi, care trăia la Yanoboso, lângă Abuida, a auzit atrăgătoarele
sunete ale flautelor. Kufi a spus: „Astea trebuie să fie kwadili-ile celor mai
frumoase surori, Aroa şi Bisu. Mă voi duce să văd ce e pe acolo”.
A
plecat el acolo, dar nu le-a putut găsi pe cele două surori. Nici casa nu le-a
găsit-o. Surorile trăiau într-un copac. Da, în vârful unui copac. Acest copac
se cheamă kwailesi. Noi nu atingem copacul kwailesi azi. E otrăvitor. Din
întâmplare, Kufi nimeri chiar sub copacul kwailesi în care trăiau surorile.
Dimineaţa aceea, sora mai mare, Aroa, făcea coşuri în casa-copac. Sora ei mai
mică, Bisu, se dusese la grădină.
Aroa
a auzit pe cineva chemând de sub copac: „Cine e acolo sus?”. Ea ştiu că vocea e
diferită şi spuse în gândul ei. „Nu e sora mea, Bisu, nu trebuie să las
frânghia în jos”. Kufi uriaşul îi află gândurile, astfel că era furios. „Voi
tăia copacul dacă nu laşi frânghia în jos”, spuse el.
„Bine,
poţi doborî copacul”, răspunse Aroa. „Dar nu e un copac bun”. În acel moment
Bisu, sora mai mică, se întoarse aducând yame, panae, taro şi banane. Când Bisu
dădu cu ochii de Kufi se sperie văzându-l cu o secure mare şi un buzdugan subi.
Nici nu se putu mişca spre desişul de lângă rădăcina marelui copac. Când o
pasăre mică pe nume Kidu zbură deasupra lui Bisu şi ciripi, „Păcăleşte-l pe
Kufi să plece. E pe-aici să facă rău”.
Dar
Bisu răspunse, „Cum l-aş putea păcăli?”
„Te
prefaci că vrei să faci dragoste cu el”, zise pasărea. „Cere-i ca mai întâi să
se desfăşoare în coajă de kwailesi. Dar nu-i spune lui Kufi că eu voi ruga pe
uriaşa broască Afa’afa să pună în copac o zeamă rea ce-l va ucide”, o sfătui
Kidu.
Sus
în copac, Aroa încă trebăluia la împletitul de coşuri. Era, în acelaşi timp,
îngrijorată de Bisu. Îşi spuse în sine: „Bisu e acolo, dar n-o să moară”.
Între timp, la rădăcina
copacului, Kafi tot mai aştepta ca Aroa să lase în jos frânghia. În scurtă
vreme, Kufi o văzu pe Bisu ieşind din desişul în care se ascunsese.
Kufi
îi aruncă o privire grea. Bisu n-avea pe ea decât un kapilate mic în jurul
mijlocului. Kufi se gândi: „Aceasta este cea mai frumoasă femeie de pe pământ.
Ce n-aş da să-mi odihnesc capul între sânii ei ascuţiţi şi lucioşi”.
Cu
glas tare, Kufi spuse: „Vino şi lasă-mă să te sărut”. Mai spuse: „Dacă nu vrei
să te sărut, atunci vino şi-ţi voi mângâia mâna”. Bisu era mânioasă. Nu voia ca
uriaşul să-i atingă mâna.
Kufi
spuse cu spumă la gură. „Apoi îţi voi mângâia părul pubic”. Spre surpriza lui
Kufi, Bisu spuse: „Da. Dar înainte de a te bucura de trupul meu, trebuie să te
înfăşori în coaja acestui copac kwailesi”. Aroa, de sus din copac, auzi ce
spusese Bisu şi râse şi râse până era cât pe-aci să moară.
Bisu
mai şedea pe locul unde răsărise din desiş. Kufi se uită la sânii ei tineri. Nu
voia să aştepte. Începu să-şi ungă trupul cu zeama copacului kwailesi,
frecându-se din cap până-n picioare. Curând începu să-l mănânce părul
simţindu-se foarte, foarte rău. Pe urmă întregul corp începu să-l mănânce.
Apoi să-l doară. Apoi Kufi se apucă să
bâiguie vorbe prosteşti.
Îl
durea corpul. Strigă şi urlă când otrava îi pătrundea mai adânc trupul.
„Femeie
frumoasă, mincinoasă frumoasă”, gemu el. „M-ai păcălit. M-ai făcut să plec în
mormânt prea curând”.
În
acest moment trupul lui Kufi se înroşi. În clipa următoare pielea i se făcu
galbenă, apoi cărămizie. Şi ochii începură să i se închidă. Muri şi cele două
surori îi luară corpul şi i-l îngropară sub un copac arakoko. Astăzi, dacă te
duci în Afara, încă vei auzi cântecele copacilor arakoko bocind moartea lui
Kufi.
Povestirea
nu se încheie aici. Fratele lui Kufi veni să-l caute. Căuta un om mort. Când
ajunse la copacii arakoko, ei îi vorbiră despre moartea lui Kufi şi fratele lui
Kufi se întristă foarte. Dar plănui să răzbune moartea fratelui său. Avea să
izbândească.
Totuşi,
pasărea Kidu veni iarăşi în ajutorul celor două surori. Kidu le preveni: „Aroa
şi Bisu, fiţi gata. Fratele lui Kufi o să sosească cu tribul său numeros să vă
ucidă. Vor să se răzbune pe voi pentru a-l fi omorât pe Kufi”.
Cele
două surori se tulburau de veste. Cum ar fi putut împiedica această răzbunare?
Nu mai dormeau nopţile. Surorile se gândiră pe îndelete ce s-ar cuveni să facă.
Într-un sfârşit Bisu zise: „Hai să facem statui de fiinţe omeneşti pentru a
înşela duşmanii. Cred că vor ataca la noapte”. Aroa încuviinţă. Astfel ele au
stat jos şi au făcut statui. După ce făcură multe, înşirară statuile la
rădăcina marelui copac.
Chiar
în noaptea aceea, duşmanul se strecură către rădăcina copacului. Erau hotărâţi
să atace în zori. Dis-de-dimineaţă, războinicii se puseră în mişcare. De la
mică depărtare de rădăcina copacului, ei văzură statuile. Crezând că erau
oameni reali, liderul or fratele lui Kufi, dădu ordin şi duşmanul trecu la
atac. Ei izbiră statuile, care erau făcute din copac kwae, cu lafutasele lor.
Spre mirarea lor, cuţitele li se înţepeniră în statui. Mai târziu, surorile
cântară cântecele lor de groază sus în casa-copac. Când războinicii auziră
cântecele se înfricoşară. Şi pentru că nu-şi mai aveau armele fugiră de sub
marele copac.
Astăzi,
dacă mergeţi în Afara, veţi vedea încă urmele de lafutas în jurul copacilor
kwae. Acum, dacă întrebaţi lumea dimprejur de Afara nu vă vor spune unde s-au
dus cele două surori. Totuşi unii bănuiesc că tribul Ririara, departe de Afara,
ar fi urmaşii celor două surori. Asta pentru că Ririara ştiu a cânta cântece
frumoase.
În româneşte de George
Anca
GEORGE ANCA
Glose
asupra originii indiene a romilor
După cum se întreba Weber,
profesorul de sanscrită al lui Eminescu,
dacă Ramayana se inspiră din Iliada, de peste două sute de ani,
după evidenţa lingvistică, şi, recent, potrivit asemănării genetice (e.g.
cromozonul Y), romii sunt socotiţi “fraţii uitaţi ai indienilor”. Fără a fi
demonstrativ, predând studenţilor din Delhi Alexandria sau Ţiganiada,
am sesizat o primire în cel mai speculabil caz amuzată a revendicării lui
Jundandel de către Parpanghel (altfel eufonizat de noi cu... Papagheno, evocându-l
şi pe Mozart, îmbrăcat într-o seară, la un bal, în fachir indian). Oricum,
nicăieri problema romilor nu mi s-a părut a se discuta mai relaxat în
altă parte (Texas?) decât în India.
Participând la Conferinţa
Internaţională Ramayana în India şi în diaspora indiană (SUA, Anglia,
Republica Sud-Africană, Mauritius, Trinidad-Tobago), am observat cum, în mai
puţin de 200 de ani, limba maternă face loc limbii engleze, identitatea indiană
fiind menţinută pe temei religios, hindus. Dacă s-ar fi ţinut şi la noi, ţară
nehindusă, o ediţie a acelei conferinţe anuale, logic ar fi fost să participe
şi romi şi eventual să se recunoască în povestea divină a lui Rama şi Sita.
Chiar şi întrucât Rama este comparabil cu Isus Hristos.
Cât despre conferinţa lui Weber
remorcând partizan Ramayana Iliadei, Agamemnon nu e Rama şi Rama
nu e Achile. Dar vastitatea migrantă a legendarismului ţigănesc şi rom,
obscurizând criminalitatea de etichetă violent discrimnatoare, la noi, “asupra
ţiganilor există o întreagă epopee populară în versuri lapidare, cum şi-au
făcut biserică, ce predică le-au ţinut părintele Porgaţie şi popa Mătrăgună cel
de viţă bună” (Mihai Eminescu). Dar dacă ar fi cunoscut Mihai Eminescu Ţiganiada?
Discuţiile conjuncturale de azi ţin cont mai degrabă de “crima” eliberării din
robie a ţiganilor, fără a-i fi pregătit pentru aceasta, vezi Vasile Porojan din
povestirea lui Vasile Alexandri, sau aventurează noi origini, precum cea
evreiască pentru romi, într-o lectură anume a bibliei, sau în contextul
holocaustului. "se vorbeşte tot timpul de
Holocaustul evreilor şi rromii sunt daţi la o parte. Nu ştiu dacă un evreu
valorează mai mult decât un rrom şi invers. Toţi suntem oameni (...). Este o
discriminare ca romii să nu fie incluşi în categoria victimelor Holocaustului.
Atât evreii, cât şi rromii au suferit şi au murit în acele lagăre de
exterminare". (Florin Cioabă)
With my gypsy ancestress
and my weird luck
And my Taroc pack and my
Taroc pack
I may be a bit of a Jew
(Daddy de Sylvia
Plath)
Sakuntala
Piesa lui Kalidasa, dramatizând genial povestea
de întemeiere a Indiei (Bharat) din Mahbharata, se regăseşte, după mii
de ani, tradusă în Europa, precum şi rescrisă în Călin de Mihai Eminescu
(inclusiv eufonia/dhvani Călin-Kali- Kalidasa). Vasile Voiculescu provoacă
întreaga literatură universală plasând-o pe Sakuntala într-o şatră de
ţigani din Carpaţi, cum în Kumarasambhava de acelaşi Kalidasa, însăşi
Parvati (“Munteanca”) devine jumătatea lui Dumnezeu, Shiva (Ardhanariswara),
în Himalaia (care-i este tată).
Laolaltă, indienii, romii, românii şi englezii (versiunea
scriptorială culto-sakuntalică fiind snob, nemaicolonial englezească) se pot lepăda de farmecul şi
fermecarea lui Dionis îndrăgostit fără leac de ţiganca Rada, alias Sakuntala,
în donquijotismul lui. Ideea regală, cu rege ţigan ungur, încă suspicionează
etnia jurnalieră. De la Dushyanta la Dionis
(din Eminescu, Eliade, Voiculescu), ne trezim în mitul discret al călătoriei
alexandrine a lui Dyonisos în India şi devenirea lui ca un quasi Shiva. Suntem
însă în răpirea în care ne poartă Urwashi (Kalidasa), Dulcineea (Cervantes),
Rusoaica (Gib Mihăescu), Ondine (Gireaudoux).
„... Şi, deodată vrăjit,
am uitat de mine, de neplăceri, de misteriosul Dionis. M-am adâncit în poienile
şi bungeturile Indiei, am trăit în tovărăşia fecioarelor sacre, am sfătuit cu
brahmanii, am plâns cu eroii şi am triumfat cu zeii. N-am lăsat cartea din
mâini până n-am cetit-o toată. M-am întors apoi şi i-am migălit începutul. Îndeosebi
reproducerea unei miniaturi înfăţişând o fată de o frumuseţe fericitoare, cu
ochii mari codaţi în sombrul oval al chipului ...
... câteva ceasloave cu
sute de vederi de şatre şi împrejurimi, ţigani bătrâni cu lulele-n dinţi,
ţigănci pe vine cu ghiocul, bătrâne vrăjitoare întinzând cărţile, fete cu
laţele împănate de bănuţi, danci bătându-se în apă, puradei călări pe măgăruşi,
tot pitorescul ieftin şi convenţional care sare în ochi amatorilor fotografi...
... Nu putea fi nici
galeşa cu ochii genoşi şi pântecul armonios de baiaderă, nici nurlia cu trupul
de violoncel de abanos, nici arzuia cu sânii durdulii şi buturii coapselor
neastâmpărate ca nişte şerpi, nici almeea mlădie de alături, cu umerii
bucălaţi, cu carnea patinată şi sânii patetici, nici nubiana sfruntată ce-şi
lăfăia ţâţele împungace cu sfârcurile boite în rumenele la fel ca buzele. Nici
şopârla cu miezul ochilor galben, care se strecurase cu ghiocul până la noi,
gătită în ilic roşu scurt, de sub care şalele de tuci şlefuit, frumos şănţuite,
ca la o torsă antică, lunecau dârdăuş ameţitor spre rotunzimile bucilor. Nici
molateca din faţă, cu priviri vulpeşe şi piepţii cărnoşi buluciţi sus spre gura
polcuţei, strânsă pe mijloc în copci gata să plesnească şi care se marghiolea
spre noi alintându-şi boiul pe şoldurile viclene...
... venea, călcând poiana,
prin mijirea serii, fecioara sacră din miniatura indiană. Aidoma. Acelaşi mers
modulat în cântec, aceeaşi statură cu formele pure, aceeaşi mândră gingăşie,
pletele cu cu reflexe albastre încadrând sumbrul oval al chipului covârşit de
ochii magici, sânii înfloriţi pe negrul liman al pieptului, şi mai ales sub
borangicul galben al veşmântului, coapsele străvăzute ca două zeiţe
misterioase, pe umerii gemeni cu chiupul tainic al pântecului.
- Sakuntala, strigai înspăimântat şi, fără să ştiu ce fac, îmi pipăii
buzunarul.
- Cartea e în haina cealaltă. Dar nu mai ai nevoie de ea. Autorul e
depăşit...”. (Vasile Voiculescu, Sakuntala)
Originile devenirii
mistice a lui Zahei, în romanul Zahei
Orbul de Vasile Voiculescu, dospesc dintru început în spital şi şatră
ţigănească / general-umană de mahala. Nomadismul său panromânesc, pe întoarceri
tragic-polifemice, claustrarea în infern-ocnă, fără Ulise, Orfeu ori Dante,
purtarea în spate a ologului văzător, curând
deşamanizându-se spre moarte în altoi, poartă ecouri de altă ayana (călătorie)
a lui Rama, fără Sita, spre un dumnezeu-vedere.
Postări de rasă
Rasismul
colonial antiindian se răstoarnă, nu odată, în punerea Indiei de către sine
înaintea lumii, nu militar, americăneşte, dar spiritual. Dacă Sir William Jones
îi făcuse lui Kalidasa complimentul că ar fi un Shakespeare al Indiei, mai nou
se propune ca Shakespeare să fie, eventual, văzut ca un Kalidasa al Angliei.
Oricum, în grădina casei marelui Will din Stratford-upon-Avon a răsărit un bust
al lui Tagore, cu pelerinaj de indieni pe acolo.
În
diaspora nimănui, romantica boemienilor e demonizată dintre vrăji, darmite
ocaziile, cât de dese, de reprimare parasocială, nemaisimbolică. Forumurile
îngroaşă articolele antiţigăneşti încât, dacă n-ar proveni de la provocatori de
sorgine „organe”, ne-am regăsi popor canibal. E.g.
mâncau carne de câine şi de mort
de foame ce le era nici nu mai aveau cuvinte să vorbească român bengos şi
sifilitic felicitări Mailat
problema
ţiganilor începe cu intelectualii din România sunt atât de furioşi pe trecutul
acestui neam o zi căluşarii o zi coci o zi ţurcă o zi spărgeam seminţe
atraşi
ca un magnet de salba de lacuri a Dunării se poate locui pe malul bălţilor şi
să mănânci peşte pe săturate comuniştii au desfiinţat salba de lacuri a Dunării
nu
putem omorî puricii atunci omorâm pisica cu purici cu tot macabre expoziţii de
membre disparate şi hârci în parii de la capetele podurilor
staborul
nu condamnă furturile săvârşite de ţigani împotriva românilor ci numai pe
acelea săvârşite împotriva ţiganilor la şcoală doar bărbaţii pentru carnet de
conducere
oare
de ce suntem cei mai nefericiţi din Europa ce facem cu ţiganul de Cărtărescu că
ăsta sigur n-o să vrea să plece în India priviţi domnilor pe steagul croaţilor
mai
comod să bântuie eşti tu bănăţean cât este Mailat italian nonviolenţi care fac
cea mai bună pastramă din lume albii vor deveni minoritari în propriile ţări
ce
s-ar întâmpla dacă li s-ar da o ţară a lor nonsens păi în Mangladesh cum e sau
prin India ţigani avem şi la juifi singura deosebire e că au altă religie
cultivarea
limbii prin vorbire glasul versus cuvântul scris poate şi cunoscuţii au un rol
de conştiinţă pentru unii fiecare dintre noi a păstrat nomadismul şi ţigănismul
libelulo
tu nu te ţigănizezi că n-ai cum să te mătăseşti sau flutureşti iaca m-am gândit
şi eu că altfel amorţeşte toiagul în Bărăgan şi nu în nu ştiu care pământ arab
viaţa
ţiganilor ne mai aduce aminte din când în când că există natura libertatea fără
pâine e o teroare mai mare decât privarea de libertate
hai
să fim serioşi şi să nu ne mai autoflagelăm pe această problemă în drumurile
lor din India au fost alungaţi cam de peste tot nişte paria veniţi pe dulcele
plai mioritic
forţa
imunitară a ţiganilor poate fi folosită ţiganul a fost adus cu forţa pe corăbii
româneşti din India transformaţi în sclavi de cuceritorii musulmani ai Indiei
cuvântul
rom adus din India ţigan exonim atziganoi care nu se ating rom endonim munca nu
le e în sânge îşi bagă caii în apartament sau îşi fac nevoile pe fereastră
vorbind
în limbi în somn penticostal pastişa forumurilor frustărilor securismelor cu
amintirea scrisă pe rezistenţa limbii voastre vedice harţei hârtia nevoia
roboamică
Înapoi la sacru
Sacralitate
ţigănească (roboamică, nu indiană, potrivit unei ipoteze a pastorului Florin
Cioabă enunţată în intervenţia la simpozionul dedicat originii indiene a
romilor, la Biblioteca „Astra”, în 27 octombrie 2007), se poate antologa – am
făcut-o şi eu în Roboam, microroman rom -, peste potopul incriminator la
adresa unei etnii atât de faimoase, şi nu numai citând din Charles Baudelaire
sau Vasile Voiculescu, dar din autori romi de la noi, nici egipteni, nici
indieni, nici evrei, ei înşişi, câte ceva din toţi, pe teren românesc,
păstrându-şi, nu neapărat cu cuţitul, renumele.
La început cerul
era foarte aproape de pământ
încât îl puteai atinge cu mâna
de multele noastre păcate s-a îndepărtat
şi azi
pământul rămâne departe de cer.
Din întunericul Universului
şi
al pământului
la prima rază străluce a soarelui
demult
la marginea mării
precum
firul nisipului
risipit de vânt
în zările lumii
Dumnezeu a binecuvântat
Îngerii Ţigani
cu aripi larg deschise-n lumea toată.
Când
Destinul
se joacă cu tine trântindu-te
în mocirla vieţii
numai
Îngerii Ţigani
îţi întind aripa
ştergându-ţi lacrima
în coarda viorii
ei sufletu-şi pun
şi muzica lor
şi au promis
că întotdeauna
în zborul lor vor fi asemeni
Sufletului Ţigănesc
liberi
dăruind pe oriunde trec
Dragoste de Viaţă.
Îngerii Ţigani
au furat poruncile Domnului
dându-şi inima oamenilor
însă
oamenii
n-au înţeles niciodată
şi mereu le-a fost frică
de-a intra în vorbă
cu
Îngerii Ţigani
aşa că s-au îndepărtat din neam în neam
precum
cerul de pământ
pe când
Îngerii Ţigani
au fost şi au rămas
lângă
Dumnezeu
(Luminiţa Mihai Cioabă, Îngerii Ţigani)
nesăbuite falange excită violine de fildeş vei învăţa
să deosebeşti moartea voronciană maşina de tuns iarba
inorogilor si bemol cum se alătură mişcării senzaţionale
octombrie din brumă şi ceai împotriva spaimei roşii din
foi fine de porumb pânză de păianjen la intersecţii
filosofarde simpatie cu foetuşi obraz însângerat vei
vedea până unde se-nalţă setea port îngheţat în depărtare
alge de ploaie lipicioasă vei fi acuzat de naufragii de
călători
predestinaţi şi-atât tristeţea modelează TOTUL după
concentration
după sferă după cilindru după cezane după acea indicibilă
tandreţe cu sprâncenele smulse cu umeri de ceaţă ah,
dispersie civilizaţie cu poeme prea încărcate
de dreieri silabe de cretă în vase corint sanguinice
precum se-ntinde înserarea zălog ferestrelor suvenir
catedrale pleacă sosesc
(Gelu Măgureanu, Fereastra de
dincolo)
Aş vrea acum să vă împărtăşesc,
De sfinţii singuri pe care-i cunosc,
De acei sfinţi, pe care-i vedem zilnic.
Dar, nu îi recunoaşteţi:
- Nici că vi-s fraţi,
- Şi nici că toţi sunt sfinţi.
...Mergea în faţa mea, pe trotuar,
Un dandy elegant,
Certând o tânără modernă:
“Ai râs de ea, dar ea e mama mea!
Chiar de cerşeşte-n gară, tu să nu râzi de ea,
Căci ea e o ţigancă, de-aceea-i mama mea.”
Cu câteva zile 'nainte,
Urcam înspre spitale, se-nsera.
Vizitatorii se-ntorceau,
şi printre ei, câţiva ţigani veneau.
Dar n-am văzut nicicând un alb mai alb,
Decât cămaşa lui de sub costumul negru.
Nici alb mai pur, decât al bluzei ei,
De sub vestonul verde, cu păuniţe roşii.
Şi nici copii mai candizi şi nici mai curaţi
Decât copiii lor, păziţi de zâne.
Acum doi ani, când îmi ploua în casă
Şi am chemat doi gabori, la acoperiş,
Pentru un ceas de lucru mi-au cerut o sumă,
Că mi-a venit să îi arunc în Criş.
Dar azi, când rezultatul muncii lor îl simt,
Stau şi mă-ntreb, ei vor citi aceste rânduri?
Prin care-i rog:
– Să mă scuze, dacă pot...
De Anul Nou şi eu m-am bucurat
Când în U.E. românii am intrat!
La miezul nopţii-n faţa Primăriei,
Am ascultat formaţia Compact,
Pe cer, se-ntretăiau fasciculele LASER
şi artificii,
Iar spre pământ, confetti fulguiau.
La doua noaptea, storşi, ne întorceam spre case,
În urmă: epicentrul unei bombe H.
...Iar după noi, venea o stranie armată!
Toţi în oranj (culoarea blândei revoluţii noi):
Fluorescenţi portocalii, ţiganii!
Veneau, veneau ţiganii ca să strângă
Gunoaie – gunoaiele lăsate de noi.
Alaltăieri mergeam spre supermarket,
Să-mi iau un whiskey ieftin, să chefuiesc voiam...
Un chef marinăresc!
Iar drumul meu, pe jos, prin urbea mea, trecea,
Prin Tzinka-Pana, un ghetou cândva.
Pe strada mea de lux, pe jos, sunt doar chiştoace,
Acolo, la ţigani, era curat.
Pe strada mea vezi cruisiere negre –
La ei – adăstau cai pe hatul înflorat.
Printr-o fereastră joasă, eu le vedeam în casă:
Pe-o somieră verde: trei puradei golaşi,
Ca trei pui de pisică, care în coş se joacă...
Aceştia sunt ţiganii.
Iar noi... păcătuim,
Când înjurând, mereu, pe ei îi pomenim.
(la fel cum blasfemăm,
de Dumnezei
şi de Cristoşi).
Dar toţi aceşti ţigani sunt sfinţi
Şi nu-i putem răni.
Aş vrea acum să vă împărtăşesc,
De sfinţii singuri pe care-i cunosc,
De acei sfinţi, pe care-i vedem zilnic.
Dar, nu îi recunoaşteţi:
- Nici că vi-s fraţi,
- Şi nici că toţi sunt sfinţi.
...Mergea în faţa mea, pe trotuar,
Un dandy elegant,
Certând o tânără modernă:
“Ai râs de ea, dar ea e mama mea!
Chiar de cerşeşte-n gară, tu să nu râzi de ea,
Căci ea e o ţigancă, de-aceea-i mama mea.”
Cu câteva zile 'nainte,
Urcam înspre spitale, se-nsera.
Vizitatorii se-ntorceau,
şi printre ei, câţiva ţigani veneau.
Dar n-am văzut nicicând un alb mai alb,
Decât cămaşa lui de sub costumul negru.
Nici alb mai pur, decât al bluzei ei,
De sub vestonul verde, cu păuniţe roşii.
Şi nici copii mai candizi şi nici mai curaţi
Decât copiii lor, păziţi de zâne.
Acum doi ani, când îmi ploua în casă
Şi am chemat doi gabori, la acoperiş,
Pentru un ceas de lucru mi-au cerut o sumă,
Că mi-a venit să îi arunc în Criş.
Dar azi, când rezultatul muncii lor îl simt,
Stau şi mă-ntreb, ei vor citi aceste rânduri?
Prin care-i rog:
– Să mă scuze, dacă pot...
De Anul Nou şi eu m-am bucurat
Când în U.E. românii am intrat!
La miezul nopţii-n faţa Primăriei,
Am ascultat formaţia Compact,
Pe cer, se-ntretăiau fasciculele LASER
şi artificii,
Iar spre pământ, confetti fulguiau.
La doua noaptea, storşi, ne întorceam spre case,
În urmă: epicentrul unei bombe H.
...Iar după noi, venea o stranie armată!
Toţi în oranj (culoarea blândei revoluţii noi):
Fluorescenţi portocalii, ţiganii!
Veneau, veneau ţiganii ca să strângă
Gunoaie – gunoaiele lăsate de noi.
Alaltăieri mergeam spre supermarket,
Să-mi iau un whiskey ieftin, să chefuiesc voiam...
Un chef marinăresc!
Iar drumul meu, pe jos, prin urbea mea, trecea,
Prin Tzinka-Pana, un ghetou cândva.
Pe strada mea de lux, pe jos, sunt doar chiştoace,
Acolo, la ţigani, era curat.
Pe strada mea vezi cruisiere negre –
La ei – adăstau cai pe hatul înflorat.
Printr-o fereastră joasă, eu le vedeam în casă:
Pe-o somieră verde: trei puradei golaşi,
Ca trei pui de pisică, care în coş se joacă...
Aceştia sunt ţiganii.
Iar noi... păcătuim,
Când înjurând, mereu, pe ei îi pomenim.
(la fel cum blasfemăm,
de Dumnezei
şi de Cristoşi).
Dar toţi aceşti ţigani sunt sfinţi
Şi nu-i putem răni.
Dar voi, voi care ne-mpilaţi,
Voi ce ne asupriţi
De ani atâţi…
45 plus, încă câţi?
Voi care, după ce aţi spus
Că sunteţi comunişti,
Sunteţi azi liberali capitalişti?
Voi, şi ai voştri crainici,
voi, numai voi, voi sunteţi:
ŢIGANII ÎMPUŢIŢI !
Iară ţiganii mei, adevăraţi, ei sunt
precum au fost mereu...
(atât la revoluţie
şi-n anii comuniştilor,
şi-n timpul lui Antonescu,
sau al legionarilor…
Cât şi pe vremea boierilor)
Ţiganii mei au fost
Ţiganii mei vor fi:
Extratereştri? Asiatici prinţi?
(ciudaţi, cuminţi)
CURAŢI
ŞI
SFINŢI
(Florin Bologa, Ţiganii sunt sfinţi)
Tomescu Victoria
Porecle şi supranume din satul Băleni,
judeţul Dâmboviţa
Poreclele şi supranumele în sistemul de
denominaţie rurală
Poreclele
fac parte din sistemul popular de denominaţie. Ele au, în primul rând,
un rol de individualizare sau de înlăturare a omonimiei din onomastica oficială
şi, în al doilea rând, un rol de satirizare.
În Băleni,
folosirea unui număr mare de porecle este determinată de existenţa multor
oameni cu acelaşi nume sau prenume. Este foarte frecventă, aşadar, omonimia.
Sistemul
popular de denominaţie face uneori apel la numele de botez ale părinţilor, dar
cel mai adesea se folosesc poreclele şi supranumele.
Ca peste tot,
şi în satul cercetat de noi poreclele au două funcţii importante: de
individualizare şi de satirizare. Asupra primei funcţii - cea de
individualizare, credem că nu este cazul să insistăm.
Existenţa unui
număr atât de mare de porecle şi supranume este o necesitate antroponimică.
Ele sunt, mai cu seamă, folosite la deosebirea fizică a indivizilor cu acelaşi
nume oficial, pentru că numele înscrise în actele de stare civilă nu sunt în
măsură să asigure o individualizare precisă a purtătorilor lor. În cazul acesta
se recurge la folosirea obligatorie a unui supranume sau a unei porecle.
Omonimia onomastică este,
aşadar, o condiţie a apariţiei poreclelor şi supranumelor.
Dacă porecla se confundă cu supranumele prin funcţia lor de
individualizare, funcţia de satirizare le diferenţiază. De remarcat ar fi
faptul că vorbitorii nu fac distincţie, de obicei, între poreclă şi supranume
sau, dacă o fac, aceasta este sumară, nesemnificativă.
Există, aşadar,
unele particularităţi individuale care se suportă mai greu şi, atunci când ele
devin sursă de glumă sau de caracterizare, persoana este afectată şi
reacţionează. Uneori se pot naşte conflicte cu urmări penale sau duşmănii de durată.
Poreclele apar
mai ales la ţară, unde oamenii se cunosc bine de la o generaţie la alta. În
afara omonimiei onomastice contactul permanent, raporturile strânse
dintre indivizii unei colectivităţi, constituie o altă condiţie a apariţiei
poreclelor.
Cu privire la
persoanele venite şi stabilite în localitate observăm că, în general, nu au
porecle atâta timp cât sunt considerate străine (ele au şi nume sau prenume
deosebite de cele din localitate), dar, după ce se integrează definitiv în
viaţa satului, sunt tratate ca şi localnicii, adică li se acordă una sau mai
multe porecle.
Intelectualii,
nici chiar cei care sunt din localitate, nu au porecle decât în mod
excepţional.
Fazele din viaţa fiecărei porecle
În viaţa fiecărei porecle există mai multe faze:
1. Alegerea
şi acceptarea ei. De multe ori poreclele apar încă din familie, date de părinţi sau de fraţi.
Unele se impun unei colectivităţi mai largi în anii de şcoală sau sunt
înlocuite cu altele, mai potrivite.
Există cazuri şi la Băleni, ca şi
în alte sate, când o poreclă sau un supranume se dă la o vârstă destul de
înaintată, dacă în viaţa individului a apărut un fapt care-l caracterizează mai
bine.
2.Transmiterea. Multe dintre poreclele
acordate unor indivizi în anumite împrejurări se transmit urmaşilor tot ca
porecle; altele devin supranume. Transmiterea se face uneori prin derivate: Broscuţa,
Broscan, Paradescu.
Alteori porecla
şi supranumele se transmit fără nici o schimbare: Făcăleţ, Ţăcăneală,
Berbec, Bobârnica, Fleancă.
Poreclele se
transmit, de obicei, în forma lor iniţială urmaşilor de sex masculin. Soţiei sau urmaşilor de
sex feminin li se transmit prin derivate.
Remarcăm faptul că, în afară de
câteva excepţii, poreclele care se transmit au aparţinut bărbaţilor. Ca să se
transmită urmaşilor de sex masculin, când soţia a rămas de multă vreme văduvă
şi porecla soţului este uitată, porecla ei trebuie să aibă formă de masculin,
sau să fie refăcută această formă (Bobocica >Boboc).
Porecla sau supranumele tatălui
pot fi folosite pentru determinarea urmaşilor de sex feminin şi după căsătoria
acestora: Muscă, a lu’ Neamţu, a lu’
Gogoşărie.
La Băleni, ca şi în alte părţi,
poreclele şi supranumele pot fi comune unei întregi familii sau acordate
numai unui membru al familiei. Se înţelege că cele din prima categorie au o
vechime mai mare. Cele din categoria a doua vor fi numai în parte transmise.
Viaţa poreclelor şi a supranumelor
este, în raport cu cea a numelor de familie, mult mai scurtă, circulaţia lor
este redusă la o zonă cu totul limitată şi însemnătatea lor este, de asemenea,
limitată.
3.Concurenţa
şi dispariţia. Când o poreclă nu mai face aluzie directă la o particularitate a
individului, când şi-a pierdut conţinutul afectiv, dar nu are şansa de a deveni
supranume, deci când nu mai corespunde, dispare ca fiind inutilă. Înainte de
dispariţie dacă este activă condiţia psihică, persoanei i se dă o nouă poreclă
care, dacă este în măsură să caracterizeze persoana respectivă, se răspândeşte
într-un timp destul de scurt. Dacă nu, va fi căutată alta. Aşa se ajunge la
situaţia ca un individ să aibă două sau mai multe porecle. Între poreclele
unui individ are loc întotdeauna o concurenţă puternică. Şanse de a se impune au, în cele
mai multe cazuri, poreclele noi, cu un conţinut afectiv mai bogat.
O altă cauză a dispariţiei
poreclelor şi a supranumelor este dispariţia purtătorilor lor când aceştia nu
au urmaşi, sau când acest element antroponimic nu se transmite urmaşilor.
Am vorbit de existenţa mai multor
porecle sau supranume pentru determinarea aceleiaşi persoane. Sunt însă cazuri
când mai multe persoane din acelaşi sat, fără legături de rudenie, au aceeaşi
poreclă. Aceasta se întâmplă când cei în cauză au particularităţi comune (Buric,
Ghem), dar alteori aceeaşi poreclă se dă mai multor persoane din motive cu
totul diferite (Clopoţica „după timbrul vocii subţire”). În asemenea
situaţii, deosebirea se face prin porecle noi. Evitarea omonimiei în cazul
poreclelor nu presupune nici un fel de restricţii, tocmai de aceea în acest
domeniu al onomasticii concurenţa este mai evidentă decât în celelalte
compartimente.
Poreclelor şi
supranumelor româneşti abia în ultima vreme li s-a acordat o atenţie sporită.
Fiind vorba de noţiuni foarte apropiate, aceste două categorii antroponimice
sunt uneori confundate, iar alteori distincţia dintre ele nu este suficientă. Cele mai importante
contribuţii la cercetarea poreclelor le-au adus Ştefan Paşca şi Aurelia Stan.
Asemeni folclorului, poreclele
au un caracter schimbător şi popular. Prin marea lor posibilitate de
caracterizare, pot fi apropiate de ghicitori. Ele constituie, de altfel, cel
mai concentrat mijloc de caracterizare în domeniul onomasticii.
În general, se uită destul de
repede cauza care a determinat apariţia unei anumite porecle sau nu se ştie
decât de foarte puţini vorbitori, în afară de sutuaţiile când cauza este un
defect fizic, vizibil.
Poreclele din
comuna Băleni se pot împărţi în următoarele categorii onomasiologice:
I.
Porecle şi
supranume care au în vedere unele particularităţi fizice;
II.
Care au în vedere
particularităţi psihice şi morale;
III.
Care se explică printr-o întâmplare, o împrejurare
sau o preferinţă;
IV.
Care au în vedere
unele obiceiuri sau deprinderi;
V.
Care pleacă de la cuvinte sau expresii des folosite;
VI.
Care au în vedere
ocupaţia;
VII.
Care pun în
evidenţă originea locală sau etnică;
VIII.
Care sunt create
de la numele persoanei sau de la numele altora;
IX.
Alte porecle şi supranume, pentru care nu am primit sau
nu acceptăm explicaţiile date de informatori.
Categoriile onomasiologice ale poreclelor din comuna Băleni
În continuare,
dăm lista poreclelor, cu explicaţiile primite în anchetă:
1.Costică Chiriţă zis
Otie – avea boi şi la plug atârna un otic care avea vârf ascuţit şi făcea
dâră înaintea plugului. La un moment dat a pierdut oticul şi enervat a întrebat
pe vecin dacă a văzut otia lui. De atunci a fost poreclit OTIE.
2.Într-un capăt de sat, mai mulţi oameni au fost
porecliţi cu nume de păsări:
Lazăr Cioară - era înalt, slab,
brunet, vânător. Veşnic se uita în sus după ciori pe care le împuşca şi a fost
poreclit Lazăr Cioară - Lazăr Nichita.
3. Andrei
Paraschiv - zis Cucu.
4. Costică
Păun zis Vrabie - era slab şi scurt de statură.
5. Grigore Aurel zis Herete - deoarece avea
obiceiul de a întinde din mâini când vorbea.
6. Puică
- un om scurt şi cam prostănac l-au poreclit aşa pentru că avea mintea slabă ca
a unei puicuţe. Fiind porecliţi atâţia oameni cu nume de păsări strada a fost
poreclită: Strada Păsărelelor.
7. Moş
Nichita Cocoşilă - Apostol Niţă - copil fiind, învăţa la şcoală în clasa
naşului său învăţătorul Costică Simionescu pe care l-au poreclit „Bărbie”
pentru că purta zulufi la barbă.
În curtea şcolii era un stâlp înalt căruia îi
ziceau „gimnastic”. La ora de sport învăţătorul l-a pus pe copil să se
caţere în gimnastic. S-a suit şi întâmplarea a făcut să cadă. Din cădere şi-a
rupt greabănul gâtului şi a rămas pentru toată viaţa cu o cocoaşă la gât (în
spate) încât nu şi-a mai putut întoarce gâtul. De aici vine porecla Cocoşilă.
8. Familia „Nisipărăştilor” şi-a tras acest nume
de la locurile de origine deoarece satul Băleni s-a format din unirea acestor
neamuri. Aceştia
veneau de la câmp de la Nisipuri.
9. Criveţenii
veneau dinspre pădure, de la Crivăţ, iar Săilenii au venit tot de la
câmp.
10. Grigore Săileanu, poreclit Pietroi - este
un om foarte slab, dar inimos, om foarte harnic, puternic. În ciuda staturii
mărunte şi slabe i-au zis Pietroi.
11. Petre Muşat zis Petre Balamuc - era
veşnic beat şi făcea scandal acasă.
12. Andrei Stanciu zis Andrei Piftie - un
om slab inteligent, dar foarte nervos. Veşnic tremura din cauza nervilor şi a
fost poreclit „Piftie”.
13. Rotaru
Ion zis „Oţet”- prin anii ’58-‘61 a fost negustor şi a fost prins punând
apă în oţet.
14.
Drăghici Nicolae zis Limbutu - pentru că avea un defect de
vorbire.
15. Simion
Florea zis Dascălu - tatăl lui a fost dascăl.
16. Ieremia
Lazăr zis Miştate – pentru că vorbea la mişto.
17. Chelaru
Sebastian zis Bojog - pentru că vindea bojogi de la vite la ţigani.
18. Manole
Vasile zis Plâvan - avea mersul
boului agale.
19. Badea
Alexandru zis Cocoace - pentru că mânca cococi, îi plăceau foarte mult,
i le făcea bunica lui.
20. Cismaru
Adrian zis Buric - era gras, avea abdomenul mare şi i se desfăcea
nasturele de la cămaşă de i se vedea buricul.
21. Stan
Ion zis Botea - bea apă din botă.
22. Fanache
Nicolae zis a lui Roşu - tatăl lui era un om roşu la faţă.
23. Cristea
Aurică zis Nasote - pentru că avea nasul mare.
24. Zamfir
Vasile zis a lui Comedie - erau
un neam de oameni puşi pe scandal, provocau hazul.
25.
Paraschiv Elena zisă Broscuţa - de la aspectul fizic.
26. Drăghici Zaia zisă Clopoţica - după
modul cum vorbea avea un timbru al vocii strident.
27. Andrei Dumitru zis Măslină - mânca
multe măsline.
28. Nicolescu Gheorghe zis Copac -
lucrează la pădure.
29. Nicolescu Florin zis Fulie (mecanic
auto) - de la piesa din motorul auto care ajută la răcirea radiatorului.
30. Olteanu Gheorghe zis Gogăşerie - mânca
multe gogoşi.
31. Stan Petre zis Suru - avea un cal sur.
32. Stan Ion zis Colac - îi plăceau mult
colacii.
33. Mitroi
Dumitru zis Ţăndărică - este un om mic de statură.
34. Saraş
Maria zisă a lui Neamţu - tatăl ei era de origine neamţ.
35. Oprea Ion zis Licurici - stătea pe
vremuri de pază cu lanterna.
36. Apostol Gheorghe zis Aprodul Purice - avea
statură foarte mică.
37. Anghel Lazăr zis Muscă - a găsit o
muscă în mâncare şi a făcut scandal.
38.
Cristina Elena zisă Fleanca - îi flencăneau pantofii in picioare (umbla
cu încălţăminte mai mare).
39. Apostol
Andreana zisă Bobârnica - când era copil îi plăcea jocul cu bobârnacele.
40. Mitroi
Marin zis Bibanu - de la aspectul fizic.
41. Neacşu
Anastasia zisă a lui Croitoru - tatăl ei a fost croitor.
42. Bucura
Florea zis Broscan - de la înfăţişarea fizică.
43. Voicu
Ion zis Specială - vindea pe vremuri îngheţată la tub la cornet şi
striga umblând pe stradă cu îngheţată „Ia speciala”.
44. Tudose
Nicolae zis Viteză - mergea repede.
45. Dumitru
Ion zis Dovleac - avea capul mare.
46. Grigore Grigore zis Făcăleţ - se
pricepea la amestecatul mămăligii cu făcăleţul.
47. Glăvan
Gheorghe zis Ţăcăneală - era cam ţăcănit.
48. Mocanu
Gheorghe zis Paradescu - era cismar şi în loc să repare încălţămintea
mai rău o prăpădea.
49.
Mihalache Lazăr zis Berbec - era cam bătăuş.
50. Neamul Ţeculeştilor vine de la ţelină, zarzavatul pe care îl
cultivau, iar Zorileştii se
sculau în zori şi plecau la muncă.
51. Taica Nae Procororul (numele adevărat
Fanache Nicolae) - un om care minţea mult şi atunci când a fost operată nevasta
lui la Bucureşti a furat un miel pe care să-l ducă la doctor, spunând că mielul
a sărit peste casă.
52. Badea Vasile zis Şoni - pentru că
purta şoşoni.
53. Bolovan Elena zisă Ghem - pentru că
era mică de statură.
Poreclele nu apar numai ca o
consecinţă a necesităţii de identificare, ci, aşa cum se arată în literatura de
specialitate, crearea lor se datorează faptului că oamenii vor să râdă, să se
amuze, căutând trăsăturile amuzante, vor să râdă fără răutate, să glumească sau
să ia chiar peste picior, după tendinţele inerente psihologiei individuale sau
colective. Datorită acestei cauze, ele sunt înzestrate cu un bogat conţinut
afectiv. Create spontan şi întâmplător şi nu determinate de cauze obiective,
ele fac parte din fondul preţios al spiritualităţii umane, sunt o dovadă a
spiritului de observaţie şi a umorului unui popor, sunt mărturii ale felului
său de a trăi, de a gândi şi mai ales de a se exprima atât de plastic şi atât
de dens.
Ele sunt modele de concizie şi de
inovaţie metaforică şi reprezintă simboluri ale persoanelor respective.
Datorită acestei calităţi a lor, ele nu sunt în mod obligatoriu, însă pot fi,
semne de identificare, de individualizare.
Poreclele pot fi la origine
calificative, pot avea funcţie antroponimică, se dau incidental, se pot
transmite, devenind – odată cu dispariţia conţinutului afectiv – supranume,
sunt sudate, mai mult decât supranumele, de numele unei persoane.
Poreclele
sunt prin excelenţă explicative. Ele sunt suficient de simple ca să fie
înţelese rapid. Tendinţa de concretizare, simplificarea în cazul elementelor
scheumorfe atinge gradul de depersonificare. Ele sunt totodată suficient de
complexe pentru a înregistra şi a condensa tocmai ceea ce pare mai semnificativ
la individul poreclit. Ele au particularitatea de a sensibiliza, de a
transforma într-un element manifest trăsăturile latente şi prin acest specific
ocupă un loc intermediar între modelele materiale şi ideale.
Tocmai
această funcţie explicativă dinamică asociată cu cea semiotică pune în acţiune
şi potenţează presiunea sistemului semantic asupra poreclelor, care în situaţii
extreme modifică şi complexul sonor al poreclei.[1]
[1]
Anca Andrei-Fanea, Poreclele din nordul Olteniei; analiza semantică în Imagini şi permanenţe în etnologia
românească, Chişinău, Ştiinţa, 1992, p.63.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu