DRĂGHICESCU – NOICA - DEVENIREA ÎNTRU FIINȚĂ

DRĂGHICESCU – NOICA -

DEVENIREA ÎNTRU FIINȚĂ

Dumitru Drăghicescu, Viitorul nu trebuie să excludă ființa

Rafail Noica, Devenirea omului este întru ființă

Raluca Iordan, Devenirea întru ființă – ontologia lui Noica

Scrisoarea reginei Maria către fiul său

George Astaloș, Oul  agorei

Sistemul poetic Astaloș

Adina Dumitrescu, Citind furnici albe

Ioan Groșescu, Dom'ne, nu știu cum să te mai fac

George Anca, Fuga de Bach-Kalidasa; Studiu; Beatrice; Vasile Voiculescu; În tot și în toate; Connecting

DUMITRU DRĂGHICESCU (Din Adevăr și revelație)

Iehova biblic spunea: Eu sunt cel ce sunt. El dă aici veritabila sa definiție, căci Dumnezeu este ființa care trebuie să reușească devenirea umană.

...

Explicația, sensul devenirii și al evoluției în general, cheia stării noastre actuale și a activității noastre, și a activității tuturor generațiilor prezente și viitoare, care este ființa noastră sub
forma sa definitivă.

...

Viitorul nu trebuie să excludă ființa. (...)

Se poate deci logic crede într-un Dumnezeu nu certamente real, dar realizabil; la o existență reală a spiritului și a lui Dumnezeu, dar proiectată la capătul procesului de creație, al devenirii. Dacă Spiritul și Dumnezeu nu sunt o ființă, aceasta vrea să spună că ei nu sunt reali, dar aceasta nu exlude ca ei să fie pe calea realizării, a devenirii; Ei sunt reali fiind realizabili. Aceasta nu exclude, dimpotrivă, presupune și cere ca Spiritul și Dumnezeu să fie, în fine, reali într-un interval de timp oarecare.

...

Rezumăm: A afirma pe Dumnezeu ca real înseamnă a-l nega, pentru că el aparține viitorului; a-l concepe exterior nouă înseamnă încă a-l nega, căci el nu poate exista decât în noi, pentru că în noi se generează și noi îl hrănim cu substanța noastră. El este cuvântul nostru suprem, persoana perfectă absolută. Invențiile și morala sunt cele mai bune mijloace de a comunia și a comunica cu Dumnezeu.

RAFAIL NOICA:  Porunca lui Dumnezeu este pentru noi devenire întru fiinţă, calea spre a deveni ca el. (...) Devenirea omului este intru fiinta, Fiinta fiind Insusi Dumnezeu. Si de multi ani de cind am auzit expresia profesorului Noica „devenirea intru fiinta“, de multi ani am adoptat-o pentru a exprima ceea ce se intimpla acum: cea de a doua gestatie a omului pe pamint, gestatie intru Duhul Sfint. Este o gestatie care se distinge de prima, cea biologica, prin faptul ca Dumnezeu acum nu mai spune „Sa fie” si devine, ci acum Dumnezeu Se adre­seaza omului prin cuvint si prin cuvintul rugaciunii omul raspunde lui Dumnezeu. Gestatia cea de a doua este deci o invitatie a lui Dumnezeu la care, in mod liber, omul trebuie sa-I raspunda „Amin”. Si atunci, mai departe, Domnul implineste pentru om ceea ce lui ii este cu neputinta: Dumnezeu Insusi desavirseste lucrarea in sinea omului.

In acest sens „devenirea intru fiinta” este existenta in care sintem, iar fiinta este ceea ce vom fi in vesnicie, intru Dumnezeu. “Devenirea intru fiinta” este tocmai viata noastra de acum, de pe pamint. Tot restul piere, cum spune si o cintare de la inmormintare: „Desertaciuni sint toate cele omenesti, cite nu ramin dupa moarte”.

RALUCA IORDAN

               Întemeierea filosofică a prototipului dialectic al devenirii întru fiinţă, în ontologia lui Noica

Motto: Fiinţa însăşi este devenirea întru fiinţă reuşită. Constantin Noica

            ABSTRACT

            În această lucrare îmi propun să analizez modul în care sunt aplicate metode şi tehnici specific filosofice, pentru a marca constituirea sistemică a unei viziuni asupra lumii în cadrul filosofiei româneşti, textul de bază pe care mă voi axa fiind Încercare asupra filosofiei tradiţionale[1]. Obiectivul acestei lucrări constă în analiza structurii formale pe care Noica o construieşte în vederea creării unui cadru pentru introducerea unui topos contemplativ ce a avut o influenţă majoră în cadrul filosofiei româneşti: prototipul dialectic al devenirii întru fiinţă. Nu în ultimul rând, pentru a studia şi ilustra cât mai elocvent modul în care se dezvoltă viziunea sistemică în cadrul operei lui Noica voi compara concepţia sa filosofică cu viziunea ontologică platoniciană.

Cuvinte-cheie: Devenire întru fiinţă, Fiinţă, tabla categoriilor kantiene, Devenire întru devenire, Cerc.

Tema acestui eseu este studierea construcţiei sistemului filosofic în cadrul filosofiei româneşti, axându-mă pe problematizări tematice specific ontologice în opera lui Noica. Mă voi axa pe studierea concepţiei filosofice lui Noica, dar mai ales asupra paradigmei sale şi a metodicii filosofice pe care acesta o construieşte, fapt care a însemnat o mişcare culturală de proporţii în cadrul acestui tip de reconstrucţie filosofică în spaţiul românesc. Lucrarea lui Noica din volumul I al Devenirii întru fiinţă se încadrează în toposul ontologiei formale, oferind bazele filosofice pe care Noica îşi construieşte tratatul de ontologie, deci viziunea asupra lumii prin prisma Devenirii întru fiinţă.

            Reconstrucţia filosofică cu privire la ontologie a lui Constantin Noica

Semnificaţia titlului Încercare asupra filosofiei tradiţionale poate fi luată în considerare: substantivul încercare, cuprinzând cuvântul cerc, explicitează anterior citirii lucrării un element ce va tutela discursul lui Constantin Noica. Textul este practic compus din trei secţiuni majore: I.Cercul în conştiinţa filosofică, II. Cercul în filosofia spiritului (secţiune în cadrul căreia Noica tratează problematica făcând apel la tabla categoriilor kantiene şi la dialectica hegeliană) şi III.Cercul în filosofia fiinţei.

În Introducere Noica porneşte de la ideea că atunci când se afirmădevenirea întru fiinţă, este implicat faptul că fiinţa nu contrazice devenirea, ieşind astfel din viziunea canonică fiinţă vs devenire, însă devenirea poate contrazice fiinta atunci când nu este întru ea.

Pentru a-şi expune teza devenirii întru fiinţă, porneşte de la studierea cercului în constiinta filosofică[2], pe care îl utilizează ca simbol generic al unei scheme a gândirii în sine. Astfel, dacă la greci se întâlnea cercul ca fiind reprezentativ pentru singura mişcare desvarsita existentă, de exemplu mişcarea astrelor, ajungând să recunoască în acest tip de mişcare o reflexie a perfecţiunii cu caracter de sophia. În schimb, în filosofia modernă nu se întâlnesc categorii ale căror scheme să fie cercul, ci se încadrează în schema unei cauzalităţi liniare şi evoluţioniste sau în bipolaritate.

            Pentru problema devenirii întru fiinţă schemele moderne se dovedesc ineficiente, devenirii întru fiinţă neconvenindu-i altă temă decât cercul. Devenirea întru fiinţă ne apare ca un principiu de ordine, prin ea realul căpăta caracter de real. Realitatea umană ajunge să se suprapună sieşi, prin actul de cultură şi în final, ajunge la sophia. În sine, orice conştiinţă filosofică este una reflexivă, aşa cum arată deosebirea dintre gând şi idee. Gânduri au toţi oamenii, idei însă doar cei ce pot întoarce gândul asupra gândului.[3] Conştiinţa filosofică este una în care spiritul se întoarce asupra spiritului, cum se întâmplă şi în cazulrile următoare: cunoaşterea cunoaşterii, dragoste pentru faptul dragostei, această repliere asupra sinelui nefiind posibilă în alte domenii, neputându-se vorbi despre o gravitaţie a gravitaţiei sau un triunghi al triunghiului.[4] Totuşi, în planul matematicii avem numărul, care este o întoarcere către sine în măsura în care înainte de a face oporatii cu numărul se poate vedea că este el însuşi o operaţie, o ridicare la putere în cadrul unei baze.

Dacă ar fi, însă, să ne referim la progres atunci s-ar ajunge la problema lui cum e cu putinţă ceva nou[5], sau după cum spunea Kant: Cum sunt posibile judecăţile sintetice a priori? Este ceea ce înseamnă sub influenţa cercului a răspunde la întrebarea Cum face spiritul pentru a nu fi la infinit tautologic?[6] În sensul acesta, progresul în cunoaştere ar apărea sub forma unei deveniri liniare. Cercul este, prin excelenţă, expresia pentru actul de cunoaştere, deoarece dinamismul sau nu e fără întoarcere. Pentru a putea cunoaşte ceva, afirmă Noica, este necesar să te poţi întoarce cumva, ceea ce trimite la teoria anamnezei platoniciene.

Actul de gândire în logică, actul de cunoaştere, actul etic pe care le expune în mod succint filosoful precum categorii vitale ale filosofiei, printr-o paralelă între greci şi moderni. Ceea ce e comun acestor acte nu este numai desfăşurarea lor în cerc, ci faptul că reprezintă o intrare în ordine. În ultimă instanţă, ca act filosofic tradiţional se adăugă actul estetic care se desfăşoară la nivel logic: pentru pitagoricieni, de exemplu, măsura estetică este dată de proporţie, logicitate. Din punct de vedere epistemologic, Kant propune un model al cunoaşterii ce ţine de specificul spiritului, căruia îi corespunde din punct de vedere estetic funcţia esteticului de a îmblânzi, de a înnobila.

În cadrul secţiunii secunde, Noica afirmă că atitudinile filosofice care s-au prezentat anterior exprimă în fapt o singură conştiinţă filosofică, una unitară. Astfel se conturează o primă garanţie că devenirea întru fiinţă cu cercul ei are sens: faptul că toate actele filosofice se petrec în cerc. Acum este necesar a găsi o a doua garanţie: faptul că unitară fiind, conştiinţa filosofică se desfăşoară în cerc, anume în cercul devenirii întru fiinţă.

Noica se axează pe dezvoltarea bazelor prototipului dialectic al devenirii întru fiinţă prin studierea tablei categoriilor kantiene. Practic Noica găseşte o corespondenţa între categoriile kantiene şi cele trei concepte ale sale fundamentale: devenire, devenire întru fiinţă şi fiinţă. Acest fapt se poate vedea în următorul tabel pe care îl propune Noica:

CANTITATE		CALITATE		RELAŢIE		MODALITATE
Judecaţi	Categorii	Judecaţi	Categorii	Judecaţi	Categorii	Judecaţi	Categorii
Particulare	Pluralitate	Negative	Negaţie	Ipotetice	Cauzalitate	Problematice	Posibilitate	Devenire
Generale	Unitate	Afirmative	Realitate	Categorice	Inherenta	Asertorice	Existenţa	Dev. Întru Fiinţă
Singulare	Totalitate	Infinite	Limitaţie	Absolute	Autonomie	Apodictice	Necesitate	Fiinţă

            Se remarcă îndrăzneala lui Noica de a face anumite modificări în tabla categoriilor kantiene, afirmând faptul că nu se susţine categoria Comunităţii,[7] pe care o înlocuieşte cu categoria Autonomiei, afirmând faptul că aceasta corespunde Fiinţei. Fiinţă este Impersonalul în sine şi de aceea devine emblematică expresia vremea vremuieşte sau ceea ce a auzit Moise în revelaţia divinităţii: Eu sunt cel ce sunt, acestea exprimând Autonomia Fiinţei. De asemenea, se referă la categoria Limitaţie, precum limitaţie care nu limitează. Astfel, categoriile nu se mai aplică izolat, ci se înglobează câte trei într-o mişcare în cerc, întru reîntregirea raţiunii.

            În ceea ce priveşte cercul în dialectică, aflându-ne în domeniul filosofiei spiritului, Noica suprimă împărţirea dihotomică, nesustinand crearea filosofiei între două opoziţii, propunând un ethos al orientării, acesta fiind principiul motor care deterimina ieşirea din impasul ontologic. Noica modifică schema hegelina, propunând următoarea schemă filosofică pe care îşi va întemeia prototipul dialectic al devenirii întru fiinţă: TEMA – ANTITEMA –TEZA –TEMA. Această schemă corespunde configuraţiei: Fiinţă – Devenire – Devenire întru fiinţă – Fiinţă.

            În ultima secţiune – Cercul în Filosofia fiinţei, încercând să sistematizeze miza pe care şi-o propune filosofia, între a oferi o conştientizare a lumii prin discurs şi a exista propriu-zis în orizontul fiinţării, Noica recurge la vorba românească dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Din moment ce se vorbeşte despre ceva, înseamnă că acel ceva, ceea ce este, fiinţează. Noica se referă astfel la un argument ontologic, afirmând că dintre toate conceptele, cel de fiinţă este cel care implică neapărat şi Fiinţarea.

            Spre final, opune Devenirea întru devenire Devenirii întru fiinţă, vorbind şi despre treapta absolută a devenirii întru fiinţă. Absoluitatea Fiinţei reiese din depăşirea diferenţierii subiect-obiect, având de-a face cu subiectul absolut. Şi diferenţierea raţiune – credinţa devine pentru Noica o distincţie caducă, deoarece tocmai pentru că este înzestrat cu conştiinţa devenirii întru fiinţă, omul avea în trecut setea religioasă de absolut, care în prezent nu este decât setea raţională a omului raţional de a atinge fiinţa. Înainte de apariţia fiinţei raţionale, realitatea era blocată, existenţă era neîmplinită, nu exista fiinţă.

În încheiere Noica afirma că e în fond, structura specifică umanului, aceea care tinde către absolut. Însă nici persoana, nici comunitatea, nici umanitatea ca întreg, nici chiar logos-ul proclamat de filosofie n-au răzbătut vreodată până la fiinţă[8] cu adevărat. E datoria filosofiei să integreze devenirea întru devenire în devenirea întru fiinţă. Fiinta însăşi este devenirea întru fiinţă reuşită.

            Comparaţia cu ontologia lui Platon. Teoria Ideilor

            În vederea înţelegerii cât mai profunde a ontologiei lui Noica poate fi utilă studierea modului în care Platon îşi fundamentează Teoria ideilor. În continuare voi încerca o abordare similară cu modul în care am prezentat întemeierea viziunii ontologice în cazul lui Noica, ilustrând principiile care stau la baza Teoriei Ideilor şi, în genere, la baza ontologiei lui Platon.

Platon încearcă o instituire a Fiinţei, pune problema lui a fi, dintr-o dublă perspectivă: existenţiala (ontologică –  ce are în vedere şi interparticiparea Ideilor) şi copulativă (metafizică – ce vizează participarea, planul sensibil şi cel suprasensibil). Raportul onto-metafizic este similar cu cel morfo-sintactic. Trebuie avut în vedere faptul că Ideile lui Platon, spre deosebire de conceptele lui Noica, nu sunt simple concepte mentale, ci entităţi ontologic distincte în Lumea Ideilor, dar în acelaşi timp reprezentate sub semnul Inteligibilului – Unul şi Acelaşi (în niciun caz nu se referă la faptul că oamenii au idei înnăscute în sensul de concepte universale sau intuiţii de tip cartezian).

Platon, prin argumentul reamintirii, dovedeşte că sufletul are ca scop contactul cu Inteligibilul, idee pe care urmează să o desăvârşească prin coroborare cu argumentul generării din contrarii, pentru a înfăţişa eternitatea sufletului. Aceasta este, de fapt, o alegorie ce are ca scop demonstrarea faptului că idéai sunt nemuritoare. Anamnesis, acţiunea de (re)amintire are o semnificaţie în platonism mult mai tare, pregnantă decât accepţia psihologică, după cum o dovedesc următoare interpretări[9]: această rememorare este de fapt o întoarcere către ţinutul originar şi divin al cunoaşterii adevărate[10],  este  descoperirea cunoaşterii a priori pe de o parte, a autonomiei cunoaşterii pe de alta[11].  De asemenea, reamintirea mai semnifică reîntoarcerea spiritului, de îndată ce vine în contact cu lucrurile sensibile, participante, amintirea Ideilor contemplate în lumea inteligibilă[12] şi rădăcină şi condiţie a cunoştinţei, trecere de la  ceea ce este odată pentru totdeauna către interioritatea sufletului nostru.[13]

După cum o dovedeşte cazul lui anamnesis în dialogul Phaidon,  cunoaşterea nu reprezintă ceva ce poate fi posedat. Oamenii sunt capabili de a cunoaşte pentru că îşi aduc aminte de ceea ce au cunoscut, dar nu într-un timp anterior. Înainte de naştere poate fi realizată cunoaşterea din punct de vedere ontologic, dintr-o perspectivă prelogică. Psyché are capacitatea de a gândi, reprezentată de logos – Raţiune în genere. Astfel, cunoaşterea Lumii Inteligibile se poate împărţi în două subramuri: gândirea discursivă (prin dianoia) şi gândirea intuitiva (prin nous). Cunoaşterea la Platon este totală, reprezintă o revelare a idéai şi nu este discursivă. Gândirea în sine, dintr-o dată, se produce în urma cunoaşterii prin dianoia, adică a gândirii discursive incomplete, doar aşa se poate produce, deoarece este necesară o pregătire ce consta în purificaea sufletului din punct de vedere ontologic (filosofia ca răsucire a sufletului).

            Această ipoteză onto-metafizica a dialogului platonician este cerută de logica ontologiei. Deşi la Lumea ideilor se poate ajunge prin dianoia şi apoi prin nous, Inteligibilul nu este în dubla natura, dublă este cunoaşterea. Platon este ocupat doar de Lumea Inteligibilă, aceasta fiind cea reală, iar problematica dialogului nu reiese din litera acestuia, ci din spiritul lui, fiind de factură aporetică.

Pentru a deveni filosof, este necesar ca omul să fie inteligent şi moral, în sensul de purificare a sufletului prin viaţă ca pregătire pentru moarte. De aceea, cei care filosofează sunt cei care ştiu că nu ştiu. Zeii şi ignoranţii sunt cei care nu filosofează. Filosofia platonică nu este o disciplină doar a minţii, ci vizează şi o purificare morală şi intelectuală, după cum o dovedeşte traseul dialecticianului ce aspiră la a deveni filosof. Din acest punct de vedere, Noica se aseamănă în gândire cu Platon, vorbind despre organul filosofic care îi este necesar oricui îşi doreşte să facă filosofie cu adevărat.

Nu în ultimul rând, trebuie apreciată contribuţia lui Noica în cadrul filosofiei româneşti, dar şi în cadrul ontologiei. Constantin Noica are meritul de a fi creatorul conceptului devenirii întru fiinţă care se distinge prin orginalitate, dar şi prin întemeierea de tip sistemic, foarte bine conturată, pe care o oferă prin lucrarea Încercare asupra filosofiei tradiţionale.

            Bibliografie

1.      Constantin Noica – Încercare asupra filosofiei tradiţionale, în Devenirea întru fiinţă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.

2.      Istoria filosofiei româneşti, Bucureşti, Ed Academiei

3.      Vlăduţescu, Gh., Ontologie şi metafizică la greci. Platon, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005

4.      Platon, Opere, volumul IV, Editura Ştiinţifică şi Encicopedica, Bucureşti, 1983, Phaidon

[1]Vol I, in Devenirea intru fiinta, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981

[2]Constantin Noica – Incercare asupra filosofiei traditionale, in Devenirea intru fiinta, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981, pg.14

[3] Constantin Noica – Incercare asupra filosofiei traditionale, in Devenirea intru fiinta, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981, pg. 26

[4] idem

[5] Noica si-a scris  teza doctorat pe aceasta tema, avand ca titlu Schita pentru istoria lui cum e cu putinta ceva nou.

[6] Op. cit., pg 28

[7] Tabelul se gaseste in Op. cit, pg. 52

[8]Op. cit, pg. 163

[9]după Vladutescu, Gh., Ontologie si metafizica la greci. Platon, Editura Academiei Române, Bucuresti, 2005, pg. 75.

[10] Jean Brun, Socrate, Paris 1994, pg. 89

[11] P. M. Schuhl, L’ouevre de Platon, Paris, Vrin, 1971, pg. 91

[12] Paul Foulquie, Raymond Saint – Jean, Dictionnaire de la langue philosophique, Paris, P.U.F., 1962, Reminiscence.

[13] G. Reale, Storia della filosofia antica II, Milano, Vita e Pensiero, pg. 187, 188.

    

REGINA MARIA

Scrisoarea Reginei Maria către fiul său cel care avea să devină regele
Carol al II-lea al României

*Sinaia*

*25 decembrie 1925*

*Ce aș putea să-ți spun, Carol, fiul meu? Ce poate să-i spună o mamă fiului
său atunci când îi străpunge inima pentru a doua oară? Aveai totul: o țară
care avea nevoie de tine, o muncă măreață înaintea ta, un viitor mare, un
cămin fermecator, o soție bună și frumoasă, un copil de adorat, părinți
care te iubeau și cărora ai fi putut să le fii mâna dreaptă. Părinți care
merg spre bătrânețe, care și-au dat viața pentru o misiune pe care tu
trebuia să o completezi. Renunți la toate acestea, le fărâmi în bucăți, le
zvârli deoparte ca pe niște lucruri de aruncat. Și pentru ce? Încerci să te
înseli singur, pe noi și pe alții cu vorbe goale. Le faci imputarea că n-au
încredere în tine, că n-au înțelegere pentru nevoile tale omenești și nu-ți
recunosc străduințele. Știi că ai avut mai mult decât ți se cuvenea din
lucrurile bune ale acestei lumi. Ai avut mai mult decât partea ta de
dragoste, de îngăduință, bani, prestigiu, încredere și, dacă n-ai avut încă
destul, este fiindcă nu ai voit-o, fiindcă ai preferat pe lăudatorii goi și
lipitori în locul celor care, dorindu-ți binele, s-au ridicat în fața
primejdiei ca să strige: “Ia seamă!”, pentru că te iubeau mult, pentru că
aveau încredere în viitorul tău, fiindcă voiau să facă din tine un om.*

*Care dintre noi nu a fost silit uneori în viață să asculte rațiunea, să
urmeze un sfat aspru, să renunțe la ceva, să sacrifice o parte din cele mai
scumpe dorințe? A iubi adânc nu înseamnă a merge orbește după ceea ce omul
poate să dorească într-un moment de înnebunire. A iubi înseamnă să încerci
să țintuiești pe cel pe care-l iubești în drumul drept, să încerci să-l
ajuți să trăiască așa cum trebuie, să se facă un om de onoare și folositor,
să încerci să-l încurajezi să accepte partea sa de durere, ca și partea de
muncă și de plăcere. *

*Cum ți-am spus-o în ultima noastră întâlnire tristă de la Sinaia, ceea ce
nu pot întelege la tine este concepția ta de viață. Care este concepția ta
asupra datoriei? Asupra dragostei? Dragostea este pentru tine numai o
îngăduință către tine însuți, numai lăsarea în voia năvălirilor de
instincte împinse până la disprețul satisfacerii și uitării imediate. Nu
este în codul tău nici o credință, nici o stăpânire, nici un sentiment al
datoriei, nici o cinstire a cuvântului dat, nici o mărginire a moralei,
nici un drum drept pe care să vrei să-l urmezi, nimic, absolut nimic? Nici
un ideal, nici un vis al viitorului? Numai să te lași pradă pasiunilor care
plutesc în jurul tău? Atunci, fiul meu, ai dreptate să pleci; atunci nu ne
putem înțelege. Vorbim o limbă deosebită. Atunci, în realitate, nu ești
demn să fii așezat în fruntea altora, să fii ales șef al unui popor care
are nevoie de un conducător capabil de sacrificii, de un om care să-l
iubească îndeajuns pentru a se învinge pe el însuși din dragoste pentru
popor. Dacă nu recunoști nici o datorie, nici o credință, nici o obligație,
atunci, într-adevar ești nedemn să porți făclia. *

*Erai aici folositor la toate și tuturor: erai născut pentru o moștenire
glorioasă. Și acestea toate le arunci oamenilor în față. Și pentru ce? Și
pentru cine? *

*Erai odată un drag copilaș cu părul de aur, băiatul nostru, băiețelul
țării “cel dintâi născut român”, primul lor copil. Erai nădejdea noastră,
comoara noastră și bucuria viitorului nostru. Erai ca Mihai, un băiețaș cu
bucle de aur. Și l-ai părăsit pe Mihai. *

*Către soția ta, către mama ta, nu spui nici un cuvânt. Pentru el nu
trimeti o îmbrățișare. Îl părăsești, îl azvârli din viața ta și, odată cu
el, pe dulcea ta tovarășă pe care juraseși să o iubești, să o cinstești și
să o protejezi. Nici un cuvânt ca să ne ceri să ne ocupăm de el. Nici un
cuvânt ca să-l apropii de inima țării. A țării pe care ai trădat-o. Nici un
cuvânt de iubire sau recunoștință pentru tatăl tău care a fost așa de
aproape de moarte în primăvară, nimic ca să micșorezi loviturile groaznice
pe care i le-ai dat laș, în aceste ceasuri pline de primejdie. Nici un
cuvânt de amintire, de iubire, de recunoștință, de fidelitate. Numai
imputări: că n-ai fost înțeles și că n-ai fost ținut în seamă. *

*Carol, fiul meu, aceasta este urarea de despărțire a mamei tale: ca să nu
îți poți da seama niciodată cât de hidos este actul pe care l-ai săvârșit
și în ce chip îngrozitor și neomenos ai făcut ceea ce ai făcut. Lumea este
mare, sunt mulți rătăcitori pe pământ, mulți nelegiuiți, fii rătăcitori. Te
duci printre ei. Întoarce-ți privirea, spre cine și cu cine?! Nici eu, mama
ta, nu o știu. Crezi că poate să fie pentru tine o fericire adevărată,
chiar dacă pe noi ne părăsești, chipul păcatului încoronat în șuvițe roșii?*



*Am încercat odată să te opresc. Am crezut odată că ceva din băiatul cu păr
de aur trăia încă în tine, primul meu născut, ceva care era ca Mihai de
astăzi și care ar fi rămas în tine, ceva care ar fi putut să slujească
această țară pe care noi o construim, ceva adevărat, ceva care să fi fost
încă fiul meu. Atunci m-am ridicat că o tigroaică, apărându-și puiul
îndârjită și luptând cu o lume plină de ură, din dragoste pentru tine,
Carol, pentru că mai credeam în tine. Astăzi deschid mâinile amândouă și le
găsesc goale, goale de orice credință. Dacă socotești că viață îți
datorează totul și că tu nu-i datorezi nimic în schimb, atunci, Carol,
băiatul meu, faci mai bine să pleci. Desigur, nu ești demn de misiunea pe
care ți-o încredințase Dumnezeu. Nu ești demn să fii un om printre oameni.
Nu ești demn să fii soț, părinte și fiu. *

*Și acum, la despărțire, nu-ți spun decât atât: Carol, oricât de nesfârșită
ar fi lumea, inima unei mame este cu mult mai mare și, chiar sfâșiată în
bucăți, zdrențuită într-atât că nu mai este decât o rană sângerândă, o vei
găsi, încă bătând pentru tine, până în ultimul ceas. Când vei avea nevoie
de ea, adu-ți aminte de aceasta, Carol, și, pentru băiatul cu șuvițele de
aur, care a fost altădată al meu, te îmbrățișez pentru ultima oară și pe
frunte îti dau, Carol, ultimul sărut de mamă. *



*Drumurile vieții sunt lungi și numeroase, Carol, și dacă eu, Regina,
trebuie să te zvârl din mine, inima mea te va aștepta totuși la capătul
fiecăruia dintre aceste drumuri, fiindcă, fiul meu, Carol, cred că va veni
într-o zi ceasul negru când ai să plângi singur, părăsit de toți, așa cum
tu i-ai părăsit pe toți. *

OUL  UTOPIE  A A   

GEORGE ASTALOȘ

OUL  AGOREI

CE  ESTE  OUL  AGOREI ?

ESTE UN edificiu arhitectural de aparenţă sculpturală, ale că­rui structuri interne sunt inspirate de globalităţile agorei ateni­ene sau ale forumului roman. Structuri socio-administrative, unde credinţa (clerul), artele (creatorul), ştiinţele (savantul) şi politica (administratorul) coabitau sub semnul interacţiunii.

Volum spaţial, Oul Agorei se prezintă ca un habitaclu etanş, dar paradoxal deschis tuturor manifestărilor esenţiale ale vieţii cetăţii, în cochilia lui fiind inserate modelele globalităţilor arhetip ale factorilor ce regizează viaţa cetăţii. Globalităţi încarnate în germen de instituţiile ţărilor libere şi de preceptele de funcţionare ale democraţiilor occidentale. Prezentate în ordinea inserării lor în ovoid, aceste modele de globalitate efectivă ar simboliza:

●  SPIRITUALITATEA exprimată printr-un templu plu­rireligionar

● CREAŢIA materializată printr-un teatru pluridimen­sional (teatru global)

●  ŞTIINŢELE ilustrate printr-o galerie a utopiilor (evo­luţia descoperirilor tehnice, politehnice şi tehnologice)

●  POLITICA desemnată printr-un forum al ideilor

DE  CE  AGORĂ ?

Pentru că, prin amplasarea lui, prin principiile lui de funcţionare, prin structurile lui interne şi prin natura modulelor complementare pe care le polarizează, Oul Agorei reflectă concep­ţia organizării, dezvoltării şi animării cetăţii moderne. Apelativ de extracţie poetică, Oul Agorei îşi datorează denumi­rea, formei edificiului, dar şi parfumului exotic pe care sintagma îl degajează.

DE  CE  MODERNĂ ?

Pentru că structurile Oului Agorei îşi reactualizează perio­dic modul de funcţionare, adaptându-se continuu exigenţelor spi­rituale, economice şi politice ale comunităţii căreia landmarkul îi aparţine. În subsidiar, reactualizarea structurilor înregistrează mutaţiile produse în sensibilitatea tânărului nostru homo techno­logicus, care, prin atributele sale, este conceptorul şi realizatorul societăţii moderne.

DE  CE  MODEL  DE  LANDMARK ?

Pentru că structurile ovoidului agorei şi modulele pe care aces­ta le polarizează se afirmă în dimensiunile lor arhetipale, devenind spaţii deschise prin excelenţă, acţiunilor de cooperare şi de schimb. Oul Agorei oglindeşte astfel aspiraţiile individu­lui, struc­turile lui fiind sensibile la orice manifestare cu carac­ter înnoitor.

DE  CE  LANDMARK ?

Pentru că prin perfecţiunea formei, somptuozitatea volumu­lui şi natura structurilor sale interne, Oul Agorei este un edificiu monu­mental de reprezentare unică, recomandându-se în ochii străinilor, dar şi în ai autohtonilor ca element identificator. Factor de interes estetic, civic şi pedagogic, Ovoidul Agorei Mo­derne se adresează unei populaţii extrem de diverse, care, în funcţie de formaţia ori de preocupările indivizilor ce o com­pun, se împarte în trei categorii referenţiale:

●  PIETONI efemeri şi anonimi ca şi bunurile de con­sum ai căror uti­lizatori sunt - categorie substitutivă de indivizi, corespun­zând conceptului de liberă circula­ţie a mărfurilor

●  VOIAJORI  la fel de numeroşi şi de diferenţiaţi în de­mersul lor ca şi in­comensurabila diversitate a bunurilor intelectuale acumu­late în periplurile lor - categorie de indivizi a căror speci­ficitate îi asimilează conceptului de liberă circulaţie a ideilor

●  PELERINI  la fel de ireversibili în determinarea lor   şi de temerari în căutările ce le stimulează demersul, ca şi perenitatea valo­rilor spirituale ai căror depozi­tari sunt - categorie asociată în spirit liberei circulaţii a persoanelor.

DE  CE  OU ?

Pentru că, fiind un simbol universal ce se exprimă prin el însuşi, oul conţine în cochilia lui germenii oricărei acţiuni evo­lutive. Semn al diferenţierii primordiale şi al reprezentării cosmi­ce, oul ilustrează (printre altele) fecunditatea, perfecţiunea, naş­terea, renaşterea, lumina, forţa creatoare, cerul şi pământul, ape­le inferioare şi apele superioare, gălbenuşul lui simbolizând umi­ditatea femeii, iar albuşul, sperma fecundă a bărbatului. Izvor inepuizabil de analogii, prin speranţele pe care le întreţine şi prin fascinaţia pe care o exercită, oul încarnează mis­terele apariţiei, evoluţiei şi finalităţii oricărei manifestări, de la cele mai insignifiante până la apariţia vieţii pe pământ. Şi chiar dacă oul nu a fost primul semn genitor al proliferărilor cosmice, poate fi considerat ca atare, pentru că volu­mul lui deţine germenii tuturor posibilităţilor şi chiar ai tuturor virtuali­tăţi lor. Dar dincolo de semnificaţiile cu care este investit de cul­turile şi de civilizaţiile succesive, simbolul reînnoirii care i-a fost atribuit de înţelepciunea populară este suficient pentru ca habitaclul agorei moderne să fie plăsmuit după chipul şi asemănarea oului. Cu atâtea simboluri spaţiul care se va identifica Oului Ago­rei va fi, cu siguranţă, protejat de zei, ar fi spus înaintaşii noştri, depozitari ai gândirii mitologice.

STRUCTURI  INTERNE

Corespunzând aspiraţiilor intime şi subiective ale tânărului nostru homo technologicus de a deveni promotorul, interpretul şi spectatorul propriului său spectacol, structurile interne ale Oului Agorei se înlănţuie într-o proiecţie axială, ierarhizându-se pe verticala locului, după cum urmează:

●  TEMPLUL MULTIRELIGIONAR situat în vârful ovoi­dului, acest lăcaş este destinat oficierii serviciului religios al diferitelor confesiunii, fiind inspirat de pri­mul templu ecumenic, instituţionalizat de împăratul Heliogabalus pe vremea Republicii Imperiale Romane Rezervat exerciţiului sacru al diverselor culte, templul de­pozitează simbolurile ansamblului de confesiuni, permiţându-le comunităţilor de spirit ale cetăţii să ofi­cieze slujba religi­oasă sub semnul tradiţiilor moştenite, asumate şi perpetuate. Model de globalitate spirituală, templul ecumenic poate fi exploatat şi ca muzeu al istoriei religiilor - prezenţa insemnelor tuturor credin­ţelor justificând din belşug o astfel de funcţie a spaţiu­lui. Mai ales că, din câte ştim, un asemenea mu­zeu n-a fost încă edificat în nici o parte a lumii. Memoria lui Mircea Eliade ar merita cu prisosinţă fondarea unui astfel de lăcaş

● TEATRUL GLOBAL instalat în gălbenuşul Oului Agorei, îşi trage seva modalităţilor de funcţionare din prin­cipiile restitutive ale teatrului pluridimensional. Dispozitiv spaţializat, cu vocaţie pluriartistică, Teatrul Glo­bal are facultatea de a găzdui, cu aceleaşi rezultate tehnice şi regizorale, toate expresiile artistice - indi­ferent de natura ge­nului lor, de anvergura montării ori de tendinţele lor estetice. Adaptându-se conversiunii textelor antice, clasice, moderne şi de avangardă, dar şi spectacolelor audio-vizuale, muzicale ori de divertisment, dispozitivul pluridimensional constituie suportul globalităţii creaţiei artistice, contribuind efec­tiv la animarea cetăţii. Particularităţile structurii spaţia­lizate a Teatrului Global fi­gurează în studiul asupra pluridimensionalităţii tea­trului

●  GALERIA UTOPIILOR traversând diametral cochilia ovoidului, ea reuneşte în apendicele ei marile realizări ale gândirii tehnice, politehnice şi tehnologice, trasând parcursul performanţelor ştiinţifice, de la afirmarea lor utopică până la înfăptuirea şi vul­garizarea lor. Adunând laolaltă aventurile tehnice şi inginereşti ale omu­lui şi divulgând termenii metamorfozării proiec­telor utopice în măsură vie (locomoţie, telegrafie, aerodinamică, radio, tele­fonie, transport de imagini, zboruri plane­tare şi interplanetare etc), Galeria Utopiilor ilustrează paradoxul potrivit căruia "doar utopiile se realizează"

● FORUMUL IDEILOR  plasat în căuşul de la baza Oului Agorei, Forumul Ideilor are vocaţia de a găzdui confruntările tendinţelor politice afirmate în viaţa ce­tăţii şi dezbaterile dintre reprezentanţii acestora. În acelaşi timp, Forumul Ideilor constituie spaţiul logistic ideal pentru întrunirile cu caracter naţional şi interna­ţional (conferinţe, colocvii, congrese etc), ilustrând totodată globalitatea vieţii politice (concertată, dar paradoxal divergentă), aşa cum este practicată în democraţiile occidentale şi cum pare a fi dorită de populaţiile din zonele eliberate de totalitarism

MECANICA  STRUCTURILOR

Proces interactiv, mecanica structurilor interne ale Oului Agorei se subordonează principiului de întrepătrundere. Astfel, fiecare compartiment al ovoidului este tributar mecanicii inter­ne a par­tenerilor săi, influenţându-le la rândul lor funcţionarea:

●  SPIRITUALITATEA aflată în partea superioară a volu­mului, domină structurile încorporate în ovoid, ca un stratum protector, guvernând buna lor funcţionare

●  CREAŢIA prin fulguranţele ei premonitoare şi prin stră­fulgerările ei de geniu, îi furnizează omului de ştiinţă motive de meditaţie

●  ŞTIINŢELE prin capacitatea lor de a elabora sisteme, îşi apropie intuiţi­ile poetice cu viziunile uto­pice, con­vertindu-le în termeni de proiect coerent şi realizabil

●  POLITICA prin responsabilitatea ce îi revine, politica studiază proiectele pre­zentate de omul de ştiinţă, lu­ând decizia corespunzătoare pentru realizarea lor, în funcţie de oportunitatea momentu­lui, de priorităţi, de rentabilitatea pe termen lung şi de modalităţile de subvenţionare. Principiu de întrepătrundere, în spiritul căruia:

●  CREATORUL trebuie să fie sensibil la mutaţiile pro­duse în aria ştiinţelor exacte pentru a reţine dintre intuiţiile sale poetice doar pe acelea al căror conţi­nut este susceptibil de a provoca imagi­narul ştiinţific

●  OMUL DE ŞTIINŢĂ trebuie să fie receptiv la formele de revigorare ale creaţiei, pentru a putea alege, din noia­nul de intuiţii poetice, fulgu­ranţele utopice convertibile în termeni de proiect

●  OMUL POLITIC trebuie să fie atent la duplicitatea cognitivă dintre intuiţia poetică şi imaginarul ştiinţific, pentru a sesiza importanţa proiectelor ce i se supun spre subvenţionare

MODULE  COMPLEMENTARE

Dispuse în aria landmarkului, modulele complementare ale o­voidului reprezintă vitrina industrială şi comercială a teritori­ului naţional pe care se află Oul. Deschise tuturor sectoarelor de producţie, aceste module pot deveni suportul material al oricărui gen de manifestare econo­mică.

RENTABILITATE

Exploatarea judicioasă a structurilor Oului Agorei şi a modulelor lui complementare este o sursă inestimabilă de veni­turi, dintre care consemnăm reţetele provenite din:

●  închirierea templului multireligionar diferitelor confesi­uni religioase cu ocazia marilor sărbători tradiţionale: Paştele, la ortodocşi / Crăciunul, la catolici / Anul Nou, la evrei / Ramadanul, la musulmani etc

●  Montarea, în dispozitivul spaţial al teatrului global, de spectacole cu distribuţii internaţionale de prestigiu/ iniţierea de concursuri de folclor şi altele/ festivaluri de teatru, concerte etc

●  Organizarea de expoziţii cu caracter tehnologic în Galeria Utopiilor/ programarea de retrospective te­matice/ prezentarea unor experienţe spectaculoase etc

●  Exploatarea Forumului în afara manifestărilor cu ca­racter politic intern

VENITURI  PARALELE

Rentabilităţii Oului Agorei şi a modulelor complementare se poate adăuga rentabilitatea industriei artizanale, a nenumăra­telor obiecte utilitare şi decorative inspirate de ovoid. Marile landmarkuri ale lumii ne oferă exemple fabu­loase în acest sens.

SEMNAL

După toate calculele, astăzi, un leu investit într-un landmark aduce un beneficiu infinit mai mare decât orice altă ope­raţie finan­ciară. Cu atât mai mult, cu cât astfel de edificii nu pun problema modernizării şi nu presupun investiţii ulterioare. Singura investiţie (dacă o putem numi astfel) ar fi alocaţia cons­tantă pe care o reprezintă întreţinerea şi funcţionarea edificiului. O autofinanţare, în fond, care ar reprezenta o infimă parte din sumele produse de landmark.

CONCLUZIE

Cristofor Columb în persoană, oricât de priceput s-a dove­dit a fi în materie de ovoide, n-ar fi izbutit să facă mai mult dintr-un ou.

Sistemul poetic Astaloș

Deodată mitul boem bucureştean (35 de ani) şi cel  - jumătatea symbolon-ului - parizian (alţi 35 de ani) cu numele lui George(s) Astalos se materializează într-un sistem poetic bibliofil, o arhitectură de baladă-cântec sub cupola comediei, un autodafe în ţepe gata inflamabile. Cartierul copilăriei îi salută, in spe, versul curgând tot pe sub podul Mirabeau, împreună cu al lui Apollinaire. Parcă s-ar insinua o caligrafie brâncuşian-claudeliană peste transparenţa scrisei pietre tombale a Vameşului. N-o mai fi răsunând nici Valea Plângerii, nici critica, dar exegetul există, Alain Vuillemin. Ţări şi teatre, însăşi provincia noastră („singura ei şansă e valoarea”) îl jucară şi spre aducerea de cronici, altă istorie plină de semnături euro-americane. Noroc cu traducerea în ţigăneşte şi recitalurile în puşcării. Pe la televiziune, iar, cu Vasile Mihalcea, curând şi cu Mircea Cărtărescu. Ne bucurăm mai mulţi de Bucureşti, oricum, până-n Hotarele şi Străuleşti 2. Ecce Tâmplarul!

I-o fi părut periferie păstrătoare de limbă românească pe acolo Parisul, dar ce francofonie îl aduce - ori dor de Pâcă, de Ahoe, cu Alexandru Penciu, între poezie şi rugby – să-şi (re)facă din Bucureşti un oraş-banlieu al (româno-)francezei? O operă, în fine la vedere, belvedere, leac la franco(-româno)fobie, la ego şi latrie. Paris/1992, „A la rencontre de la poesie”, retipărit bibliofil la Bucureşti/2006, postfaţă la rhetoriques/interdits en roumanie 1958/1989: „Effectivement, c’est en France que mes obessions s’ordonnerent et qu’elles s’organiserent en systeme poetique.” Să-şi fi căutând sistemul rămas ori tradus în franceză haosul originar de acasă, ca spre o recunoaştere neverosimilă?  Să năzărească, via obsesia apei, căpitanul Nemo, spate-n spate cu le vieu capitain al lui Baudelaire?

Până să ne fi citit, en gros, dramaturgul, editura Capitol i s-a dedicat, în exclusivitate, publicând în 2004, trilogii parablagiene, post-arghezian-pariziene, le francais du Danube – în fapt un Astalos geamăn lui Apostu, muzical-sculptural, autotradus-original:

            SATIRES EXPRESS / Comedies

                        Cambriolage a sec

                        Chaussures de dames

                        Les bonnes odeurs

            L’INSOUMISSION 7Reveries sceniques

                        Une priere de trop

                        Parole de sable

La pomme

            HISORIKON / theatre punctuel

                        L’echafaud

Robespierre

Napoleon

            DRACULA ET SES DOUBLES / Theatre historique

                        Le vrai visage de Dracula

Le bal du cimitiere

Coup de sifflet

            LES ANGES DU POUVOIR / Thetre de l’intrusion

                        Notre the cotidien

                        L’apotheose du vide

                        La pancarte

            SANS ISSUE / Theatre de l’alienation

                        Qu’allons nous faire sans Willi

                        Mademoiselle Helsinka

                        Le Puits

            L’AMPREINTE DE L’EXIL / Theatre politique

                        Caviar vodka et bye bye

                        Le sel de l’exil

                        Retour au bercail

Astfel de titluri, câte trei, hai-ku, în derulare de boul de neige, (pro)creează partea (leului) teatrală din sistemul poetic Astalos. Cum însuşi lui Balzac i s-a revelat, în conversaţie cu sora sa, că opera i se va universaliza deodată strânsă într-o comedie umană. Triadice empatic sunt şi

UTOPIES/Essais

            A la rencontre de l’argot

            La vocation de la poesie a l’ere de la technologie

            La pluridimensionalite du theatre

În 2006, Editura Capitol publică HERR HAUPTMAN/autofiction romanesque. Tot în acest an apar cinci volume de poezie, cronologie a sistemului poetic Astalos:

            BLUE JEANS/Poemes

                        symbole mineur d’une frustraion majeure

                        reves d’un jeune indomtable

                        poemes 1950/1960

            RHRTORIQUES

                        interdites en roumanie 1958/1989

                        poemes 1958/1968

            AQUA MATER

                        poemes /bucarest 1968 / paris 1973

            SYMETRIES

                        Poemes / bucarest 1985 / paris 1999

            THALIA SONGS

                        ballades / theatre

Dintru început - Stigmate bleu (finalul poemului:)

Regadez-vous dans la glace

 et vous verrez

de quoi vouz avez

L’AIR

visele-simbol-frustrare mai ţin de Dumnezeu – „Dieu lui-meme voulait la poesie” -, de părinţi şi artişti (reverend pere Franz Astalosh, mon pere Gustav Astalosh, sculpteur Alexandre Calder). Retoricele-rugby-bordel se se redeseanează cu singaporenii văzuţi de Ahoe-Astalos. Reajuns Thales – „le systeme poetique dans aqua mater” (Alain Vuillemin) –

prenons la route

des grandes migrations

exode sublime

vers d’autres riviers

en quete

DE POISSONS ESSENTIELS

Simetriile alegorice, aliniate dreapta, spre inedite, „mon atavism”, mereu ilustrate în canon, în balans, cu greu se pot cita, destructura,delettra, ca şi cum poezia lui Astalos, înainte de a fi teatru-baladă, poate autosacramental, poate get-beget politic, ar fi sculptură, oricum arborată între Apostu şi Tudor George, în versiunea aceasta baroc-bibliofilă, fie ea şi intermediară spre Pleiade...

UNE TERRE

pour aimer

et une terre pour hair

une terre pour mourir

et une terre pour veiller

aimer de longs silences

hair de plombs

mourir d’inacheve

de ventre plein impunement

RENAITRE

Beţia franc-eufonică a baladei – La ballade d’un bal etrange – paradează, într-un guignol-Astalos, dezvelitori de statui, soldatul necunoascut, vânzătorul de încălţări, un şarpe din deşert, o femeie din deşert, Dracula şi Draculina, un asasin bănuit, tot întru exil-Paris, în ureche cu Villon şi Mioriţa-Meşterul:

Il etait une foi / la legende d’un roi

Roi haut en couleurs / nomme l’Empaleur

*

Qu’un serpant qui danse

*

Paris Paris la ville des villes

Paris mon beaux pays d’exil

*

Chez Take Ianke et Kader

Qu’on boive un verre qu’on boive un verre

*

Pâcă Ionesco Vlad des sans faille

Apostu Roman Ahoe-le-vrai

Am ajuns la Auto sonnet / a ma propre memoire...

Il arrosa ses potes de vrai portraits

George Anca

 ADINA DUMITRESCU

Citind furnici albe

                                                                                                           

                                                Motto

…de fum de-oi fi, ţestos şi totuşi prea înăuntru şi totuşi în cerc,   mă târăsc la singur, neoprit, nu voi ieşi însă niciodată, uit, mă retrag, dorm şi eu, să poată fi trează furnica, m-ar crede prea puternic dacă m-ar auzi târându-mă de neoprit, în sens aparte, mereu cu o corabie, pe urmă o insulă nelocuită, ci rogu-te, pe cale de albină, hai unde crabii cresc…

                                                            George Anca

            Parcurgând filele romanului Furnici albe, printre cuvintele căutate, găsite, aranjate în stilul de care aminteam deunăzi, stilul academic de scriere, te pierzi de la început într-un triptic de teme majore, care împreună, formează viaţa. Fără să aibă o introducere şi un conflict, un sfârşit plin de concluzii, romanul abordează cele trei teme aproape de sufletul  fiecărui scriitor erudit: tema conflictului politic al intelectualului din regimul comunist, al disperatului târât în tunelul îngust din care nu avea cum se întoarce, târâtul înainte ducând nu la ieşire, ci la alienare şi moarte, la transformarea semenilor într-un şir de furnici albe fără muşuroi, nevăzătoare într-ale luminii,  îndobitocite prin constrângeri şi ideologii cu picioare de ceară topită. Al doilea braţ al tripticului reprezintă dragostea, acel corolar sine-qua-non  fiecăruia dintre noi, fără de care n-am exista ca oameni, ca fiinţe coborâte din sacra divinitate şi a treia, tema desfiinţării noastre ca naţiune, ca popor de sine stătător prin demolarea tradiţiilor, obiceiurilor şi rădăcinilor, prin încercarea de desfiinţare a satului românesc şi a bisericii noastre. Personificarea în furnici albe a celor mulţi şi umili, în crabi -  a acelora care reprezentau mijloacele de îndobitocire şi împilare, atinge modelul vizionarului R. Tolkien, numai că, dacă la acela produsul literar, conceptul viitorului asupra literaturii făcea trimitere la un gen literar accesibil, la un basm locuit de personajele lui bune sau rele, lucru cerut inconştient de o nouă generaţie obosită de curente literare, o generaţie grăbită şi nevoită să-şi împartă timpul lecturii la 2, aici, la George Anca, personificarea vizează negativul, răul din om, târârea ajungând  mod de viaţă, trăire-lentoare-dezumanizare în tunelul societăţii comuniste. Am ajuns, parcă strigă George Anca, pe burtă târându-ne, să supravieţuim unui regim de constrângere, cu atât mai periculos, cu cât strigarea convingerilor personale era una cu moartea individului. Crabii, acei satrapi conducători de furnici, dictau acestora drumul şi acţiunile, mutilau afecte, ştergeau conştiinţe în vederea obţinerii rezultatului: masa de manevră a unei societăţi conduse de capete cu picioare jumătate încălţate, cu un pantof, cu comanda la ei. Generaţia intelectualului, în speţă a scriitorului, acea generaţie încălţată, nu putea într-un astfel de regim decât să aibă pantoful găurit, sau să-l piardă prin propria-i târâre. Chinurile scriitorului poet sunt în parte date de nemulţumirea asupra lui însuşi de  a se înghesui  laolaltă cu ceilalţi, pe acelaşi culoar, dar, „vrei să ieşi din tunel pe când se astupă singura gură”... Înaintarea târâş este înceată, mutilantă şi degradantă ca în The Green Mile (Culoarul morţii) a scriitorului Stephen King, dar în acelaşi timp fecundă în ideea evadării şi urcarea pe muntele al cărui vuiet vrei să-l mai simţi, al ascultării în piatra tăcută, în rocă (Hikaru Okuizumi – Strigătul pietrelor ). 

            Tema a doua, care se întretaie mereu cu prima, aduce în faţa cititorului dragostea adevărată, cu suişurile şi coborâşurile ei, cu certurile şi  împăcările ei, cu alunecarea omenească spre păcatul fanteziei, al admiraţiei sau chiar al gustării din fructul oprit, lucru firesc unui individ senzual şi sensibil. Ploaia deasă, musonul, deschiderea florilor, foşnetul mătăsii şi creşterea ierbii, sunetele boncănitoare ale vecinătăţilor, ale crustelor crabilor, lumina difuză, vaporii calzi exudaţi de un Gange în care scriitorul şi-a petrecut mulţi ani, nu-l pot lăsa indiferent, nepăsător, pe nici un sensibil sentimental, cu atât mai mult pe  George  Anca. Asemănător Cardinex mundi, spiritului fecundator al Cogaionului, el primeşte semnalele sexului opus prin toată fiinţa. Nu caută subterfugii, nu minte, nu se înşeală pe el sau pe alţii. Îşi plânge cântat freamătul, alături de muzicalitatea sitarului, a lăutei cu douăzeci de corzi, sau a vestitei tabla, pe ritmuri de sulu, odissi sau kukipudi. Scrie şi simte cu sensibilitatea femeii, asemănător poetei Anna Ahmatova, socotită jumătate călugăriţă, jumătate prostituată… cu cât i se ascute această sensibilitate aproape feminină, cu atât i  se dezvăluie mai mult masculinitatea. Femeia e pretutindeni; e cea care-i „dă să mănânce”, care-l învaţă simţirea târându-se fie „talpă la talpă”, fie „cap în cap”, fie prin drumul invers, dar cu aceleaşi gânduri.  Gelozia partenerei de viaţă este firească, numai că îmbracă forma dovezii suplimentare de dragoste: plec pentru a-ţi lăsa libertatea alegerii, plec pentru tine, pentru împlinirea ta. Între cei doi de nedespărţit există numai  dorul covârşitor, descris în subcapitole întregi epistolare, imnuri dedicate legăturii ce din două inimi făcuse una.  Un  blestem şi-o iubire, o unire ce numai Dumnezeu poate să desfacă… „adică eu, cum nu-ţi mai fac scandal de propria-mi disperare, în care m-ai lăsat lăsându-mă săracă şi batjocorită, ce mai, să-ţi fie şi ţie pe la nas, şi să-ţi zăreşti neputinţa până la capătul lumii, nu e frumos, nici nu se mai poate face nimic, un pic aştepta, n-am cu cine, n-am cu ce, exagerez, cu grijă de tine, poţi să mă uiţi dacă îţi închipui că nu rezist, că nu-ţi rezist, nu ştiu, ai vrea, e treaba mea, dacă mă văd îmi spun, dacă mă cunosc, dacă mă cunoşti de undeva şi află că sunt sănătoasă.” …………… Împăcarea  nu e ca o înnodare, nu e ca o relipire, ci ca o continuare într-un registru mai grav, mai plin, mai de nedezlipit şi fără putinţa disecţiei pe persoană… Ei sunt un tot… un ram, o creangă Savitri, un sari de nedeşirat, un gazel şi un song Doctor Anand, o troiţă la marginea drumului lângă un izvor cristalin şi-un loc central în cubul de gheaţă ce cuprinde amintirile scriitorului.

            În paralel cu cele două teme, la fel de importantă este cea a împletirii tradiţiei, a rădăcinilor ce ţin tradiţia, toate provenite dintr-un loc niciodată uitat, plâns de părăsire temporară şi plâns de schimbare. Ţara, satul, tradiţia, familia sunt personificate prin târna ţinută pe cap, cea care este chemată ori de câte ori scriitorul se simte în disperare, printr-un dialog ce pare a fi cu tatăl sau cu vreo rudă, de fapt acesta fiind un dialog continuu cu propria-i persoană. Autorul se întreabă pentru a primi răspunsul de la propria-i conştiinţă, el rupe, e în stare, cu durere, să rupă câte o joardă din târna românească, veche, ce-i acoperă capul, pentru fiecare risipire, punere la pământ, desfiinţare a unui idol, la care ţinea din născare. … „Ţine minte rămasul, nu te-am despărţit de anii răi, nici nu te-am împărţit celor buni, toţi duşi, într-un moment de aspră nervozitate, un fel de decapitare  prin rezonanţa tunelului cu pantoful, că nu e adevărat vermionul liberatu-te-ai, cu scandal, de culoare, te ţin minte o mie de ani pace şi amor.”

            Distrugerea bisericilor, socotirea de către conducerea comunistă a acestora baraca din drum, ciotul ce trebuia tăiat pentru croirea drumului „magistralei”, are în ea blestemul generaţiilor viitoare – „biserici – casa cu morţii n-are decât să aibă timp, pe niciodată, existase”….

            Scriitorul intră, se confundă prin împărtăşirea aceloraşi idei, cu cei ce s-au sacrificat pentru neam şi pentru proslăvirea lui… „cei ce murim din condiţie, cei ce ne sunt ucişi drept hrană, încă ne ucidem spre a o mai lungi, ne lungim în tunel…” Dar pe undeva, prin porii deschişi a unei epiderme scrijelite-n târâre, speranţa încă e trează, încă merită să fie strigată şi, prin împărtăşirea altora, să formeze morula de recăpătare a încrederii… „Capul sus, pe târnă, pe-mpletituri de rădăcini suspendate, neîntunecat la timp, nici prea târziu, cuminte, mă, maică, un nesfârşit căscat, o înghiţitură de harpon, ce-ţi mai zbura scheletul…”

            Romanul e o acţiune continuă, fără început şi sfârşit, o luptă şi o strigare, un geamăt şi o floare deschisă, o privire spre trecut şi prezent. Acţiunea mutându-se când în tunel, când în grădina casei, când la umbra bananierului din ţara care l-a adoptat şi subjugat, are loc pe sunet continuu de val, de bulboană de Olt, de încolăciri de torţel în livadă, de deschidere bruscă de floare, dar şi de Classical Music dr. Anand, sau de raaga. Pasajele care conţin o anumită agresivitate-n exprimare sau cele ce pot fi socotite naturaliste nu sunt supărătoare, nici nu îngreunează citirea, aceasta are liberă şi cursivă trecere şi prin adăugarea de noi sufixe şi prefixe rădăcinilor unor cuvinte, prin derivare, cuvintele încărcându-se cu sensuri noi, al căror înţeles nu este ambiguu. Alternarea dintre expresiile durerii, ale deznădejdii, cu cele ale bucuriei în faţa razelor de soare, în faţa împărtăşirii iubirii, ale comuniunii dintre natură şi scriitorul-poet, fac din „Furnici albe” expresia lucrării literare academice cu un stil de neconfundat – stilul George Anca … „minte înfăşurată-n religie, minte înfăşurată în ideologie, minte înfăşurată-n sex, minte înfăşurată-n metaforă, minte înfăşurată-n metaforă…”

                                                                                                             

     

Ioan Grosescu 20 septembrie 2016, 22:51

Dom'ne, nu ştiu cum să te mai fac. Fantastic, debordant, mirobolant, turbulent... Cu siguranţă că ai un sipet din care scoţi cu căuşul cuvinte şi expresii. Mărturisesc că abia de pot să-mi ţin în frâu tentaţia de a lua de la tine cuvinte sau expresii şi să fac cu ele poemele mele.
Sigur că per ensamble nu eşti pe strada mea,nici în cartierul meu, însă te admir pentru că mă faci să mă chinui să te apuc. Mai trimite-mi, rogu-te, că-mi încălzeşti oasele minţii.
Nu mi-ai răspuns dacă tu vezi câmpii pe care-i bat eu aci, de aceea îţi retrimit ceea ce mi-ai trimis.
Să fii sănătos şi vesel!

George Anca

FUGA DE BACH-KALIDASA

            „ - Ştiţi, mie îmi place Bach. E mai profund. Ce ziceţi de Fuga lui Bach?

            Lângă noi era şi un mic ciobănaş, care trăgea cu urechea la ce se vorbea. În brigada noastră era şi un deţinut politic pe nume Bach. Era evreu, dar el pretindea că e neamţ. Era simpatic şi la locul lui. De ce era arestat nici noi nu ştiam. Ciobănaşul, auzind de fuga lui Bach, a sărit ca ars şi a strigat: Ce, a fugit Bach? Bach al nostru, care moţăia mai la o parte, a sărit ca ars de la locul lui şi a zis:
            - Ce, eu să fug? De-abia pot merge la muncă, şi merg foarte încet, şi auzi să mai şi fug? Ce-ţi trecu prin minte, băiatule?

            Ciobănaşul se uita uluit la Bach de parcă ar fi văzut o nălucă. Cineva i-a explicat că nu era vorba de Bach al nostru, care moţăia mai la o parte, ci de alt Bach. Atunci ciobănaşul s-a înseninat la faţă şi a exclamat:

            - Ei, dacă e unul din altă brigadă, e altceva. Bine că nu-i al nostru.” (Agricola Rângheanu,

Firul negru. Romanul unui deţinut politic, Minerva, 2010, p. 228).

            Nichifor Crainic - „Întrebat-am norul călător” - compunea, ca Schiller, o fugă a norului, numit de anticul Kalidasa, tot în detenţie, meghaduta, norul vestitor. Să credem, cu unii, că Toccata şi fuga în re minor n-ar fi a lui Bach? Să i-o atribuim lui Kalidasa? Şi dacă nu, am ataşa poemul său ca uvertură ori prolog la Fugă, împreună cu un comunicat al Filarmonicii despre recitatlul de orgă al d-nei Ilse Maria Reich.

            „În peisajul muzical al oraşului Bucureşti, un recital de orgă este un eveniment cu totul special. În urmă cu doi ani, Filarmonica "George Enescu" a reuşit să restaureze instrumentul amplasat în Sala mare a Ateneului Român, o orgă construită de germanul Oscar Walcker şi inaugurată la 22 aprilie 1939. Instrumentul care are în urma sa aproape trei sferturi de secol este unul dintre cele mai bune din Europa. Iar splendoarea Sălii mari de concerte de sub cupola Ateneului Român sporeşte consistent plăcerea audiţiei. În seara zilei de sâmbătă, 2 aprilie, la ora 19, Filarmonica "George Enescu" anunţă un recital extraordinar de orgă susţinut de Ilse Maria Reich.

În program:
Johann Sebastian Bach (1685 – 1750)
Toccata si fuga in re-minor BWV 565
Partita de coral “Sei gegrüßet Jesu gütig” BWV 768 (11 variatiuni)
Toccata si fuga in fa-major BWV 540
Consonante III - Liana Alexandra (1947 – 2011)
6 dansuri romanesti - Béla Bartók (1881 – 1945)
Preludiu si fuga pe numele BACH – Franz Liszt (1811-1886)

Originară din Sibiu, Ilse Maria Reich a studiat orga la Praga cu Jiri Rheinberger, la Essen cu Gisbert Schneider şi la Hochschule für Musik und Theater din Hanovra, cu Ulrich Bremsteller. Numeroasele concerte susţinute în Bucureşti la Ateneul Roman şi la Sala Radio, precum şi în provincie, turneele în multe ţări europene, participarea la festivaluri internaţionale, înregistrări radio şi pe disc au făcut-o cunoscută în ţară şi în străinătate.
La Rottenburg (Germania), Ilse Maria Reich a înfiinţat în 1990 o şcoală de muzică, care astăzi are 500 de elevi şi pe care a condus-o până în 2006 ca directoare. Organista are un vast repertoriu, de la preclasic la contemporan, şi susţine recitaluri în diferite formaţii camerale şi concerte ca solistă. Pe scenele din România este prezentă în fiecare an, la Radio Bucuresti, la Ateneul Roman, la Sibiu, Mediaş, Braşov.”

            Am întrerupt, plecând, cumva ritual, la audierea recitalului, transcrierea din Meghaduta. Ca pentru a întâlni orgă fugă de Bach şi de Kalidasa, în megha/nor, contrapunct-mandakranta. Transcriu Meghaduta a fugă, ori voi asculta-o din Bach, fără Bach de la Poarta Albă. Te slăvesc, milostiv Isuse, „muzici plinind lui Pashupati cu toate sunetele”. Baroc-canal-megha. Mandakranta este metrul/vers de 17 silabe, cât un haiku, stil-solemn-fugă. Rădăcină dublă, mână imitând pe cealaltă.

            Piază bună pe drum. Orgă sculpturală, la Simeza, pe Magheru: arcuri, stâlpi, coloane, „instrumente de măsurat nostalgia” de Alexandru Pasat (Cluj Napoca). Mâini-orgi i-a sculptat, uite-le în faţa Ateneului, Anghel lui Eminescu.

            Fuga norului întrebat-am: când ar dispărea religiile, cine ar mai avea ureche-canon? Bach-Kalidasa, via Ilse, preoteasă barocă, pe muzicalitatea divinităţii, religiozitate contrapunctică - fuga, tala, raga -, militărie capelană, perfuzii galactice. Consonanţe-Bach (Liana Alexandra), torenţialităţi-shakti, replică nunţială pe finiş bubuitor, partita-românească-Bartok, back to Bach: Liszt elixirist (în cheia bicentenarului şi a ministrului culturii). Rezonant, muntele Ramagiri.

            Mă uit la nodul cravatei  bustului lui Bartok, alături, placa centenarului (acum, 150) lui Tagore, în Herăstrău, Enescu nicăieri, nici Liszt, nici Bach. Numele sanscrite ale florilor, mai ales mandara, codifică fuga norului până la copacul raiului kalpavriksha.

            (contrapunct-mandakranta)... 'n umbră de codru într-un ashram pe muntele Ramagiri... mândre chatakas la stânga triluri cântecu-şi modulează... pară de trăznet auzindu-se auzindu-te bucuri / gliei rodire neguri în arbori bucuri tandre auzuri... siddhas chatakas enumera-vor ploilor stropii răpăind / enumera-vor şiruri cocorii şi chatakas pe ceruri / îmbrăţişa-vor strâns nevestele auzindu-te tunet / laudă ţie cu multă frică şi cutremur înălţa-vor...  hora de lotuşi în cânt de cocori îndrăgostiţi adie ... închinăciune domnului tridentului cântă / bate-te dobă rodind cântare de închinare-n amurg ... piatra tresaltă urma zeului de lună încoronat / nevoitorii siddhas sfinţite ofrande-i înalţă-n imn / pleacă-te-n ruga mântuitoare de truda păcatului / învredniceşte-te dupămoartea să-ţi zbori întru domnul // bambuşii ascultă legănându-se armonie în aer / glorii de cântec peste cele trei zări albastre răsunând / fete kinnara rostindu-le nor acompaniindu-le / muzici imn plinind lui Pashupati cu toate sunetele ... sună tambura dulce mândreţe de doamne prin palate / fresce podele de giuvaeruri turnuri săruturi de nori / fulger le fulgeri tunet cu ploaie liniştit curcubeu / apele-n ceruri nour în tării trecând petrecându-le ... yakshas în parte cu drăgăstoase frumuseţi hălăduie / pietrele scumpe podind palatele de cristal îşi încarcă / luciul cu aur de trupuri din cer de crengi de kalpavriksha / sorb ambrozie sună tambure în ritm cu tunetul tău... zeul iubirii abia-ndrăzneşte albinelor zumzetul... aur clinchete brăţările ei dragei îndrăgitele / cling să danseze ades amicu-ţi gât albastru păunul... / neprimenită pe genunchi mută îi zace alăuta / tare-ar cânta cânt că mai sunt voce tremurătoare tare / lacrimi din ochii sunetele-noată fără liman lacrimi ochi / nemelodie nemaieaînsăşi neamintire cântă / Sita văzându-l pe Hanumana tresări astfel şi tu / bucurându-te cu gâtul întins vei căuta-n depărtări / doamnă asculta-vei înmărmurită în visare răpită /veşti de la omu-ţi către soţie-şi trimise pe-un prieten ... cel ce-n ureche-ţi şoptea spe-a-ţi mângâia obrazul / cele nespuse acum în faţă cu dragostea de soţ drag / ochiţi urechea departe de-ale lui mângâieri cu ochii / cântec îţi spune îndurerat în lacrimi pe mine trimis... cu îndurare prietenie arată-mi nour frate / vezi-mi singur de singura mea dragoste du-te la ea / din rugăciunea-mi ploilor vine-le vremea ţie drum bun / fulgerătura ta soaţă nicicând nu te îndurereze

STUDIU

Undesirable, disputable, truly beautiful, like Rilke’s poems. Poetize cu ori şi ce preţu. Angelus-Picu, Arthur-Martin. Ziurea, ziurel, ce vă spuneam, torpila era un blond, iar tot ajunul ai ascultat colinde de Hruşcă, m-ai tot chemat şi pe mine, azi mai arhaice şi eclesiale pe vatra interzicerii anterioare. Studiul era cognitivist, conspirativ, când l-am prins conversaţie. Ultime scrise, vedem tratate pe subsidiaritatea ce ne mai distruse. Manet la amanet, fă loc şi tu, Arpad, cu Medeea ucigând pe Gandhi. Semiramida în trei colţuri. Mele kalikimaka and Hauoli Makahiki Hou, nos hivers d’autre fois de la Hsieh.

nu-i tăia Amelie

barbă evanghelie

păsările rădăcinile părinţii până la antipod broaştele sub nici un ocean

taie-mă nu sunt iarbă omoară-mă nevinovat doamne fă-mă rugăciune

lasă-mi morţii dependenţa de d-ta preasfinte mi-o furară podarii

cu tine mă porecliseră broscoi îndrăgostit barba lui Ibsen mohor cosit

se proiectase nediplomatic o Românie pe sponci la sfinx prima întrebare

ţi-e frică de moarte nu că te-aş omorî la a doua dicteul moşilor poleiţi

din ce în cet pe vale inundaţii peste argilă de nisipuri vorba

la aeroport eu te duc o basculantă de horj în poartă

pe unde să iasă maşina pleacă avionul am rămas pe posteţe

alt verde înspicat şi rasa cailor munte caverne familii du-te

durează îmbarcarea n-am bilet poate mâine nu mai e valabil

păreri mai de rău de neţinerea cuvântului tipografic porc tăiat

hârtia va fi albastră viorica navamalika ne vorbisem între tampoane

te-ai schimbat în bine în ce hal eşti lectura din prima în devanagari

lasă piesa a şi luat foc nu numai banii cine de cine are nevoie majestate

casca pe cascadă bontonul tunului ceaţa încă neningându-ne

apă în cleştii racului cenuşa bate focul inimii pe verde cu iasomia

stabilimentul din est cu cât lucrurile se schimbă  mai mult cu atât rămân la fel

taică-meu din cartea de căpătâi nu mă scotea de-am ocolit-o de-o viaţă

pe vreme urâtă cânepă lecturi antinaţionale ţi-am spus cine mai bântuie

cu asasinarea de libertate întoarsă bumerang în praf de nebunie

laetitia lui Lawrence până în Taos şi în templul lui Hanuman de acolo

părul încurcat al schizofreniei câlţii nelibertăţii tunu’ da regele nu

masă ostăşască pică măr pikhamer ultramarin moarte românilor Smara Mira

BEATRICE

Dante  începe ascensiunea în Paradis într-o zi de primăvară, la amiază, fiind călăuzit de iubita sa din copilărie, Beatrice. Ea este plină de divinitate. În cerul lui Saturn se reflectă divinitatea. Există o mare neputinţă de a-L vedea pe Dumnezeu.(Daniela Burducea).Femeia perfectă. (Marina Stana).Este idealul concret. (Peruţa-Delia Radu)Este Francesca (Beatrice). (Nicoleta Niţă). Solemnitatea ei creşte. (Ionela Alexandru). Superioară atât lui cât şi lui Virgiliu. După reînvierea trupurilor, carnea va fi pură. (Alina Geambaşu). Francesca este Beatrice. (Bianca-Laura Vasile). Într-o noapte a săptămânii Patimilor. (Elena Anduţa Cârnu). Este pusă asupra faptului de a ghici întrebările care-l macină pe Dante. (Florina Lunescu). Cel mai măreţ mormânt literar închinat femeii iubite. (Mihaela Adriana Rotaru). Dante este acel ceva din cultura italiană care a rămas independent de orice context istoric, este Eminescu al lor. (Teodor Mircea Coman). Îl făcea să înţeleagă lucruri nepricepute, era femeia din toate visele. (Claudia Ionela Bordei). La sfârşitul călătoriei, Beatrice îl părăseşte pe Dante. (Mariana Ilinca Mocăiţă). În infern, sufletele sunt păcate. (Elena Borşaru). Este personajul feminin din „Divina Comedie – Paradisul” de Dante. (Aurelia Radu). Beatrice găseşte răspuns la orice întrebare pe care Dante i-o pune Piccardiei. (Diana Matei). La un moment dat, Dante este îndemnat de Beatrice să privească în jos, pentru a vedea lungul drum parcurs împreună. (Elena Cătălina Sima). Răpus eşti de orbire şi sapi adâncul negru, fierbinte şi urât. (Liliana Crestinescu). Suferinţa omului este de fapt bucurie. (Elena Constantin). Femeia superioară, femeia care conduce, femeia care simbolizează raţiunea divină. (Iuliana David). Spera în regăsirea preaiubitei Beatrice. (Maria Roxana Nan). Privind-o pe Beatrrice în ochi porneşte spre Paradis şi se opreşte în lună. (Narcisa Necula). Într-o lume necunoscută, plină de durere. (Lidia Neagu).

VASILE VOICULESCU

Vasile Voiculescu este unul dintre oamenii aleşi de Dumnezeu să propovăduiască cuvântul sfânt. (Adriana Vasile). Face parte din familia restrânsă a acelora care nu pot fi apreciaţi şi recunoscuţi la justa lor valoare decât după moarte. (Georgeta-Cristina Rafira). Postum, Vasile Voiculescu se relevă şi ca interesant prozator. (Florina Loliu). În Holocaust „unde ţipă doar păunii marilor trufii” a lăsat să decidă doar „jocul iubirii să mistuie gunoaiele lumii”. (Tatiana Iordan). S-a hrănit din substanţa evanghelică. (Georgeta Niculae). Ambiguitatea creşte sporind valoarea sonetelor, atunci când ideea dobândirii eternităţii prin iubire trimite la ideea înfrângerii timpului prin creaţia poetică. (Mariana Neacşu). Glasul iubirii eterne este glasul Domnului Iisus Hristos, pe care-l aud în biserica inimii cei cu o inimă curată, ca o împlinire a versetelor. (Agripina Păun). Sacralizarea iubirii smulge omul de sub tirania efemerităţii dăruindu-l cu eternizare. (Georgeta Soare). Arhaicul către care tinde constant poezia sa îl face să îndrăgească tot ce a fost creat de mâna lui Dumnezeu şi păstrat astfel. (Ionela Sima). Adept al gândirismului, Vasile Voiculescu promovează în lirica sa credinţele ortodoxismului românesc. (Liana Predescu). Ideii de iubire îi este asociat motivul luminii. (Elena Oancea). Destinul i-a hărăzit brutal eroului voiculescian o orbire ce-l poartă pe drumuri ostenitoare. Zahei nu se acceptă ca orb, considerându-şi boala vindecabilă. E o alegorie despre voinţă eşuată, de a ieşii din ghearele întâmplării. (Ionela Băloiu). Fiinţa lui Iisus se sfâşie între cele două chemări, ca între două forţe de sens contrar: cea umană, care îl face să refuze moartea, şi cea divină, car îl îndeamnă să accepte moartea, primind în schimb viaţa cea pură şi fără de sfârşit. (Mihaele Rădulescu). Semnificaţia poeziei „În grădina Ghetsemani” este că refuzul morţii (al destinului, al vieţii divine) este de fapt refuzul vieţii adevărate, al vieţii veşnice, venit din dificultatea omului de a se despărţi de viaţa pământească, violent apărată de puterea instinctului. (Ecaterina Vişan). Rămas fără vedere, Zahei descoperă existenţa unui alt mod de cunoaştere, lăuntric, realizat cu ajutorul spiritului. Anularea privirii deschise în afară, spre lume, ar însemna nu o pierdere de neînlocuit pentru erou, ci, dimpotrivă, deschiderea unei porţi spre adevărata cunoaştere a esenţelor, idee car concordă în genere cu semnificaţia mitului Marelui Orb sau al lui Zalmoxe din credinţa lui L. Blaga. (Simona Goia). Vasile Voiculescu este un mesager al cerului, iar poezia sa este o razăde lumină – poetul este ales al lui Dumnezeu – iar poezia sa este floarea veacurilor, ea este a unui creştin care, traversând zona practicii religioase, respiră în spaţiul iniţierii sacre. Mişcarea vieţii poetului este concentrată exclusiv în absolutul Dumnezeirii. Tânjind după integrarea în Absolut, poetul deprinde limba universală a rugăciunii, având nădejdea unei Vita Nova, ca Dante. (Georgiana Băjan). Bătrânul Voiculescu schimbă cromaticul din tinereţe cu dramaticul. (Anca Teleanu). Scenele biblice trimit către mitologia autohtonă şi spre comunicarea omului cu strămoşii săi. (Ana-Iulia Anton). Autorul acestei poezii a fost destinat în anii de după al doilea război mondial unei adevărate mucenicii, tocmai pentru aceste versuri de inspiraţie religioasă. (Georgeta Manea). Pentru a-şi ispăşi recluziunea într-un univers mic, numai în aparenţă mare, omul trebuie să apeleze la dragoste, dar înţeleasă nu ca una ternă, biologică, bazată pe chimismul sentimentelor trecătoare, ci aproape ca o teofanie, o apropiere de Principiul Prim, de Creatorul Lumii, redată în poezie metaforic, căci „Dragostea-i unica vecie dată nouă”. (Ana Manea). Poetul e un păstor, poezia sa este turma. Vasile Voiculescu, asemenea Domnului Iisus Hristos, are datoria de a lupta cu forţele întunericului: „Şi nu trăieşti decât când străluceşti”. (Ana-Maria Stan). Manifestă o supunere umilă, necondiţionată faţă de Dumnezeu, despre care crede că este singurul în stare să ocrotească sufletul omului de pericolele păcatului: „Tu, Doamne, ştii că-i bine şi drept ceea ce-ţi cer, / Nu zăbovi în ruga uscatelor păduri, / Trimite-mi pâlc de îngeri, în spate cu securi.” (Oana Cristina Iordache). Numele personajului ne trimite cu gândul la vameşul Zahei din Noul Testament. Cei doi se înrudesc prin voinţa de a vedea: Zahei orbul caută nu doar o vindecare anatomică, ci şi o iluminare lăuntrică, iar vameşul doreşte să-l vadă pe Iisus. (Carmen Dumitrescu). Asemănător cu eroul tragic din perioada clasică a tragediei, (nu) cu Oedip, a cărei orbenie finală este liber asumată în clipa în care i se dă să se vadă pe sine, ci cu ciclopul, cu titanii, cu anumiţi eroi aparţinând unui strat mitologic arhaic. Şi totuşi, o asemănare se poate găsi între Zahei şi Filoctet, cel suferind de o rană pestilentă, personajul tragediei lui Sofocle. Asemenea lor, dar şi asemenea biblicului Iov, Zahei nu se poate împăca cu năpasta ce s-a abătut asupra lui. (Irina Tătuc). Cuvântul (Logosul) a dat lumii conştiinţa de sine, încrederea de a se exprima. Mesagerul unităţii între Pământ şi Cer, între cădere şi înălţare omenească atinse prin limbaj este „vulturul iubirii” cel cu „gheare de aur” (Monica Salomeea Niţă). Voiculescu este scriitorul care a dat povestirii româneşti o altă soartă literară, iar proza lui narativă, într-o bună traducere, şi-ar croi drum în literatura universală. (Rodica-Elena Buzăţoaia). Numele personajului ne duce imediat cu gândul la vameşul Zahei din Noul Testament care, în urma vizitei lui Iisus în casa sa, se hotărăşte să-şi îndrepte greşelile şi să-şi împartă jumătate din avere săracilor. Romanul inistă pe legătura ce există între personaj şi apă. Simbolul magico-religios al apei este multiplu: suma universală a virtuţilor: ele sunt font et origo, rezervorul tuturor germenilor, ele simbolizează substanţa primordială din care toate formele se nasc şi în care toate se întorc, prin agresiune sau cataclism. Apa afundării şi a mântuirii ne este înfăţişată în momentul în care puhoaiele Buzăului îi îneacă falşii tovarăşi de drum spre Dervent. Zahei ne apare ca un alt Noe. Îmbrăţişarea dintre Dunărea mamă şi orb, fiul ei, poate ficonsiderată un botez, raportând-o la imaginea iconografică a Botezului lui Iisus. (Iuliana Udrea). Sonetele închipuite ale lui Voiculescu ascund şi un al doilea plan, încărcat de obscurităţi voite. S-a precizat lipsa de precizie a obiectului, ezitarea înter un el şi ea. Voiculescu vorbeşte despre „puternicul meu domn”, de „prinţ ermetic”, dar şi de „scumpa mea”, „iubita mea”, întreţinând cu bună ştiinţă confuzia. Romanul îşi confundă însă deliberat personajele. Androginul este un simbol de largă circulaţie în literatura romantică. Acesta sugerează prima fază a creaţiei, aceea în care genurile nu există. (Adeluţa Coman). Împotriva voinţei de a-şi reface puritatea şi de a-şi redobândi lumina, orbul îşi simte fiinţa coborând ineluctabil pe scara întunericului acaparând (lumina interioară se stinge şi ea), ca şi cum personajul ar semnifica ispăşirea continuă a păcatului său originar, acela în urma căruia şi-a pierdut privirea. (Mădălina-Elena Popescu). Eroul caută frenetic lumina pierdută. (Iuliana-Ştefania Pănescu).

„În Grădina Ghetsimani”. Poezia face parte din volumul „Pârgă”, apărut în anul 1921, volum care marchează afirmarea originalităţii stilului lui Voiculescu. Deşi majoritatea temelor erau anticipate în primele sale volume, poetul depăşeşte tradiţionalismul sămănătorist prin spiritualizarea imaginii şi înnoirea expresiei. Acum tehnica poetului este mai precizată, iar relieful expresiei este mai individualizat. Scenele şi motivele biblice nu mai sunt simple elemente decorative, ci alegorii ale neliniştilor omului în aspiraţia către Dumnezeu.

Punctul de plecare al poeziei „În grădina Ghetsemani” se află în Evanghelia Sfântului Luca: „Şi când a sosit în acest loc, le-a zis: Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită. Şi El s-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră şi îngenunchind se ruga, zicând: Părinte, de voieşti, treci de la Mine acest pahar... Dar nu voia Mea ci voia Ta să se facă! Iar un înger din cer s-a arătat Lui şi-l întărea. Iar El, fiind în chin de moarte mai stăruitor se rugă. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ. Şi ridicându-se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui şi i-a aflat adormiţi de întristare.” (Luca 22, 40-46).

 Motivul rugăciunii lui Iisus în Grădina Ghetsemani apare frecvent în numeroase lucrări de artă. Vasile Voiculescu menţine în structura poemului majoritatea detaliilor din textul biblic pe care le dezvoltă într-o ţesătură poetică străbătută de o mistică devoţiune. În poezia de inspiraţie religioasă, imaginea lui Iisus apare, de obicei, asociată cu tema durerii, scriitorul oprindu-se asupra patimilor acestuia.

Rugăciunea din Grădina Ghetsemani are loc înaintea arestării lui Iisus de către escorta înarmată condusă de Iuda. Poetul se opreşte asupra acestui moment, în care Iuda apare înspăimântat de apropierea patimilor predestinate de Tatăl.

Întreaga poezie se organizează, astfel, în jurul elementelor ce ţin de natura duală a lui Iisus. Înaintea martiriului, Iisus ezită. Îndoielile şi neliniştea, teama de moarte sunt ale omului, depăşirea momentelor de zbucium, de teamă, ţin de natura divină.

În prima strofă poetul compune imaginea iconică a lui Iisus în Grădina Ghetsemani, accentuându-se, spre deosenire de reprezentările picturale, zbuciumul omenesc, lupta cu un destin care-l înspăimântă: „Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea într-una”. Prin contrast vizual se pun în opoziţie omenescul şi divinul, sugerate, pe de o parte de sângele care reprezintă viaţa terestră şi, pe de altă parte, albul, simbolul purităţii cereşti. Intensitatea durerii capătă proporţii cosmice, întreaga natură fiind străbătută de o jale metafizică, „Şi amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna”.

Cele două strofe care urmează dezvoltă tragedia omului înspăimântat de patimile crucificării, dar şi depăşirea acestui moment prin înţelegerea sensului misiunii divine a lui Iisus. Prin alternarea perspectivei, îndoiala, ezitarea sunt amplificate. „Infama băutură”, simbol al păcatelor omenirii ce trebuie răscumpărate prin jertfă, se ascunde sub aparenţa înşelătoare a mierii, veninul se asociază cu dulceaţa. Lupta cu moartea depăşeşte limitele unei drame omeneşti, ea reprezentând alegoric esenţa eternului conflict dintre suflet şi trup, dintre spirit şi materie.

Ultima strofă completează cadrul tradiţional evanghelic din prima strofă. Imaginea terifiantă a măslinilor care „păreau că vor să fugă din loc să nu-l mai vadă” amplifică tragismul viziunii. Un vânt de spaimă frământă lumea, anunţând martiriul care va (urma) schimba destinul omenirii. Ultimul vers, „Şi uliii de seară dau roate după pradă”, e încărcat de sugestii premonitorii.

Epitetele, în majoritate exprimate prin adjective, definesc dimensiunile zbuciumului interior, mai puţin cadrul, care este redus la câteva elemente esenţiale.

Proiectarea acestei drame într-un timp mitic se reliefează, la nivel gramatical, prin folosirea verbelor la timpul imperfect, toate fiind predicate ale propoziţiilor principale. (Rodica-Ancuţa Dinu)

Cuvântul a dat lumii „conştiinţa de sine”, putinţă şi încredere de a se exprima, voinţa de a condensa gândul demn de reţinut în concepte, vocabulele de dragoste, pe cele de ură,, de formulare a ideii de libertate, devenind un „sol al dezrobirii” magmei dinlăuntrul fiinţei în şuvoiul de lavă al cuvintelor dăruite în exterior. (Viorina Muscalu). Luptând pentru lumină Zahei se zbate să nu se înstrăineze de sine, de fondul său de puritate. El vorbeşte, ca uriaşii lui Creangă, colorat şi liniştit, cu conştiinţa triumfului asupra mediocrităţii. (Mihaela Irimioiu). Lostriţa este văzută în trei ipostaze: fabuloasă – „lostriţa vrăjită”; diabolică – „ieşită la liman sub coasta iadului”; umană – „sta lungită la soare ca o domniţă”. (Elena-Ramona Ţilică). Epitetele potenţează chinul lui Iisus, „apa verzuie”, „veninul groaznic”, „infama băutură”, iar personificarea măslinilor, care „se frământau” şi „voiau să fugă” înspăimântaţi de suferinţele pe care urma să le îndure Iisus, oferă dimensiuni cosmice zbuciumului divin. (Mariana Dinescu). Pe un rest de plută se afla o fată care, adusă la mal, i-a zâmbit lui Aliman şi a cerut de mâncare. Această fată nu avea nici un nume, aşa că Aliman o numeşte Ileana. Nu a fost mult până acesta se îndrăgosteşte de Ileana, dar în zadar, pentru că mama fetei vine şi o ia pe aceasta. (Elena Sorina Stoica).

În lirica de factură religioasă a lui Vasile Voiculescu întâlnim teme şi motive biblice din Noul Testament şi din Vechiul Testament. De asemenea, întâlnim două direcţii, una apostolică – în accepţia biblică a termenului, şi una isihastă, de implicare a eu-lui în actul credinţei şi al rugăciunii, în care credinciosul se află într-un dialog permanent cu Dumnezeu.

Poezia „Taborul” are semnificaţii adânci ce reies din modalitatea de transfigurare a Luminii Sfinte, preludiul transfigurării religioase a credincioşilor. Lumina Sfântă trebuie corelată cu două aspecte pe care poetul le evidenţiază: dublul statut al credinciosului, acela de spectator dar şi de participant la schimbarea la faţă, la o transfigurare a Mântuitorului Iisus Hristos; inhabitarea divinului. Lumina transfigurează atât umanul, cât şi elementele cosmicului: soarele şi luna.

În poezia „Pe cruce” Vasile Voiculescu valorifică artistic o altă secvenţă din biblie: calvarul şi expresia lui Iisus Hristos pe cruce. Aici se sesizează un portret în oglindă al protagonistului. Durerea suferinţei şi expierea sunt surprinse succint, intensitatea lor fiind sugerată vizual. Superlativele stilistice („arşiţa grozavă”) şi folosirea verbelor la indicativ imperfect sugerează o acţiune de durată, împingând realul pe partea fabulosului şi făcând imaginea de ansamblu apocaliptică. În poezie sunt potenţate suferinţele Lui Iisus, iar durerile lui reprezintă şi rezumă suferinţele tuturor oamenilor. În partea a doua accentul cade pe „spasmele durerii” morale, deoarece Iisus trebuie să îndure hula cărturarilor, batjocura mulţimii isterizate. Strofa finală surprinde contaminarea prin somn a vegetalului şi a umanului, ca prefigurare a thanatosului. Prin moartea Sa pe cruce, prin jerta de Sine, Iisus a luat asupra sa păcatele tuturor oamenilor. Prin moartea Sa demnă, Iisus Hristos s-a ridicat deasupra condiţiei umane.

„Iisus pe ape” redă secvenţa biblică a umblării Mântuitorului pe ape, o teofanie prin care a arătat ucenicilor Săi puterea Sa dumnezeiască. Aici se dezvăluie în toată măreţia Sa, oferind ucenicilor un exemplu de mărinimie şi bărbăţie creştine, spre a nu pierde nădejdea în Dumnezeu. Ideea fundamentală a acestei poezii este aceea că mântuirea oamenilor stă sub semnul crucii.

Iisus Hristos apare şi în poezia „Pregătiri de cină”. Personalitatea Lui este conturată prin tehnica contrastelor între starea sufletească dramatică şi veselia ucenicilor. În poezia lui Vasile Voiculescu, „mielul molatic” este alter ego-ul lui Iisus. Imaginile şi gesturile trimit la naraţiunea biblică: mielul mirosind a lapte face aluzie la Cel fără de păcat, iar somnul toropitor este somnul morţii.

Ideea fundamentală a poeziei „În Grădina Ghetsemani” este aceea că luând viaţa pe cont propriu, căpătând conştiinţa de Sine, Iisus cugetă la apropiata Sa moarte prin crucificare. Prin zbuciumul sufletesc îşi dezvălui treptat întreaga măreţie morală, conferindu-I lui Iisus o aură de personaj tragic. (Maria Cristina Ivan).

Oare nu era în grădina Ghetsemani o altă ispitire? (Georgiana Lazăr).

Poezia „În Grădina Ghetsemani” interpretează liber o scenă-simbol pentru creştinism, relatată în Evangheliile lui Matei, Marcu şi Luca: Iisus vine cu ucenicii săi pe muntele Măslinilor şi le cere acestora să vegheze împreună cu el. Se depărtează de ei, cade cu faţa la pământ, rugându-se fierbinte şi când se întoarce găseşte discipolii dormind. Neputinţa apostolilor de a învinge somnul, un eşec spritual, are o semnificaţie profundă: „veghea iniţiatică” deşi limitată la câteva ore s-a dovedit mai presus de puterile omeneşti.

Poezia lui Vasile Voiculescu exploatează dogma incarnaţiei: Hristos este logosul devenit trup, este cel care face legătura între Dumnezeu şi Sf. Duh, adică între Dumnezeul care creează existenţă şi Dumnezeul care este în noi. Iisus, ca om, trăieşte în grădina Ghetsemani un moment de teroare tanatică. Refuzând paharul el încearcă să eludeze ceea ce este scris să se întâmple, după voinţa Tatălui: arestarea, judecarea, răstignirea – moartea prin care să fie mântuită lumea. Suferinţa lui Iisus, care într-un moment de slăbiciune repudiază misiunea divină, este surprinsă pictural: paletă coloristică restrânsă (roşu, alb, verzui), compoziţie simplă, difuzia durerii în univers (Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna).

Termenul de „pahar” folosit atât în biblie cât şi în poemul voiculescian trebuie înţeles în sens spiritual, evocând momentul când omul bea cupa amărăciunilor pe duratra vieţii sale, cât şi în sens material reflectând clipa expierii sale, în care Iisus însetat a băut oţetul ce i-a curmat şirul suferinţelor.

Poemul voiculescian evocă lupta Mântuitorului cu propria soartă şi temerea lui firească de a lua „paharul” suferinţelor omeneşti. Supunându-se voinţei şi hotărârii divine, Iisus sfârşeşte prina a-şi accepta destinul şi – renunţând la trăsăturile umane – implicit „El uitase de viaţă”.

Poetul religios adaugă evenimentului biblic al rugii lui Iisus şi pe cel al Patimilor Mântuitorului, încheiate cu moartea lui prin răstignire. Între cele două momente temporale s-a plasat răgazul psihologic, al îndoielii de sine şi al deciziei compensatorii de a se sacrifica pentru purificarea de păcate a întregii lumi, izbăvite prinmoartea celui curat şi fără vină.

Hristos va plăti cu moartea binele suprem pe care-l reprezintă dragostea de oameni şi mântuirea lor. (Ioneta Emanuela Manea).

Sonetul CLXX (16). „Sămânţa nemuririi, iubite, e cuvântul, / Eternul se ascunde sub coaja unei clipe / Ca-n oul ce păstrează un zbor înalt de-aripe...”

Ca şi I. Barbu în „Oul dogmatic”, Voiculescu recurge la simbolistica oului – formă redusă a cosmosului – în miezul căruia se repetă creaţia lumii de la început: în matricea ovoidală este întipărită mişcarea „aripilor” care, odată eliberată din coaja originară, se va transforma în „zbor” către tăriile cereşti. Cuvântul a dat lumii conştiinţa de sine, putinţă şi încredere de a se exprima, devenind un „sol al dezrobirii” magmei dinlăuntrul fiinţei în şuvoiul de lavă al cuvintelor dăruite în exterior.

Mesagerul unităţii între Pământ şi Cer, între semnul lingvistic şi sensul cuvântului, între cădere şi înălţare omenească, atinse prin limbaj, este „vulturul iubirii” cel cu „gheare de aur”. Simbolistica regalei păsări de pradă este extrem de variată, ambivalenţa semnului: el sugerează răul (războiul) şi moartea, dar şi lumina soarelui, alături de focul purificator. V. Voiculescu îi atribuie conotaţii benefice, de pasăre a izbăvirii, care sparge tiparele închistate ale lumii şi ale cuvântului, urcând la ceruri înţelesurile noi, răpite – cu iuţeala zborului – din „ţăndările” sensurilor învechite.

Poetul îndeamnă fiinţa prietenă (prin vocativul „iubite”!) să-şi regăsească inocenţa primară în „puritatea dintâi” a cuvintelor întemeietoare de sensuri în lume şi să se topească în „zeiasca voluptate” a rostirii semnificative. Acestea sunt, în viziunea poetului, „cheile magice” ale cuvântului oferit omului de generoasa divinitate tutelară: el instituie o semnificaţie, pe care o raportează mereu la universul real; imaginează, fabrică noi înţelesuri, reconstruind realitatea de la capăt; evocă o altă lume, adevărată ori numai închipuită, deja căzută în omeneasca uitare, ca şi omul.

Putem vorbi şi de funcţia eliberatoare, cathartică a cuvântului, pentru că el descătuşează lumea din codurile fixe şi perimate în timp, prin care a fost receptată, redându-i însuşirea primordială de a fi inepuizabilă. (Elena Raluca Manea).

Esenţa atitudinii liricie a lui V. Voiculescu rezultă din credinţa în posibilitatea răscumpărării fiinţei umane, a salvării sufletului printr-o imensă suferinţă. Scrierile lui cu caracter religios sunt poeme ale măreţiei şi mizeriei iubirii, ale Tatălui nostru Ceresc, ale Fiului, ale luptei permanente din sufletul uman. (Maria Magdalena Stanciu-Toma).

Reluând, în apusul vieţii, sâmburele tematic şi contextul filosofic al sonetelor lui Shakespeare – scrie profesoara Zoe Dumitrescu Buşulenga – Voiculescu a intrat şi el într-o convenţie. Dar, la el, convenţia este pretextul unei intrări într-o confesiune ultimă. Ca o contraparte a durerii, a iubirii frustrate, a patimilor cărnii, a dezgustului şi a remuşcărilor, sentimentul se purifică prin imagini şi se sublimează în idei poetice de o considerabilă înălţime. Revanşa geniului asupra celor de rând se ia cu o forţă dramatică de persuasiune.El, cel care ştie, se îmbracă în mag ori în demiurg, adică în haina celui apt de transcendere.

Fiecare dintre sonete este, în acest sens, iniţiatic. Sonetele se adresează poeziei mai vechi a lui V. Voiculescu, în măsura în care se adresează poeziei, dar şi experienţei ultime.

Legându-se de versurile mai vechi, continuându-le şi explicându-le, Ultimele sonete... rămân, totuşi, o operă autonomă, experienţa brută a unui creator într-un timp al creaţiei.

Poetul nu se mai adresează unui anumit public, el nu are un public, el scrie pentru a se supune condiţiei sale de creator; scrie, spune V. Voiculescu, pentru eternitate.

El se autoexilează şi într-un timp al literaturii – Ranaşterea, dar şi într-un „limbaj”, într-un discurs care marchează alt discurs: exilatul transmite mesaje într-un limbaj ce este accesibil doar iniţiaţilor: celor pentru care Literatura este un domeniu sacru. Dacă Primăvara renascentistă poate fi unul dintre decorurile sonetelor, ea este, în aceeaşi măsură, subminată de „anotimpul exilului”: de anotimpul „limbajului voiculescian”

În sonetul al cincilea renaşterea voiculesciană îşi mărturiseşte, aşa cum o va face de multe ori pe parcursul sonetelor, impasul; nu primăvara, nu anotimpul reînvierii „dă buzna”, ci iarna, mărturie a impasului; încoronările celorlalte sonete sunt acum „descoronări”; anul îşi leapădă coroana, refuză regalitatea, stăpânirea. Întrebării iniţiale îi corespunde alta, adresată altui domn; surghiunul temporal este şi unul spaţial.

În ultimele sonete... temele sunt sumbre, gerurile, zăpezile sunt ucigătoare. În sonetul al 22-lea poetul e „dezghiocat de vise de promoroacă”, de „amarnice vântoase de gânduri şi nesomn”. Imaginea fundamentală a copacului serveşte din nou la construirea unei alegorii; invocaţia („Îndură-te, coboară şi vino de mă vrei / Pân’ nu s-aştern pe mine solemnele zăpezi”) are în vedere finalul. Zăpezile solemne nu lasă nicio şansă, ele reprezintă sfârşitul; dincolo de ele nu mai e nimic. Îngheţul ca moarte apare şi în sonetele 32 şi 52. Şi, numit prin perifrază, în altele. El aparţine canonului, petrarchismului, poeziei galante, primului registru de metafore ale poeziei. Dacă anotimpul de referinţă al Ultimelor sonete ... e primăvara (corespunzătoare, literar, Renaşterii), cu expansiunile ei florale, cu armoniile ei vegetale, dar mai ales cu „învierile” petrecute sub semnul ei, iarna e un anotimp al gestaţiei, al pregătirii miraculoaselor Renaşteri. Nu numai atât însă: zăpezile, îngheţul, frigul aparţin unui lanţ de opoziţii ce ar pune în cumpănă valorile vieţii. Anunţarea frigului sau a zăpezilor poartă mereu un aer sumbru: se intră într-o lume interioară, se coboară în Hades. Iarna încheie un ciclu: vorbeşte despre un sfârşit. Zăpada egalează contrariile, frigul anulează mişcarea. Decor în sonete, hibernalul reprezintă şi un element al „competiţiei” poetice, echilibrând patimile, mereu aflate în plină ardere, temperând combustia sentimentelor. Veghea caracteristică eroului din sonete revine în sonetul al cincilea; se veghează, aici, „iubirea plăpândă”, aşa cum este „o comoară-n veci hărăzită”; acum dezlănţuirea comparaţiilor ne anunţă că suntem în plină competiţie poetică; în stil competitiv, poetul e un Argus, dar nu cu o sută de ochi, ci cu o mie.

Imaginile „titanice” primesc noi referinţe în sonetul al şaselea; în bestiarul voiculescian apare vulturul, bineînţeles rănit; apare şi o „osândă” care, rostită de partenerul erotic, devine „lege de aur pur şi greu”. Ar trebui să studiem, aici, rolul metalelor preţioase în poezia lui Voiculescu.

Sonetul 90 – all 244-lea sonet imaginar shakespearean – vorbeşte de ieşirea din starea „sacră”, de ieşire în condiţia vremelnică: umilinţa mărturiei nu-i egală decât cu orgoliul cu care se oficia ceremonia unirii. „... Îngăduie să-ţi spun,  / Oceanule de geniu ce-n veci chiar şi uitarea / Cine-ar putea, cu atâta mai mult un biet nebun, / Şi în ce chip pe lume să pângărească marea?” Poetul şi-a regăsit condiţia „pământească”, timpul său „sacru” a luat sfârşit. Cuvintele retragerii numesc starea de excepţie, extraordinara aventură, condişia „iraţională” a unirii (e înfăptuită de „un biet nebun”). Aventura s-a terminat; la fel cum, altădată, Babel nega drepturile poetului de a atinge divinitatea, sfârşitul sonetelor subliniază eşecul. Luarea la cunoştinţă a condiţiei fragmentare, acceptarea ei, relansează ideea „numelui”, cel ce vorbeşte are acum o identitate din nou exactă, el e din nou Mefisto, dar un Mefisto al parodiei, profan.

Ieşirea din starea sacră desacralizează sonetele; poetul ce le-a înfăptuit nu mai e geniul, ci unul care poate încerca starea de umilinţă: „Am cutezat atuncea, îngenuncheat umil, / Să te cobor... jos... până-n adânca mea smerenie...”

Odată despărţit de timpul shakespearean, ruga poate deveni o modalitate poetică; poetul se adresează marelui creator aşa cum s-ar adresa Divinităţii. Primii tălmaci ai textelor de cult nu foloseau alt mod de a se adresa scriptelor sfinte: „De-am tălmăcit cu umbre lumina ta regească / De lacrimi, ca şi ochii, mi-s versurile ude. / Te-am îngânat ca pruncul ce-nvaţă să vorbească / Şi-n râvna-i scâlciază cuvintele ce-aude...”. Extraordinara experienţă a poeziei a luat sfârşit, timpul îşi regăseşte matca lui proprie. Poezia redevine o problemă de limbaj, într-un timp ce este, acum, al cuvintelor: izgonite din „paradis”, ele devin „imaginare”, palidă copie a marilor cuvinte, sanctificate de Creator. (Virginia Cristina Zamfir).

Apariţia în 1964, la un an după moartea poetului Vasile Voiculescu, a „Ultimelor sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu”, a provocat o mare surpriză. Distinsul critic şi istoric literar Perpessicius aprecia în prefaţa volumului că este „una din marile zile festive ale lirismului nostru contemporan”. Vladimir Streinu, înfăptuind o analiză a întregii opere a poetului buzoian, este de părere că „Sonetele constituie o doctrină a iubirii, o erozofie”, născută dintr-un mimetism liric superior. (Elena Popescu). Erosul transcende existenţa omenească dând timpului sens, al cărui corespondent spaţial în ordine absolută este nemărginirea. (Dumitra Nuţă). Deznodământul povestirii trimite către mitul totemic, acela că strămoşul tuturor vieţuitoarelor lumii este peştele, ca motiv mitic, arhetipal în mitologia populară autohtonă. (Raluca Niţu). Între anii 1947 şi 1958 Voiculescu a conceput cele mai semnificative poeme de dragoste, reunite în volumul apărut postum „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de...”, alături de romanul fantastic „Zahei Orbul”. (Antoaneta Carmen Coman)

Poeziile care îl reprezintă cu adevărat pe marele poet religios V. Voiculescu au fost scrise între 1949-1958. Prin meditaţie şi prin exerciţiile spirituale ale isihiei el depăşea starea de extaz şi se ridica până la aceea de entaz. Rodul literar al acestei experienţe este ciclul „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu”. Iconografia cristologică e destul de bogată în lirica de inspiraţie religioasă a lui V. Voiculescu. Din această categorie fac parte poeziile: Magii”, În grădina Ghetsemani”, „Pe drumul de aur al Sidonului”, Iisus pe ape”. (Irina Piţoiu)

ÎN TOT ŞI ÎN TOATE

Nu-l putem vedea, dar ştim cu siguranţă că există. Facem un pas, cădem, apoi ne ridicăm. Fiecare om Îl cunoaşte pe Dumnezeu. Nimeni nu poate trăi fără ideea de Dumnezeu. Nimeni nu L-a văzut vreodată. În El ne mişcăm şi suntem. În floarea care tocmai a înflorit. Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Iubire supremă, conform dogmaticii ortodoxe. Noi nu putem fi Dumnezeu, putem ajunge asemenea Lui. Dumnezeu li s-a arătat primilor oameni. Ne-a dat pecetea veşniciei, sufletul, spre a putea rezista timpului. Îi pasă de mine? Suferinţa este izvorul sublimului, leagănul vieţii şi hrana sufletului. Toată lumea ştie faptul că Dumnezeu reprezintă perfecţiunea. Datorită faptului că Dumnezeu e în tot şi în toate, ştie când noi oamenii de rând nu cinstim cum se cuvine Sfânta Cruce, căci astfel ni l-a dăruit pe Fiul Său pentru a suferi şi pătimi pentru noi. Cripticul depăşeşte fanicul. Întruparea s-a făcut în fiinţa aceasta umilă – omul. Lumina a venit la întuneric pentru a-l îndepărta. Ce ar fi o lume fără Dumnezeu? Trebuie să credem în El, pentru a-L putea vedea. Dumnezeu este totul întru toate şi nimeni nu-i nimic. Poezia este o rugăciune inversă. Aşa cum o mamă nu-şi abandonează copilul după ce-i dă viaţă, tot aşa Dumnezeu e cu noi şi ne veghează de-a lungul întregii vieţi. Omul e liber numai în Dumnezeu. În acea pace primordială, făptura crăiască a omului, domn şi rob, totodată, domnind peste stihii şi liturghisind cu îngerii, este bucuria divină a cosmosului. Dar iată că, angajat în dramatica aventură a orgoliului, omul greşeşte. Omul există cu adevărat numai atât cât iubeşte, atât cât se confundă cu iubirea însăşi. Când se exclude singur din iubire, încetează de a mai exista. Dacă un om ar deveni cumva lăcustă sau microb ar fi o slabă asemănare cu ceea ce a însemnat Hristos să devină om. El ne-a mântuit când eram vrăjmaşii lui. Cuvântul lui Dumnezeu a creat lumea şi tot prin cuvânt ne va judeca. Atotţiitorul ne izbăveşte de vămile celor vicleni. Uitându-ne în jurul nostru, ar trebui să-l vedem pe Dumnezeu, pentru că El este Creatorul nostru şi Creatorul tuturor lucrurilor care ne înconjoară. Viaţa mistică este esenţialmente viaţă întru Hristos, iar omul îndumnezeit se dă pe sine, cu dragoste, altora, tot aşa cum Iisus Hristos din dragoste s-a dat pe Sine, întru izbăvirea de păcate a oamenilor. Îl găsim pe El sub fiecare piatră, pe orice petală aromitoare, în străfundul pământului ori pe aripile păsării rănite. Ce-aş fi eu fără Dumnezeu? Simţurile sunt pentru om cea mai mare groază, cel mai mare iad, până în clipa când le atinge puterea minunată a Domnului. Vom putea să îmbrăţişăm prin cuvinte, să înţelegem cu mintea noastră toate câte sunt în Dumnezeu? Doamne al puterilor, fii cu noi!

CONNECTING

Că nu mai am cuvânt în faţa lor. Că salariatul cunoaşte regulile încălcate. Auditul a avut loc într-un context conflictual. Şi-au rupt băşti pe la uşă. Ne cer 50 de înregistrări (probabil etnografice). Să-l facă ei cincizecime. (La anchetă, nu el era Hemingway, cât despre ei...) Lapte pentru somn. Nazareus Rex. Doar (ai auzit) toaca. Am pune vocile florilor de măr. Nu ne-om mai duce pe copcă. Dulce fiinţă, readuşi la canibalism, la mitraliere. Selima n-a dat niciun semn. Ne ridicăm, mişcă-te, ăştia se făcură mai răi ca muscalii, rise, chef şi fotbal, ceilalţi nu existăm, cum nu lasă ei popoarele. Că nu-ţi cer mult, că nu-ţi cer bani împrumut, dă-mi, doamne, noroc şi sănătate să le pot iubi pe toate. Comisarul a înotat îmbrăcat lacul Cernica dus-întors. Adriatica neînotată. Beijing prea departe. Suntem găsiţi de subiect, unii cu banii, alţii cu limba română. Doi tinerei îţi dau broşuri şi teme de meditaţie, tentaţie de asasinat, eşti politicoasă, dusul nelenevit de verde şi gardieni, preşedinta Finlandei. În necazul bucuriei aşteptăm cutremurul lui Cio Fu. Vai de curvele lui Bulă. Beckett în cătare, Magritte, Apostu, la sfat Crimhilda. Boul bea singur, nouă, ca şi ungurilor, ne trebuie companie, Voluspo, am tradus-o acum 30 de ani, eu acum 30 de zile, dictaţi, se uită, doamna, el e ardelean, poate nu mi-o mai dă, el n-aude, ea-i strigă, nu înţelege, am glumit, ce eşti aşa repezit, sunt berbec, eu-el fecioară iar eu-ea scorpion. Într-un timp adusese poemele lui Kalidasa în engleză, de Dutt, începând cu Meghaduta, în mandakranta, le-am povestit metrul, doamna ar fi scris, el ştia raasa, aş fi extins dhvani. Scrisori de la Eliade, nu-l ştia pe Lombardi, filosof de-al lor, cu Blaga, Popa-Kirkegaard, tangoul tigrului, îmi place formula, ce-a fost taică-meu, contabil, îi traduceam din armată Rousseau, Confesiuni, d-nă doctor, să vedeţi jurnalul schizofreniei şi Kumarasambhava pastişat, n-o înghiţea pe nevastă-mea, iar el divorţase de mama, accent pe Ka în Kalevala. N-aş fi îndrăznit sfârşitul României, mai ale de faţă cu d-na doctor. Pe rând arând ce cântă pasărea din mărul în scuturare. Sinucideri în cârd mauriac. Vreo copilărie nefericită. Că vine 6.6.06. Da, cutremur în Pacific, la antipod, acolo unde ni-s. Producţie de invizibilitate. Grupul ieşisem din încă un muzeu al turului englez, mai aşteptam pe câţiva, pe trotuarul advers, eram cu Iliescu şi Roman, a mers, mda, sigur, Petrică, el mai era, nici el, toate străzile goale, bulevardul în sus, fugi, geaba, ocolitoare, un şantier, prin el, un palat, ca prin trenuri să traversezi, urc în attic, dau de careva, m-am pierdut de grup, acte-bani nu-s la mine, cobor, iar mă învârtesc, cum să comunic în Bucureşti cu Plata, la ambasadă cum s-ajung, comunistă, umilinţă, sau cumva acasă, trebuie să-mi găsesc ceva de lucru, poate la şantier (nu-n Turku). Arhaismul în turism ar micşora cifra, o fermă zootehnică ar reuşi la Tulgheş, dacă s-ar găsi antreprenorul şi n-ar mai fi oamenii arhaici, cu prăjina lor, cinci oi, conduşi de la Bruxelles, de la Moscova, ca pe Insula Şerpilor, holocomunism, ne-am întors prematur din India, craterul Haret, singur de ţi-ar mai trece furia pe aproape, îmi voi căsăpi documentaţia, pe post de London Buckey. Mă pusese ceva Băsescu, m-ajunsesem un timp, un minut mă entuziasmasem, apoi lucrurile intraseră în rutină, cât să mă sperii oarecum cât de singur poate fi omu’, pe mâna aceloraşi, astfel România poate dispărea liniştită cum nu va fi apărut decât din voia sacrificatorilor, îi şi scrisese Goma dumnealui, plimbări în Turku, poate încheiem acolo, căutăm încotro să murim bine, ce atmosferă nenorocită pe toată linia, se carichează şi lovitura hermină, plexiglas în colţuri, scriu să nu scriu. Bute în apărare, între corp şi ficat, defensivă activă, replici, a treia luare în braţe, bătaie ân fine. Şi voi, Shivo trăise pentru literatură, omorându-se pentru familie, scăldat în sinucidere, suferise pentru toţi, să ne fie sfânt, popa că nu, pe voi v-a dat peste cap visându-l gând înconjurat ca voi, ne vom vedea de propria moarte înfăşurându-ne în mască finlandeză, pe loc într-un lemn, voi veţi creşte, pune talentul cu nenorocirea, cerc fără uliu, dacă nu faci ciroză se spală energiile, cine te face timid şi sărac, estetică tristă, şacali etajaţi.