POETIKON

de George ANCA

George Anca

POETIKON

la scenă închisă

Între Harap Alb şi Negresa Blondă –

Metafore ale spiritualităţii africane în arta românească

În antichitate, Herodot a călătorit şi a consemnat în istoriile sale atât pământuri ale Africii, cât şi spaţiile locuite de geto-daci, strămoşii românilor. Zeul acestora din urmă, Zalmoxis, discipol al lui Pitagora, se spune că ar fi călătorit în Egipt. Vâna arhaică a culturii române, universalizată în epoca romantică şi modernă de Mihai Eminescu, Ion Creangă sau Constantin Brâncuşi, include simboluri şi metafore misterioase care, urmărite până la izvoare, pot conduce surprinzător cel mai aproape la „valurile blonde” ale Nilului, din Egipetul lui Eminescu (în Poveste Indică poetul vorbeşte şi despre o prinţesă indiană bălaie, blondă), dar şi la reprezentări paradigmatice ale spiritualităţii africane. Două dintre acestea sunt Harap Alb, basmul lui Ion Creangă, şi Negresa albă ori Negresa blondă, sculptura lui Brâncuşi.

            Harap Alb este Făt-Frumos al basmelor româneşti, fiu de împărat (fără culoare), nepot de crai, Verde-împărat. Odată intrat în sclavie, el primeşte aparent ca pe un stigmat un nume: „De-acum înainte să ştii că te cheamă Harap Alb; aista ţi-i numele şi altul nu”. Dacă alb poate fi văzut ca un sinonim al lui frumos, ne vine mai greu să facem legătura între harap (negru) şi făt. Şi totuşi avem de a face, în spiritul naraţiunii structurale, la fel de bine cu un harap-frumos ca şi cu un făt-alb.

            Fără a fi vorba de negritudine, contrastul mortal între eroul bun, întărit de vitalitatea forţelor naturii, şi spânul satanic uzurpator al identităţii solare conferă unicităţii personajului, intensităţii şi fascinaţiei basmului lui Creangă ponderea unei referinţe în corespondenţă cu spiritul Africii primordiale înnăscut în firea umanităţii.

            De altfel, atunci când încă nu primise acest nume, întâlnind-o pe Sfânta Duminică, între cei doi are loc un dialog de prevestire iniţiatică în limbajul prelogic al vorbitului în dodii:

            „- Luminate crăişor, să nu bănuieşti, dar nu te iuţi aşa de tare, că nu ştii de unde-ţi poate veni ajutor.

            - Ce vorbeşti în dodii, mătuşă?”

            Asemeni moldoveanului din Humuleşti, Ion Creangă, olteanul din Hobiţa Gorjului – Constantin Brâncuşi – s-a hrănit cu logosul poveştilor româneşti, dând expresie genială unui morphos care l-a consacrat ca părinte al sculpturii moderne. Sunt brâncuşologi, ca Sidney Geist, care găsesc drept definitorie influenţa africană şi care, la cei mai mulţi interpreţi, este însăşi rădăcina românească pusă şi astfel în orizont cu lemnul sculptat african.

            Catalogul sculpturilor lui Brâncuşi din cartea lui Geist (1967) include: Negresa albă (37,75 cm: marmură cu nervuri; 1923; colecţia Arensberg), Negresa blondă (38,4 cm, bronz polisat; 1926; a) doamna Adele Maremont Horner, Scottsdale, Arizona; b) San Francisco Museum of Art; c) Wilhelm Lehmbruck Museum Duisburg), Negresa albă II (40,6 cm; marmură; 1928), Negresa blondă II (40,3 cm bronz polisat; 1993; a) Moma New York; b) doamna Barnett Malbin Michigan).

Eileen  Lane  i-a spus lui  Geist că  ea şi cu  Brâncuşi

s-au întâlnit la o primire oficială la Paris cu o doamnă care i-a inspirat acestuia Negresa albă. Margit Pogany, invitată în atelierul lui Brâncuşi, a văzut un „cap de marmură albă care m-a fascinat. Cu toate că nu avea nici una din trăsăturile mele, simţeam că pe mine mă înfăţişa”. Tocmai terminase Sărutul  –  „o sculptură vădind influenţa artei negre, lucru cu totul nou pe vremea aceea”. Or, acelaşi Geist descifrează o semnificaţie biografică în tunsoarea părului bărbatului: „când Brâncuşi a sosit la Paris, în anul 1904, el purta părul tăiat astfel, aceasta fiind moda de pe atunci”.

            „Spre deosebire de Domnişoara Pogany, unde ochii şi tăietura gurii conferă sens unui conţinut lăuntric, la Negresa albă nu poate fi vorba de nici o iluzie. Brâncuşi încearcă să înfăptuiască unitatea şi adâncimea folosind o constelaţie simplă de elemente” (Sidney Geist, Brâncuşi, Meridiane, 1973, tr. Andrei Brezianu, p.90).

            Pornind de la prinţesa blondă indiană a lui Eminescu şi întorcându-ne la Krişna („negru”) şi iubita sa pământeană Radha, am speculat cândva posibilitatea de a vorbi despre o theoantropoetică feminină, în care locul alb-negrului era luat de omenesc – divin, feminin / masculin etc. „La negritude”, adusă în conştiinţa lumii moderne prin poezia lui Leopold Sedar Senghor sau Aimé Césaire, se întâlneşte în sculptura lui Brâncuşi cu o cunoştinţă pariziană „albă”, pe care, totuşi, Ion Vlasiu o numeşte „simplificat” doar „Negresa”: „Cele în metal sau marmură, albe şi aurii, Păsările, Peştii, Miracolul, Leda, Negresa, Domnişoara Pogany, Facerea lumii, se impun în lumea obiectelor cu virtuozităţi tactile, hotărâtoare pentru unii în definirea perfecţiunii” (în Colocviul Brâncuşi, Meridiane, 1968, p.135).

            O surpriză în materie de... „alb-negritudine” poetică ne vine din partea lui Vasile Voiculescu, prin poemul Cântec pentru negresa Nilunga – Lula – Landa, publicat în România Literară”, nr. 16, 21-27 aprilie 1999.

            „Poemul s-a păstrat în două variante, scrise în aceeaşi zi, 20 februarie 1958. Amândouă textele sunt transcrise clar, cu cerneală, aşa cum proceda poetul când intenţiona să dăruiască o poezie. Tipărim una dintre variante şi o reproducem în fascimil pe cea de a doua, uşor lizibilă, cu modificări neesenţiale. Faptul că V.V. a lucrat asupta textului este dovada că îl socotea demn de a fi perfecţionat. Orice mistic are o Răsturnică a lui.

            Există în biografia lui V.V. „coincidenţe” semnificative ale cifrelor. Iată datele: la 20 februarie 1910 (aceasta este data reală), V.V. se căsătorise cu Maria Niţescu (Lica). La 20 februarie 1958 se împlineau 4 x 12 ani de la nunta sa. De 12 ani era singur. Lica murise în noiembrie 1946, după 3 x 12 ani de căsnicie. Dăm la lumină acest poem al nunţii extatice cu neagra doamnă, the black lady din Sonete, în 1999, când, la 26 aprilie, se împlinesc 3 x 12 ani de la moartea lui V.V.” (Roxana Sorescu, Andrei Voiculescu).

            Reproducem în întregime poemul lui Vasile Voiculescu – Cântec pentru negresa Nilunga-Lula-Landa:

            Când vii lângă mine furiş din zăvoi

            Nilunga-Lula-Landa

            Mă faci, Lula-Landa, să jur că la voi

            În tropice îngerii sunt negri şi goi

            Nilunga-Lula-Landa...

            Alături de tine ai noştri-s de scamă

            Nilunga-Lula-Landa,

            Năluci boreale: le-atingi, se destramă...

            Nilunga-Lula-Landa[1]

            Bălana Yolanda cu ochi în migdale

            N-ajunge la glesna frumseţilor tale,

            Miss Mary, o mâţă cu viţii minore,

            Umblând după şoareci râvneşte-aurore.

            Devizia Brigittei e-nscrisă în pat:

            Amorul e-o rufă, se cere schimbat,

            Vestita vestală Katrina Flamanda

            E-o perlă fragilă din seu de Olanda.

            Superb dos întoarce milady Sibyll:

            Din faţă i-e teamă că prinde copil.

            Cer toate iubire pe veci, ideală,

            Şi-s pline de suflet ca de o grea boală...

            Tu dai numai carnea, o carne cu şoapte,

            Nilunga-Lula-Landa,

            O carne de-adâncă şi virgină noapte,

            Nilunga-Lula-Landa

            Tu, neagra mea dragă, cea făr’ de ispită,

            Pitonii coapselor desfaci să mă-nghită;

            De spasmul iubirii tot magicu-ţi pântec

            Dansând, jubilează al sexului cântec.

            Tu nu ştii plăcerea s-o tai jumătăţi

            Întreagă arzi, torţă-n lumini-voluptăţi....

            Să cerc altă cale, piezişă,-i inept:

            Cu tine păcatul e alb, pur, de-a drept.

            Culcat peste sânu-ţi fierbinte ca para

            Îmi caut o oază şi intru ca fiara

            În strâmpta pădure ascunsă-n Sahara...

            ...Şi intru în tine ca-n marile glorii,

            Nilunga-Lula-Landa,

            De-ai fi canibală să nu mai văd zorii!

            Oh, Nilunga-Lula-Landa.

                                                Joi, 20 febr.1958.

Ion Creangă a fost contemporan cu Arabi-Paşa. Harap Alb ca şi Negresa albă – cf. Mithiopes „obraze arse” – pot trece drept totem sau dodie (sonor, în familie cu ...Harappa). Personajele antropomorfe de care se ajută Harap Alb – Ochilă, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Crăiasa albinelor sau a furnicilor – alcătuiesc o galerie reprezentabilă şi pe filiera artei africane până-n reflexele acesteia în fovism, cubism, expresionism etc., numărând şi formele – ancestrale şi ele – ale lui Brâncuşi: „Dar te mai duce capul, ca să-l botezi? Să-i zici Păsărilă...nu greşeşti; să-i zici Lăţilă ... nici atâta; să-i zici Lungilă...asemenea; să-i zici Păsări-Lăţi-Lungilă, mi se pare că e mai potrivit cu năravul şi apucăturile lui, zise Harap Alb, înduioşat de mila bietelor paseri. Se vede că acesta-i vestitul Păsări-Lăţi-Lungilă, fiul săgetătorului şi nepotul arcaşului, brâul pământului şi scara ceriului, ciuma zburătoarelor şi spaima oamenilor, că altfel nu te pricepi, cum să mai zici”. (Ion Creangă, Harap Alb).

            Antipodul lui Harap Alb, Spânul, este şi Căpcăunul lui Brâncuşi: „Căpcăunul se găseşte pretutindeni în cătun, în sate şi oraşe. Teme-te de căpcăunul ca prieten sau ca tovarăş de muncă ori de acţiune!

            Cu căpcăunul te porţi cum te porţi cu şarpele veninos: îl eviţi sau îi zdrobeşti capul cu bâzdoaga, înainte de a te muşca.

            Societăţile nu mai ştiu să se ferească de căpcăunii talentaţi şi plătesc bănuţul învăţăturii prea scump.

            Prin ce se caracterizează căpcăunul? Prin moral insanity şi lipsa de scrupule”. (În Petre Pandrea, Brâncuşi. Amintiri şi exegeze, Meridiane, 1976, p.267).

            Tot Petre Pandrea vede în personajul Elaine Feyre din romanul Sfântul din Montparnasse al lui Peter Neagoe „o condensare şi o „contaminare” între mai multe figuri reale feminine, care au trecut ca prietene sau ca amante prin viaţa lui Brâncuşi:

1.      Domnişoara Pogany, ibovnică nemuritoare,

2.      Peggy Guggenheim, amitié amoureuse,

3.      Domnişoara Lane, ibovnică oficială şi prietenă,

4.      Principesa X, clientă, amică şi amantă,

5.      Nouche de Gramont, amantă refuzată şi subreta marii sale iubiri nerealizate în căsătorie după idealurile şi gusturile sale rurale”. (Pandrea, op.cit. p.58).

Muza neagră a lui Voiculescu reangelizează contrastiv, întru o mistică sexuală, negritudinea feminină pură, muzicală.

POETIKON

LA  SCENĂ  ÎNCHISĂ

în tablouri și sonete

Sonete din Ocult

rugăciuneAUnui dac i-xii

rosa alchemica xiii-xxxi

ocult artificiu xxxii-xlii

 rugăciuneAUnui dac

au dezbrăcat aum

auire aur din maur

potopul consonantic

treimea inexistenţei

nefiinţa morţii

nemoartea fiinţei

*

în joacă te salvai de uscăciune

nici ofilindu-te din verde

lipit pe zid în veranda

bisericii Sfântul Gheorghe

*

ape erau spre aum

moarte maură mioară

fără m nu răsunăm treimea

nu inhalăm upanişade

*

pe eşafodul nuurilor

domnul daumnul

inimi nemuritor au

moarte luminii

*

toate neexistând

moartea are om aum

toate totdeauna

rugăciuneAUnuidac

punte au om vocale

raag dakh strugure

*

nu era m nimic m-au au

dacul aum rugă raag

 

*

au zeu oase inimii

a avea n-au fost au

 *

aură taur autumn

*

el el el

au aum

*

consonantism

totalitar

*

tu el eu zeu

înainte de-a fi

*

numai omul

mântuit

*

dătător de viaţă

dătătător de suflet

*

cerşeşti

intrarea

nirvana

*

consonantism biblic

vocalism vedic

*

puteri scânteii

puteri ucigaşului

*

 sine-mi

inemi

râdă

*

omoară-mă

numai

 astfel

să-ţi

mulţumesc

rosa alchemica

rosa alchemica mutus liber

aula lucis cabala mineralis

we are alchemists and gnostics

and believers and make-believers

eon lui Horus sepher sephirot

ocult şi comunism în poezie

iluminata roză cu cinci petale

copac în forma rozei Ankh

Diana iubind pe frate-său Lucifer

a supreme dark prince was born

severul teoforic Apollodorus

urăşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi

cui îţi dă o palmă distruge-i ţara Iisus

ne găseşte destrăbălaţi şi plini de grijuri

*

când mai lin scap solzi de mercur

îmi roşeşti făţiş necumpărătoare

cum de se şi boteză apa Saraswati

a decripta indianităţi pân' pe Builă

iată şi mai ocult sonet în undă cuantă

zăpada de pe moarte în presa de azi

la ce oră nu ştiu că părintele e plecat

în Ierusalim da' mie nu mi-e frică

întotdeauna se poate întâmpla ceva rău

înţelegi ce-ţi spun de fapt trenul e city

mi-am cerut voie lângă profesor s-aud

melancolia vers în lucruri şi rozătoare

pe cărări cu cotituri cărarea strâmtă

stele-n stele vălul alb de peste toate

*

sonete din ocult spre Timişoara

în locul comunistului satana

psihozele de rădăcină

vezică roşie ba splină

se duse la Râmnicu Vâlcea

săgeată Borcei către Tulcea

din gloanţe pe adiacenţe

câţi în Vicenze în Piacenze

*

scriu aceste sonete din ocult

într-un drum din lung în scurt

nu mă număr în hai-ku

nu-mi aştept că nu mă du'

*

vârful codrului ţâţână

varsă ploaie de ţărână

cimitire canto mandă

capete ne recomandă

 *

extravagantă gnoza

de ne ocupă cosmosul

şi o luăm la fugă

cum ar fi noaptea asta

al cui e capul tăiat

bătrâne din proaspăt mormânt

cioclii dacă or fi ştiind

şi ce ne deranjează pe noi

iar să numeri atlasul

a-l înapoia retardării

trecem la loc mlaştina

apropiindu-ne baştina

ratez deliberat şi ocultul

din oboseala ajungerii

*

încă o aulă Eugene

fiului tău şi doamnei

aceeaşi iubire sanscrită

până pe strada Lenau

colţ cu Blaga spre

librăria Emil Cioran

recitim Decebal de Eminescu

139 de ani Mahatma

parasonet din ocult

cu ahimsa postgandhiană

gramatica lui Bopp româneşte

diplome semnate în original

în biroul de rector

câte cincizeci fiecare

*

făcându-mă ambasadă contra mea

să-l lăsăm să stea la spate

să-l băgăm în aluzie

să lăcătuim etuva

*

rugăciune calofilă în cruce

catrinţa negeluită icnet

boală ce mai iluminare

cel mai rău de unicatul

de vă fie dumicatul

să vă sfâşiaţi banatul

de vă fie cu bănatul

filodormia şi natul

xenomanilor ignatul

cu bani joacă şi-nscenatul

la arseniu însemnatul

culesul nesemănatul

banda hoţilor mânatul

cailor cu scărmănatul

 *

ne debităm Haralampie

vremea trecută scutului

de şarpe neîmbrăţişarea

hamal diferenţei

ce-o fi în capul nucii

întârzierea tocsului

barem de camfor prins

de securişti uitaşi maestrul

rămaşii Anei Pauker

manei cântar sonetul

din ocult supracomunist

negustori la faţă

pe la spate neaua

codrului pe viaţă

*

  gura leului gorileului

de sfoara răzbunării

haloului altă alarmă

şi mai poliţienească

întunecă-mă negalben

ca tine Austriei

ce ţăndări mă crapă

dinăuntru grapă

din femeia pe bicicletă

câte Timişoare

mai ocolesc nopţi

ieşit din linia dreaptă

pe colţul trecutului

o ţârică overlapsed

ocult artificiu

adormii balaurul incantând

numele tatei mamei fratelui

şi perla am smuls-o

mişcările gnozei sporeau în cânt

aur diamante safire pe robă

înfşurat în mantă nalţ perla spre tatăl

*

sunt auzul şi vorba neauzită

sunt cunoştinţa numelui meu

sunt sunetul numelui şi numele sunetului

 *

spune oracolul din Delphi

eroii pe sub câmpia Asopia

cu feţele spre apus de-şi

avuseseră casa în insulă

ţestoasa arde cu un miel

în vas de bronz

din cazan de bronz

cu capac de bronz

statuile tale năduşesc

tremură înspăimântate

sânge picură acoperişele

ieşi din al meu sanctum

matricidule numărul 73

ţi-arată ceasul găbjirii

 *

n-ajung la Dumnezeu ochii sibilă

nici razele a le vedea liniştiţi

dă hecatombe domnului

altfel la demoni aduci jertfă

ruşine a zeifica dihori şi monştri

nebuni ce vă-nchinaţi la şerpi

grămezi de pietre de pe drum

şi multe alte lucruri de nimic

dar ale lui sunt viaţa

şi lumina nepieritoare

 de bucurie ca mierea dar

dreptului ce-şi pleacă

printre pioşi capul

domnul i-a dat chipul

*

asudă pământul doamne

jude pe umeri de sfinţi

oculte acte toţi secrete

vădind scrâşnind dinţi

în chip de om coboare

îmbrăcat în răzbunare

a vremii viitoare

chipuri odinioare

nori d'eben băltit judeţ

ard porţile iadului

zadarnice ogive râuri

cornul salvării

omului din douăsprezece

fântâni lumina-i

*

jude frumos Narisaf

din tari părinţi cu perle

unde apui e stingere

unde răsai e lumină

giganţi dornici de luptă

smulg lumina din creaturi

două chipuri de foc ademenesc

demonii urii spre bucurie

lumini gemene

casă păcii cu zei

corăbii din cuvânt

carele luminii sunt

porţile împărăţiei

sunând vesele melodii

*

îngeri şi gemeni salvaţi-ne

veni timp cum scris-a Mani

prim străbun alif şi tau

spirite şi plante într-un imn

născut din zei am căzut

mă sfârtecă în bucăţi

demonii yaksha şi peris

negri balauri duhnitori

ai venit geamăn al zeilor

salvator celor ce te aud

întoarce-te drag suflet

a paisprezecea zi

când Iisus a intrat

în Parinirvana

*

din papirusul morţilor

răsai Ra atum horakhty

ochi închinaţi frumuseţii

sânu-mi învăluit de lumină

te odihneşti în luntrea serii

salţi inimi în luntrea dimineţii

călătoreşti în pace bolta

căzură toţi duşmanii

neobosite stele bucuri

aştri nemuritori ţi se închină

stai orizont lumină munte

fiece zi frumoasă asemeni lui Ra

viu el însuşi domnul meu

Ra adeverire vocii

Mircea Eliade profanat

            (Barbizon Hotel, sala „Corrot”). Îmi închei intervenţia cu o poezie dedicată lui Mircea Eliade de Anta Raluca Buzinschi. La ultimul lunch, întrebat dacă sunt transilvănean. (Harvard). Imprimantă biblio. Discuţie indirectă la Faculty Club cu Nicolae Iliescu. (Dorset Hotel, recepţie). Scrisoare din Ann Arbor de la Peter Hook: „Am fost foarte fericit să primesc scrisoarea ta şi să aflu că vizitezi această ţară. E aşa de rău că la New York a trebuit să vii. Fii foarte grijuliu în New York; e plin de lume stranie şi dementizată care e departe dincolo de raţiune, chiar dincolo de raţiunea organizată a fascismului / comunismului / democraţiei etc. Da, sunt mulţi poeţi ai haosului şi violenţei jucându-şi fanteziile în New York. Khabardar! / .../ Cu aceasta îţi trimit o recenzie la o carte a unei prietene românce a mea care trăieşte în New York şi poate  va participa la conferinţă. Ea a scris o carte urmărind cariera lui Mircea Eliade ca fascist şi membru al Gărzii de Fier şi urmaş al lui Nae Ionescu. Are probleme în publicarea cărţii aici. (Ar avea piaţă în România?) Recenzia pe care ţi-o trimit are în ea o parte din materialul cărţii. / Conferinţa ta sper să fie un mare succes şi că rămâi safe în New York”.

            (Columbia) Barbara Strosser Miller: Ce părere aveţi de Eliade? – Dar dv. de Heidegger? – Chiar, mereu discut cu prietena mea Stela Karmrish. – Tocmai ea i-a fost prietenă şi lui Eliade. (Butler Library) Imprimante – mai multe titluri de Eliade şi eliadologie ca la Harvard. Modă, doctorate (plătite), politică à rebours Hinduism, Fascism and Gandhism: a guide to every intelligent Indian de V.T. Rajshekar, 1985. Fascinationformer aestetik og medier under fascismen og i socialstaten de bent Fausing, 1977; Yeats, Ireland, and Fascism de Elizabeth Cullingford, 1981; Borgese e il fascismo de Fernando Mezzeti, 1978; L’Italia di Ezra Pound de Niccolo Zapponi, 1976;  The genealogy of demons: anti-Semitism, fascism and the myths of Ezra Pound de Robert Casilo, 1988; Faust und Faschismus: Th. Manns Doktor Faustus und A. Doblins November 1918  als erillitererisel Auseinandersetzung mit Deutschland de Arnold Busch, 1984; Montale’s anti-fascist poetry from Ossi di seppia to the postwar years de Jarel M. Becker, 1982 etc.

(O.N.U. / res. pe 5th Ave.) Dr. Titus Podea: unii văd în Eliade pe filosoful filosofilor, ceea ce deranjează pe alţii. Se speculează „perioada neagră” din viaţa sa despre care însuşi a vorbit în treacăt. În afara contextului propriu-zis, i se impută a fi sancţionat religios, prin mistica indiană, ritualul cuiburilor. Am văzut scrisoarea lui Cezar Petrescu adresată regelui de a-l elibera pe Eliade care fusese internat la prima presiune asupra Gărzii de Fier. Nu cred că Eliade a fost fascist, nici contaminat profund.

(Restaurant italian în New York). Adriana Berger:

I-am fost asistentă lui Eliade. Iar după moarte îl declaraţi fascist, sunteţi împotriva lui. Da.

(Middmanhattan Library). Dr. Vladimir Vertsman (în engleză, după conversaţia în română): în orice bun e şi rău, în orice rău e şi bun. (Româneşte): o fi fost şi ea, nu ştiu, oricum patru persoane au susţinut ca oasele lui Mircea Eliade să fie trimise în România.

            (Bucureşti, Aula ASE, conferinţa ABIR). Cred că Eliade s-a incinerat nu din vreo afinitate hindusă, ci pentru a nu-i fi profanate oasele postum.

Mircea Eliade profanat (2)

            Flash back. (Delhi, 1979, ianuarie). Bursierul îmi arată recomandarea, în ce-l privea, către Sorbona din partea lui Mircea Eliade. În 1983, savantul ne-a scris la amândoi în acelaşi plic – avea să-i trimită vizitatorului bilet de avion „Air France” (nu zburase niciodată, venise în India cu autobuzul – de la Paris – de-a lungul mai multor săptămâni, spunea). De la venire la plecare, recomandatul îşi negase epistolar recomandatorul – nu-mi dădeam seama a fi având de a face cu un sindrom la el acasă pe trei continente – ceva pe-o temă inventată în genul cine ştie mai multă Indie (de la Tucci la Huxley, recunoaşterea i se părea în plus). O anume „supărare” indiană pe Eliade, la replica Iubirea nu moare semnată de Maitreyi Devi, relativizată şi-ntr-un program al Academiei „Eminescu” – de faţă cu „observatori” din mai multe ţări pe care acum aproape că-i suspectez – în special prin comentariile profesorului „Tagore” Sisir Kumar Das. Recomandarea aceea manuscrisă văzută în căldura iernii indiene, pe un drum de la Atlantic la Gange, ţinea încă, în ochii mei, de sacru, în ai primitorului, poate, de profan.

            (Lisabona, septembrie 1990). Epuizat? Şi din expoziţia inter-congresului de antropologie lipseşte. Cumva compensatoriu, cataloagele bibliotecii naţionale au multe titluri, în portugheză, de Eliade, inclusiv studiul despre Camoens şi Eminescu (amărăciune că la secţiunea traducerilor din poetul naţional lusitan lipseşte orice menţiune a versiunilor româneşti – de câte ori n-auzisem în India glorificate limbile în care, de exemplu, Prem Chand fusese tradus, neştiindu-se de transpunerile în limba română). Portughezii, îmi spune Daniel Perdigao, n-ar şti că Eliade e român. Lui Salazar nu i-ar fi plăcut cartea scrisă despre el  – şi românistul se lansează în amănunte despre dictator (ţinea pe biroul său două fotografii: a lui Mussolini şi a lui Codreanu). A venit vorba atât de puţin despre Eliade, dar o tăcere dedicată – au intervenit destui vorbitori la masa rotundă asupra antropologiei revoluţiei române, printre care şi dr. Catherine Lutard, care-i citise toate romanele (primise şi notă mică la un examen pentru că le preferase tratatelor prescrise în programa universităţii din Bordeaux).

            (New York, octombrie 1990). Discutăm, deci, despre Eliade. Nu despre savant, nu despre scriitor, aparent despre român, adică, doamnă Berger, despre „legionar”. Nu mai discutăm. Zucchini calabrezi, bravo, Peter, alegi la fel, îţi dai seama că ne-ai mixat cam nepotrivit, filosoful Zisk n-a scos mai nici un cuvânt, i-am dat poeme indiene, iar doamnei o groază  de tăieturi din ziare – averea mea documentară – , primiţi de toate, de rău şi iar de rău despre România, din România, nimic despre Eliade, nici de rău, nici de bine. Cam asta mi-era psihologia, pe necitite. Nu din comoditate ignorantă. Doar „Literary Times” se deschisese, ultimul număr, cu un comentariu la memoriile lui Eliade. Anume perplexitate şi a naivei mândrii româneşti.

            (Bucureşti, noiembrie 1990). Societatea de etnologie din România programase o comunicare despre tipologia aşezării vlahilor balcanici, după care preşedintele Romulus Vulcănescu a anunţat un subiect care „ne interesează pe toţi”. Nu-i spusesem despre ce aveam de gând să vorbesc. În America simţisem ceva ca o frică. Am enunţat lucrurile fără comentarii proprii, obsedat de o obiectivitate afişată de partea cealaltă, probabil a unei mode. Citisem datele diferitelor servicii secrete, mai ales engleze, antologate de doamna Berger în textul ei (mi-a spus că nu e de acord cu publicarea în România; de altfel, ani de zile a circulat un asemenea dosar în România).

 

Creaţie şi frumos în rostirea românească

Sunt cărţi, în istoria unei culturi, al căror destin este de a incita şi a încânta, împreunând gândirea ştiinţifică şi meditaţia cu poezia şi deschizând câmpuri nebănuite încă de reflexie şi tulburătoare desfătare a spiritului. O astfel de carte ne oferă Constantin Noica prin a sa Creaţie şi frumos în rostirea românească (Editura Eminescu, 1973).

E greu de încadrat această scriere într-un gen sau altul al creaţiei. Şi nici nu cred că e necesar. Intenţia autorului a fost de a oferi contemporanilor un scurt discurs despre cuvinte, despre ascunsele şi minunatele comori ale rostirii noastre româneşti. O carte, deci, de popularizare. Realizarea, însă, a depăşit cu mult intenţia, fiindcă avem surpriza să citim un veritabil imn adus geniului creator al poporului şi limbii noastre, insuficient cercetată de oamenii de ştiinţă, dar şi de umanişti. E o invitaţie la cugetare asupra înţelesurilor şi ispitelor pe care le oferă graiul nostru. Un studiu ştiinţific, un eseu, dar şi un minunat poem despre cuvinte.

Ideea majoră a cărţii, pe care autorul o împrumută de la Eminescu („Această parte netraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre de la moşi strămoşi, pe când partea traductibilă este comoara gândirii omeneşti în genere” – Eminescu, mss. 2257, fila 242), porneşte de la faptul că fiecare limbă, deci şi a noastră, are un număr de cuvinte cu o mare bogăţie de sensuri, greu traductibile: „În realitate, toate cuvintele din fondul principal al unei limbi sunt „vechi”, adică sunt de la origine; numai că unele se păstrează în uz, altele nu. Pe cele care s-au învechit, putem oare cere să le reluăm în uz? Dar dacă arborele s-a uscat, atunci s-a uscat. Nu cuvintele vechi interesează, ci înţelesurile lor; nu ele ca atare, ci lecţia lor. Pentru această lecţie au fost scrise paginile de faţă, ca şi altele, nicidecum pentru o întoarcere înapoi a vorbirii”. Unele cuvinte sau unele înţelesuri ale cuvintelor sunt moarte. Au fost refuzate de istorie. Dar lecţia lor, spune autorul, lecţia lor e vie şi pilduitoare, sporind „veghea, cunoaşterea şi luciditatea omului”. Asupra unor înţelesuri ale cuvintelor noastre, uitate azi, stăruia gânditorul, încercând să le scoată la lumină strălucirea, spre a dovedi că „există popoare ca acesta de pe arcul Carpaţilor, care n-au grăit pentru ele însele, ci pentru cinstita iscusire a omului”.

Aproape în toate cuvintele „de preţ” întâlnite în limbă există o zonă, pe care Constantin Noica o numeşte „de dor”, cuprinzând întreaga complexitate a înţelesurilor pe care acestea le pot avea, un „câmp al cuvântului” în sensul „orizontului pe care-l deschid unele cuvinte”. E dificil de ales, din noianul de vocabule cărora autorul le tâlcuieşte „zona de dor”, una anume, fiindcă toate capitolele ce discută despre aceste vocabule sunt la fel de atrăgătoare şi pline de miez. Să ne oprim totuşi asupra verbului „a făptui”, pe care gânditorul îl socoteşte cel mai frumos şi mai adevărat cuvânt exprimând creaţia. Unele dintre aceste verbe, zice el, „spun prea mult, ca a face, altele spun prea puţin, ca a săvârşi; unele ca a făuri vorbesc prea frumos, altele ca a plodi ori odrăsli, prea pe viu, şi de altfel sunt învechite, în timp ce a zidi şi a dura, învechite şi ele, vorbesc prea mult despre creaţia moartă;  a zămisli ar putea fi grăitor, dar se trage înspre întunericul creaţiei, în timp ce a întruchipa se trage prea mult spre lumina ei. Se mai spunea pentru a a crea, în limba veche, a încheia, după cum pentru a construi se putea spune şi a trage (...) Pe toate le-am putea face mai bune şi mai vii, dacă ne-am apleca asupră-le cu grijă, dar nici unul n-are mai multă nevoie de răs-bunare decât a făptui. Şi el e poate cel mai bun”. Verbul a făptui este deci cel mai apt a exprima creaţia, faptul conţinând în sine actul creaţiei. Dicţionarele mai vechi şi mai noi, până la cel al Academiei, care vine „să răzbune lucrurile”, fac o mare nedreptate verbului, alăturându-l mai degrabă sensurilor ce însoţesc o netrebnicie (a comite, a face o faptă rea). Dar a făptui e un cuvânt propriu creaţiei, adică omului: „Făptuirea presupune un subiect, care, în primul rând, este cel uman. Animalul nu făptuieşte. Zeii antici nu făptuiau nici ei, căci nu erau subiecte”. Comparat cu a face, a făptui este superior, el reprezintă „partea cea mai bună din a face”. A face „şi-a trădat rostul lui originar”, s-a înstrăinat, şi-a întins prea mult sfera, nemaiputând exprima creaţia ca atare. El s-a degradat prin libera lui folosinţă, dând o atât de largă gamă de sensuri încât „nu mai poate fi partener onorabil pentru compuneri lexicale noi”. Când un prefix ca în „vrea să se împlânte într-o plasmă creatoare, el se cunună foarte bine cu făptuire şi dă înfăptuire, pe când cu a face nu dă decât (după franceză) infect.”

Interesante disocieri găsim şi în alte capitole, cum ar fi „Bădişor, depărtişor” unde citim frumoase rânduri despre funcţia diminutivului în limba română („Noi creem prin diminutive, nu numai că înfrumuseţăm lucrurile”). În timp ce sufixele augmentative exprimă dispreţ şi peioraţie, cele diminutive exprimă admiraţie, dragoste, simpatie. Dar „diminutivul” nu micşorează întotdeauna; într-un sens sporeşte, căci înfiinţează. Şi, de altfel, dacă te gândeşti mai bine, nu reprezintă, oare, orice creaţie un fel de micşorare, de restrângere şi delimitare?” Analiza sensurilor şi trimiterilor pe care diminutivul „depărtişor” le poate include în fiinţa sa reprezintă pagini de adevărată antologie eseistică: „Departele omului nu era doar omul, erau şi regnul animal, sau cel vegetal. Ele erau chiar prea departele nostru. Au devenit depărtişorul. În acest sens, lumea contemporană ar avea nevoie de cuvântul nostru. Într-o lume a extraordinarului şi a colosalului, funcţia românească în genere ar putea fi de-a aduce diminutivul. Lumea contemporană trebuie diminutivată; iar aceasta nu înseamnă: redusă la altă scară, nu micşorată, nici măcar apropiată, ci trecută din abstract în concret, atâta tot.”

Sunt şi alte cuvinte asupra cărora Constantin Noica stăruie cu remarcabile consecinţe asupra gândirii literare şi poetice, cum ar fi ispită şi ispitire, iscusire, lamură şi lămurire, răs-bunare, făptură, lucru şi lucrare, adjectivul lucrător, a săvârşi şi desăvârşi etc. Un dicţionar internaţional de termeni literari, ce urmează a fi alcătuit din cuvinte aparţinând diferitelor limbi ale lumii şi pregătit sub egida UNESCO, a acceptat şi trei cuvinte româneşti: dor, doină, colindă. Lăsând la o parte faptul că „participăm cu nespus mai puţine cuvinte decât s-ar fi căzut democratic”, autorul e mâhnit de faptul „că sunt acestea trei”. Termenii româneşti selecţionaţi, deşi „admirabili”, iar cel de dor „purtând în el şi înţelesuri adânci”, rămân numai pe linia „pitorescului, păstorescului, folclorului, a culturii moştenite”, asemeni ansamblului Ciocârlia sau Muzeului Satului. Avem însă vocabule cu care „putem spune ceva nou lumii, dinăuntrul ei”, ba, cu câteva cuvinte numai „am putea descrie întreg sistemul de valori pe care l-a pus în joc cultura noastră, redefinind şi adâncind valorile. Asemenea cuvinte ar trebui să figureze într-un dicţionar al culturii europene”. Printre ele, autorul propune cuvintele lămurire, sine, prepoziţia întru (căreia i se rezervă, de altfel, un excelent capitol), împieliţat, se cade-nu se cade şi, în sfârşit, rostire, acest singur cuvânt putând să le însumeze pe toate la un loc, „viaţă, civilizaţie materială, cultură, sensuri umane, şi să exprime limbajul, codul, discursul care leagă toate, văzute şi nevăzute” punându-ne în contact, rost către rost, cu făpturile din altă lume, spre a ne învăţa ceva despre rostul lor, despre rostul nostru.

Paradisul Pierdut

            În filmul îngheţului apocaliptic, cu personaje arzând, holocaustic, tot ce lua foc, pe o copertă ca de Biblie, acum combustibilă, era scris Paradise lost. Citisem undeva despre Cain că nu ar fi fost de ajuns fratricidul pentru ca el să fie consemnat în cartea sfântă, dar va fi fost conducătorul unui trib însemnat cu urmaşi pe măsură. În Anatolida lui I.H. Rădulescu, Abel încercase să-şi scoale din tulburatu-i somn fratele, crima lui Cain e involuntară, fantasmagorică:

           

„Te scoală, frăţioare, te scoală, preadilecte”.

            Ca-mpuns, speriat Cain răsare şi se scoală

            Feroce, spăimântabil ca unul ce e-n luptă

            C-un inemic de moarte; i se zbârlise părul,

            I se-ncruntase fruntea, cu ochii plini de flăcări

            Şi cu furoarea-n faţă: „Ce! Fiii mei sclavi vouă?

            În servitute fiii, a mea posteritate?

            Mai bine jos despoţii! De jos, din rădăcină

            Să moară tirania!” răcneşte, se răpede,

            Ia furios măciuca şi capul drept în două

            Lui Abel îl despică.

           

Centrul mistic, labirintul ştiinţei, grădina cu dragoni ai înţelepciunii, străbătută de Oxus, Ind, Gange şi Nil, paradisul se pierde nu numai la evrei şi creştini, ci oriunde în tradiţiile simbolice ale lumii. Ziua săptămânală de odihnă este imaginea temporală a Paradisului, comparabilă cu insulele Fericiţilor şi El Dorado în simbolismul geografic (J.E. Cirlot, A Dictionary of Symbols, London, 1995).

            Căderea a fost recunoscută de existenţialismul modern ca o esenţă a umanului.

            Tot din Heliade, un elogiu pierdut mai apoi în recepţia românească:

            În horul astor angeli, o, bard, al Albionei,

            O, Milton, treci la rându-ţi! De ai pierdut vederea,

            Ţi-e inima-n lumină şi geniul în ceruri;

            Cu arpa ta de aur celebră imeneul,

            Salută ca un vate amorul conjugal

            Cu care numai omul a fost din ceruri parcă.

            Se redescifrează preferinţa tânărului Eminescu pentru „biblice”:

            Eliad zidea din visuri şi din basme seculare

            Delta biblicelor sânte, profeţiilor  amare,

            Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;

            Munte cu capul de piatră de furtune detunată,

            Stă şi azi în faţa lumei o enigmă nesplicată

            Şi vegheaz o stâncă arsă dintre nouri de eres.

            (faţa lumei, emendare în: Eminescu Poezii I. Antume, ediţie de Gh. Bulgăr, Editura Saeculum, I.O., 1998).

            John Milton (1608-1674), scăpat de puşcărie, dar orbit, şi-a dictat Paradise Lost (1667) şi totuşi a fost acuzat de plagiat. Decasilabul „eroic”, în ton cu Homer şi Virgiliu, taie diamantin miile de versuri albe – imaculare imnică lui Satan, Evei ori Adam – după ce, în tinereţe, anunţa în Christ’s Triumphant Nativity muzicalităţile lui Edgar Allan Poe:

            Peor and Baälim

            Forsake their temples dim,

            with that twice-battered God of Palestine;

            And mooned Asht rath,

            Heaven’s queen and mother both,

            Now sits not girt with tapers’holy shine:

            The Libyc Hammon shrinks his horn;

            In vain the Tyrian maids their wounded Thammuz mourn.

           

            Să fie pierdut, de secole, Paradise Lost pentru români? S-a tradus slavizant, la comandă proletcultistă, şi recent, în proză, într-o editură din Iaşi. Câte revoluţii şi apocalipse şi-l vor mai asuma, ispăşire placidă a păcatului originar?

            De omul nesupus întâi şi fructul

            Acelui pom oprit, al cărui gust

            Aduse moartea în lume, numai vai,

            Din Rai pierduţi, pân’om mai ortoman

            Ne-ntoarce-n locul binecuvântat,

            Cerească muză, cântă.

            N-avem decât să-l regăsim chiar împreună cu Paradise Regained:

            I who ere while the happy Garden sung,

By one Man’s disobedience lost, now sing

Recover’d Paradise to all mankind.

THAY SAMADHI

nu mai gândeam nici la tine

necum la numărătoarea panicii

șarpele mă ferea  de ploaie

samadhi târziu întru Budha thai

să facem curajul consolării

ca o lovitură de box thailandez

pe unde vom mai fi plutind ruine

Avalokiteshvara Padmapani en famille

datorie

pe vecie

tata mama

a da yama

*

atâtor zadarnice orhidee

ce leacuri om discuta

masajul luxuriant

ghicitul în buddhism

aș ține secretul nimicului

dintre mine și femeia corn

să nu-ți stric sărutul

și mai ascunsei fulgerări

asemănarea cea arhaică

buddhologii și nouă

orezul construindu-ni-l

până n-om mai fi fost

*

pe înțărcata goană de pe fus

tectonica paralizie fald

mă petreceam a Mara prin smarald

și jad în aur strai cu tata nu-s

*

milanez advaitinul turn

fata lângă first întru nostratic

până mâine a mai fi nocturn

crocodil prin filtru asiatic

*

poveștile șterse de pe bardă

nici o înrâurire oceanul

abia începe săptămâna thai

a doua încă o zi din trei

*

dacă-am mai văzut atâtea mese-ntinse

roata foamei învârtindu-se

pe picior mare pe alb papaia

se terminase și a mai apărut

pomana carului prea plin

cenușa dizolvată-n sânge

ce duh mă cutremură turc

de-o să vină singaporeana la noi

să scrie cârciumii Singapore

pe-atunci eram nebun după Kirkegaard

și mai mult adjunctului lui Helge Larsen

de dinaintea ta i-am continuat

lectura coperții lui Grigore Popa

istoriate și de Franco Lombardi

*

pune-te tunete scapă-te lacăte

thai sonet soninde Duinodoininde

tao dumnezee Durga marmoree

tremur Sfintei Sofii tacă filosofii

*

mă scoală tunetele la patru

ora Bangkokului hotel Asia

fiecare caută altul mai jalnic

și așa te împuăcă nefârtatul

*

bim bam bum

fiat fum

gurudev

Chisinev

*

prieten Bhumibol cu Tito și postum

după Kosovo după turcutremur

în al șaselea ciclu regal

sărbătorit și de al lui Pann

*

doctrina destrămatelor orezării

cu noua teorie a suficienței

împărtășită fermierilor de regele

lor Bhumibol fie să-i placă

*

chiar sfârtecatule

nu putui muri

pe altarul mamei

de-a cancerul

*

cântec din cap de elefant dansând

între dinții dinozaurului crocodil

o să glumim nu numai pe gustul copiilor

serile în Bangkok petrecusem

*

frumusețe thai coif de înger

crocodilul își visează coada

ce mai trageam crocodilul de coadă

feluri de crocodilieri

gen toreros pe burtă

*

spune-i nu pe numele de templu

aproximează nonidentitate

e vorba de o vizită culeasă

dintre mesajele nelăsate

am venit în Thailanda să te văd

chiar să fi scris incomunicabilitatea

altădată și doctoratul Chopin

ori îmbătrâniră porii ploaie

îndepărtează-te până nu te mai vezi

răspunde-te carie rechinului

doar specia contorsionându-te favorit

din ce vreme contradicția piezei

balanță în Siena acum Pathaya

ne înot în țara mai caldă

*

când nedormind femeile vorba

cârmită în roata omenindă

să nu li se fi făcut  rău maică

taică și mie mi-e teamă

mai greu o povestire penată

noroc de maică-mea în gânduri

cum mă caută ea fără limite

ce multe antarctici degeaba

iar eu entuziasmul scâncelii

infrasunetelor elefantine

amorurile baleniere auscultând

din când în când urmașii celor

din satul meu la sunethai

vor zice așa era el pe acolo

*

alegerea

întruchipa

religia

Rama Buddha

*

voi orhidee lovidrogi boxeri

mi-era mai bine pe canale ieri

nici un surâs adio sonethai

a mai compune paradisul rai

thales thalasa în Thailanda muang

necăutată karma după rang

vă treceți am surâs la început

petrecem roată spulberatul scut

cuvine-se neamintirii rod

Ravana a-l culege nu Irod

ci pare Mara oarecum Satan

buddha arhanghel pașa căpitan

rajahii și s-ar mai întoarce marg

la margine de lovidrag catarg

*

 vous parlez français  vous

etes de Roumanie oui nous

avons visité la bibliotèque

de l’école Wat Suthi.

*

tot te dai peste cap uitându-te fix

de-un safir ochit inima rubin

urâtă și lumea cealaltă bastonul

de petrecanie făcându-și mama

artistă incomparabilă ce-mi zici

alta lasă-mă liniștitt până

umbra bătăușă s-o apropia

ca-n pețitul de peste naștere

poate mi-era prea dor m-ai trezit

de gura lu’ tălică mă băteai

la rându-ți și ai murit revin-o

pe tristețea bolii tatălui nostru

palmier de palmier bambuși

transparenți pe a toamnei

*

să nu-mi povestești înserarea

nici nu se mai vedeau albiile

râurilor ce aveau să mă scalde

poate privești potopul de pe mal

*

surâsul întremase tropic leu că

pe când duioșia cotropește râca și

adormiși odată ce naiba

dați-vă câte-un pumn în rana vulpii

*

mi-oi fi și ținut calendarul întors

nu-ți bate joc de tine chiar neamerican

nici măcar rus nici chinez nici

sud-african sud-coreean sudanez

*

nu schimb

cu nimb

răstimp

Olimp

taman

șaman

calm ud

talmud

psalm plasm

Erasm

acum

dum dum

nu da

ba da

*

nu mai fac nici un centru

nici de studii nici de karma

las lucrurile cu indianitate

pleșcară oricum perdantă

la fel cu identitatea

*

culcă-te nea Gheorghe că alții

avură drumul de două ori mai lung

tată dacă dorm de ocean ce ne-am

luat la virginia Beach ce la Vama Veche

eclipsa și mare cruce la rodii

poate prind unul și ți-l aduc

nevenirea somnului parașuta domului

până nici la Florența nu m-aș mai duce

nicio amenințare toată masoneria

și Japonia preferarea bibliotecii

se miră arhivari primarii colivarii

să vorbesc și cu koyama treaba

îl văd la o indoasiadă 

se alege praful și de noapte asta

ce aș avea intelectualisme

că de poetice le-aș vinde

*

când mergi prima oară la Oceanul Pacific

în Golful Siamului pe muson

ce te faci cu aerul condiționat zece zile

cu încarcerarea la Sing Sing itinerat

mai ca amenințarea cu moartea din Iran

aici s-ar vărsa frunzele de lotus

briza de ți-ar aduce aminte sanscrita

păcatul aventurilor indiene fildeș

*

a fi de înțeles nu știu ce poate rima

de anul trecut în traducere când

mi se păruse cartea încă în mâna

securiștilor de acum masoni

ce să ne mai văităm de aerul condiționat

avem cu cine fi confundați

spre rușinea tot a existenței noastre

de nimic și din ce în ce rimă

*

pentru România totul e pierdut

și nimănui nu-i pasă nici de acasă

pentru că totul e de câștigat

altora să nu le vină să creadă

*

tocmai s-a consumat Vivaldi

zice personajul jucat de un mort

sunt roșu ca racul din Pacific pe

care l-am mâncat azi la prânz

chiar Vivaldi pe de afară

insula coralilor la masă

bagajul neânchipuit pe mâine

după greutatea orhideelor

*

esență mana

zeii spălați

pe creierul lancei

străpungătoare

*

de-ar fi India curată România deșteaptă

nu m-aș mai mira în Thailanda

noi numai limbă alții cu măslinele

nebun nu de America de Asia

moralizată climă cu un pumn exorb

cum de nu strâmbă rândul

curândul promiscuității amintirilor

rostirea fără de plăcere analcid

*

de-ar dramatiza

ce e ce nu mai e

până la culmea

imemorialelor

boala bună

sănătate curată

ne obișnuirăm

cu aeroportul

Muang din Bangkok

am vrut să laud

povestea obișnuinței

de după rezidență

absorbția existenței

printre cocotieri

*

cât m-aș mișca tot iluminare canyon

pe ce amintire mă scrii răbojului

ne-ar soarele mai ales ieri

și dacă aș poetiza românește

abia dușmani în necunoștință

*

nici nu putem înnegri Pacificul

cât ne-a lăsat Dumnezeu albi ca varul

stinși am tencui vreo biserică

și ne-am uita din turlă la Pathaya

*

prinzi raza

regretului

în ușa zorilor

departe nașterea

strânsă moartea

gata soarta

chrichet amintirea

o zăpadă o

primăvară o

muzică o

priveghere ere

spuneam că

nu eram aici

*

se înrădăcinează în criză mântuirea

aproape oprite zarurile suflă

oprește-ți experiențele la noroc

mi-am pus tot oceanul la un loc

*

tema e stilul motivul scena

de mult nu ne mai povestirăm

călătoria la surâzătorii thai

cu orezul lor și pe elefanți

ce ne-am compromis ceasul

mai mult oprit anume

să nu se mai observe clima

dintre păsările omonime

omonime clime câmpi tâmpi

în mintea românului de pe urmă

așa mă apucă și pacifica

prea mult de spus încă tot

de tăcut șI altei religii

nu zice iar că numai banii

*

norocul se atribuie persoanei

ce te întâmpinase atunci

terminăm discuția ne omenim

ca bogătanii și altă muzică

alte filme altă potolire

suntem de acord că totul merse

s-ar putea să salvez orhideea

stă deja în sticlă mayu

cele înfășurate pe scurt deapănă

să văd cum înțepenesc sticla

o noapte să nu se răstoarne

în ce țară ne-am mai afla

sub același sentiment înstelat

înflorit peste umilința standard

*

vom ajunge de nu ne mai vedem

la miezul nopții peste luminile Bangkokului

unde ești maică-mea să ții vămile

cu întrebarea florii pe pace

*

cât mi-aș fi zis puterii

de concentrase spulberările

ce fusese și Puși Dinulescu

voia să facă la el pe Berzei

la Robert Calul parcă adio

*

VASILE VOICULESCU

Vasile Voiculescu este unul dintre oamenii aleşi de Dumnezeu să propovăduiască cuvântul sfânt. (Adriana Vasile). Face parte din familia restrânsă a acelora care nu pot fi apreciaţi şi recunoscuţi la justa lor valoare decât după moarte. (Georgeta-Cristina Rafira). Postum, Vasile Voiculescu se relevă şi ca interesant prozator. (Florina Loliu). În Holocaust „unde ţipă doar păunii marilor trufii” a lăsat să decidă doar „jocul iubirii să mistuie gunoaiele lumii”. (Tatiana Iordan). S-a hrănit din substanţa evanghelică. (Georgeta Niculae). Ambiguitatea creşte sporind valoarea sonetelor, atunci când ideea dobândirii eternităţii prin iubire trimite la ideea înfrângerii timpului prin creaţia poetică. (Mariana Neacşu). Glasul iubirii eterne este glasul Domnului Iisus Hristos, pe care-l aud în biserica inimii cei cu o inimă curată, ca o împlinire a versetelor. (Agripina Păun). Sacralizarea iubirii smulge omul de sub tirania efemerităţii dăruindu-l cu eternizare. (Georgeta Soare). Arhaicul către care tinde constant poezia sa îl face să îndrăgească tot ce a fost creat de mâna lui Dumnezeu şi păstrat astfel. (Ionela Sima). Adept al gândirismului, Vasile Voiculescu promovează în lirica sa credinţele ortodoxismului românesc. (Liana Predescu). Ideii de iubire îi este asociat motivul luminii. (Elena Oancea). Destinul i-a hărăzit brutal eroului voiculescian o orbire ce-l poartă pe drumuri ostenitoare. Zahei nu se acceptă ca orb, considerându-şi boala vindecabilă. E o alegorie despre voinţă eşuată, de a ieşii din ghearele întâmplării. (Ionela Băloiu). Fiinţa lui Iisus se sfâşie între cele două chemări, ca între două forţe de sens contrar: cea umană, care îl face să refuze moartea, şi cea divină, car îl îndeamnă să accepte moartea, primind în schimb viaţa cea pură şi fără de sfârşit. (Mihaele Rădulescu). Semnificaţia poeziei „În grădina Ghetsemani” este că refuzul morţii (al destinului, al vieţii divine) este de fapt refuzul vieţii adevărate, al vieţii veşnice, venit din dificultatea omului de a se despărţi de viaţa pământească, violent apărată de puterea instinctului. (Ecaterina Vişan). Rămas fără vedere, Zahei descoperă existenţa unui alt mod de cunoaştere, lăuntric, realizat cu ajutorul spiritului. Anularea privirii deschise în afară, spre lume, ar însemna nu o pierdere de neînlocuit pentru erou, ci, dimpotrivă, deschiderea unei porţi spre adevărata cunoaştere a esenţelor, idee car concordă în genere cu semnificaţia mitului Marelui Orb sau al lui Zalmoxe din credinţa lui L. Blaga. (Simona Goia). Vasile Voiculescu este un mesager al cerului, iar poezia sa este o razăde lumină – poetul este ales al lui Dumnezeu – iar poezia sa este floarea veacurilor, ea este a unui creştin care, traversând zona practicii religioase, respiră în spaţiul iniţierii sacre. Mişcarea vieţii poetului este concentrată exclusiv în absolutul Dumnezeirii. Tânjind după integrarea în Absolut, poetul deprinde limba universală a rugăciunii, având nădejdea unei Vita Nova, ca Dante. (Georgiana Băjan). Bătrânul Voiculescu schimbă cromaticul din tinereţe cu dramaticul. (Anca Teleanu). Scenele biblice trimit către mitologia autohtonă şi spre comunicarea omului cu strămoşii săi. (Ana-Iulia Anton). Autorul acestei poezii a fost destinat în anii de după al doilea război mondial unei adevărate mucenicii, tocmai pentru aceste versuri de inspiraţie religioasă. (Georgeta Manea). Pentru a-şi ispăşi recluziunea într-un univers mic, numai în aparenţă mare, omul trebuie să apeleze la dragoste, dar înţeleasă nu ca una ternă, biologică, bazată pe chimismul sentimentelor trecătoare, ci aproape ca o teofanie, o apropiere de Principiul Prim, de Creatorul Lumii, redată în poezie metaforic, căci „Dragostea-i unica vecie dată nouă”. (Ana Manea). Poetul e un păstor, poezia sa este turma. Vasile Voiculescu, asemenea Domnului Iisus Hristos, are datoria de a lupta cu forţele întunericului: „Şi nu trăieşti decât când străluceşti”. (Ana-Maria Stan). Manifestă o supunere umilă, necondiţionată faţă de Dumnezeu, despre care crede că este singurul în stare să ocrotească sufletul omului de pericolele păcatului: „Tu, Doamne, ştii că-i bine şi drept ceea ce-ţi cer, / Nu zăbovi în ruga uscatelor păduri, / Trimite-mi pâlc de îngeri, în spate cu securi.” (Oana Cristina Iordache). Numele personajului ne trimite cu gândul la vameşul Zahei din Noul Testament. Cei doi se înrudesc prin voinţa de a vedea: Zahei orbul caută nu doar o vindecare anatomică, ci şi o iluminare lăuntrică, iar vameşul doreşte să-l vadă pe Iisus. (Carmen Dumitrescu). Asemănător cu eroul tragic din perioada clasică a tragediei, (nu) cu Oedip, a cărei orbenie finală este liber asumată în clipa în care i se dă să se vadă pe sine, ci cu ciclopul, cu titanii, cu anumiţi eroi aparţinând unui strat mitologic arhaic. Şi totuşi, o asemănare se poate găsi între Zahei şi Filoctet, cel suferind de o rană pestilentă, personajul tragediei lui Sofocle. Asemenea lor, dar şi asemenea biblicului Iov, Zahei nu se poate împăca cu năpasta ce s-a abătut asupra lui. (Irina Tătuc). Cuvântul (Logosul) a dat lumii conştiinţa de sine, încrederea de a se exprima. Mesagerul unităţii între Pământ şi Cer, între cădere şi înălţare omenească atinse prin limbaj este „vulturul iubirii” cel cu „gheare de aur” (Monica Salomeea Niţă). Voiculescu este scriitorul care a dat povestirii româneşti o altă soartă literară, iar proza lui narativă, într-o bună traducere, şi-ar croi drum în literatura universală. (Rodica-Elena Buzăţoaia). Numele personajului ne duce imediat cu gândul la vameşul Zahei din Noul Testament care, în urma vizitei lui Iisus în casa sa, se hotărăşte să-şi îndrepte greşelile şi să-şi împartă jumătate din avere săracilor. Romanul inistă pe legătura ce există între personaj şi apă. Simbolul magico-religios al apei este multiplu: suma universală a virtuţilor: ele sunt font et origo, rezervorul tuturor germenilor, ele simbolizează substanţa primordială din care toate formele se nasc şi în care toate se întorc, prin agresiune sau cataclism. Apa afundării şi a mântuirii ne este înfăţişată în momentul în care puhoaiele Buzăului îi îneacă falşii tovarăşi de drum spre Dervent. Zahei ne apare ca un alt Noe. Îmbrăţişarea dintre Dunărea mamă şi orb, fiul ei, poate ficonsiderată un botez, raportând-o la imaginea iconografică a Botezului lui Iisus. (Iuliana Udrea). Sonetele închipuite ale lui Voiculescu ascund şi un al doilea plan, încărcat de obscurităţi voite. S-a precizat lipsa de precizie a obiectului, ezitarea înter un el şi ea. Voiculescu vorbeşte despre „puternicul meu domn”, de „prinţ ermetic”, dar şi de „scumpa mea”, „iubita mea”, întreţinând cu bună ştiinţă confuzia. Romanul îşi confundă însă deliberat personajele. Androginul este un simbol de largă circulaţie în literatura romantică. Acesta sugerează prima fază a creaţiei, aceea în care genurile nu există. (Adeluţa Coman). Împotriva voinţei de a-şi reface puritatea şi de a-şi redobândi lumina, orbul îşi simte fiinţa coborând ineluctabil pe scara întunericului acaparând (lumina interioară se stinge şi ea), ca şi cum personajul ar semnifica ispăşirea continuă a păcatului său originar, acela în urma căruia şi-a pierdut privirea. (Mădălina-Elena Popescu). Eroul caută frenetic lumina pierdută. (Iuliana-Ştefania Pănescu).

„În Grădina Ghetsimani”. Poezia face parte din volumul „Pârgă”, apărut în anul 1921, volum care marchează afirmarea originalităţii stilului lui Voiculescu. Deşi majoritatea temelor erau anticipate în primele sale volume, poetul depăşeşte tradiţionalismul sămănătorist prin spiritualizarea imaginii şi înnoirea expresiei. Acum tehnica poetului este mai precizată, iar relieful expresiei este mai individualizat. Scenele şi motivele biblice nu mai sunt simple elemente decorative, ci alegorii ale neliniştilor omului în aspiraţia către Dumnezeu.

Punctul de plecare al poeziei „În grădina Ghetsemani” se află în Evanghelia Sfântului Luca: „Şi când a sosit în acest loc, le-a zis: Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită. Şi El s-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră şi îngenunchind se ruga, zicând: Părinte, de voieşti, treci de la Mine acest pahar... Dar nu voia Mea ci voia Ta să se facă! Iar un înger din cer s-a arătat Lui şi-l întărea. Iar El, fiind în chin de moarte mai stăruitor se rugă. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ. Şi ridicându-se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui şi i-a aflat adormiţi de întristare.” (Luca 22, 40-46).

 Motivul rugăciunii lui Iisus în Grădina Ghetsemani apare frecvent în numeroase lucrări de artă. Vasile Voiculescu menţine în structura poemului majoritatea detaliilor din textul biblic pe care le dezvoltă într-o ţesătură poetică străbătută de o mistică devoţiune. În poezia de inspiraţie religioasă, imaginea lui Iisus apare, de obicei, asociată cu tema durerii, scriitorul oprindu-se asupra patimilor acestuia.

Rugăciunea din Grădina Ghetsemani are loc înaintea arestării lui Iisus de către escorta înarmată condusă de Iuda. Poetul se opreşte asupra acestui moment, în care Iuda apare înspăimântat de apropierea patimilor predestinate de Tatăl.

Întreaga poezie se organizează, astfel, în jurul elementelor ce ţin de natura duală a lui Iisus. Înaintea martiriului, Iisus ezită. Îndoielile şi neliniştea, teama de moarte sunt ale omului, depăşirea momentelor de zbucium, de teamă, ţin de natura divină.

În prima strofă poetul compune imaginea iconică a lui Iisus în Grădina Ghetsemani, accentuându-se, spre deosenire de reprezentările picturale, zbuciumul omenesc, lupta cu un destin care-l înspăimântă: „Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea într-una”. Prin contrast vizual se pun în opoziţie omenescul şi divinul, sugerate, pe de o parte de sângele care reprezintă viaţa terestră şi, pe de altă parte, albul, simbolul purităţii cereşti. Intensitatea durerii capătă proporţii cosmice, întreaga natură fiind străbătută de o jale metafizică, „Şi amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna”.

Cele două strofe care urmează dezvoltă tragedia omului înspăimântat de patimile crucificării, dar şi depăşirea acestui moment prin înţelegerea sensului misiunii divine a lui Iisus. Prin alternarea perspectivei, îndoiala, ezitarea sunt amplificate. „Infama băutură”, simbol al păcatelor omenirii ce trebuie răscumpărate prin jertfă, se ascunde sub aparenţa înşelătoare a mierii, veninul se asociază cu dulceaţa. Lupta cu moartea depăşeşte limitele unei drame omeneşti, ea reprezentând alegoric esenţa eternului conflict dintre suflet şi trup, dintre spirit şi materie.

Ultima strofă completează cadrul tradiţional evanghelic din prima strofă. Imaginea terifiantă a măslinilor care „păreau că vor să fugă din loc să nu-l mai vadă” amplifică tragismul viziunii. Un vânt de spaimă frământă lumea, anunţând martiriul care va (urma) schimba destinul omenirii. Ultimul vers, „Şi uliii de seară dau roate după pradă”, e încărcat de sugestii premonitorii.

Epitetele, în majoritate exprimate prin adjective, definesc dimensiunile zbuciumului interior, mai puţin cadrul, care este redus la câteva elemente esenţiale.

Proiectarea acestei drame într-un timp mitic se reliefează, la nivel gramatical, prin folosirea verbelor la timpul imperfect, toate fiind predicate ale propoziţiilor principale. (Rodica-Ancuţa Dinu)

Cuvântul a dat lumii „conştiinţa de sine”, putinţă şi încredere de a se exprima, voinţa de a condensa gândul demn de reţinut în concepte, vocabulele de dragoste, pe cele de ură,, de formulare a ideii de libertate, devenind un „sol al dezrobirii” magmei dinlăuntrul fiinţei în şuvoiul de lavă al cuvintelor dăruite în exterior. (Viorina Muscalu). Luptând pentru lumină Zahei se zbate să nu se înstrăineze de sine, de fondul său de puritate. El vorbeşte, ca uriaşii lui Creangă, colorat şi liniştit, cu conştiinţa triumfului asupra mediocrităţii. (Mihaela Irimioiu). Lostriţa este văzută în trei ipostaze: fabuloasă – „lostriţa vrăjită”; diabolică – „ieşită la liman sub coasta iadului”; umană – „sta lungită la soare ca o domniţă”. (Elena-Ramona Ţilică). Epitetele potenţează chinul lui Iisus, „apa verzuie”, „veninul groaznic”, „infama băutură”, iar personificarea măslinilor, care „se frământau” şi „voiau să fugă” înspăimântaţi de suferinţele pe care urma să le îndure Iisus, oferă dimensiuni cosmice zbuciumului divin. (Mariana Dinescu). Pe un rest de plută se afla o fată care, adusă la mal, i-a zâmbit lui Aliman şi a cerut de mâncare. Această fată nu avea nici un nume, aşa că Aliman o numeşte Ileana. Nu a fost mult până acesta se îndrăgosteşte de Ileana, dar în zadar, pentru că mama fetei vine şi o ia pe aceasta. (Elena Sorina Stoica).

În lirica de factură religioasă a lui Vasile Voiculescu întâlnim teme şi motive biblice din Noul Testament şi din Vechiul Testament. De asemenea, întâlnim două direcţii, una apostolică – în accepţia biblică a termenului, şi una isihastă, de implicare a eu-lui în actul credinţei şi al rugăciunii, în care credinciosul se află într-un dialog permanent cu Dumnezeu.

Poezia „Taborul” are semnificaţii adânci ce reies din modalitatea de transfigurare a Luminii Sfinte, preludiul transfigurării religioase a credincioşilor. Lumina Sfântă trebuie corelată cu două aspecte pe care poetul le evidenţiază: dublul statut al credinciosului, acela de spectator dar şi de participant la schimbarea la faţă, la o transfigurare a Mântuitorului Iisus Hristos; inhabitarea divinului. Lumina transfigurează atât umanul, cât şi elementele cosmicului: soarele şi luna.

În poezia „Pe cruce” Vasile Voiculescu valorifică artistic o altă secvenţă din biblie: calvarul şi expresia lui Iisus Hristos pe cruce. Aici se sesizează un portret în oglindă al protagonistului. Durerea suferinţei şi expierea sunt surprinse succint, intensitatea lor fiind sugerată vizual. Superlativele stilistice („arşiţa grozavă”) şi folosirea verbelor la indicativ imperfect sugerează o acţiune de durată, împingând realul pe partea fabulosului şi făcând imaginea de ansamblu apocaliptică. În poezie sunt potenţate suferinţele Lui Iisus, iar durerile lui reprezintă şi rezumă suferinţele tuturor oamenilor. În partea a doua accentul cade pe „spasmele durerii” morale, deoarece Iisus trebuie să îndure hula cărturarilor, batjocura mulţimii isterizate. Strofa finală surprinde contaminarea prin somn a vegetalului şi a umanului, ca prefigurare a thanatosului. Prin moartea Sa pe cruce, prin jerta de Sine, Iisus a luat asupra sa păcatele tuturor oamenilor. Prin moartea Sa demnă, Iisus Hristos s-a ridicat deasupra condiţiei umane.

„Iisus pe ape” redă secvenţa biblică a umblării Mântuitorului pe ape, o teofanie prin care a arătat ucenicilor Săi puterea Sa dumnezeiască. Aici se dezvăluie în toată măreţia Sa, oferind ucenicilor un exemplu de mărinimie şi bărbăţie creştine, spre a nu pierde nădejdea în Dumnezeu. Ideea fundamentală a acestei poezii este aceea că mântuirea oamenilor stă sub semnul crucii.

Iisus Hristos apare şi în poezia „Pregătiri de cină”. Personalitatea Lui este conturată prin tehnica contrastelor între starea sufletească dramatică şi veselia ucenicilor. În poezia lui Vasile Voiculescu, „mielul molatic” este alter ego-ul lui Iisus. Imaginile şi gesturile trimit la naraţiunea biblică: mielul mirosind a lapte face aluzie la Cel fără de păcat, iar somnul toropitor este somnul morţii.

Ideea fundamentală a poeziei „În Grădina Ghetsemani” este aceea că luând viaţa pe cont propriu, căpătând conştiinţa de Sine, Iisus cugetă la apropiata Sa moarte prin crucificare. Prin zbuciumul sufletesc îşi dezvălui treptat întreaga măreţie morală, conferindu-I lui Iisus o aură de personaj tragic. (Maria Cristina Ivan).

Oare nu era în grădina Ghetsemani o altă ispitire? (Georgiana Lazăr).

Poezia „În Grădina Ghetsemani” interpretează liber o scenă-simbol pentru creştinism, relatată în Evangheliile lui Matei, Marcu şi Luca: Iisus vine cu ucenicii săi pe muntele Măslinilor şi le cere acestora să vegheze împreună cu el. Se depărtează de ei, cade cu faţa la pământ, rugându-se fierbinte şi când se întoarce găseşte discipolii dormind. Neputinţa apostolilor de a învinge somnul, un eşec spritual, are o semnificaţie profundă: „veghea iniţiatică” deşi limitată la câteva ore s-a dovedit mai presus de puterile omeneşti.

Poezia lui Vasile Voiculescu exploatează dogma incarnaţiei: Hristos este logosul devenit trup, este cel care face legătura între Dumnezeu şi Sf. Duh, adică între Dumnezeul care creează existenţă şi Dumnezeul care este în noi. Iisus, ca om, trăieşte în grădina Ghetsemani un moment de teroare tanatică. Refuzând paharul el încearcă să eludeze ceea ce este scris să se întâmple, după voinţa Tatălui: arestarea, judecarea, răstignirea – moartea prin care să fie mântuită lumea. Suferinţa lui Iisus, care într-un moment de slăbiciune repudiază misiunea divină, este surprinsă pictural: paletă coloristică restrânsă (roşu, alb, verzui), compoziţie simplă, difuzia durerii în univers (Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna).

Termenul de „pahar” folosit atât în biblie cât şi în poemul voiculescian trebuie înţeles în sens spiritual, evocând momentul când omul bea cupa amărăciunilor pe duratra vieţii sale, cât şi în sens material reflectând clipa expierii sale, în care Iisus însetat a băut oţetul ce i-a curmat şirul suferinţelor.

Poemul voiculescian evocă lupta Mântuitorului cu propria soartă şi temerea lui firească de a lua „paharul” suferinţelor omeneşti. Supunându-se voinţei şi hotărârii divine, Iisus sfârşeşte prina a-şi accepta destinul şi – renunţând la trăsăturile umane – implicit „El uitase de viaţă”.

Poetul religios adaugă evenimentului biblic al rugii lui Iisus şi pe cel al Patimilor Mântuitorului, încheiate cu moartea lui prin răstignire. Între cele două momente temporale s-a plasat răgazul psihologic, al îndoielii de sine şi al deciziei compensatorii de a se sacrifica pentru purificarea de păcate a întregii lumi, izbăvite prinmoartea celui curat şi fără vină.

Hristos va plăti cu moartea binele suprem pe care-l reprezintă dragostea de oameni şi mântuirea lor. (Ioneta Emanuela Manea).

Sonetul CLXX (16). „Sămânţa nemuririi, iubite, e cuvântul, / Eternul se ascunde sub coaja unei clipe / Ca-n oul ce păstrează un zbor înalt de-aripe...”

Ca şi I. Barbu în „Oul dogmatic”, Voiculescu recurge la simbolistica oului – formă redusă a cosmosului – în miezul căruia se repetă creaţia lumii de la început: în matricea ovoidală este întipărită mişcarea „aripilor” care, odată eliberată din coaja originară, se va transforma în „zbor” către tăriile cereşti. Cuvântul a dat lumii conştiinţa de sine, putinţă şi încredere de a se exprima, devenind un „sol al dezrobirii” magmei dinlăuntrul fiinţei în şuvoiul de lavă al cuvintelor dăruite în exterior.

Mesagerul unităţii între Pământ şi Cer, între semnul lingvistic şi sensul cuvântului, între cădere şi înălţare omenească, atinse prin limbaj, este „vulturul iubirii” cel cu „gheare de aur”. Simbolistica regalei păsări de pradă este extrem de variată, ambivalenţa semnului: el sugerează răul (războiul) şi moartea, dar şi lumina soarelui, alături de focul purificator. V. Voiculescu îi atribuie conotaţii benefice, de pasăre a izbăvirii, care sparge tiparele închistate ale lumii şi ale cuvântului, urcând la ceruri înţelesurile noi, răpite – cu iuţeala zborului – din „ţăndările” sensurilor învechite.

Poetul îndeamnă fiinţa prietenă (prin vocativul „iubite”!) să-şi regăsească inocenţa primară în „puritatea dintâi” a cuvintelor întemeietoare de sensuri în lume şi să se topească în „zeiasca voluptate” a rostirii semnificative. Acestea sunt, în viziunea poetului, „cheile magice” ale cuvântului oferit omului de generoasa divinitate tutelară: el instituie o semnificaţie, pe care o raportează mereu la universul real; imaginează, fabrică noi înţelesuri, reconstruind realitatea de la capăt; evocă o altă lume, adevărată ori numai închipuită, deja căzută în omeneasca uitare, ca şi omul.

Putem vorbi şi de funcţia eliberatoare, cathartică a cuvântului, pentru că el descătuşează lumea din codurile fixe şi perimate în timp, prin care a fost receptată, redându-i însuşirea primordială de a fi inepuizabilă. (Elena Raluca Manea).

Esenţa atitudinii liricie a lui V. Voiculescu rezultă din credinţa în posibilitatea răscumpărării fiinţei umane, a salvării sufletului printr-o imensă suferinţă. Scrierile lui cu caracter religios sunt poeme ale măreţiei şi mizeriei iubirii, ale Tatălui nostru Ceresc, ale Fiului, ale luptei permanente din sufletul uman. (Maria Magdalena Stanciu-Toma).

Reluând, în apusul vieţii, sâmburele tematic şi contextul filosofic al sonetelor lui Shakespeare – scrie profesoara Zoe Dumitrescu Buşulenga – Voiculescu a intrat şi el într-o convenţie. Dar, la el, convenţia este pretextul unei intrări într-o confesiune ultimă. Ca o contraparte a durerii, a iubirii frustrate, a patimilor cărnii, a dezgustului şi a remuşcărilor, sentimentul se purifică prin imagini şi se sublimează în idei poetice de o considerabilă înălţime. Revanşa geniului asupra celor de rând se ia cu o forţă dramatică de persuasiune.El, cel care ştie, se îmbracă în mag ori în demiurg, adică în haina celui apt de transcendere.

Fiecare dintre sonete este, în acest sens, iniţiatic. Sonetele se adresează poeziei mai vechi a lui V. Voiculescu, în măsura în care se adresează poeziei, dar şi experienţei ultime.

Legându-se de versurile mai vechi, continuându-le şi explicându-le, Ultimele sonete... rămân, totuşi, o operă autonomă, experienţa brută a unui creator într-un timp al creaţiei.

Poetul nu se mai adresează unui anumit public, el nu are un public, el scrie pentru a se supune condiţiei sale de creator; scrie, spune V. Voiculescu, pentru eternitate.

El se autoexilează şi într-un timp al literaturii – Ranaşterea, dar şi într-un „limbaj”, într-un discurs care marchează alt discurs: exilatul transmite mesaje într-un limbaj ce este accesibil doar iniţiaţilor: celor pentru care Literatura este un domeniu sacru. Dacă Primăvara renascentistă poate fi unul dintre decorurile sonetelor, ea este, în aceeaşi măsură, subminată de „anotimpul exilului”: de anotimpul „limbajului voiculescian”

În sonetul al cincilea renaşterea voiculesciană îşi mărturiseşte, aşa cum o va face de multe ori pe parcursul sonetelor, impasul; nu primăvara, nu anotimpul reînvierii „dă buzna”, ci iarna, mărturie a impasului; încoronările celorlalte sonete sunt acum „descoronări”; anul îşi leapădă coroana, refuză regalitatea, stăpânirea. Întrebării iniţiale îi corespunde alta, adresată altui domn; surghiunul temporal este şi unul spaţial.

În ultimele sonete... temele sunt sumbre, gerurile, zăpezile sunt ucigătoare. În sonetul al 22-lea poetul e „dezghiocat de vise de promoroacă”, de „amarnice vântoase de gânduri şi nesomn”. Imaginea fundamentală a copacului serveşte din nou la construirea unei alegorii; invocaţia („Îndură-te, coboară şi vino de mă vrei / Pân’ nu s-aştern pe mine solemnele zăpezi”) are în vedere finalul. Zăpezile solemne nu lasă nicio şansă, ele reprezintă sfârşitul; dincolo de ele nu mai e nimic. Îngheţul ca moarte apare şi în sonetele 32 şi 52. Şi, numit prin perifrază, în altele. El aparţine canonului, petrarchismului, poeziei galante, primului registru de metafore ale poeziei. Dacă anotimpul de referinţă al Ultimelor sonete ... e primăvara (corespunzătoare, literar, Renaşterii), cu expansiunile ei florale, cu armoniile ei vegetale, dar mai ales cu „învierile” petrecute sub semnul ei, iarna e un anotimp al gestaţiei, al pregătirii miraculoaselor Renaşteri. Nu numai atât însă: zăpezile, îngheţul, frigul aparţin unui lanţ de opoziţii ce ar pune în cumpănă valorile vieţii. Anunţarea frigului sau a zăpezilor poartă mereu un aer sumbru: se intră într-o lume interioară, se coboară în Hades. Iarna încheie un ciclu: vorbeşte despre un sfârşit. Zăpada egalează contrariile, frigul anulează mişcarea. Decor în sonete, hibernalul reprezintă şi un element al „competiţiei” poetice, echilibrând patimile, mereu aflate în plină ardere, temperând combustia sentimentelor. Veghea caracteristică eroului din sonete revine în sonetul al cincilea; se veghează, aici, „iubirea plăpândă”, aşa cum este „o comoară-n veci hărăzită”; acum dezlănţuirea comparaţiilor ne anunţă că suntem în plină competiţie poetică; în stil competitiv, poetul e un Argus, dar nu cu o sută de ochi, ci cu o mie.

Imaginile „titanice” primesc noi referinţe în sonetul al şaselea; în bestiarul voiculescian apare vulturul, bineînţeles rănit; apare şi o „osândă” care, rostită de partenerul erotic, devine „lege de aur pur şi greu”. Ar trebui să studiem, aici, rolul metalelor preţioase în poezia lui Voiculescu.

Sonetul 90 – all 244-lea sonet imaginar shakespearean – vorbeşte de ieşirea din starea „sacră”, de ieşire în condiţia vremelnică: umilinţa mărturiei nu-i egală decât cu orgoliul cu care se oficia ceremonia unirii. „... Îngăduie să-ţi spun,  / Oceanule de geniu ce-n veci chiar şi uitarea / Cine-ar putea, cu atâta mai mult un biet nebun, / Şi în ce chip pe lume să pângărească marea?” Poetul şi-a regăsit condiţia „pământească”, timpul său „sacru” a luat sfârşit. Cuvintele retragerii numesc starea de excepţie, extraordinara aventură, condişia „iraţională” a unirii (e înfăptuită de „un biet nebun”). Aventura s-a terminat; la fel cum, altădată, Babel nega drepturile poetului de a atinge divinitatea, sfârşitul sonetelor subliniază eşecul. Luarea la cunoştinţă a condiţiei fragmentare, acceptarea ei, relansează ideea „numelui”, cel ce vorbeşte are acum o identitate din nou exactă, el e din nou Mefisto, dar un Mefisto al parodiei, profan.

Ieşirea din starea sacră desacralizează sonetele; poetul ce le-a înfăptuit nu mai e geniul, ci unul care poate încerca starea de umilinţă: „Am cutezat atuncea, îngenuncheat umil, / Să te cobor... jos... până-n adânca mea smerenie...”

Odată despărţit de timpul shakespearean, ruga poate deveni o modalitate poetică; poetul se adresează marelui creator aşa cum s-ar adresa Divinităţii. Primii tălmaci ai textelor de cult nu foloseau alt mod de a se adresa scriptelor sfinte: „De-am tălmăcit cu umbre lumina ta regească / De lacrimi, ca şi ochii, mi-s versurile ude. / Te-am îngânat ca pruncul ce-nvaţă să vorbească / Şi-n râvna-i scâlciază cuvintele ce-aude...”. Extraordinara experienţă a poeziei a luat sfârşit, timpul îşi regăseşte matca lui proprie. Poezia redevine o problemă de limbaj, într-un timp ce este, acum, al cuvintelor: izgonite din „paradis”, ele devin „imaginare”, palidă copie a marilor cuvinte, sanctificate de Creator. (Virginia Cristina Zamfir).

Apariţia în 1964, la un an după moartea poetului Vasile Voiculescu, a „Ultimelor sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu”, a provocat o mare surpriză. Distinsul critic şi istoric literar Perpessicius aprecia în prefaţa volumului că este „una din marile zile festive ale lirismului nostru contemporan”. Vladimir Streinu, înfăptuind o analiză a întregii opere a poetului buzoian, este de părere că „Sonetele constituie o doctrină a iubirii, o erozofie”, născută dintr-un mimetism liric superior. (Elena Popescu). Erosul transcende existenţa omenească dând timpului sens, al cărui corespondent spaţial în ordine absolută este nemărginirea. (Dumitra Nuţă). Deznodământul povestirii trimite către mitul totemic, acela că strămoşul tuturor vieţuitoarelor lumii este peştele, ca motiv mitic, arhetipal în mitologia populară autohtonă. (Raluca Niţu). Între anii 1947 şi 1958 Voiculescu a conceput cele mai semnificative poeme de dragoste, reunite în volumul apărut postum „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de...”, alături de romanul fantastic „Zahei Orbul”. (Antoaneta Carmen Coman)

Poeziile care îl reprezintă cu adevărat pe marele poet religios V. Voiculescu au fost scrise între 1949-1958. Prin meditaţie şi prin exerciţiile spirituale ale isihiei el depăşea starea de extaz şi se ridica până la aceea de entaz. Rodul literar al acestei experienţe este ciclul „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu”. Iconografia cristologică e destul de bogată în lirica de inspiraţie religioasă a lui V. Voiculescu. Din această categorie fac parte poeziile: Magii”, În grădina Ghetsemani”, „Pe drumul de aur al Sidonului”, Iisus pe ape”. (Irina Piţoiu)

              KABIR

Poeme / Doha

Sălașul Celui Preaiubit

Nu e creație or meditație

Nu repetată mantră ori ceartă,

Nici verb dinspre Vedas or Pegas.

Făcând, nefăcând, ținând, lăsând

Toate deloc a fi-n acest loc.

Nu casă, nu făr', nu-nuntru-or afar',

Cosm mare, mic sunt nimic.

Cinci ale facerii elemente

Și treimea sunt absente,

nu-i martor son Shabd ne în ton.

Nu radăcini, flori, nu ram, grânșori,

Fără un pom roadele form,

Prim son Om, suflu-sincron Soham

Acest, acel, toți lipsă, respirația eclipsă.

Unde-i Preaiubitul e Nimic cu totul

Spune Kabir, am venit să inspir.

Oricine-mi vede semnul de-a crede

Dă-n floare  Liberare

Mă cauți?

Mă cauți? Sunt lângă tine

umăr la umăr.

În stupa nu-s, nu-n altar hindus,

nu-n sinagogi, nu-n catedrale:

nu-n mase, nu-n kirtane,

nici-n picioare șerpuitoare

în jurul gâtului, nu-n mâncare,

doar vegetale.

Când mă cauți de-adevărat

o să mă vezi îndat' -

în bordeiul timpului-limbului.

Kabir rosti: Spune-mi, spudeu, ce-i Domnul?

Inspirarea dintru inspirare-i Domnul.

Între

Între conștient și inconștient, mintea se leagănă ment:

Ființele, lumile atârnă acolo în leagănare diurnă.

Milioane de ființe cresc: lună soare-acolo se-nvârtesc:

Milioane ere fug, legănarea n-are jug.

Totul se leagănă! Cer, pământ, aer apă; Însuși Domnul se întrupă:

Vederea aceastl-l făcu pe Kabir slujitor.

Mestec ușor

Mestec ușor

După ce devor

Strămuma,

Muma,

Ginere

Doi cumnați

Și socrul

(Cu marea-i familie)

În această ordine,

La desert având

Locuitorii orașului.

L-am găsit, spune Kabir,

Pe cel Prea Iubit

Unul cu el de-am devenit.

Nu intra-n grădina-nflorită

Nu intra-n grădina-nflorită!

Nu intra-n grădina-nflorită!

O, amice! nu te duce;

În trup ți-e grădina-nflorită.

Așază-te pe-o mie de petale de lotus

și contemplă Frumusețea Infinită.

Prietenă, trezirea!

Prietenă, trezirea! La ce bun adormirea?

Trecută noaptea doar nu vrei Să fugă ziua-n urma ei?

Alte femei trezite-n grabă Găsiră-un elefant ori o podobă...

Destul s-a năruit cât ai dormit... nenevoit!

Cel cu iubire a-nțeles, tu nu ai înțeles.

Uitat-ai a-l aține În așternut cu tine.

Ba viața-n joc ți-o saturi.

Ani douăzeci imaturi

Că n-ai știut de Domnul vrut.

Trezește-te! Treze...! În pat doar rufele -

Și el s-a dus În noapte sus.

Kabir grăi:singură trează

femeie va fi

doar cea care flautul auzi.

Lasă-ți

Lasă-ți trup și minte între brațele iubite

în extazul bucuriei îndrăgostite:

Adu-ți în ochi înlăcrimatele șuvoaie din norii de ploaie,

coperă-ți inima cu umbra întunericului:

Du-ți fața mai aproape de urechea sa

și spune doruri adânci cu inima:

Spune Kabir:„Ascultă-mă, frate!

Du chipul Preaiubit în inimă cât bate.”

Yog de fel mișel

Yog de fel mișel

făr pământ or cer, 

nu mână, picior,

formă or chipor.

Unde nu e piață,

el un shop agață,

cântăre lucrurile,

ține conturile.

Nu fapte, nu crezuri,

nu puteri yogice hurezuri,

corn de tărtăcuță

la cerșit în huță?

„Mă știi te știu,

în tine să fiu”

Când nu e o dâră

de spor  or ruptură,

ce meditătură?

Alt  yog zidi casă -

de Ram se înțeasă.

Ierbi de leac haram,

rădăcină Ram,

Ram.

Se tot uită, dați-i

jonglerii, libații, 

prestidigitații -

Spune Kabir, sfinților

el Regelui nu-i efor.

Ascunsă

Ascunsă în cușca

văzută

pasărea vie

e nevăzută

la ea

aminte ia

cântarea ta

o cânta

  

Speranță

O, frate, cât trăiești, speră-L, știi-L înțeleși:

mântuirea ți-o țeși.

De nu-ți rupi lanțurile viu,

cum să te mântui morțiu?

Gol visul inimii cu El a se uni -

de trup se despărți.

De-L afli-acum, Îl afli și departe,

De nu, om locui în Moarte.

Acum împreunare, atunci eternizare.

Scaldă-te-n crez, Guru adeverezi,

Numele-i revelezi!

Kabir spune: Spirit-adeverire, sunt rob adeveririi.

Cum e treaba

Cum e treaba,

polițistu-ntreabă,

a patrula urbea

unde-n măcelării

sunt paznici vulturii,

taurii fată,

vaca e stearpă,

vițeii dau lapte

de zi până-n noapte;

șoarecii-s luntrași,

motanii vâslași;

Unde-și iau broaștele

pază șarpele,

și fug șacalii

după lei ralii?

Știe cineva

Despre ce-i vorba?

Kabir întreba

            Versiuni de George Anca

---

[1]     Refrenul se repetă din vers în vers.