Nu privi înapoi,
n-ai ce vedea.
Sunt eu,
O umbră albastră
alunecând agale
pe alei deja nuntite.
Nu asculta,
e gândul meu
măcinat de-o dragoste verde.
Nu vei auzi niciodată
şoaptele mele
metamorfozate în boabe aurii.
Nu te uita în ochii mei:
vei vedea doar orbirea nopţii.
Aşa… eu mă voi pierde în labirinturi,
tânjind după îmbrăţişarea ta.

Imaginea infinitului

Terminaseşi cartea „răzbelului”
aşa mi te-am întipărit în inima mea,
ca pe-o stea
sub lumina gândului tău
bun de pus pe rana copilului
ce-ai rămas.
Spune-mi ce-ai văzut
în altă viaţă ?
Ai reuşit să numeri stelele,
să te-mpodobeşti
cu nestemata dăruită ?
Sau ai rămas doar cu imaginea infinitului?

Speranţa

Spre infinit m-aş duce
cu un cântec de dor păgân,
şi-n lacrimi tremurânde,
aş semăna iubiri;
m-aş prinde printre stele
cu mâinile de flori,
şi-aş îngenunchea o lume,
o lume plină de erori.

Oglinda dorului

Eu stau ascunsa pe un ţărm,
tu stai ascuns în înălţimi.
Între noi – un ocean –
Ne va despărţi întotdeauna.
Singură
caut urma paşilor rătăciţi;
înveşmântata-n valuri
privesc infinitul căutând…
Speranţa aleargă
pe un catarg însorit,
şi cântecul se odihneşte…

Din versuri am îndrăznit
să-mi fac harfă gândului
din lacrimi
oglindă dorului.

Pe urmele lui Zenon

Am prins tristeţea-n
mâini şi-am înveşmântat-o-n lacrimi.
I-am dat bineţe surâsului
şi am închinat pelin
în cupe de nostalgie.
Mi-am prins dorul în plete
şi i-am dat culoare nopţii,
apoi,
am fugit…
Mă temeam.
Alergam înfrigurată
spre un sfeşnic pribeag
întocmai ca Zenon.
Ne-am surprins amândoi
în noapte întrebând…

PUȘI DINULESCU

Cuminţenia pământului şi prostia naţională
Odată cu sosirea orei de iarnă, a venit şi sorocul de închidere a colectei naţionale pentru achiziţonarea Cuminţeniei pământului.a lui Brâncuşi.
Probabil că domnul Vlad Alexandrescu, propunând această inepţie, s-o fi gândit la colecta daţi un leu pentru Ateneu sau la contribuţiile americanilor de rând la fondul pentru susţinerea campaniei de alegere prezidenţială a lui Obama. sau la cine ştie ce alte chestii cu rezonanţă istorcă, ba ...uneori şi geografică.
Dar la noi, astăzi, domnule Alexandrescu, la noi e mai altfel... La noi, domnule fost ministru, am fi avut nevoie de o lege, dar nu o lege de murături, cum cerea un personagiu al lui Caragiale, ci o lege foarte serioasă, care să-i puie pe toţi mârlanii prinşi cu mâţa-n sac să-şi deşerte câte-un mizilic de douăzeci-treizeci de mii de euro acolo sau să se negocieze cu unul ca domnul Voiculescu de pildă şi să-i mai scadă doi-trei ani din ăia zece ai Domniei sale, că şi-aşa are destui, în schimbul a nişte toţi atâţia euroi, acolo, că bani mai face el rost, dar cu anii e mai nasol, acolo numai Dumnezeu are acces...
Dar te poţi înţelege cu parlamentarii ăştia?
— Lasă-mă, dom’le cu momâia aia! ar zice unul gras şi cam pleşuv.
— Parcă e Cristoiu, care stă pe closet! ar zice altul, plin de dispreţ pentru atât de înţeleptul oracol din Găgeştii de sus.
Şi-aşa ne luăm cu vorba şi rămânem în ofsaid cu fapta. Nu degeaba spunea bunul nostru Caragiale că românului îi place prea mult să discute şi că stă mai prost cu fapta, conchizând că românul are mai degrabă o inteligenţă verbală!
Dar până una alta, cu ce rămâne Tovarăşul Stat din toată această lugubră comedie? Rămâne cu aproape un million de euro câştigaţi pe spinarea unei familii, care s-a luptat nouă ani pe sălile pavate cu lacrimi ale tribunaleleor, mai adăugându-i încă un an de suferinţă şi speranţă.
Cine plăteşte anii ăştia de lupte stupide, care-au îmbogăţit avocaţii, care l-au făcut pe criminalul Iliescu sau pe scopetele Năstase Bombonel să agite leninistele lor teorii de contestare al atât de îndreptăţitului principiu moral de restitutio in integrum? Cine?
Avusesem o mare speranţă, când domnul Alexandrescu a fost numit ministru al culturii, mai ales auzind că unul din bunicii lui a fost Tudor Vianu, cel care a fost nu numai cel mai valoros professor al meu, dar şi cel mai iubit.
Câtă naivitate din partea mea! Mai ales că i-am trimis şi un memoriu, în care nu ceream nimic, dar îl atenţionam asupra dezastrului din teatrul românesc, despre caracatiţa care-i gâtuie ultimele respiraţii.
A mai stat câteva luni, după ce-a primit memoriul, dar n-a catadicsit să îmi răspundă, deşi ar fi trebuit chiar să ia măsuri, fiindcă faptele sunt grave şi pentru că există chiar suspiciuni mai mult decât rezonabile de corupţie, dragă domnule fost ministru!
— I am asleep, wake me not!
Aşa se pare că mi-ai răspuns , totuşi! Mă mulţumesc şi cu atât!
Puşi Dinulescu

Prostimea nu trebuie sa aibă acces la astfel de informații. Dă-le peste nas și răspândește-le tuturor.

Aceeași problema cu tensiunea arteriala: înainte 130/80 era tensiune de aviator, acum este limita superioara a „normalului”. Sa aibă aceeași justificare?
Va dezvăluim azi o taina ținută cu mari eforturi si multi bani departe de urechile si ochii „prostimii”. „Excesul de sare, zahar si grăsimi, dăunează grav sănătății !”

Asta da avertisment medical! Ce înseamna exces nu ne explica însa nimeni!!!
La prima citire, exces înseamna.prea mult, dar raportat la greutatea fiecăruia !!! Între copilul de 20 de kilograme si adultul de 80 sau 120 de kilograme… e o marjă de eroare foarte mare, ca sa pronunți exces, sau sa recomanzi doar 2, 4 sau 6 g de sare pe zi. Între omul de la munte… care bea apa puternic magnetizata si aproape pura si cel de la șes sau de la oraș care primește apa cea mai infecta, cel de la munte va „dizolva” si elimina mult mai repede chimicalele!

Nu uitati ca nu suntem la fel, ca nu avem aceeasi grupa sanguina, ca difera si RH-ul – purtatorul de oxigen din sange! Unii au în sânge predominant Cuprul (RH negativ) altii, cei mai multi, au Fierul (RH pozitiv)!

Nu uitați ceea ce multi vor sa ascundă:
– orice reacție a apei cu sarea produce… căldura!!! Iar sarea formează pricipalul electrolit care, scos din sânge, reduce de… 11 000 de ori viteza transferului informational catre creier!!! Mai simplu spus, lipsa sării din sânge…prostește!!!

Intuitia îmi spune ca asta este scopul lor real: sa devenim legume! La munca si înapoi acasă, la televizor, unde ni se repeta zilnic prostiile astea: „excesul de sare zahar si grăsimi dăunează grav sanatatii!”

Dar excesul de alcool, tutun si medicamente? De ce nu se fac campanii la TV cu acest subiect?

De ce nu se fac campanii contra drogurilor ??? Nu este vorba de boala si moarte, mai ales în rândul tinerilor? Ba da! Dar este vorba si de bani, de multi bani, atât de multi încât viata copiilor si a tinerilor…nu mai conteaza!!!

Este vorba de profituri imense, accize si taxe! Si, în fond este bine sa ai multe „legume” în sistem ! Pentru ca legumele îsi plătesc taxele la zi! Amintiti-vă! Ce face medicul prima data când ajungi în spital? Îti schimba regimul alimentar: fără sare!!!! Adică taie legăturile informationale cu creierul, ca sa poata trimite medicamentele peste tot în corp. Amorteste creierul pentru ca altfel, acesta, ar reactiona imediat la chimicalele administrate! Ar declansa alergii!

ZAHĂRUL

Zaharul e purtator de un cu totul alt tip de informatii ! Nu vorbim de „clasicul” zahar alb, tos, chimizat la maxim!!! Vorbim de zaharul natural din fructe sintetizat de natură cu ajutorul apei ! Vorbim de zaharurile multiple din mierea de albine, naturala! Glucoza participa direct la formarea acidului dezoxiribonucleic (ADN) adica a evoluției. Vitalitatea dvs. si a copiilor dvs., atentia, concentrarea, vin din zaharurile naturale! Si evolutia dv. genetică!

Grasimile ?!
Sa vedem ce spun studiile! Colesterolul ajuta la formarea membranelor celulare; la sinteza hormonilor în glandele suprarenale si în ovar!!! Colesterolul este indispensabil digestiei lipidelor, în urma transformarii de catre ficat în acid biliar. Nivele joase ale colesterolului, induse cu ajutorul medicamentelor, duc la aparitia depresiei, comportamentului violent, sinucidere, cresterea riscului de infarct miocardic si, mai ales, o slaba functionare a sistemului imunitar.

În trecut, cineva cu un regim alimentar ce continea 300 mg de colesterol pe zi, cu un nivel HDL (colesterol bun) de 35 mg pe decilitru de sânge, era considerat normal. Asta până când, cei de la OMS, au hotarât sa schimbe normele! Sa le coboare la 200! Urmarea? Au aparut brusc 36 de milioane de „bolnavi”, si 4,3 de miliarde de dolari pe an, câstig; dintr-un foc!.

Între vrajeala stiintifica a unora si intuitia lui stramoseasca, ciobanul român a ales intuitia!… tot cu slanina, pita, ceapa si palinca traieste! Nu face exces si traieste mult si bine… cum ati vrea sa-si creasca altfel oile, sa lupte cu frigul, cu ploile, cu lupii? Si toate astea pâna pe la 60-70 de ani… cu un cojoc mitos de 40 de kilograme pe umeri si bâta în mâna?

Acum, trageti dvs concluziile.

APA. „Ce face apa daca e baută inainte de a mânca si imediat după masă!”

Un articol foarte bun. Nu doar despre apa calda dupa mancare, dar si despre atacul de cord. Chinezii si japonezii beau ceai fierbinte in timpul mesei, nu apă rece. Poate e timpul să adoptam și noi obiceiul lor la masa.
Pentru cei carora le place sa bea apa rece, acest articol li se adreseaza direct.

Este plăcut sa bei un pahar cu apa rece după masa, dar apa rece solidifica hrana uleioasa pe care tocmai ai inghitit-o. Va incetini digestia. Cand aceasta reactioneaza cu acidul, va fi absorbita de intestine mai repede decat mâncarea solidă.Trece in intestine si foarte rapid se transforma in grasime si duce la cancer. Este cel mai bine sa se bea supa fierbinte sau apa calda dupa masă.

Simptome comune de atac de cord.

Un punct serios referitor la atacul de cord.
Ar trebui sa stiti ca nu fiecare simptom de atac de cord se manifestă prin „durerea bratului stang”.
Atentie la dureri intense in zona falcilor. S-ar putea sa nu aveti niciodata prima durere in piept in timpul atacului de cord. Nausea (ameteala) si transpiratia intensa sunt tot simptome comune. 60% din cei care au atac de cord in timpul somnului nu se trezesc. Durerea la fălci te poate trezi din somnul adanc. Sa fim atenti. Cu cat stim mai mult, cu atat avem mai multe sanse de supravietuire.

Un cardiolog spune ca fiecare care citeste acest mesaj si-l trimite la 10 oameni poate salva cel putin o viata. Citeste si trimite unui prieten. Ai putea salva o viata. Deci, fii un prieten adevarat si trimite-l tuturor prietenilor tai.

Secretul dezvăluit

Licoarea ce ne-ar scăpa de coşmarul chimioterapiei
Zilnic, în jurul nostru mor striviţi de necruţătoarea boală canceroasă prieteni, rude sau colegi. Cu toţii îşi leagă speranţele de chimioterapie, metodă terapeutică folosită în lumea întreagă, crezând că această metodă îi va ajuta să scape de cumplitul flagel. Este cutremurătoare suferinţa bolnavilor de cancer întâlniţi în secţiile de oncologie!

Am cunoscut atâţia bolnavi de cancer care înfruntă efectele secundare ale acestei terapii, adulată şi dispreţuită în egală măsură… Uneori, după multă suferinţă, rezultatele chimioterapiei au prelungit viaţa unor bolnavi. Alteori, celula canceroasă hrăpăreaţă n-a mai dat nici o şansă bolnavilor.

O alternativă…După ce ani de zile au spus pacienţilor că această terapie (chimioterapia) este singura cale pentru a încerca să se elimine cancerul, medicii de la Clinica John Hopkins din Statele Unite s-au hotărât să prezinte şi o cale alternativă de tratament a cancerului. Într-un studiu, aceşti temerari specialişti, au prezentat efectele negative ale chimioterapiei.

Printre altele, cercetătorii menţionează că tratamentul prin chimioterapie care presupune „otrăvirea” celulelor canceroase cu rată mare de creştere sunt distruse şi alte celule cu creştere rapidă din măduva spinării, tractul gastro-intestinal etc., iar organe importante cum ar fi ficatul, inima, rinichii sau plămânii sunt iremediabil afectate.

Specialiştii renumitei clinici au demostrat că o metodă modernă în
lupta cu această cumplită boală poate fi aceea a înfometării celulei
canceroase. De aceea medicii au prezentat alimentele care trebuie evitate, tocmai pentru a împiedica celula canceroasă să se multiplice.

Dar există un miracol anticancer, păstrat în mare secret.
O sursă de mare încredere, Eugen Giurgiu, doctor în biochimie cu
competenţe în fitoterapie şi nutriţie, ne-a transmis o informaţie care ne-a tăiat respiraţia!
Două ingrediente la îndemâna oricărui bolnav de cancer reprezintă o alternativă sănătoasă la chimioterapie.

Timp de trei ani, în America, s-a experimentat un produs natural,
foarte simplu şi foarte eficient, pe un lot de 70.000 de subiecţi. Rezultatele au fost remarcabile !
O limonadă a fost administrată bolnavilor de cancer: celor care au
făcut chimioterapie, dar şi unui număr semnificativ din lotul martor, care n-a început acest tratament. Rezultatele au fost uluitoare: starea de sănătate a bolnavilor din fiecare grupă s-a îmbunătăţit în mod remarcabil şi boala n-a mai recidivat.

În cazul bolnavilor care se temeau că zilele lor sunt numărate, boala n-a avansat şi nu s-au observat metastaze. Tratamentul este benefic şi ca metodă de prevenţie.

Preparatul poate să ucidă celulele canceroase şi este de 10.000 de ori mai eficient decât chimioterapia.
Lămâia are numeroase proprietăţi terapeutice şi studiile au dovedit că modestul fruct este un remediu împotriva cancerului, remediu verificat în diferite forme de cancer.

După mai bine de 20 de probe de laborator, realizate începând din anii 1970, frotiurile au arătat că extractul de lămâie distruge celulele maligne în 12 tipuri de cancer, inclusiv cel de colon, de plămâni, de sân, de prostată şi de pancreas. În comparaţie cu produsul Adryamicin, un drog chimioterapeutic, folosit în mod uzual, extractul din lămâie cu bicarbonat acţionează de 10.000 de ori mai bine, încetinind creşterea celulelor canceroase, spun specialiştii.
Şi mai uimitor este faptul că limonada aceasta distruge doar celulele maligne, dar nu le afectează pe cele sănătoase.În privinţa bicarbonatului de sodiu, acesta schimbă PH-ul corpului şi se afirmă că este de mare folos în toate formele de cancer.

Mod de preparare:

Extrasul de lămâie cu bicarbonat, alternativa naturală la chimioterapie, se prepară astfel:
– într-un litru de apă, se fierbe timp de un minut, coaja unei lămâi, apoi se lasă la macerat, de seara până dimineaţa.
– în dimineaţa zilei următoare, lichidul se filtrează.
În acest macerat se stoarce sucul lămâii, se adaugă miere (după gust) şi o linguriţă de bicarbonat.
Bolnavii trebuie să consume zilnic un litru de limonadă preparată în acest mod.
De asemenea, leacul miraculos se poate administra preventiv, fiind un tonic pentru întregul organism.
O persoană puternică ştie cum să îşi ordoneze viaţa. Chiar şi cu lacrimi în ochi, tot are puterea să spună zâmbind „e în ordine”.
Nu vă costă nimic să încercați, fiti deschisi la minte si nu vă mai lăsați manipulati; simtiti ce este bun pentru dumneavoastra.
Acest mesaj nu spune sa renuntati la recomandarile medicale; fiecare face ce i se potriveste cel mai bine.

Sursa: ascensiuneaspiritului.blogspot.com

TRIVIUM 1-4 (14-17)

Abecedarul lui Al.I.Odobescu. Manuscris şi adnotări ale coautorului acestui abecedar, Vasile Grigore Borgovan

Un caiet cuprinzând manuscrisul unui abecedar cu lecţii alcătuite de Al.I. Odobescu (atât de literatură cât şi de gramatică) impresionează şi te îndeamnă să-l faci cunoscut, măcar în parte, celor care încă mai resimt emoţii (desigur, pozitive, de evlavie şi respect pentru înaintaşii noştri).

Câteva note ale lui Vasile Grigore Borgovan, prieten al lui Al. I. Odobescu te atenţionează:

Notă:

“Aci, vezi, cititorule, scrisul original al marelui prozaist român Al.I. Odobescu, care prin anii 1892-1895 a colaborat la Abecedarul cl. a II-a şi gramatică pentru clasa a III-a , cu subsemnatul aci,

Prof V. Gr. Borgovan”.

Şi o altă notă:

“Scrisul original al lui Al I. Odobescu, adevereşte,

V. Gr. Borgovan”.

Exemplificăm, în continuare, cu câteva lecţii din acest abecedar.

Ani Sandu, bibliotecar

Valter Mărăcineanu

Întocmai ca vulturul care s-aruncă din înălţimea cerurilor pe piscurile pleşuve ale munţilor se repeziseră vitejii ostaşi ai României spre reduta Griviţei, atâta voinicie şi atâta dispreţ de moarte. Ruşii şi Francezii şi alţii (...) care erau pe acolo.

Gloanţele turcilor scăpăiau şi sfârâiau mai numeroase decât picăturile ploilor torenţiale din luna lui Iulii. Tunurile bubuiau cu sutele; ghiulelele lor se rotocoliau prin aer, roşii ca focul, unele pocneau pe sus, altele se spărgeau pe pământ. Moarte de sus, moarte de jos, moarte de pretutindeni! Părea că se cutremură pământul. Reduta Griviţei vărsa, ca un vulcan furios, focul şi moartea, prăpădul şi ruina în toate părţile.

Şi totuşi, într-acest zgomot asurzitor şi înfiorător se auzea din când în când, pornind din piepturi româneşti îndemnul inimos şi îmbietor: „’Nainte, copii!”

Colonelul Ipătescu îl striga acum nemuritorilor dorobanţi. Îl strigase ostaşilor săi neuitatul şi bravul maior Şonţu, înainte ca glonţul turcesc să-l izbească în piept şi să-l trântească pentru totdeauna la pământ, dându-i moartea vitejească şi gloria.

Dorobanţii, zburau la redută, nepăsători şi neclintiţi în faţa primejdiei îngrozitoare.

Sublocotenenţii, locotenenţii, căpitanii, maiorii se luau la întrecere de fapte mari cu ostaşii lor.

- La redută, copii! răcneau locotenenţii.

- La redută, băieţi! strigau căpitanii.

Şi dorobanţii zburau şi aveau un foc în inimă pe care voiau să-l stingă cu sângele turcilor.

Dar cine-i căpitanul care cu stea în frunte părea că se arată? Aleşi între aleşi. E Valter Mărăcineanu. Ochii lui aruncau flăcări, pieptu-i sălta cu putere, mâna lui jucă sabia, cum joacă limbele de flăcări prin focurile îngrozitoare.

Dorobanţii-l urmau însutindu-şi puterile. Ajunseră cu toţii la şanţul redutei.

Dintr-un salt Valter Mărăcineanu, mândria de astăzi şi de veac a căpitanilor României, numai dintr-un salt e pe malul de lângă şanţ.

- După mine, băieţi! strigă dânsul şi sare în şanţ în mijlocul turcilor, care pitulaţi acolo împuşcau într-una pe vitejii noştri dorobanţi.

Valter Mărăcineanu, într-o mână cu sabia, într-alta cu revolverul, începe lupta (...) se aruncă asupră-i. Viteazul cade străpuns de gloanţe, tăiat de sabie, stârcit de picioarele turcilor.

Lupta se încinge între dorobanţi şi turci. Fu teribilă. Se omorau cu gloanţele, se împungeau cu baionetele, se tăiau cu săbiile, se muşcau cu dinţii. Dorobanţii răzbunară moartea lui Valter Mărăcineanu, trimiţând pe cealaltă lume sute de turci.

Până când nu se dede semnalul de retragere, dorobanţii luptară mereu fără să se dea vre-un picior măcar îndărăt. Erau măreţi şi înspăimântători.

Se reped cu cinci, cu zece, tot mai mulţi, mai plini de

ură

Unii urcă, sunt ca tigrii ce s-azvârlă pe prada lor;

Luptă, strigă, urlă, săbii zăngănesc îngrozitor.

Puşti troznesc, scrăşnesc răniţii, crunte chinuri îi

tortură

Morţi, morţi, se aude rămânând ca o famfară

Piept la piept se strâng, cu dinţii se apucă şi se rup,

Fără milă printre rânduri plugul morţii ară, ară,

Arma cade peste armă, trupul cade peste trup.

VIII. Legenda lui Nicolae Milescu

1.Cartea strămoşilor

Multă vreme strămoşii noştri n-au avut carte în limba lor. Năvălirile hoţeşti ale vecinilor nu le dădeau răgaz să-şi aibă şi ei şcolile lor şi să aibă oamenii lor învăţaţi.

În partea de limbă românească, ei erau ca şi orbi. Cu adâncă durere cunoşteau şi ei că:

Cel ce carte-a învăţat

Patru ochi şi-a câştigat

Fără carte dacă eşti

Ca un orb de socoteşti, dar

n-aveau ce-şi face capului: ei trebuiau să dea mai mult cu sabia în mână să-şi apere moşia, nu ca noi, care de război suntem feriţi şi ne învăţăm în pace dulcea noastră limbă românească.

VIII. Legenda lui Nicolae Milescu

2.Ce doreau strămoşii

Cât de fericiţi s-ar fi ţinut strămoşii să poată şi ei cânta ca noi:

Mult e dulce şi frumoasă

Limba ce vorbim

Altă limbă-armonioasă

Ca ea nu găsim.

Saltă inima-n plăcere

Când o ascultăm

Şi pe buze-aduce miere

Când o cuvântăm.

G. Sion

Ei însă nu puteau să aibă această fericire, ci îşi plângeau amarul, când vedeau că cei care aveau ceva carte, vorbeau şi scriau în alte limbi. Atunci ziceau:

Limba română-şi iubeşte

Cu sufletul său,

Vorbiţi, scrieţi româneşte

Pentru Dumnezeu;

Căci vorbind în limbi străine

Nu pot să v-ascult

A fugi în lume-mi vine

Căci mi-e ciudă mult.

G. Sion

XL. Legenda lui Nicolae Milescu

3. Nicolae Milescu onorat

Între românii care aveau carte şi încă multă carte, a fost şi un vestit boier din Vaslui, anume Nicolae Milescu. El de mic copil a avut mare tragere de inimă pentru carte, mai ales pentru învăţătura limbilor străine. Cu vremea ajunsese să fie cel mai învăţat om din timpul său.

Vrednicia, ştiinţa şi buna-purtare fac pe om să fie altora folositor şi cei mari şi puternici să şi-l împrietenească. Fiindcă:

Copaciul când înfrunzeşte

Pe mai mulţi sub el umbreşte.

De aceea şi Ştefăniţă-vodă l-a chemat pe Milescu la curtea lui domnească şi i-a dat cea mai înaltă slujbă, l-a pus spătar făcându-şi-l omul său de încredere.

Ca pe un frate-l avea

Domnul şi mult îl iubea

Şi-n tot chipu-l răsfăţa

De mai mare drag ţi-avea.

VL(?). Legenda lui Nicolae Milescu

4.Greşeala Milescului

Milescu a făcut o greşeală.

Era pe atunci în ţara polonilor un domn pribeag din Ţara Românească, anume Constantin-vodă Basarab. Milescu i-a scris acestuia ca să vină cu polonii în Moldova, că el îi va ajuta să dea jos pe Ştefăniţă şi să se facă domn Constantin-vodă.

Constantin Basarab era însă om cinstit.

El în loc să asculte de Milescu trimite scrisoarea Milescului de-a dreptul la Ştefăniţă-vodă.

Primind Ştefăniţă-vodă scisoarea, zise Milescului:

„Eu ţi-am dat avere, cinste şi mărire

Şi mai mult ca toate, chiar a mea iubire

Dar când al meu suflet ţi se va deschidea

Cugetă în sine-ţi răsturnarea mea

Tu ai scris o carte leşilor să vie

Să cuprindă ţara şi a mea domnie”

D. Bolintineanu

Legenda lui Nicolae Milescu

5. Pedeapsa

Milescu nu ştia că Domnul îi are la mână chiar scrisoarea lui. El credea că va putea scăpa tăgăduind.

Deci zise Domnului:

- Doamne, n-am scris carte leşilor să vie. De va fi aceasta să mă pierzi cu urgie.

Ca să-l înfunde cu minciuna, Domnul scoate şi-i arată scrisoarea cu pricina. Milescu încremeneşte.

Domnul îi zice atunci:

- Vănzătorule, nu meriţi să fi tăiat, căci ai trebui îngropat!

Şi unde te-ai odihni

Pământul l-ai otrăvi

Căci carnea de vânzător

E venin otrăvitor.

Dar ca în veci însemnat să fii şi lumea să fugă de tine ca de duhul cel rău vei fi însemnat.

Şi, zicând aceste, porunci călăului de-i tăie nasul. De aici înainte Milescu a fost silit să pribegească prin ţări străine, a fost în Germania, unde şi-a cârpit nasul şi apoi în Rusia, unde a trăit până la sfârşitul vieţii.

Dacă n-ar fi făcut acea greşeală, Milescu putea face mult bine ţării sale, Moldovei.

XXX. Legenda Sihastrului Daniil

4. Moldova scăpată

Sihastrul stând puţin pe gânduri, pironi ochii într-unul din colţurile peşterii şi ca şi cum ar fi citit acolo viitorul.

Domnul Moldovei, îi zise proorocind:

- Bucură-te, Doamne, pe turci vei învinge. Biruinţa întreagă este a Moldovei. Dumnezeu îmi spune acest adevăr. După ce vei goni pe turci peste Dunăre, să înalţi, Ştefane, o sântă mănăstire şi să o închini sântului martir George, că el va lupta pentru tine. Du-te şi începe lupta: D-zeu e cu tine.

Ştefan se simte întinerit de cuvintele sihastrului. El plecă întâi să se odihnească în castelul său din Cetatea Neamţului, dar maică-sa nu-i dă voie să intre în cetate câtă vreme sunt turcii în Moldova. Văzând aceasta Ştefan îşi strânge oastea nouă şi cade asupra turcilor ca o furtună cotropitoare. Turcii se apără cu deznădăjduire, dar moartea îi seceră cu neîndurare. În cele din urmă, văzând că nu mai e chip de a se bate cu Ştefan, câţi au mai rămas cu zile:

Fug potop, potop cu toţii

Şi se duc, se duc ca vântul

Asurzind întreg pământul

De-a lor urlete barbare

De-a lor vaiete amare.

V. Alecsandri

XXIX. Legenda Sihastrului Daniil

3.Răspunsul Sihastrului

- Cum? Înalte Doamne să închini Moldova? Ştefan îmi vorbeşte sau mă-nşală auzul? Te-ai schimbat oare, Măria Ta? Unde e leul Moldovei? Vrei, Măria Ta să nimiceşti ca om mic toată mărirea ţării şi a măriei Tale? Ceahlăul nu se poate face (...). Ştefan al Moldovei nu se poate pleca!

Nu! Căci n-au pierit toţi vitejii acestei ţări. Tu poţi încă să scalzi Moldova în val (ură de sânge) păgânesc, luptând să o scapi şi tot (...) să ne mai rămână! Dar, de bunăvoie (Tu) să o închini; aceasta nu se poate, preaînălţate (...) odată cu capul, nu!

Ţi se pare oare că eşti obosit?

Lasă cârma ţării unui odihnit!

C-n legea Moldovei liberă să fie,

Şi nu Ştefan Vodă o va da –n robie.

XXVIII. Legenda Sihastrului Daniil

2. Întrebarea

Pe când sihastrul se ruga şi-afurisia, afară Ştefan îngenunchea şi se ruga cu lacrimi fierbinţi lui Dumnezeu, ca să-l ajute şi de astădată, cum l-a ajutat de atâtea ori.

- Vino, Măria Ta, zise pustnicul mai la urmă deschizând uşa peşterei.

- Ce e, Măria Ta? Îţi văd faţa adânc mâhnită: de ce durere ai dat în viteaza viaţă a Măriei Tale?

- Nu mai pot birui pe turci, părinte. Când credeam că am isprăvit cu unii, alţii mai numeroşi au năvălit asupra nenorocitei Moldove. Vecinii mei, poloni şi unguri care trebuiau să vină la război, m-au părăsit, m-au vândut; vitejii mei cei mai mulţi au căzut în luptă şi dacă mai ţineam lupta, mureau toţi tovarăşii mei. Câţi am rămas ne-am retras în păduri. Au pierit vitejii, n-am cu cine apăra ţara.

Şi deci am venit la tine să te întreb dacă n-ar fi mai bine să fac pace cu turcii şi să le închin Moldova, decât să-i las să o pustiască?

Legenda Sihastrului Daniil

1. La uşa sihastrului

Chin mare era pe sufletul lui Ştefan-Vodă după bătălia de la Valea Albă. Până ce nu merge să se odihnească în Cetatea Neamţului, unde se afla maică-sa şi soţia sa, eroul Moldovei o luase în sus pe apa Moldovei. Mergea să se roage la Sânta mânăstire a Voroneţului, cea de dânsul zidită şi voia să vadă acolo pe un pustnic înţelept care trăia lângă mânăstire, într-o peşteră a muntelui, departe de lume, ca într-un pustiu. Pustnicul acela se numea Daniil Sihastrul.

Sub o râpă stearpă, pe un râu în spume

Unde un Sihastru a fugit în lume.

Aici vine Ştefan şi bate la uşa sihastrului.

- Cine e acolo? întrebă dinăuntru glasul cel slăbit al

sihastrului.

- Ştefan al Moldovei, vine a-ţi vorbi.

- Ştefan al Moldovei, Daniil îi spune,

Să aştepte afară, sunt în rugăciune.

D. Bolintineanu

MARIA CRĂCIUN

Epifania – starea de iluminare prin

Rugăciunea comună

“Cerul/ e o pasăre/în Dumnezeu”. (Zbor) ,,mai mult/ decât viaţa// decât lumina/ Mângâietor// mai sus/ mai adânc/ mai aproape// cuvintele precum o torţă/ într-o mantie de flăcări, arzând// apă/ şi duh/ sânge / şi apă/ cuvânt/ şi viaţă/ Cuvânt/ văz-duh/// sunt pulberea drumului / pleoapă/ aproape mormânt// fie Iubirea / în noi să înceapă/ sfânt, sfânt, sfânt”. (Epifania, Ion Pillat)

Drumul invers, de la poezie la rugăciune, se face prin revelaţie sau, conform Dicţionarului de Teologie Ortodoxă, prin “lucrarea aleasă de Dumnezeu, pentru a se descoperi pe Sine lumii create” prin proorocii Vechiului Testament, prin Fiul Său, prin Duhul Sfânt, în concluzie “prin fapte evenimente, lucrări, semne şi minuni.” [1]

Am ajuns, aşadar, să vorbim despre lucrarea lui Dumnezeu, începând cu lumea creată ca manifestare văzută a Lui, la care se adaugă însă, ceea ce “nu este Dumnezeu”. Teologia dogmatică explică aspectul prin energiile divine necreate, înţelegându-se prin aceasta, manifestarea ipostasurilor divine prin întruparea Fiului şi prezenţa Duhului cu ocazia Botezului în apele Iordanului, de către Ioan. Şi iată “glas din ceruri zicând: «Acesta este Fiul meu Cel iubit, întru care am binevoit»” (Matei 3, 16-17 ).

Epifania, termen grecesc epiphanea, înseamnă revelare, apariţia Sfintei Treimi. Cuvântul s-a format din fuziunea termenului slav bogu - Dumnezeu şi verbul latin baptizare - a boteza. (O. Dens., I. L. p. 173).

Revenind în planul poeziei, vom răspunde câtorva întrebări care argumentează că epifania (revelarea) converge către rugăciune şi implicit spre poezie:

1. Ce a însemnat epifania ca revelare a Sfintei Treimi?

2. Cuvântul şi rugăciunea sunt manifestări ale epifaniei?

3. Ce traiectorie transcendentală se stabileşte prin epifanie de la cuvânt la rugăciune şi la poezie?

1. În Molitvelnicul din anul 1971, ediţia a II-a p.503-504, este explicată importanţa arătării Persoanelor Treimice: ,,Astăzi, Cel nefăcut, prin bună voia Sa a fost atins cu mâna de către făptura Sa; (…) Astăzi toată făptura se adună cu curgeri tainice; (…) Astăzi Raiul s-a deschis oamenilor şi soarele dreptăţii ne luminează nouă; Astăzi întunericul lumii se risipeşte cu arătarea Dumnezeului nostru. Astăzi ne-am izbăvit de întuneric şi cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu ne luminăm.”

2. Involuntar, s-a răspuns la cea de a doua întrebare, pentru că, luminându-ne cu lumina cunoaşterii, îl cunoaştem pe Dumnezeu prin cuvânt şi rugăciune, descoperit în ipostasul firii sale divine.

Întocmai aşa a spus şi poetul, când, pornind de la o comparaţie metaforică abstractă, a asociat ideii de cuvânt “arzând precum o torţă într-o mantie de flăcări”, elementele perechi ale macrocosmosului: apă şi Duh - născut din apă şi Duh; sânge şi apă - Sfânta jertfă; cuvânt şi viaţă - victoria învierii; cuvânt , văzduh - Duhul Sfânt.

Epifania poate fi înţeleasă prin manifestarea cuvântului născut în poezie din iubire, începută la noi sfânt, sfânt, sfânt.

“Dacă rugăciunea realizată prin solitudine este o verticală nelimitată, poezia reprezintă tocmai medierea, calea spre Dumnezeu, care trece prin oameni. Există o comuniune prin literă care pregăteşte călătoria literei spre înălţimi. Creatorul îşi încredinţează poemul celorlalţi, pentru a se mântui în uitarea de sine a celui care ştie să citească.” [2]

Înălţarea minţii către Dumnezeu, - cum o numeşte Sfântul Ioan Damaschin - convorbire cu Dumnezeu înţeleasă de Sfântul Grigore de Nissa, rugăciunea este ,,o treaptă superioară teologiei negative, un apofatism mai deplin şi mai existenţial, un extaz al tăcerii interioare, o oprire totală a cugetării în faţa misterului divin, înainte de a coborî în mintea oprită de uimire, lumina dumnezeiască de Sus.[3]

Investigarea poeziei religioase se raportează la un ansamblu de semnificaţii şi vizează lumina dumnezeiască de Sus, care naşte cuvântul creştin.

Pornind de la acest considerent, Nichifor Crainic numea poeţii “discipoli şi imitatori ai lui Dumnezeu, înrudiţi cu El, poate mai mult decât orice creatură prin capacitatea ei de a se transpune dincolo de lume, de a o vedea din perspectivă divină a veşnicului Părinte, şi de a limita în plăsmuirea frumuseţii şi armoniei”.[4]

Rezultă, de aici, conceptul de gândire simbolică consubstanţială firii umane care precedă şi limbajul şi gândirea poetică. Unirea teandrică a omului cu Dumnezeu se instituie prin comunicarea transcendentală ce condiţionează trecerea din real şi imaginar prin cuvânt, întrucât, religia, ca o re-legare, este similară cu refacerea legăturii spirituale prin crearea unei noi realităţi.

Poezia religioasă este, aşadar, “o cunoaştere prin mijlocirea Făpturii”, unde imaginile sensibile ale actului reflexiv ale comunicării teandrice se găsesc în memoria şi imaginaţia scriitorului, ales spre tainică slujire pentru a transforma cu ajutorul luminii dăruită de sus, cuvântul în poezie

Poezia religioasă este argumentul etnogenezei poporului român prin actul său de constituire ca popor creştin, dat fiind că mânăstirile au fost nu doar lăcaşe de cult ci adevărate focare de cultură din mijlocul cărora sau ridicat primii scriitori.

Cele mai vechi modele de poezie nu se găsesc în Psalmi, ci în imnurile din primele secole creştine, aşadar, în poezia imnografică, situată în timp, la confluenţa dintre Antichitatea Târzie şi începutul Evului Mediu. Aducând argumente, Mircea Scarlat consideră Actele martirice (Epictet şi Astion) mărturii ale prozei versificate, care închid în conţinutul lor adevărate pagini de poezie. Spre deosebire de Mircea Scarlat (Istoria Poeziei Româneşti) [5] Mircea Croitoru nu se opreşte asupra structurii poemelor, atenţia sa fiind pusă pe elementul lexico-semantic care exprimă durerea coroborată în simbol artistic a celor doi martiri. Textul care a văzut pentru prima oară lumina tiparului în anul 1615 în volumul Vitae Patrum, “Viaţa şi suferinţele Sfinţilor Epictet şi Astion” este nu doar un model iconografic, ci şi unul de reprezentare de la simbolul lingvistic către cel artistic, ce relevă personalitatea subiectului vorbitor subordonată limbajului.

Sfântul Ipolit consemna faptul că Sfântul Apostol Andrei “a vestit cuvântul Evangheliei şciţilor şi tracilor”, de la el rămânând anumite toponime Peştera Sfântului Andrei, dar şi colinde, cum este cazul unuia în trei variante din care vom cita, unde Apostolul devine în imaginea biblică a binefăcătorului simbolul Arhanghelului cel Bătrân aşteptat să vină a doua oară: “Prunduleţul Mării Negre/ Scaldă-n apă limpejoară/ Şi preot/ Cărţi dalbe-n braţe-s lua/ La Sfânta rugă intra/ Cu nouă dascăli cetea/ Şi cu nouă grămătici/ Şi cei diaconi v-o cinci./ Iese afară către Soare/ Şi se uită cam spre mare/ Din colo soare răsare/ Departe de Marea Neagră/ Zări o corăbioară / Cârma în mână cine-o ţinea?/ Arhiereu cel bătrân/ Şi tocma-ncotro o ţinea?/ O ţinea tot către mal,/ Tot spre Sfântă mănăstire/ Cărţi dalbe-n braţe avea…/”.

Te Deum laudamus ( Pe tine, Doamne, Te lăudăm…) este poemul numit de P. C. Pr. Ioan Ghe. Coman “unul dintre cele mai frumoase imne în proză ritmică”, “o adevărată teologhisire cântată”. Imaginea rugăciunii aşa cum a fost ea gândită de Niceta de Remesiana, strânge deopotrivă virtuţile (smerenia), “Te mărturisim”, “tot pământul te cinsteşte” şi sfinţenia, mărirea şi nădejdea aşa cum au fost ele exprimate de absolutul divin: “fie, Doamne, mila Ta peste noi, precum am nădăjduit întru Tine”, “Fiat misericordia Tua, Domine super nos quem ad modum speravimus in Te”.

Comunicarea poetică rezidă din aceea că natura referenţială şi materială a limbajului, unită sub semnul lingvistic, conferă autenticitatea poemului, în aşa fel încât cele trei componente ale înţelegerii absolutului divin isihia (rugăciunea - ca expresie a credinţei), enosis (comuniunea cu Dumnezeu), agapia (asemănarea, prin iubire, cu Domnul) formează o unitate a funcţiilor referenţială şi poetică constituente ala mesajului.

De aceeaşi importanţă în evoluţia poeziei religioase unde rugăciunea, crucea, iubirea au generat noi simboluri se bucură Psaltirea lui Dosoftei numită Cartea Psalmilor, unde autorul a receptat Psalmii într-o manieră poetică originală demonstrată prin modul cum autorul nu doar a tradus, ci a căutat “cu multă trudă şi vreme îndelungată” să fie înţelese de toţi.

Discursul biblic concentrat, în mare parte, pe metafore simbolice exprimă durerea poetului pentru ceea ce simte şi trăieşte într-o ţară bântuită de răutăţi: “jelea mea şi tânga nu se mai potoale /inema mea este în mine herminte/ Şi-m este ştiinţa arsă de cuvinte.”

Fireşte că textul religios al acestei perioade este mult îmbogăţit (Macarie, Eftimie, Azarie, Diaconul Coresi - traducător al Psaltirei slavone, Nicolaus Olahus sau Varlaam), însă, indiferent de harul fiecăruia, poezia lor a rămas un model ales de generaţiile ulterioare, îmbogăţit cu noi sensuri şi noi semnificaţii .

Perioada premodernă a literaturii s-a caracterizat, din perspectiva istoriei literare, prin “confluenţa a două curente hotărâtoare” ce au determinat generaţia premergătoare lui Eminescu: “poezia pastorală şi poezia ruinelor, din secolul al XVIII-lea, alături de sufletul liricii lamartiniene” .

Imaginile biblice cunosc diferite ipostaze de la imaginea raiului în Ţigăniada lui Ion Budai Deleanu unde Raiul e “grădina desfătată / între ceriu şi între pământ sădită” până la “o minune, farmec dulce (…) / ce se nalţă către ceruri de pe veselul pământ în pastelurile lui Alecsandri.” (Lunca din Mirceşti). Imaginile artistice recreează din figuri de stil clasice epitete şi metafore, armonia generală, simbol al păcii instituite la nivelul gândirii şi expresivităţii cuvântului poetic.

Nota imnică valorifică într-o poezie impregnată de elemente religioase rugăciunea în ipostaze diferite la poeţii perioadei cum ar fi Vasile Cârlova , Iancu Văcărescu, Grigore Alexandrescu, Anton Pann, Vasile Alecsandri.

Discursul liric continuă prin meditaţie, rugăciunea şi psalmul premergător perioadei paşoptiste astfel că literatura perioadei capătă o expresivitate solemnă, gravă, într-un limbaj pentru care comunicarea transcende dincolo de cuvânt.

Pentru Eminescu drumul ascetic a fost al unui profet care nu a rămas pe pământ decât atât cât să-l lumineze prin slava sa. Printre noi trăieşte geniul, mitul eminescian, al cărui gând rămâne încă neînţeles.

Aprofundând corespondenţa dintre credinţă şi religie, Aurel Petrescu, autorul studiului introductiv despre Universul religios al lui Mihai Eminescu [6], pornea de la unitatea dintre cele două aspecto, nu cu scopul de a delimita filozofia de elementul religios eminescian, ci de a demonstra că, în opera poetului, cele două domenii formează întregul. Admiţând condiţia de mitic în substratul imaginar eminescian, se încercă citirea poeziei (lexicul şi concepţia poetică o demonstrează), stabilindu-se un coeficient de mediere între metafizic şi religie, care, în plan ontologic, guvernează uvertura textului. Dimensiunea semiotică a poemului eminescian are la bază un referent abstract (exemplificăm geniul cu diferitele sale accepţiuni) al cărui simbol central este frumosul, ca reflex al iubirii creştine, “scară la cer” cum a înţeles-o Dante.

Dicţionarul explică termenul a înţelege “ca pe o idee clară despre un lucru, a pătrunde cu mintea, a pricepe”, dar de aici până la a fi înţelept calea este lungă, pentru că această capacitate, înţeleasă ca virtute, nu aparţine decât celor aleşi. Eminescu, poetul prin excelenţă, a demonstrat că poezia adevărată este o cale de iluminare, o şansă de a cunoaşte de la imagine la simbol sensul liturgic al cuvântului scris.

În universul poetic eminescian se întâlneşte pregnant imaginea îngerului, aşa cum se vede şi în poemul de tinereţe Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, unde acesta va deveni “îngerul iubirii, îngerul de pace”. Ceea ce încântă la acest imn, patosul şi patriotismul, sunt susţinute, ca şi la preromantici, de ample pasaje retorice. După primele două strofe unde artistul cântă biruinţa asupra duşmanilor, interferenţa dintre elementul religios şi mitologic este dominantă; poetul vizionarist trăieşte “fericirea raiului ceresc”, într-o lume ce apoteotic transgresează realul, fericire devenită crez pentru care ofranda este meritată: “Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc.” Factor “ordinator al lumii”, lumina raiului ceresc “dulce şi fecundă” guvernează lumea, fiind clipa prezentă a fericirii proiectată în viitor.

Coordonata temporală cu multiplele-i valenţe îşi găseşte corespondentul biblic în poezii unice unde imaginea centrală o constituie fără îndoială simbolul, fiindcă aşa cum a confirmat Dumitru Caracostea când a analizat Simbolurile la Eminescu “după cum orice cuvânt, la fel şi acele celule ale expresiei, imaginile, pot fi privite ca simboluri” (…) fiind vorba despre ,,acele icoane, figuri omeneşti, aspecte din natură”[7], atât de scumpe poetului. Rugăciunea unui dac, Scrisoarea I, Luceafărul, Memento mori, Dumnezeu şi om a cărei primă variantă este Christ (1869), Odă (în metru antic) subordonează limbajului reflexiv TIMPUL “poetic”, “sufletesc”, “etern”, “apus”, având în centru “clipa poetică” ce ţâşneşte implacabil către timpul “imaterial al absolutului”.

Conştientizând statutul imperfect al naturii umane aplecată spre păcat, poetul admite calea mistică a unirii tainice prin rugăciune pentru eliberarea din suferinţă.

Rugăciunea către Sfânta Fecioară Maria este poate unul dintre cele mai frumoase şi desăvârşite imnuri adresate divinităţii. Numită “Împărăteasă”, “Maică”, “Pururea Fecioară”, “Rai necuvântător”, “Uşă cerească”, Sfânta Fecioară are un mare rol în iconomia mântuirii, fiind mijlocitoare între om şi Dumnezeu. Rugăciunea devine în acest caz, calea mântuirii subiective, sau cum spunea regretatul preot. prof. dr. Dumitru Stăniloaie preluând ideea Sfântului Grigorie Palama, rugăciunea curată desăvârşeşte “treapta superioară teologiei negative un apofatism mai deplin şi mai existenţial (…) un extaz al tăcerii interioare, o oprire totală a cugetării în faţa misterului divin, înainte de a coborî, în mintea astfel oprită de uimire, lumina dumnezeiască de sus”. Imaginea Fecioarei substituie sofianismul blagian al coborârii transcendentului pe pământ, prin versuri de o frumuseţe fără egal ce completează simbolul religios eminescian: “Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie;/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Prea-Curată,/ şi pururi Fecioară,/ Marie!”. Imaginea biblică a Fecioarei este unică, iar poetul, gânditorul, conştientizând drama omului căzut în păcat, se vindecă doar prin rugăciune.

Funcţia simbolică a termenului religios cu valoare estetică şi gnoseologică, dominant în poezia lui O. Goga, este clasificat după Ion Dodu Bălan ca fiind “de provenienţă biblică, din practica liturgică, din sfera cinului bisericesc sau din aclamaţii şi inovaţii liturgice”.

Poetul a selectat atent termeni religioşi ajungând să creeze un lexic prin intermediul căruia se realizează un transfer de sens, ajungându-se ca prin poezie rugăciunea de durere să devină rugăciune de mulţumire, iar jalea “unei lumi” cântec de slavă.

Recuzita imaginilor poetice religioase este transfigurată în simbol, aşa cum este cazul rugăciunii, lacrimii, bisericii, crucii, jertfei, luminii, iubirii, ipostaze existenţiale specifice semnului, care-şi găseşte referentul numit de noi etic şi estetic. Sfera semantică densă a cuvântului liturgic se raportează implicit la două elemente cheie Dumnezeu şi Rugăciunea, pentru care tehnica poetică face din vers “o lentilă care măreşte intensitatea cuvântului” al cărui scop este de a transfera din interior spre exterior mesajul poetic al artei.

Cu o limbă aparent simplă în versuri devenite prin litanie simbolul luptei colective, poetul mesianic face din Rugăciune nu doar mesajul poetic al simbolului transcendental, ci şi dialogul cu Dumnezeu prin “Cuvântul care a venit în noi şi acum se întoarce la Dumnezeu prin Rugăciune”: “Rătăcitor, cu ochii tulburi,/ Cu trupul istovit de cale,/ Eu cad neputincios stăpâne,/ În faţa strălucirii tale.//În drum mi se desfac prăpăstii,/ Şi-n negură se-mbracă zarea, // Eu în genunchi spre tine caut: Părinte, -orânduie-mi cărarea!”. Verbul, cuvântul exterior perceput auditiv şi intelectiv este calea de a descoperi factorul ce a motivat durerea strigată apoteotic. Reflexivitatea limbajului dominat de metafore şi simboluri, transcende ceea ce este imediat, astfel încât durerea suplinită prin rugăciune să fie lucrarea comună “a cunoaşterii celor viitoare”, deoarece poetul speră că “Ardealul, această biserică a suferinţei” să-şi poată cânta vreodată suferinţa. Fie-ne îngăduit să vedem în poem un simbol al credinţei Eului poetic prin care cel ce s-a smerit, pe sine s-a înălţat fiindcă aşa cum spune Enzo Bianchi, credinciosul se smereşte şi se roagă ca şi psalmistul: “Am căutat faţa Ta, Doamne; faţa Ta, Doamne, am căutat am căutat-o, mult am cugetat în inima mea, şi în cugetarea mea s-a aprins focul şi dorinţa de a Te cunoaşte şi mai mult. Frângând pentru mine pâinea Sfintei Scripturi mi Te-ai făcut cunoscut la frângerea pâini, şi cu cât Te cunosc mai mult, Cu atât Te doresc mai mult, acum nu numai în coaja literei ci şi în simţirea experienţei.”[8]

Percepută “ca o invenţie, ca o descoperire”, poezia simbolistă românească, îşi creează un tipar nou, experimentat mai întâi prin teoretizarea curentului ca atare, şlefuit apoi prin poezie. Asta nu înseamnă că ea se dezice de celelalte curente fapt probat chiar de mentorul mişcării Alexandru Macedonski, în a cărui operă, deşi se prefigurează elemente noi, se regăseşte însă filonul vechii literaturi.

În ceea ce priveşte însă elementul religios, la simbolişti el derivă din elementul sacru - lumină, paradisul floral (Dimitrie Anghel), imagini christologice (Cezar Săvescu, Rugăciune) .

Amintind de lamentaţia argheziană Macedonski preferă totuşi elementul cromatic, simbol al singurătăţii sale, în comparaţia din versul refren ca marmura de rece. Ineditul expresivităţii constă în elementele subordonate, subiect/ obiect, din sfere semantice diferite, configurate în enumeraţie verbală descendentă căreia îi corespunde Rugăciunea, ca idee poetică şi simbol. Elementul religios descoperit “în sfinte mistere, glasul pocăinţei, obştescul adăpost, putere înţeleaptă” atribuie calitatea de atotfăcător, lui Dumnezeu: “Doamne toate sunt prin tine” (Psalmul 10), unde fără a se recurge la dogmă poetul reiterează, la un alt nivel, convertirea la sacru, prin poezie. Iluminarea, stare de extaz, dă posibilitatea poetului, nu de a se recunoaşte neapărat învins, ci de a înţelege că între el şi creator există o scară pe care omul (poetul) ar încerca să urce către Dumnezeu.

Scriitor proteic, Arghezi, va scrie o poezie între credinţă şi tăgadă, o poezie unde lupta devine uneori revoltă: “Singuri, acum, în marea ta poveste,/ Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies biruitor./ Vreau să te pipăi şi să urlu: «Este!»” (Psalm VI). Poezia argheziană ia forma strigătului poetului psalmist în singurătate: ”Tare sunt singur Doamne, şi pieziş” (Psalm III), dar şi rugă şi invocare : ”Ruga mea e fără cuvinte,/ şi cântul, Doamne, mi-e fără glas./ Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte./ Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas”(Psalm IV).

Cunoaşterea Lui Dumnezeu nu este una după lucrările Lui, o cunoaştere apofatică, ci după Fiinţă, o cunoaştere catafatică. Pentru poet, revolta se revarsă în experienţa pe care el doreşte să o traiască. Refuzând latura frumoasă a existenţei, Arghezi se retrage în lumea ”florilor de mucigai” încercând cu migală şi efort să extragă urâtul pentru a-l înfrumuseţa : ”Vreau să pier în beznă şi în putregai,/ Nencercat de slavă, crâncen şi scârbit./ Şi să nu se ştie că mă dezmierdai/ Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit. ”

Dumnezeu rămâne pentru Arghezi un ideal, tocmai fiindcă nu-l poate atinge şi de aceea se consideră singur şi uitat: ”Tare sunt singur, Doamne şi pieziş! Copac pribeag uitat în câmpie,/ Cu fruct amar şi cu frunziş/ Ţepos şi aspru-n îndârjire vie”.

Foamea căutării Lui Dumnezeu, idealul poetului ia uneori forma jocului şi nu a suferinţei (Psalmul 5) aşa cum o va face poetul în Cartea cu jucării unde simbolurile dogmei vor fi substituite prin imagini concrete, astfel că funcţia referenţială a mesajului va favoriza coroborarea dintre referentul imaginar înţeles de cititor şi un referent convenţional obiectual al lumii concrete.

Numele lui Nichifor Crainic se leagă implicit de al revistei ”Gândirea” a cărei ideologie a fost promovată într-o altă manieră şi de alţi poeţi care au scris poezie religioasă cum este cazul lui Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Radu Gyr şi alţii.

La Nichifor Crainic profilul poetic poate fi înţeles atât prin raportul tradiţionalist-ortodoxist manifestat în revistă, cât şi prin ideologia gândirist ortodoxistă care a influenţat limbajul său poetic. Poezia numită şi ”rostirea cuvântului” are în vedere şi biografia poetului cugetându-l pe Dumnezeu ca pe o lumină supremă care întrece puterea noastră de a vedea ceea ce suntem obişnuiţi. Cu siguranţă că se poate vorbi despre o lumină a cunoaşterii prin rugăciune, motiv al eului liric de a comunica cu Dumnezeu, ajutându-l ca ”din matca lumii” să cheme cuvintele, ”şi-n duhul ei să le trimet/ În constelaţii de sonet/ Şi-n căi lactee de poem.” (Ucenicul). Poezia este în acest caz ea însăşi rugăciune şi la Nichifor Crainic ca şi la alţi scriitori, simbolurile religioase şi biblice constituie ,,categoria figurii cea mai numeroasă şi mai semnificativă”.Poetul se confesează fie naturii ”scump bijutier”, fie direct lui Dumnezeu, invocându-l pentru a-l ajuta să scrie adevărata poezie: ”Cuvinte dă-mi, să le-mpreun/ Fierbinţi de-ntâiul suflu viu/ Dă-mi să le văd cât nu se scriu/ Şi să le-aud cât nu se spun”. Recurgând la paralelismul anaforic şi la combinări ”între nivele figurative sintactice şi semantice” (hiperbat în primele două versuri), autorul construieşte un lanţ metaforic, delimitând prin simbol Cuvântul. În spaţiul figurii, funcţia poetică a cuvântului trebuie să fie aceea, ca prin limbajul reflexiv să reconstruiască, pe un plan superior, limbajul obişnuit descoperit în rugăciune.

Tiparul religios al poeziei religioase a lui Vasile Voiculescu se regăseşte în imagini şi motive care continuă ceea ce este cunoscut de la predecesori (durerea, divinitatea căutată sau regăsită, magii, îngerii, rugăciunea) şi ceea ce a făcut din Vasile Voiculescu scriitorul ”cărţii magice” în Ultimele sonete… Acestea sunt sub impulsul rugăciunii adevărate cântece de psalmodiere prin intermediul cărora poetul plânge, râde, cântă şi cuvântă ajungând, ca prin transfigurare să se elibereze de propriu-i trup: ”nimic nu atinge, iubirea mea curată./ Mânii, trădări, zavistii, ce-n zâmbete s-ascund,/ ( …) – cu-nalte constelaţii de dragoste… Orbită,/ Dă înapoi durerea şi nu mă mai cunoaşte…/ Atunci, în creatorul vârtej al poeziei/ răpindu-te n mine, luăm pasul veşniciei.” (Sonet 74)

Sonetele devin modul prin care trupul şi sufletul parcurg integral drumul prin rugăciune, ea însăşi forma de iniţiere, la modul simbolic, a trupului; iniţierea în Eros favorizează transgresarea celor trei nivele (uman, simbolic al cunoaşterii prin rugăciune), astfel încât pentru poet Drumul să ajungă a fi nu doar contemplare mistică ci şi împăcarea cu sine şi cu Dumnezeu: ”La marea sărbătoare, curând, a morţii mele,/ pe lângă albul înger cu aripa de gheaţă,/ te rog, adânc, o, Doamne, în clipele acele/ Chezaş al meu la Ceruri, pentru eterna viaţă / cu Sfântul trup şi sânge să fi şi tu de faţă! ” (Ultima rugăciune). Cuvintele ”smulse din florile tainei şi iarba tăcerii” (Coboară cuvintele) sunt sâmburele poeziei a cărei sămânţă ”de îngeri zvârlită” sunt, în plan simbolic, unirea dintre ceea ce este efemer şi etern, material şi imaterial. Nu interesează atât limbajul metaforic care, de altfel, nu este foarte dens, cât, mai ales, calea aleasă de poet pentru a atinge libertatea de exprimare şi de a se complace sub impulsul credinţei trăită până la ascetism; el însuşi considera că fazele experienţei mistice viaţa, bucuria şi durerea l-au apropiat de credinţă.

În manieră voiculesciană, Radu Gyr a redescoperit ”specificul românesc”, fiind scriitorul pentru care confluenţa dintre real şi imaginar stă sub semnul cuvântului, expresia lirică, labirintul nenumăratelor semnificaţiilor simbolice în planul poeziei.

Ca şi în cazul lui Vasile Voiculescu sau Nichifor Crainic, limbajul poetic a fost calea de eliberare a omului de supliciul suferinţei, frustrat fiind în a-şi vedea propria operă. Pentru el ”intuiţia mistică” raportată la ”trăirea creştină a suferinţei” a fost calea de a-şi demonstra că, prin credinţă şi speranţă, omul se ridică pe sine întru eternitate: ”ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!/ ridică-te, Ioane pe sfinte ciolane, / Şi sus, spre lumina din urmă- a furtunii, / ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! ” ( Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane! ).

La Radu Gyr, convertirea în operă, cea mai mare parte cu un profund accent religios, s-a făcut prin implementarea unui conţinut de idei pentru care substanţa etică şi estetică a cuvântului este păzită de înger, semn că cineva e părtaş la suferinţa poetului – deţinut: ”Azi noapte – un înger mi-a bătut la poartă,/ cu pasul stins, cu glasul ostenit,/ Nu ştiu dacă venea din paradis/ sau numai de pe o cruce pământeană,/, dar mă privea cu ochii ca o rană,/ şi tremura de frig când i-am deschis”.

Devenită metaforă in absentia imaginea îngerului este una dezolantă, a unui înger bolnav tipic, arghezian, reiterând suferinţa aproape carnală de la particular la general, stabilind la nivelul semnului verbal relaţia dintre poet şi protectorul său ”şi tremura de frig când i-am deschis”.

Imaginea obiectului se substitue prin cuvânt, referentul imaginar devenind un semn al mesajului poetic prin care abstractul şi concretul coexistă într-o convenţie lirică instituită de autor. Martiriul lui Radu Gyr, consfinţeşte în lunga sa detenţie permanenţa suferinţei, şansă a renaşterii şi purificării în apropierea ipostasului divin.

Nu se poate nega ermetismul nichitastănescian în poezia lui Daniel Turcea ”poetul filocalic ce a crezut stăruitor în triumful recuperării omului prin trăirea în artă şi prin lauda transcendenţei”.

”Iluminarea epifanică” regăsită ca ”ontologie lirică” în volumul intitulat Epifania a fost găsită într-o expresie nouă unde profanul se refulează într-o lume a logosului: jertfa împăcării, întruparea.

Poetul preferă să dea o altă definiţie universului; structura ontologică a cuvântului relevat, extins la semantica textului poetic, caută o experienţă a lumii nouă, dezgolită de imagini obişnuite, experimentată sub zodia verbului: ”Ştiam, nu ştiam / de-aş avea , de-aş avea / ascultarea / petalei din ram/ în zilele patimi/ seara/ pom/ al vieţii, tăcut/ privirii/ ca o mireasmă/ cum urcă din jertfa-mpăcării. (Jertfa împăcării).

La Daniel Turcea se interferează două registre stilistice, consubstanţiale, unite în versul modern unde lumina perceperii ideii poetice subzistă sub semnul cuvântului. ”Ascultarea/ în zile de patimi” nu înseamnă, ca la Vasile Voiculescu, lupta lăuntrică a omului cu sine, ci, mai de grabă, un exerciţiu spiritual unde cuvintele precum o torţă ”într-o mare de flăcări / arzând/” sunt purtătoare ale unui mesaj nou simbol al întrupării şi revelării sfintei treimi: ”Apă / şi duh / sânge şi apă / cuvânt / şi viaţă / Cuvânt / văz-duh” (Epifania).

În poezia contemporană, religiozitatea se subordonează mai ales unui fior mistic în faţa căruia poetul redescoperă vechile mituri, sincronizându-le în spaţiul diacronic literar. Poeticul a căutat să găsească o formă nouă de manifestare, începând cu generaţia anilor ‘60 până în prezent, favorizând premisele unui concept unde cuvântul a ieşit din matca obişnuită, dintr-un tipar prestabilit şi şi-a găsit alte conotaţii.

La Nichita Stănescu necuvântul se substitue cuvântului ”materialul fundamental uman”, ceea ce înseamnă că poetul experimentează o nouă trăire raportată la timp printr-o experienţă limită subordonată la rându-i timpului universal: ”Cine eşti tu, cel care eşti;/ şi unde eşti, când nimic nu este?/ Născut dintr-un cuvânt înduc înţelesul/ într-o pustietate divină // Fixitatea nefiinţelor mereu o clatin/ într-un azi etern cu aură de vid -/ mă rog să fii, de mine însumi/ mă rog să fii. Arată-te.”

Cuvântul stabileşte aceeaşi comuniune dintre eul poetic şi semeni în poezia imnică, vizionaristă a lui Ioan Alexandru pentru care timpul complineşte armonia simbolică a manifestării epifanice. Spre deosebire de Nichita Stănescu, unde timpul se vrea reversibil , la Ioan Alexandru el se revarsă spre lumină, simbol al eternităţii. Construit printr-o metaforă acceptată ca revelatorie; lexemul se circumscrie unor motive biblice regăsite în poezia tradiţionalistă: ”scriu pe lumină cu lumină/ imne senine cum s-au scris/ pe vremea când Adam era tovarăş/ cu cerul sfânt în paradis” (Lumină). Imaginile poetice se topesc în toposul reflexiv al spaţiului poetic unde, în structura de adâncime a expresivităţii lumina capătă diferite conotaţii: ”Iubită lumină” (Lumina), ”duh” (Frescă), ”cuvântul dintâi” precedat de lumină: ”la început era lumina/ Şi lumina era duh” (Pelicanul). Simbol al liniştii eterne, lumina se revarsă în imagini ce descind în metafore implicite ale suferinţei şi devine ”Lumina lină singura ce strânge / în miezul verii/ soarele din nori/ şi miezul lumii / lacrima din sânge ” (Trei foi).

Suferinţa, simbol al transcenderii, este calea desăvârşirii în psalmii lui Ştefan Augustin Doinaş pentru care Rugăciunea rămâne metoda de comuniune cu Dumnezeu. ,,Doamne te rog să mă ierţi că te rog - / Eu nu sunt profet, eu adun numai lacrima / Făpturii captive-n/ cascadele timpului orb” (Rugăciunea rugăciunii ).

Modul de a scrie în poezia contemporană este o scară nouă de a descoperi Adevărul căutat şi de predecesori, cu deosebirea că imaginile poetice supuse unor noi canoane încearcă, cum spune Marin Sorescu, parodiind, să depăşească Răul, mântuindu-se prin rugăciune: ”La a marea spovedanie/ Care mă aşteaptă/ O să spun asta: // Doamne,/ Am trăit şi eu , / Printre făpturile Tale. / Am făcu rău ? ” (Vină).

Fericirea de a trăi se contopeşte cu lacrima ”metaforă absorbită la rându-i în osmoza jertfei”, semn al perpetuării într-o deplină armonie în dihotomia cer-pământ: ,, Domne aş vrea să plâng,/ dar nu e loc de plâns în lume / O lacrimă ce mi-o abţin / În ochi mi s-a făcut fărâme // bătând spre vremea mea de-apoi/ Mă clatină să-mi ia cuvântul .// Ci, clătinat din temelie/ Dă drumul lacrimei să pice/ În lanurile de vecie / Culegătorule de spice ”.

Sacrul şi profanul sunt două moduri diferite de manifestare a omului în lume; spaţiul sacru implică o hierofanie, “o izbucnire a sacrului” similară cu un transfer de existenţă într-o realitate obiectivă. În acest sens, Mircea Eliade explică bogăţia şi complexitatea a ceea ce poate simboliza, ca spaţiu sacru, expresia Poarta Cerurilor prin aceea că “teofania consacră un loc prin simplu fapt că-l face «deschis» către înalt, adică asigură comunicarea cu Cerul, punct paradoxal de trecere de la un mod de existenţă la altul”[9].

BIibliografie

Bianchi Enzo, Cuvânt şi rugăciune, Editura Deisis, Sibiu, 1996.

Bria, Ion, Dicţionarul de Teologie Ortodxă, A-Z, Tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994.

Caracostea, Dumitru, Simbolurile la Eminescu în Studii eminesciene, Editura Minerva, Bucureşti, 1975.

Crainic, Nichifor, Transfigurarea românismului, în ”Gândirea”, aprilie 1943.

Dan, Stanca, Simbol sau vedenie, Editura ”Rosmarin”, Bucureşti, 1995.

Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Editua Humanitas, Bucureşti, 1995.

Scarlat, Mircea, Istoria Poeziei Româneşti, vol. I, Momente şi Sinteze, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.

Stăniloae, Dumitru, Ascetică şi mistică ortodoxă, vol. II: Mistica, Editura ”Deisis”, Bucureşti, 1993.

Universul religios al lui Mihai Eminescu, Prefaţă de Gheorghe Vlăduţescu, Editura Ştiinţifică, 1997.

IOAN CIOFU

Avuţia

Port cu mine

însingurata zi

care ne momeşte

cu braşoave,

un sac

plin cu amintiri.

În răstimpuri

îl deschid la gură

şi, temător să nu-mi scape,

ascund câte una

proapăt botezată.

(Se mai întâmplă

şi de bine).

Intră – îi zic –

stai pe-aproape

şi nu uita să mă cauţi.

Bate-mi în poartă

sau, şi mai bine,

iată cheia!

Alteori,

pândit de ceasul rău

ascuns

printre minute,

un geamăt hâd

calea-mi aţine

adulmecându-mi sacul pe la dungi

cu roasă ţesătură

sau la vreun slobod petic.

Hei, tu – se zbate-n mine ciuda –

n-ai loc, eşti prea neşters

la gură!

Dar zbaterea

cu smalţ pe frunte

s-a şi dosit

în mintea-mi.

Aşa trec anii

strânşi

în pumnul şi el lovit de-angoase

când

degetele-i mute

se-ascund chircit

în palmă.

Azi

respirăm risipă-n noi

Şi ne-nnoim supliciul.

Azi

punem sacul pe genunchi

ne tot plivim

trecutul

cu lamentări rostite-n bărbi

şi-nţelenite-n zaţ

de melc:

plecaţi, voi,

brume din răzor,

lăsaţi-mi cald răsuflul

ca amintirile

să-ngâne-n piept

ecouri

strânse-n clipe.

(Simţiţi

cum spaima-n viitor

ne zgândăre trecutul,

cum patosul ascunde, strâmb,

porozităţi de stâncă?)

Tu, Gladys,

plod închis în curte

de te pândeam

prin garduri

când guvernanta-ţi controla

periplul

prin

grădină,

învie-acum, din leagăn,

opreşte-i lenea

din balans

şi-ndreaptă-te

spre poartă.

(Ce-aş fi putut

atunci

să-ţi spun

mai mult ca-ntr-o privire?)

Iar tu, prietene imberb

(atras

spre-un joc de pocher

cu boabe de porumb

în pot

şi scos brutal din şcoală...)

Stinge-ţi

acum

curajul plat,

întoarce-n drum trăgaciul

la arma

scoasă din rastel

ce bubui prin curte

şi amuţind soldatul

împiedicat

de-un corp,

cald încă.

(Pe cine-ncearcă-al meu blestem:

pe-un glonte

ca fals inocent

ce e absent atunci când intră

dar cinic la ieşire?!)

Când braţul introduc

în sacu-mi

refac uşor poteca

bătută-n lanţul

de celule

spre arătarea de pe punte.

Ea-şi mută lin privirea

de la delfinii

care-şi saltă spinările din apă

şi le-mbăiază iar

în mare,

spre-un nou sosit

pe navă

care-o contemplă.

Ea face pasul

ca zălog

şi-ntinde mână-ntreagă

spre-un cuib

zidit pe anemone...

Trecuta-au ani...

Dar, ploaia nu-l mai udă...

(Şi azi

prin nostalgii încerc

să-mbii

acei delfini

la joacă.

Poate-or schimba

secvenţa-n vis

şi-or înnoda alt capăt).

(Ştiaţi că viaţa

doarme-n vis

şi că imaginile-n joc

îi antrenează pasul?)

Mai scot

din straturi vechi

de-afund

un cap „chilug” purtând coroană.

Privirea-i prinsă-n obiectiv

pomeţii - albiţi de spaimă

dar braţul

premiul sufocând.

(Aş vrea

acum

să-adaug

un zâmbet pe figura-mi

să fi părut

- de-atunci -

că ştiu

cum cartea înspica

în noi

conglomerat de noime).

În seifuri banii când dosim

sau aurul,

şi el ascuns

în scarabei cu forme sacre,

de-i scoatem...

rămân muţi.

N-au miros, n-au surâs

(ei poartă mască)

emană

- totuşi –

forţa oarbă

de-a se lipi de palmă.

Dar amintirile (!)

dormind în noi devin surori,

au chip,

o chezăşie de chivot,

vorbesc,

ne ceartă sau ne plâng

iar când, pe numele cel mic

ne strigă

sau ne roagă,

ochii ne sfredelesc

străfundul cald

ni-l udă.

Şi câte alte

zac în sac,

poveşti urâte la miros

dar şi destine

pline-n sevă

ce nu se pierd în haos

şi nu ne sting izvoare.

Păşesc în rând cu noi

fiinţe dragi

pe care

ploaia

le scald-alăturea, la braţ,

şi pasul

ni-l măsoară-n viaţă.

Poate-nsorite, ne iubesc

atunci când nu ne mint

sau uită

şi când, scăldându-se-n plăceri

şi exaltându-le natura

şi preţul,

dezamăgesc o vreme.

„Nu am cer

nu am cuvinte

ochii mint şi gura minte

unde-s cântecul

şi harul

care îmi umpleau paharul”.

(aminte ia un cântec)

Dar cerul lumii

nu-l citim

cu-o singură privire.

Poate

optuzi,

chiar noi

prea rar iertăm

atunci când clipa nu cuvântă.

De-aceea eu,

însingurat,

când cei din jur nu-s bravi

să-mi umfle-aripa,

mă-aşed

pe-o piatră de altar

cu sacul pe genunchi

eliberându-i

gura,

chemând câte un nume

din corul

de-amintiri.

Pentru acestea

eu le sunt preţul

şi ele-mi sunt averea.

Căci nu mint

dezamăgesc

sau uită,

vorbim din ochi

şi ne-nţelegem gândul.

...................................

Înfiorarea suie-n aripi,

briza din nou le povesteşte

cum că

urcuşu-n circul lumii

se poate proslăvi

şi fără-a amaneta

iubirea.

BEN TODICA

Melbourne

„Eminescu nerelevant" sau

„Seratele lui Iosif Sava, fără Iosif"

1. „Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât şi-a dat pe singurul său fiu pentru ea."

Socrate spunea: „Viaţa neexaminată nu se merită a fi trăită". Aţi examina viaţa, nu pentru orgoliul tău sau pentru persoana ta, ci dintr-un punct de vedere etic şi într-un context primordial etic. A trăi este partea cea mai importantă. Examinarea corectă are loc în paralel cu lupta pentru existenţă, are loc în timp ce ne zbatem, nu stând deoparte. Socrate şi-a dedicat întreaga viaţă examinării ei, examinării unei vieţi profund etice.

Filozofia antică a fost cultivată în jurul unei trăiri intense. Ea a fost concentrată în jurul realităţii timpului şi era o filozofie practică, care însemna: aţi trăi viaţa din răsputeri, luptând cu dârzenie pentru a o uşura. A fi fericit atunci avea o altă măsură faţă de conceptul de astăzi, care e, mai mult emoţional. A fi fericit atunci însemna să mori de moarte naturală – să apuci să-ţi vezi bătrâneţele. O viaţă bună însemnă o viaţă plină de moral. În schimb, astăzi, a fi fericit înseamnă, în primul rând, a avea grijă de persoana ta. Tu eşti pe primul loc şi dacă mai rămâne..., mai târziu, poate, şi de aproapele tău.

Ei bine, să ne amintim că lumea a fost creată, există şi funcţionează prin totalitatea noastră. Funcţionează într-un context moral şi etic condusă de o înţelepciune pragmatică. Te întrebi: “Atunci când voi fi fericit?". Nimeni nu poate găsi un răspuns exact. Ce este fericirea de fapt? Shakespeare spunea: “Ca să te cunoşti cu adevarăt - fii sincer! “.

Românul trebuie să-şi examineze viaţa.

Avem în ţară mulţi filozofi şi conducători care pretind a se ocupa de sănătatea etică şi morală a României. O astfel de poziţie cere sacrificiu. Te dărui neamului tău pentru triumful adevărului; asculţi, meditezi, cercetezi, nu astepţi să-ţi fie sacrificată întreaga familie pe care o conduci. Acum nu e încă târziu pentru a gândi corect şi pentru un conducător, acesta este principiul care trebuie să-i ghideze misiunea. A gândi drept şi a acţiona drept fac parte din etica sănătoasa a unui popor.

Să le analizăm puţin:

A. Gândirea dreaptă se bazează pe ceea ce suntem şi ceea ce gândim. Ce gândim este teribil de important pentru că ne afectează psihologic şi biologic gândirea şi, ca urmare, ne pierdem sănătatea - se poate şi muri. O gândire dreaptă, sănătoasă, vindecă. Deci: în contextul moral şi etic intenţia contează foarte mult.

B. A acţiona drept înseamnă a acţiona sincer, coerent şi într-un mod ideal. “Şi cum o fac? “, mă poţi întreba.

Sunt două feluri în care se poate realiza acest lucru:

· Nu este importantă ţinta pe care o urmăreşti, ci faptul că eşti îndreptăţit să o faci. Nu este important ceea ce te aştepţi să câştigi când ajungi acolo, ci ceea ce obţii sau găseşti în final.

· Cât este de utilă acţiunea ta ? Cât de mult beneficiu aduce ? Este spre binele meu să fac lucruri bune pentru că asta îmi va mări bunăstarea. Făcând bine mă simt mare şi măreţ şi acesta este scopul vieţii.

A trăi o viaţă dreaptă mai necesită două lucruri: adevăratul scop al vieţii (cel drept) şi direcţia ei şi aceste două lucruri trebuiesc simţite şi acceptate ca adevăr de noi toţi.

Viaţa dreaptă este viaţă care ţi-a fost destinată? Ca să o cunoşti va trebui să ţi-o examinezi continuu. Însuşirea propriilor experimente nu e suficientă ca să spui: “acum mă pot cunoaşte“, pentru că, cu fiecare experienţă nouă, cu fiecare persoană pe care o cunoşti, te schimbi şi devii un altul.

Viaţa e o continuă cunoaştere şi evaluare.

2. Domnul Horia Roman-Patapievici este, printre altele, filozof, scriitor, director al revistei Idei în Dialog şi director al Institutului Cultural Român. Are un serial pe TVR International intitulat Înapoi la Argument, foarte interesant şi a mai apărut în doua din Seratele lui Iosif Sava. La ultima, se plângea că este criticat şi acuzat de ne-românitate în diferite forme de media din ţară şi străinătate pentru că a susţinut, printre multe altele, că Eminescu nu mai este relevant astăzi şi că i s-a cerut, în mai multe rânduri, să părăsească ţara etc.

Nerelevanţa lui Eminescu, decartată de Patapievici precum o haină veche, este lucrul care m-a supărat şi pe mine. Mai continuă apoi să ne declare cât de fericit este că a descoperit muzica clasică şi că este fascinat de ea şi că ar vrea să o studieze mai în profunzime, ca să o înţeleagă mai bine, preferatul său fiind Mahler. (Vă recomand să-l studiaţi pe Eminescu în profunzime şi vă asigur că veţi creşte împreună cu el. E mult mai multă muzică în versul eminescian decât în Mahler. Să nu uităm că la început a fost versul şi pe urmă a venit muzica). Ne mai povesteşte apoi cu emoţie despre locurile sale natale de pe meleagurile Olteniei, despre părinţi, Macedonski şi aşa mai departe.

Prin acest act de defăimare a lui Eminescu, domnul Horia Roman Patapievici face două lucruri: se joacă cu identitatea poporului român sau, vorba lui Dan Puric, “se loveşte ca să se trezească“ românul din amorţire şi să-l facă să reacţioneze cum reacţionez eu acum, fapt ce m-ar bucura!

3. Dumnezeu e adevărul!

Trăim azi, mai mult ca niciodată, într-un adevăr eclipsat. Eminescu (ca un Hristos) ne-a fost dat ca să ne arate cine suntem. Să ne înveţe să stăm drept, să avem o viaţă dreaptă, să gândim drept, să ne dumirească. El, precum aracul, ne-a ridicat şi ne-a călăuzit spre lumină, în rând şi egali în multitudinea şi măreţia grădinii lui Dumnezeu.

Eminescu, ca un mare fiu iubitor de locuri, casă şi părinţi, a colindat lumea, a cules meştesugul cunoaşterii, înţelesul trăirii şi al lucrurilor, tainele gândirii şi al comportărilor, prezentarea frumosului şi a bunei cuviinţe, a măreţiei omului şi al iubirii şi, ca pe o oglindă, le-a adus..., le-a adus precum notele muzicale, note de care s-a folosit ca să prezinte duiosul şi sincerul melos naţional, să prezinte esenţa şi aroma milenară din care este format neamul, ca acesta să se vadă şi să se mândrească cu el – românul să fie mândru.

Eminescu nu s-a întors din străinătate unde a studiat ca să se dea mare şi să ni-i impună pe "zeniţii lumii", să devenim ca ei, să ne germanizeze, grecească, turcească sau franţuzească, cum o fac mulţi „cetiţi" când se întorc în ţară. Nu! Eminescu a înţeles că noi avem valorile noastre care nu sunt cu nimic mai prejos şi că ele trebuie doar punctate. Că avem realizările noastre, o tradiţie şi o istorie ce ne ţin drepţi şi mândrii. Imperiul roman ne-a biruit şi a construit Columna lui Traian cu care să se mândrească de-a lungul secolelor, de biruinţa lor. Dacă dacii erau nimic sau nimeni, romanii nu s-ar fi sinchisit aşa tare ca să creeze acest document în piatră, cu care să se mândrească şi care să le marcheze victoria şi care, din fericire, ne identifică pe noi ca naţiune cu statut. Să nu uităm că romanii au purtat zeci de razboaie şi dacă ar fi construit câte o columnă pentru fiecare luptă câştigată, ar fi umplut Roma cu sute de columne, dar au făcut doar una pentru că au învins o armată şi un popor care merită menţionat. O victorie cu care se puteau mândri. O ţară greu de cucerit. Credeţi că se sinchiseau să menţioneze Dacia în cele trei hărţi care marcheaza cele trei etape ale extinderii imperiului lor de lângă Coloseum? De ce nu au facut o columna pentru bătălia cu triburile germanice sau cele engleze? Pentru că nu valorau nimic la acea vreme.

Ce crezi că ţi s-ar întâmpla dacă te-ai duce la Roma şi le-ai spune italienilor să dărâme columna pe motivul că nu mai e relevantă astăzi?

Dacă le-ai spune englezilor că Shakespeare nu mai e relevant, americanilor de Hemingway, ruşilor de Dostoievski etc. ? Ce reacţie ar avea?

Mulţi filzofi ne dau răspunsuri şi indicaţii despre cultura noastra folosind sloganuri din alte culturi ca şi cum cultura noastra ar fi inexistentă. Străinii vin la noi şi admiră cultura „chici" adusă şi impusă din afară pentru că noi nu suntem capabili s-o vedem, s-o extragem şi s-o valorificam pe a noastră.

Prin aceasta se deosebeşte şi stă marele nostru poet la baza identităţii noastre, prin faptul ca nu s-a lăudat, ci ne-a ajutat să ne simţim noi mari, ne-a ajutat să ne vedem pe noi înşine, să ne vedem cultura. Daca te simţi pierdut, fără mâini sau fără picioare, citeşte orice vers eminescian şi-ţi vor creşte aripi.

Versurile lui Eminescu curg şi se topesc pe buzele şi în mintea copiilor, a părinţilor şi a bunicilor noştrii. Şi atunci mai poţi spune că nu e relevant?!

Eminescu este parte din ADN-ul poporului român. El este fratele nostru, este poetul, omul de ştiinţă, fiul, este sfântul apărător şi protector al României.

Eminescu i-a iubit cu pasiune pe români.

Americanii, englezii, israelienii ar da orice să-l aibe pe Eminescu ca act de identitate, iar unii dintre filozofii noştrii îl declară nerelevant. De ce oare omenii se lasă puşi în cuşca necredinţei, în cuşca materialismului şi a lăcomiei, în cuşca ideii că sunt doar eu şi ceea ce se vede în jurul meu, în cuşca unei fericiri aparente.

Chiar aşa România trebuie să tacă!?

Chiar nu suntem capabili să ne opunem întunericului prin a începe a ne recunoaşte valorile, a le cinsti pe scară mondială, a le populariza şi a le menţine? Să dăm copiilor noştri dreptul de a sta drept.

"O, tu nici visezi bătrâne, câţi în cale mi s-au pus! (îi zicea Baiazid lui Mircea cel Bătrân)/ Toată floarea cea vestită a întregului Apus,/ Tot ce stă in umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună/ Să dea piept cu uraganul, ridicat de semi-lună;/ S-a- mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta;/ Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta (se laudă, deci, sultanul cu victoria de la Nicopole. Însă, mica oaste a lui Mircea cel Bătrân le-a dovedit tuturor, şi turcilor şi apusenilor, ce înseamnă dragostea de vatră şi credinţă)".

Eminescu ne-a iubit atât de mult încât şi-a dăruit întreaga lui viaţă adunând în jurul său tot ce am avut mai bun, ca popor, mai semnificativ şi trainic, ca să ne direcţioneze spre locul nostru, spre a fi „parte" spre eternitate.

06.11.2007 (c) www.spiritofromania.com

VASILE MENTZEL

actor

De la strălucirea Thaliei, la întunecata realitate

Lăsaţi cortina peste spectacolul strălucitor şi fals al lumii. De-acum începe viaţa, o cruntă realitate, când lepădat de hainele frumoase ale visării, de fard, rămâi doar cu o piele-mbătrânită ce speră, peste noapte, că se va împrospăta şi-acoperită de podoabe şi pomezi, va reuşi s-apară mai onorabilă în faţa lumii.

De-aici începe pregătirea noii seri.

Trecând prin umilinţe, trecând prin neplăceri, când speri şi speri că într-o zi mizeria vieţii va dispărea, că moartea ce-o aştepţi e trecătoare şi doar lumina este veşnică şi plină, acolo unde rugăciunea se îmbină cu crezul întru Duhul Sfânt, acolo unde orice poem se poate scrie-n fericire. În Eden, pe strada Biruinţei.

Barca aceasta este fratele meu. O am de când mi-a dat-o Dumnezeu, sămânţă de Duh, să ducă-n departe povestea jucată de toţi în oglindă. O luptă cu noi cei din realitate, ce tragem căruţa vremii din aproape-n aproape, încercând s-acoperim: uzura, zgura, ura, cu o mantie superb colorată.

Plutim în derivă şi luciul oglinzii se risipeşte.

Curcubeul ne cheamă, Culoarea vorbeşte, Apa aude, Pământul priveşte.

Tăcerea, e mama.

Mai daţi-mi o culoare să putem vorbi mai departe. Aşaaa! Culoarea roşie. Sânge, sânge ce aleargă pe drumuri într-un cerc închis.

Drumurile-s aceleaşi, mersul precis.

Pe cine întreţine?

Pe mine, pe tine, pe toţi.

Aşadar lumea întreagă e o inimă mare şi-atunci bunătatea de ce dispare? De ce devenim cârcotaşi, turnători, lingăi sau vrăşmaşi?

Uneori chiar criminali.

Şi iată cum, Inima Mare, injunghiată, se sparge Gravitatea-i existenţială.

Opriţi culorile să mai vorbească!, să o evocăm pe mama TĂCERE şi s-ascultăm strigătul apei şi vuietul ierbii tăiate de coasă.

Apa, Pământul şi Vântul. Sfânta Treime.

Ia! Auziţi? Fluieră Gândul.

Desenul din palmă

Doamne, de când o căuta. Se înserase. Mi-am aprins candela şi-am început să citesc. Când, după miezul nopţii, am simţit bătăi abia înţelese la porţile inimii. Era, bănuiam, cineva venit de departe, sfârşit, de oboseală. Poate un bătrân rătăcit prin labirintul viselor mele.

Deschid. O lumină orbitoare, de pe altă planetă, mi-a inundat sufletul, tăindu-mi respiraţia.

În mijlocul ei, o copilă cu ochi imenşi ce părea copleşită de griji, stătea nemişcată... atât de frumoasă în rochia-i strălucitoare a reîntunericului, atât de ciudată.

Înmărmurit n-am putut scoate un sunet. Mi-a întins mâna. Să răspund, mi-era teamă.

Şi totuşi, instinctiv am dus braţul spre palma-i deschisă. Pe ea se profila un fel de tatuaj greu de desluşit. Dar când s-o cuprind... nu era nimic în locul acela. Uimit, am încercat din nou.

Inutil, nimic palpabil. Numai lumină. După care s-a stins totul.

Nopţi la rând auzeam bătăile de la porţile inimii; o simţeam atât de aproape, iar când s-o ating alunecam mereu înapoi. Ani la rând cu o tenacitate de nebun, am încercat s-o ajung, crezând că în sfârşit... dar n-a fost să fie.

Pierdusem orice speranţă când, noaptea trecută pe o furtună care mi-a invadat trupul, am auzit cântec etern. Grăbit, am strigat în mine: Aşteaptă, aşteaptă şi am încercat tremurând să deschid.

Fără să vreau m-am privit în oglindă.

Se făcuse atât de târziu... cum n-a mai fost niciodată.

Prea târziu.

Auzi?

Auzi glasul acela, al trompetei?

Plânge, acompaniată

de pianul duios, disonant,

aproape confuz.

De ce trompeta iubeşte

atât de mult, până la epuizare?

Dar corzile? Sunetul mângâietor de viori, de chitară

te-ndeamnă să uiţi.

De ce saxofonul sfios

ne vorbeşte adesea

de iubirea pierdută?

Încâlcite cuvinte

rostite din suflet,

rostite din inimă, da,

lasă tăcerea să cânte

imnuri de dragoste

şoptite la urechea

celui ce vrea să dispară.

Doamne, ce nebunie.

Bărbatul fatal,

femeia fatală...

Ce lume!

O lume mâncată de boală.

Picior peste picior

Picioarele stau

picior peste picior.

Cel de deasupra, prinţul.

Iar celălalt cerşetor.

Şi ambii fraţi asistă

la dura înfruntare

a mâinilor surori,

celebre dansatoare

al lebedei balet,

din care cea înfrântă,

cu aripi ca de ceară

va încerca să zboare

sortită să dispară

(O, dragul de Cervantes).

Din tronul lor, cei doi

privi-vor nevăzutul suflete

urcând treaptă cu treaptă

pe infinita scară

de-a pururea trimisă

din carul îngeresc,

salvând pe păcătoşii

ce iubesc, şi se agaţă

de marea roat-a vieţii

rostogolită-n răsărit,

icoan-a dimineţii.

Dar tragicul o să se-nturme

în inimile lor

când fiecare va dori

s-ajungă şi prinţ şi cerşetor.

Stefania Rujan

La Mort de « toi » et la mort de « soi » dans la poésie de Anna de Noailles

C’est une structure mentale fondamentale de l’œuvre noaillienne à côté de la nature et de l’amour. Le poète a eu, d’un âge très jeune, presque quotidiennement le pressentiment de la mort :

C ‘est là que dort mon cœur, vaste témoin du monde,

Que tout blessait, à qui tout plut.[i]

Il nous semble indispensable de présenter, dans les pages qui suivent, non seulement les différentes attitudes de Noailles à l’égard de sa propre mort ("la mort de soi" [ii]) mais aussi celle à l’égard de la mort d’autrui, ce que les historiens des mentalités appellent "la mort de toi"[iii].

Qu’il s’agisse d’un événement inexorable, dans l’ordre de la nature, cela est indubitable pour notre poète. Aussi a-t-elle parfois une attitude philosophique à son égard, d’acceptation. C’est un consentement actif voire joyeux aux lois de la nature, à sa force, par lequel elle rappelle la pensée païenne mais aussi les principes axiomatiques du nietzschéisme:

Et puis regarde fuir, sans regret ni tourment,

Les rives infidèles,

Ayant donné ton cœur et ton consentement

A la nuit éternelle … [iv]

L’intrusion de la souffrance et de l’amertume dans l’âme du poète peut être aussi une cause de cette attitude résignée. Quand elles deviennent insupportables, la seule délivrance paraît être la transgression dans la mort:

Lance-moi ton lacet, tes flèches, et ton sable,

Et que je jette en toi la douleur et l’ardeur

De ma raison malade et de mon mauvais cœur …^[v]

La tristesse aussi peut engendrer le désir de mourir :

Certes la mort est le seul lieu

Qui convienne à ce corps trop triste. [vi]

Si parfois le poète se résigne à l’idée de mourir, c’est que cela lui offrira la possibilité de s’identifier à la terre et à la nature, qu’elle avait tant aimées, de se réintégrer à la matière qui est universelle et sempiternelle à la différence de la vie trop brève et périssable :

S’en aller pour goûter en elle ce mystère

D’être l’herbe, le grain, la chaleur et les yeux

S’endormir dans la plaine aux verdoyants réseaux,

Mourir pour être encore plus proche de la terre … [vii]

Egalement, pour avoir "vécu tous les jours" et "vu toutes les choses" le poète semble accepter, voire aimer la mort comme elle avait "parfois aimé l’été". Les deux entités vie - mort apparaissent non comme opposées, mais comme complémentaires, participant ensemble à la connaissance de l’univers dans sa totalité. Chez Noailles, il y a cette tendance à aspirer l’univers mais aussi à se laisser aspirer par lui, à se confondre avec lui jusqu’à l’union parfaite.

Adepte du paganisme et du matérialisme antique et de la philosophie nietzschéenne, éprise de la vie avec ses plaisirs, Noailles adopte le plus souvent une attitude douée de négativité à l’endroit de la mort. D’ordinaire elle lui fait horreur, lui inspirant une attitude de refus catégorique, d’épouvante, voire de haine.

Ce qui tourmente le plus le poète c’est qu’après la mort il n’y aura plus rien, sinon le vide, le néant. La vie d’au-delà n’existe pas:

Rien ! voilà donc ton sort, âme altière et régnante ;

Voilà ton sort, cœur ivre et brûlant de désir ;

Regard ! voilà ton sort. Douleur retentissante,

Voilà votre tonnerre et votre long loisir ! [viii]

Chez Noailles, il y a des images quasiment similaires à celles de Baudelaire (Une Charogne) pour ce qui est la décomposition de la chair, de la destruction du corps après la mort, lequel ne sera plus qu’une "blanche ossature", "un squelette de pierre"[ix]. Les mains seront rigides, elles "n’ouvrent plus les doigts"[x] ; les bras seront détruits: "La Mort m’a pris le bras"[xi]; les yeux seront éteints: "puisque se sont défaits tes yeux"[xii]. Après la mort tout est inanité : "inanité des yeux, des gestes, de la bouche"[xiii]. Tout est oubli, absence de mouvement, inertie :

Ce corps où l’infini souffrait,

Où florissait la terre verte,

Aura le poids du monde inerte. [xiv]

Le trope du bel arbre auquel Noailles comparait souvent l’homme revient, mais cette fois-ci il est mort, sec, cassé. La Nature est éternelle tandis que l’homme est soumis à l’œuvre du temps et finit par disparaître :

La Nature s’épargne, et n’offense que l’homme …[xv]

Plus que l’absence du mouvement c’est l’absence de l’amour qui la fait souffrir. Ainsi évoque-t-elle des "restes funèbres / Qu’une sublime horreur préserve du baiser"[xvi]. Point d’ardeur, point de fierté dans ce gouffre profond qu’est la mort :

Aucun tragique jet de flamme et de fierté

N’émane de ces corps qui détachés des nombres,

Sont tombés dans le gouffre où rien n’est plus compté. [xvii]

Sa grande tension émotive à l’idée de cette horreur abyssale qu’est la mort procède, en définitive, de son immense amour de la vie. La beauté physique, corollaire de l’amour, qu’elle a tant chantée et dont elle a été si fière n’est, en fin de compte, qu’une inanité du moment qu’elle sera anéantie. Après la mort, il ne reste rien d’un cœur quelque beau et brillant qu’il fût. Seule la mort est éternelle :

Ce corps qui vraiment eut des ailes,

Et fut plus brillant que l’été,

Je bénis l’inutilité

De la tombe, - seule éternelle ![xviii]

Il est vraiment épouvantable et décevant de :

Cesser d’être du sang, des yeux, des mains, des hommes,

Descendre dans la nuit avec un front noirci. [xix]

C’est son attachement trop fort à la vie qui lui insuffle cette amertume, cette révolte même devant la mort :

Descendre par l’étroite, horizontale porte

Où l’on passe étendu, voilé, silencieux ;

Ne plus jamais vous voir, ô Lumière des cieux !

Hélas ! je n’étais pas faite pour être morte…[xx]

La mort est conçue comme une "sombre pente". [xxi] En fait, elle :

N’est, dans le jeu voilé des tissus ténébreux,

Qu’une secrète, enclose et vague boucherie. [xxii]

Le pire est que cet abîme profond, cet "exigu séjour" [xxiii] où "les morts livides se défont" [xxiv] , engloutit non seulement le corps mais aussi l’esprit :

…ces beaux fronts où tout mit son empreinte,

Ces yeux où tout pays somptueux fut planté,

Ce souffle où se jouait l’universel été. [xxv]

Il en résulte que le poète a beaucoup de mal à accepter cette mort-néant qui signifie la dissolution individuelle, la décomposition du corps et l’engloutissement de l’esprit, bref le vide, l’oubli.

Elle a vu le long de son existence beaucoup de personnes qu’elle aimait tendrement "s’en aller" l’une après l’autre, la laissant de plus en plus seule, désemparée, voire désespérée. "Nul n’a pleuré si noblement ses morts"[xxvi], affirmait l’un de ses exégètes. Elle se sent solidaire des êtres chers qui sont morts, unie à eux par des liens fraternels. Placée entre les vivants et les morts, elle semble vouloir "apprendre à mourir".

Hantée par l’ombre d’un ami trépassé, ce "dormeur à jamais insensible", par le souvenir de son "visage étroit et froid", elle a la révélation de "l’inanité finale" :

Puisque j’ai su par toi que vraiment on mourait,

Visage étroit et froid, ô toi qui fus la vie,

Je suivrai d’un regard sans peur et sans envie

Ce qui commence ainsi que ce qui disparaît. [xxvii]

La certitude de la mort d’un de ses amis la pousse à tout reconsidérer:

Je vivais, je disais les choses éphémères ;

[…]

Je marchais, en dansant, au bord des eaux amères.

A présent, sans détour, s’est présentée à moi

La vérité certaine, achevée, immobile ;

J’ai vu tes yeux fermés et tes lèvres stériles.

[…]

Je sais que tu es mort... [xxviii]

Les yeux à jamais clos de celui qu’elle a tant aimé autrefois la font énormément souffrir :

…tes yeux où palpitait le jour

Sont à jamais défaits dans le terrestre somme.^[xxix]

Sa peine est d’autant plus grande qu’il "(la) laisse vivante / Alors que se sont clos (ses) yeux"[xxx].

La vie n’a plus de sens sans celui qu’elle aime :

Que fais-je de mes yeux par mes yeux détestés ?^[xxxi]

Sa douleur est si lancinante, qu’elle en désire mourir elle-même :

Vous eûtes le sommeil. Moi, je peine et je tombe,

Et la plus morte mort est d’avoir survécu … [xxxii]

Sa détresse est telle, qu’elle ressemble à la mort :

Par votre amour tout était franc

Et moins lourd dans ma destinée…

- C’est un soir d’automne, en mourant,

Que vous m’avez assassinée. [xxxiii]

"Le pays de pierre", où gisent ses chers morts, ne lui fait plus peur, de sorte qu’elle pense les y rejoindre :

Morts qui me fûtes chers, ne soyez pas jaloux,

[…]

Je n’ai pas pu venir si vite auprès de vous,

Mais je chancelle.^[xxxiv]

La douleur poignante qu’elle éprouve la pousse même à aimer la mort :

J’espère de mourir d’une mort lente et forte,

Que mon esprit verra doucement approcher

[…]

Je lui dirai : Venez, chère mort, je vous aime. [xxxv]

La mort est le lot des humains et Noailles sait qu’elle en partage le sort :

Je suis morte déjà, puisque je dois mourir…[xxxvi]

Ses amis, ses proches ne sont pas les seuls dont la mort est pleurée. Le sort des jeunes soldats, ces "sublimes garçons" qui, pendant la première guerre mondiale, combattaient côte à côte sur les champs de bataille et dont beaucoup tombaient, fauchés par des balles ennemies, l’apitoie également.

La mort d’un jeune homme est inconcevable. Et les mots pour exprimer les regrets que l’on en éprouve sont difficiles à trouver :

Tu meurs, ces mots sont brefs. Quelques mots pour nous dire

Ce qu’on ne peut pas concevoir ! [xxxvii]

La gloire des choses, qui sont éternelles, s’oppose à la mort des hommes :

Je regarde, les yeux hébétés par le sort,

La gloire indélébile et calme qu’ont les choses

Alors que les hommes sont morts…[xxxviii]

OLIVIA BĂLĂNESCU

Marţi, 25 dec. 2007. Ziua de Crăciun începe devreme, la 6.15, în căldura umedă a camerei de hotel din Alleppey şi în febra finalizării bagajului pentru plecarea spre cea de-a doua destinaţie a periplului keralez. A trebuit să cumpăr un rucsac pentru haina de iarnă şi pantofii cu care am apărut din ceaţa lăptoasă de la Delhi. Nu mai e timp de mâncat, deşi restaurantul ieftin de la parter e deschis. Indienii se trezesc odată cu soarele.

O ricşă mă duce în câteva minute la jetty, minusculul port de unde pleacă feribotul spre Kottayam. Cumpăr în grabă nişte chipsuri de papioca şi o pungă de curmale (ups, aproape că uitasem echivalentul în română al englezescului dates). Biletele se vând la bordul vasului, deci rămâne o jumătate de oră de aşteptat pe o bancă de piatră, cu ochii la nişte resturi de afişe decolorate ale unor filme Bollywood, desigur. Familii de indieni încep să sosească rând pe rând. Nici urmă de turişti, din moment ce nu e vorba de vreun vas luxos de croazieră, ci de un „autobuz” local pe apă.

La 7.25 apare feribotul cu nr. 38 în direcţia Kottayam. Trage scurt la mal, suficient pentru câţiva pasageri să sară expert pe punte. Cu cele două bagaje pe care le am, nu pot face un salt similar şi aştept ca micul vas să întoarcă şi să fie ancorat cum se cuvine, cu funii groase, la ponton. Mă grăbesc să urc ca să prind un loc cu vedere neobstrucţionată. Vasul, deşi mic, are o punte largă, cu două şiruri de bănci îmbrăcate în vinilin albastru, jupuit pe alocuri, pe care pot sta comfortabil trei persoane, iar acoperişul e o prelată groasă, eficientă împotriva soarelui ce începe deja să ardă. Pe banca din faţă stă o fetiţă de 6-7 ani care nu-şi poate lua ochii de la mine. Râde încurcată ori de căte ori îi surprind privirea şi, ruşinată, îi şuşoteşte ceva mamei la ureche.

Plătesc 10 rupii costul biletului şi feribotul porneşte agale în susul râului. Trecem repede de lacul pe care l-am văzut ieri încărcat de bărci-hoteluri, aşa numitele botels. Unele s-au desprins deja de la mal, începându-şi croaziera de dimineaţă, în timp ce locatarii-turişti aflaţi la bord îşi schimbă poziţiile pentru fotografii la o ceaşcă de cafea pe fundalul apei şi al pâlcului de cocotieri de pe mal.

Scot şi eu grăbită aparatul de teamă să nu pierd ceva din minunăţiile exotice pe care râul le derulează în mersul leneş al vasului. Nu pentru prima oară în India, am senzaţia că sunt la un cinematograf în aer liber, spectator mut al unor scene sau imagini incredibile care se lipesc pe retină şi rămân acolo pentru totdeauna. Cum să le explic eu celor de acasă, care mi-au reproşat că n-am făcut poze suficiente anul trecut, că mie nu-mi sunt necesare? E ca şi cum aş colecţiona afişele filmelor pe care le văd. De data aceasta însă, fotografiez frenetic pentru că am o datorie de conştiinţă: pozele aşa-zis „frumoase” pot arăta, celor care vor să vadă, că India oferă ceva mai mult decât gunoaie, vaci costelive, sărăcie sau leproşi. E trsit că mulţi dintre cei care vizitează India într-un scop sau altul se opresc la „sânge, terci şi fecale” blocându-şi, conştient sau nu, propria accedere spre un dincolo, mai adânc, mai adevărat. În fine, bănuiesc că nu toată lumea e cinefilă împătimită ca mine. Filmul dimineţii de azi e un documentar fără comentarii despre „Veneţia estului”– cum a fost denumită această parte a Keralei – cu bogăţia sa de ape binecuvântate de verdele ierburilor, rozul nuferilor şi albul egretelor grăbite.

Tragem la mal din când în când pentru cei câţiva pasageri care vor să urce sau să coboare în satele din împrejurimi. La una din staţiile plutitoare, vasul s-a înveselit de apariţia a vreo douăzeci de femei tinere, toate zvelte, în sariuri colorate şi, obligatoriu, cu cercei mari de aur. Stau laolaltă într-un grup voios şi vorbesc necontenit, ca femeile. Poate se duc undeva să lucreze, mă gândesc.

Pe lângă vegetaţia luxuriantă, canalele oferă vederi sporadice asupra localităţilor riverane. Surprind astfel crâmpeie de viaţă matinală: câte o baie în râu, spălatul rufelor sau adăpatul animalelor. M-am obişnuit deja cu felul în care indienii îşi trăiesc viaţa „în stradă”, sfidând conceptele noastre despre spaţiul privat, interior sau exterior. Satele sunt numeroase, căci Kerala este cel mai dens populat stat din India. Localităţile mai mari au poduri de lemn care fac legătura între cele două maluri, poduri care sunt ridicate în calea feribotului de câte un bărbat care le mânuieşte rapid cu o sfoară şi un scripete.

Mă aşteptam să zăresc doar case amărâte din chirpici sau colibe de stuf, dar rămân impresionată de impozanţa elegantă a unor vile-case sănătoase din cărămidă, acoperite cu ţiglă roşie ca pe la noi, cu verande largi, uşi glisante de sticlă şi parcuri pe post de grădini. Sărăcia nu lipseşte, desigur, dar pare mai puţin acută decât în alte locuri din India. Dezvoltarea industrială scăzută şi puţinii investitori străini au făcut ca un procent semnificativ din forţa de muncă masculină să se îndrepte spre statele din Golf, iar acum multe familii keraleze beneficiază de câştiguri substanţiale care sunt trimise acasă.

Voiajul durează trei ore, cât un film indian, timp suficient să-ţi formezi o imagine despre viaţa apelor din această parte a Keralei. Staţia Kottayam, cap de linie, e un loc larg, aşa cum se cuvine unui important centru comercial de pe coasta Malabar. Am inima un pic strânsă pentru că nu am găsit zilele trecute nici o cameră liberă la hotelurile trecute în ghid. Mă acostează instantaneu un indian care se oferă insistent să mă ia cu maşina până la o staţiune ayurvedică aflată la patru kilometri de oraş. Deşi cunosc deja tipul şarlatanilor ocazionali sau de profesie care încearcă să ia minţile turiştlor neiniţiaţi, îl urmez în ideea că nu am altă variantă şi că, oricum, pot să refuz să stau într-un loc dacă nu-mi convine sau nu face banii. Măcar atâta lucru am învăţat şi eu din lunga mea experienţă indiană: să fac corelaţia preţ-produs/serviciu.

Mă urc în maşină şi pornim printr-un sat amorţit până la Spitalul Ayurvedic. „Nu, la spital nu am de gând să stau”, îmi zic, dar maşina coteşte dreapta pe un drum bătătorit de ţară şi ajungem la o poartă arcuită de lemn unde e scris mare „Athreya Resort”. Intrăm şi vederea ni se deschide cu o statuie gigantică a lui Hanuman în postură de războinic. Ups, un kitch menit să ia ochii străinilor! Neîncrederea îmi sporeşte rapid când dau cu ochii de un loc special amenajat pentru lecţii de yoga, un fel de colibă cu două zeităţi încremenite la uşă. Yoga şi ayurveda – combinaţia sigur vandabilă pentru turiştii dornici să cuprindă „esenţa” Indiei în zece zile. Mergem apoi să vedem camerele dispuse în sistem de căsuţe spaţioase, liniştite, cu multă lumină. Preţul e excelent, cocotierii îmbietori, aşa că uit repede vulgarizările de la intrare şi mă hotărăsc să rămân aici.

Las bagajele înăuntru şi plec într-o primă recunoaştere a împrejurimilor, ca să descopăr un loc de-a dreptul fascinant, încremenit parcă într-o atmosferă rurală nealterată de trecerea secolelor. În câteva minute mă înconjoară patru fetiţe zâmbitoare, care mă supun interogatoriului standard: ce mai faci, de unde vii, cum te cheamă. Nici una nu îmi cere un pix. Aflu de la ele că satul se numeşte Pallom, că şcoala nu e departe, iar vacanţa se termină pe 31 decembrie. La sugestia lor, mergem împreună să vedem câmpul de orez aflat chiar în spatele staţiunii. Aparţine mai multor proprietari care-l recoltează în martie-aprilie, orezul urmând să fie vândut la magazin, cum zic fetiţele mele. Nu e de mirare că pământul e atât de bogat, având în vedere că sudul Indiei e vizitat de doi musoni pe an. Mă surprinde însă faptul că, într-un sat uitat de lume, la răscruce de multe ape, copiii vorbesc engleză cu uşurinţă, pe lângă hindi şi, firesc, malayalam. Kerala îşi merită deci faima pe care o are în India pentru sistemul excelent de educaţie, cu un nivel al alfabetizării, cel puţin oficial, de sută la sută. Trebuie să fie rezultatul lungii guvernări comuniste, Kerala fiind în 1957 primul stat din lume care-şi alegea la conducere, în mod democratic, un partid comunist.

La plecare, fetiţele mele cu multe mărgele şi cercei îmi urează zâmbitoare un Crăciun fericit. Ele sunt hinduse, dar majoritatea vecinilor lor sunt creştini care merg duminica la biserica din apropiere. Contactul cu Europa şi lumea creştină a început în 1498 când o primă flotă portugheză sub conducerea lui Vasco da Gama a ajuns pe coasta Indiei via Capul Bunei Speranţe şi Marea Arabiei. Atraşi de comerţul cu mirodenii, portughezii au făcut din Cochin un port puternic pe care l-au dominat în exclusivitate până la apariţia puterilor rivale, Franţa şi Olanda. La începutul secolului al XVII-lea, East India Company a intrat în ecuaţie şi britanicii au preluat controlul până la Independenţa din 1947. Această îndelungată legătură cu Europa se face responsabilă pentru existenţa unei numeroase populaţii creştine în Kerala, ca şi pentru numărul mare de biserici şi catedrale vechi de câteva secole. De aici şi stilul arhitectural aparte ce conferă, cel puţin unor străzi, un aer drag de acasă.

Cu sufletul încărcat de emoţii rare, mă retrag în cameră, la răcoare, să pot derula în voie filmul Crăciunului meu din 2007, un film nu despre Moş Crăciun, rămas în ţară, ci despre frumuseţi dumnezeieşti care se pot revela doar în zile alese ca cea de azi.

[1] Preot Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionarul de Teologie Ortodxă, A-Z, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 336.

[2] Stanca Dan, Simbol sau vedenie, Editura “Rosmarin” Bucureşti, 1995, p.69 .

[3] Dumitru Stăniloae, Ascetică şi mistică ortodoxă, în vol. II: Mistica, Editura ,,Deisis”, Bucureşti, 1993, p. 57.

[4] Nichfor Crainic, Transfigurarea românismului, în “Gândirea”, apr. 1943, p. 425-432.

[5] Mircea Scarlat, Istoria Poeziei Româneşti, vol.I: Momente şi Sinteze, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 402.

[6] Universul religios al lui Mihai Eminescu, Prefaţă de Gheorghe Vlăduţescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p.57

[7] Dumitru Caracostea, Simbolurile la Eminescu în Studii eminesciene, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 135.

[8] Enzo Bianchi, Cuvânt şi rugăciune, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p.59.

[9] Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 26.

[i]

[ii]

[iii]

[iv]