EXCUBUS

EXCUBUS

George Anca – Horace Gange – D. Draghicesco – Ioan Aurel Pop – Dio Cassius – Adrian Bucurescu – Emil Cioran – Victor Homescu – Victor Roncea – Gheorghe Zamfir – Colo sus – Bogdan Petriceicu Hasdeu – Adelina Pleva – Sue Zhu – Lori Bălănescu – Moș Nelutzu G – Corina Dașoveanu – Clara Mărgineanu – Octavian Soviany – Alexia Ema – Lora Levițchi – Cosmin Tomoiagă – Bădescu Alexia – Anatol Covalli – Liliana Popa – Serghei Esenin

George Anca

Mirarea reîncarnării 

Primus lector cum auctore. Nu aveam acorduri cu India pe anii noştri. Vreau să ştiu dacă eşti în Roma. Femeia e din Aachen, fugise în 76, cand a murit Lupeasca. Regele în portbagajul lui Ribeiro. Uitare agendată în caffe Amnezia. Nu m-am culcat pe lulea. Vezi cum te-mpinge pasul.

Nu aşa des, că-l devalorizăm. Se învecinează cu cine vrea ea. De ce (nu) l-aş arde pe Gorki? Successful failure, improbale dreams, class(room) killers, rhizoms of knowledge. Alerg după coada unui iepure de la Paris. Knocking at our own door. Azi e marţi şi mâine miercuri.

Şi Pestalozzi a trecut printr-o şcoală tehnică. Yoga la cosmonauţi. Nu orice lege e morală. Căţeaua Geea alungată. Publish or perish. Empty figure on an empty stage (Beckett). Fundamentalism vs irony. Să se vorbească în orice secundă a planetei despre ei.

Inscripţia se văruise şi numai care ştiam scrisul mai descifram îngânat mesajul de ieri. Fascism aestheticizes politics, while communism politicizes art (Walter Benjamin). Îi place să povestească în germană. Viaţa e făcută să te bucuri de ea. Ne urmăresc aceşti elveţieni.

Horiana Arghira Boterez îşi sună ceasul oprit la ora fixă în fiinţă. La Rohia, am 40.000 volume. Maria Tereza, catolică înfocată. Generalul Bukov a demolat 1700 biserici şi mănăstiri. Cum e cu reconvertirea lui Giovanni Papini, de la ce la ce, ateu, a paralizat.

Am Odobleja original, cu semnătura lui. Inima albă de supărare. Curajul a slăbit. Anahoretie, inacţiune. Se merge pe secvenţe. Măcel ideologic. Ne-a târât la comunişti. Cenzura Marelui Anonim. Limbajul ăsta polemic nu se potriveşte în filosofie, e din politică. Stalin ne-a salvat.

La Focşani ne-am înfundat. Am ochit un tren de poştă + adăpost deasupra capului – am scris pe el Arad cu de la mine putere – ne-am dus, încet, încet, până la Arad – la prefectura judeţului, ce cautaţi aici – Paşcanii îs resortaţi (?) - îmi caut tatăl. Galbenul nu poate strica omenirii.

Să tăiaţi plicul să se vadă că e imprimat, nu cerere. Unde era înainte securitatea. În sală, dacă se dă termen, tăcere, dacă nu, prezent. Dosarul de la amânări nu-l cereţi, lăsaţi-l în pace. Vă dă cuvântul dacă sunteţi prezent(ă). Acceptaţi cererea. Francisca era, cu scuze că e răguşită.

Chiar dacă s-ar pune-n unghii, la primul termen orice parte are dreptul să ceară amânare. Flavius (blond), plavus, plăvan. Nevrită retrobulbară. Sunt ataşat de vite. Omul primeşte palme, pumni. Psihiatru informator. Numai pacienţi speciali. Îi cunosc scrisul.

Nu se poate articula nimic. Urdia înaintează. Sfioşi de sărbători. 34, subliminal 43, fund dublu, 45-54. Oraş alimănit. Te-am visat, fugeai de mine. Regăţenii sunt mai orientali. Un om adevărat simte în inima lui cum stau lucrurile. Dulfu, o etică. Ziar antropologic româno-indian.

Îţi mai dau fiinţă. Punctualitate nemţească. Domnilor, astăzi nu putem face lecţiunea. Indoeuropeni. Cum se poate ajunge lord. Cursuri din plictis. Lasă-l şi pe el, săracul, că nu are vedere de artă modernă cum au tinerii acum. N-am nicio drojdie în cap, poate de bere.

Mi-am schimbat stilul de când cu Brâncuşi, caut miezul. Cum dai banii pentru locul de veci? Mă duc după omul cu maşină. Adeverinţă că are un defect. Ştiţi gotica? Nu ştiu, da' am s-o-nvăţ. Fiecare se crede deşteptul deştepţilor. Vitezomanie. Decât să mă arunce la dobermani.

Conflict cognitiv, punct de iniţiere. Ionică pe moarte în Darwin. Ce de irlandeze. Nu că e unguroaică. A intrat în labirint. Nimic, taină. Ceea ce nu e nu se numără. Lucrez cu oala acoperită. Am vrut să văd casa lui Perpessicius. M-am îmbătat un pic de Jung. Mă lichidau.

Acest domn Grama nu a vrut să-mi dea aceste scrisori, că nu trebuie să le citesc, am plâns după scrisorile acelea, le-a aruncat, mi-a dat patru, erau numerotate, a protejat-o sau s-a protejat, mama l-a iubit pe Leon Pantev, o cruzime la început, prieteni, o iubesc mulţi dar tac.

(2003 / 2010)

•                      

Horace Gange

Un critical fiction

Iarman Popaart s-a născut într-un cartier al orașului boemian Brno,  ca fiu al unui grefier și al unei artiste. A studiat psihiatria la Eranos. A profesat în Cape Town, după care s-a retras într-u sat german unde meditează și cultivă coacăze. A fost premiat cu Aldous Huxley pentru Homo Victus, iar Vinod Seth din Maharani Bagh l-a nominalizat pentru deradicalizarea pragmaticalizarii.

Cine și-ar fi închipuit că, printre englezii din Bram-Bran-Dracula, se va mai scrie o carte, și încă una benignă? Folosirea limbii române nu este accidentală în sistemul literar conceput de autor. Până la cheie.

„Uncubus aparține unei pentatopii având o componentă care nu va fi niciodată tipărită.” Patru sau cinci autori?

Uncubus se va fi putând citi, deocamdată, în legătură cu Excubus de Armani Apparto apărut la aceeași editură din România.

Uncubus Incipit:

Friedrich Stauglitzstrasse are pe o carte clădiri cu un etaj sau două, vile care par pustii, impresie dată printre altele de absența copiilor. Oricum, pustii sau fără copii, clădiri din ultimele decenii, deci solide, nu ca acele din centru, cărora dacă le dai jos fardul, dai de zidurile afectate de osteoporoză, Copiii, câinii și joggingarii se pot bucura de ceea ce începe dincolo de celălalt trotuar al străzii, care însă trebuie închipuit, deoarece nefiind foarte necesar nu există – un parc-plantație, dar nu unul în stil romantic, pentru că lipsesc urmele unei păduri cu clasici copaci bătrâni; cei mai mulți copaci sunt schilozi, au multe ramuri tăiate, pentru a se combate măcar așa consecințele dramatice ale poluării, alții zac pe sol trântiți de furtuni prezentate de savanți ca fiind tot mai nenaturale și în stive plasate la marginea potecilor, și unii și alții așteptându-și dispariția definitivă prin putrezire și comercializare (p 5).

Fine:

„Abia atunci îl înhăță și pe el spaima. Îți căută biletul de autobuz pentru București și ieși pe ușă mângâindu-l cu degetele ca pe icoana  Sfintei Paraschiva”      (p. 274).

Români la Colonia

Nimic despre titlu, decât și în final: „de data asta am ales Excubus” (220); „Excubus. Mă privește, deoarece nu are față. Deschid ochii. (266)”. E rândul cititorului – ideal, din vremea lui Godot – să introducă în procesor caseta. Germania, românește, academic-vag-argotic. O scriitură-lectură, procedurală, (auto-parodică): „Chestiile produc impresii estetice vii, rezumabile în cinci cuvinte: Ireductibilitate, Postmodernitate, Complexitate, Tensiune, Irestructivitate” (243).

Această componentă din cele cinci ale pentapatopiei (una nu va apărea) e a testului-text-pretext: în Koln, amicii Euroiu, ajutor de mecanic ocazional, și anticarul Paul se implică în dispariția lui Anton Aslan, cercetător, care ar fi furat documentul unui nou medicament german, ucis de interesați, cu trecere la varianta că furtul i s-ar fi facilitat de către păgubași, iar pe principiul că un test serios nu se poate baza pe un singur testator, i s-a mai fi facilitat furtul și unor tineri din Guineea-Bissau, Ecuador și Coreea de Nord. Să fie numele testului Excubus?

Nici Apparto („un pseudonim pentru unii din pașapoarte”?) nu dă un ban pe suspans – banii i-au luat ucigașii pantopieni de la Mia. Primează filosofii - „adevărul este că domul din Koln” - și ticuri verbale-culturale-exilare de onorabili (?) foști români – Mia, Massimo, Straniekski, Icsicsel, Sibilliende scl. - în ticăirea globalistă omnidroga(n)tă încă germană. Naratorul-personaj transpare supra-analitic, amână teme, panteonizează conversația, abia mai poate cuprinde în minte ce-a catagolat, dar ierte-i-se și verbiajul uneori timid adult.

Culmea, ar fi zornăirea cheilor aslane.

         

D. DRAGHICESCO

Înflorirea divinului în uman. - Credința, care este forma adecvată a savoir-ului în științele sociale și morale, este manifestarea concretă a aspirațiilor infinite ale sufletului uman, care, așa cum am spus și am repetat deseori, sunt manifestarea în om a acestei virtualități a lui Dumnezeu inerent naturii umane.

Strict vorbind, dorințele profunde și esențiale, aspirațiile indezrădăcinabile ale oricărui suflet uman sunt în ele germenul însuși al divinității; aceasta este sămânța care trebuie să germineze, să creadă și să explice, cu mijlocul evoluției creatoare a umanității – în trecut, dar infinit mai mult în viitor – pentru a realiza din plin divinitatea. Pentru aceasta se găsesc în sufletul uman și nu se găsesc în nici o altă formă vivantă (73 bis). Aici este de

(73) „Astfel, viziunile şi aspiraţiile către Dumnezeu ale celor care nu se caută pe ei înşişi, ci caută binele umanităţii nu sunt doar profeţii dar începutul însuşi al realizării profeţiilor. Se poate explica astfel că evreii au fost cea mai mare naţiune profetică a lumii. Refuzul lor energic de a crede că ruina lor este un fapt definitiv, irepresibila lor speranţă de regenerare a omului şi încrederea lor încăpăţânată în justiţia divină, îi fac mult mai mareţi în înfrângerea lor decât alte popoare în triumful lor, şi le dau mijlocul de a face din decadenţa lor şi din destrucţia puterii lor politice baza unei mai înalte vieţi spirituale.” (CAIRD, Fondamental Idea of the Christianism, op cit., pp 80-81.)

(73 bis) ”Astfel, schimbarea esenţială pe care creştinismul a introdus-o în maniera de a gândi este că viaţa divină încetează de a fi trimisă într-un viitor oarecare, care să fie pe pământ sau în cer, sau dincolo de mormânt. Ea este realmente o viaţă viitoare, dar în sensul în care o sămânţă are un viitor în planta care eclozează din ea, dar principiul acestui viitor fiind deja prezent în ea.” (CAIRD, pp.100+101).

asemenea rațiunea pentru care evoluția creatoare, care a încetat în toată întinderea regnului vieții, se continuă cu omul social. Sub înțepătura dorințelor sale, omul gândește, face eforturi, ca și cum el ar acționa pentru a realiza fericirea sa, destinul său, dar în fapt pentru realiza divinitatea pe care o conține în germene, și fericirea sa va consta în a o realiza prin identificarea sa progresivă cu ea. Divinitatea nu este deci doar rațiunea de a fi, scopul progresului nostru, ea este de asemenea cauza, sau mai degrabă garanția. Ea dă un sens vieții noastre, existenței noastre, eforturilor noastre. Fără ea, progresul nostru este fără rațiune și eforturile noastre cad în neant.

Efectiv, Dumnezeu se dezvoltă în umanitate în măsura în care se augmentează, cu societățile umane, cooperarea între oameni. simpatia și caritatea, traducându-se printr-o solidaritate din ce în ce mai vastă. În aceeași măsură, vor augmenta știința și prin aceeași libertate și putere a omului și, prin urmare de asemenea, bunătatea sa, perfecțiunea sa morală. Totul se va face ca printr-un recul progresiv și neîncetat al limitelor actuale ale facultăților noastre, printr-o suprimare progresivă și neîncetată a obstacolelor pe care le întâlnesc aspirațiile noastre și eforturile noastre către perfecțiune.

Pentru a predetermina în avans etapele temporale ale evoluției umane, nu se poate decât a descompune integrala acestei evoluții – simbolizată în perfecțiunea lui Dumnezeu – în momentele sale succesive; descindere apoi seria acestor momente pentru a întâlni pe drumul său omul în ascensiunea sa spre Dumnezeu. Fiecare generație este un moment infinitezimal al integralei divine și viziunea evoluției umane prin ideea de Dumnezeu devine clară, strălucitoare de lumină și de certitudine. Astfel, în religie și particularmente în religia creștină, se găsește știința integrală a omului și a societăților.

Ideea de Dumnezeu și timpul. - Fără îndoială, credincioșii gândesc că Dumnezeu este totdeauna prezent, fiind etern, în timp ce noi îl concepem ca pe o realitate ce va veni.

(74) „Cine ştie, se întreba Renan, dacă, stăpân al secretului vieţii, un biolog omniscient n-ar modifica condiţiile, dacă într-o zi speciile actuale n-ar trece drept resturile unei lumi îmbătrânite? Cine ştie într-un cuvânt dacă ştiinţa infinită nu dă puterea infinită? Dacă spiritul nu va lua în guvernare lumea?”

„Dumnezeu aunci va fi complet, dacă se face din cuvântul Dumnezeu sinonimul totalei existenţe. În acest sens, Dumnezeu va fi mai degrabă ce nu este; el este in fieri, el este pe cale de a se face.” (RENAN: Dieu et la Nature, par P. SÉAILLES, Revue de Métaphysique et de Morale, 1894, p. 397).

prezent și viitor, după, în timpul și înainte nu există în raport cu etrenitatea; acestea sunt perspective subiective, relative la durata noastră efemeră, care numai le justifică.Dacă Dumnezeu există pentru mine în viitor, aceasta va fi suficient pentru a justifica existența sa eternă.

Religia ne arată destinul nostru și noi nu-l putem observa decât prin dorințele noastre cele mai nobile și intense și aspirațiile noastre cele mai înalte. Pentru timpurile viitoare religiile sunt ceea ce sunt ochelarii pentru spații; și dorințele și aspirațiile esențiale ale sufletului uman sunt geamurile îngroșându-se ale acestei specii de ochelari. Dacă noi dilatăm și amplificăm infinit eul nostru, facultățile noastre, voința noastră, avem ideea de Dumnezeu așa cum o concepe religia mai mult sau mai puțin conștient. Dar ceea ce facem noi astfel ipotetic, timpul se însărcinează să realizeze, dacă oamenii vor să-i împrumute constant eforturile lor.

În fond, religia este speranța și dorința de a se conserva prin timp și în curs de realizare în fapte. Dorința și speranța care îl traduc sunt deci pentru om mijlocul de a lupta contra timpului. Acesta nu este, în scurt, decât sentimentul obstacolelor asupra cărora umanitatea trebuie să triumfe pe drumul evoluției sale.

Eliminați timpul, cum cer relativiștii, logic diferența între adevăratul credincios și Dumnezeu se eclipsează; la fel cum, dacă eliminați timpul dintre Napoleon, simplu embrion, și Napoleon la Austerlitz, primul se identifică miraculos cu ultimul. Există poate între omul civilizat și divinitate o diferență analogă celei care separă pe Napoleon embrion de Napoleon stăpân al Europei și al lumii.

Pentru cel ce este în sincopă, timul nu contează. Pentru eul nostru inconștient, subliminal, nu mai mult. Și visele, care nu sunt decât sondaje în inconștient, sunt cea mai flagrantă contradicție a ideii obișnuite de timp; căci, în vis, după se confundă cu înainte, trecutul cu prezentul, și prezentul cu viitorul.

Dar, în fond, ce este timpul ce vine, dacă nu ceva de aceeași natură ca timpul trecut? Timpul meu pentru mine este conținut în cel al umanității, căreia eu aparțin, și care mă conține. Timpul umanității este conținut în cel al terrei. Eu sunt o infinitesimală de timp al umanității și al celui al pământului și această calitate îmi dă dreptul de a cunoaște viitorul. Eu sunt o infinitesimală a lui Dumnezeu, care este integrala generațiilor umanității progresive, și de aceea eu pot avea o cunoaștere a lui Dumnezeu, la fel de certă dacă nu mai certă a ceea ce au fost, la originea lor, terra și sistemul solar.

Noi putem spune că previziunea viitorului este posibilă, așa cum este posibil ca amintirea unei părți dintr-o frază muzicală se completează prin restul aceasteia. Destinul omului este ca o melodie: primele note conțin în putere seria acordurilor ulterioare; ele le cheamă pe acestea, le atrag fatalmente. Dacă ideea de Dumnezeu este, a fost și va fi o obsesie a sufletului uman, este pentru că în ea se exprimă partea încă nerealizată a destinului uman, complementară părții deja realizate, pentru că ea o completează.

Când conceptul ideii de Dumnezeu, a cărei realitate mă depășește infinit, este ca și cum eu m-aș concentra instantaneu în mii de secole. În Dumnezeu, eu văd în fapt, ca într-un fulger, tot procesul prin care oul terestru explică pe Dumnezeu în trecut și îl dezvoltă în mii de secole ce-or să vină. Nu este un act mai dificil decât cel de care este capabil ochiul meu atunci când el observă, de exemplu, culoarea roșie, condensând într-o sutime de secundă 400 trilioane ondulații ale etherului. S-a calculat că, pentru a verifica această cifră, ne-ar trebui un minimum de timp, care este ceva cum 240 secole. Aceasta ne-ar părea incredibil. Cum cel ce crede că roșu se descompune în 400 trilioane se poate încă îndoi de Dumnezeu? Experimental, veritatea uneia din aceste credințe nu este mai puțin inverificabilă decât cea a celeilalte. Aceasta este dificil pentru noi, ființe de-o clipită. Totuși, noi avem bine ideea de Dumnezeu. Am avea-o dacă n-ar avea nimic real în ea? Verificarea ideii de Dumnezeu este deci o simplă chestiune de timp și care nu se pune pentru noi pentru că noi suntem ființe de-o clipită. Evorba de a condensa eternitatea într-un minut; este ceea ce facem noi în ideea de Dumnezeu.

(D. Draghicesco, Vérité et révélation, Paris, Félix Alcan, 1934, pp. 446-450)

Traducere de George Anca

 

Ioan Aurel Pop

Indobitocirea generațiilor viitoare prin eliminarea culturii naționale și generale din educație

Discursul integral:

La inceputul anului 2018, președinta Coaliției pentru educație trăgea iarăși, prin mijloacele de difuzare în masă, un semnal de alarmă: „40% din generațiile viitoare, din cei care vin din urmă și trebuie să susțină România din punct de vedere economic, social, cultural și politic, sunt analfabeți social și funcțional, adică vor fi un balast în viitor și nu un activ, ca acum, pentru piața muncii, pentru business, pentru economie, pentru România. Ce înseamnă analfabet social și funcțional? Nu pot înțelege, nu pot exprima, nu pot explica ceea ce citesc, nu pot face mai mult decât operațiuni simple, mecanice, fizice”. Oare este posibil ca România contemporană să se afle tocmai într-o astfel de situație? Și dacă este așa sau aproape așa, cum se va fi ajuns aici? În ce raport se află acest „analfabetism social și funcțional” cu ceea ce numim îndeobște cultură?

S-au dat, de-a lungul timpului, numeroase definiții ale culturii, fără să se cadă de acord asupra uneia general acceptate. Sub aspect etimologic, cuvântul cultură este latinesc. Verbul latin colo, -ere, colui, cultum are accepțiuni destul de variate: a cultiva (pământul), a locui, a împodobi, a îngriji, a ocroti, a îndrăgi, a-i cinsti pe zei etc. Cultura spirituală (intelectuală) de grup, însă, este un concept mai bine circumscris și acesta se referă, cred, la ansamblul manifestărilor spirituale ale unei comunități, concretizate în creații și realizate, de regulă, în instituții. Cultura aceasta spirituală s-a făurit de-a lungul istoriei și se făurește și acum, sub ochii noștri. Ea este, prin urmare, o moștenire, transmisă deopotrivă prin memoria individuală și prin memoria colectivă, dezvoltată mereu. Nimeni nu poate elabora o creație spirituală – oricât talent ar avea – dacă nu este depozitarul acestei moșteniri, dacă nu a asimilat valorile culturale anterioare, dacă nu are o anumită forma mentis alcătuită prin educație, transmisă dinspre trecut. Dar nu este menirea mea aici să vorbesc despre cultura individuală, ci despre cultura acelei comunități umane care se cheamă națiune și, în primul rând, despre cultura națională românească. Această cultură a românilor ca națiune nu are niciun înțeles fără componenta sa istorică, iar lipsirea ei de dimensiune istorică este un act iresponsabil.

De regulă, azi există o reticență bine întreținută față de trecut (și, implicit, față de istorie), repudiat prin mijlocirea a cel puțin două motivații: 1. Trecutul este mort și, prin urmare, el nu prezintă nicio importanță în „competiția” sa cu prezentul și, mai ales, cu viitorul; oamenii și grupurile de oameni trebuie să se ocupe, așadar, de ceea ce este și de ceea ce va fi. 2. Trecutul este incognoscibil, fiind definitiv îngropat în uitare. Trecutul nu poate fi reconstituit în funcție de criteriul adevărului, fiindcă adevărul nu există. Trăim în epoca post-adevărului și suntem, astfel, liberi să ne construim/ inventăm fiecare propriile „adevăruri”, în funcție de nevoi, sensibilități, gusturi, interese, comenzi sociale, pregătire etc. Repudierea componentei istorice din societățile contemporane, inclusiv din România, este vizibilă în toate domeniile, dar ceea ce ne interesează aici este consecința acestui fenomen asupra culturii.

Primele noțiuni de cultură națională se dobândesc în anii fragezi de viață, în familie și se sistematizează și desăvârșesc apoi în școală, prin educația organizată. Una dintre cele mai importante instituții de cultură este școala și orice capitol important de istoria culturii unui popor începe cu învățământul. Toate disciplinele școlare contribuie la formarea culturii individuale și a conceptului de cultură în general, în mințile tinere. Creațiile care ne-au precedat au fost clasificate – cel puțin de la Renaștere încoace – în filosofice, istorice (istoriografice), teologice (religioase), beletristice, juridice, științifice, artistice, medicale etc. iar de atunci încoace aceste forme de creație s-au tot diversificat și perfecționat. În lumea contemporană, creația din domeniile științelor exacte, ale naturii și tehnice este considerată, de către mulți exegeți, drept cea mai importantă parte a culturii. În timpurile revolute nu a fost însă așa, de aceea moștenirea culturală a omenirii și a națiunii se transmite, în primul rând, în școală, prin discipline ca limba și literatura română, limbi și literaturi străine, istorie, limba și literatura latină, filosofie, religie, geografie etc. Niciuna dintre aceste discipline nu se poate studia și înțelege în afara componentei sale istorice. Spre exemplu, între primele națiuni care trebuie însușite la literatura română se află succesiunea și definirea curentelor cultural-literare, iar faptul este verificat cel puțin din secolul al XVIII-lea încoace, secol în care elitele credeau că prin cultură se poate ajunge la libertate. Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor.

Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare. De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime.

Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute pe Google.

În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale.

Să ne înțelegem bine: toate acestea nu înseamnă deloc că acești tineri au un nivel scăzut de inteligență sau că sunt mai puțin capabili decât alte generații, din trecut; dimpotrivă, sunt convins că au abilități mult mai bune și potențial mult mai ridicat decât odinioară. Numai că, fiind unilateral și nepotrivit educați, după precepte așa-zis moderne, dar falimentare, ajung victime sigure ale celor care dirijează actualmente comunicarea.

Principiul conform căruia elevii nu trebuie să memoreze totul, adică să-și însușească mecanic ceea ce-i învață alții, este unul corect, în esență. Dar de aici și până la a nu memora nimic sau aproape nimic este o mare deosebire! Există educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor. Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului?

Toate bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente.

Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învățat în școală!

Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea lor mentală de moștenirea culturală a omenirii.

Necultivarea memoriei – individuale și colective – este rețeta sigură pentru limitarea inteligenței oamenilor. Un om neinformat crede mult mai ușor o știre din mass-media, iar astăzi se manifestă, în peisajul cotidian, adevărați specialiști în „știri false” (fake news), adică în dezinformare. Cum să poți distinge între adevăr și minciună, dacă nu ai înmagazinate în mintea ta cunoștințele de bază despre lumea aceasta, ca să poți compara? Ca să compari ce afli cu ce știi, este nevoie să știi! Prin urmare, nealimentarea memoriei umane cu date culturale pregătește ademenirea ușoară a publicului spre direcții dorite de comunicatorii interesați. Nu digitalizarea este cauza acestei orientări contemporane – despre care am mai scris și am fost rău înțeles de unii – ci plonjarea în epoca Facebook fără pregătirea necesară, iar pregătirea înseamnă cultură, înseamnă cunoștințe despre societate, despre experiența de viață a poporului tău și a omenirii.

Revin la afirmațiile de la început, ca să închei.
Este o mare eroare să credem și să-i convingem și pe tineri că trecutul este mort. Trecutul este viața noastră în care se concentrează toată viața celor care ne-au precedat. În noi se sintetizează tot prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Să ne reamintim unul dintre cele mai renumite citate ale lui Faulkner: „Trecutul nu este mort. Nici măcar nu este trecut”. Prin urmare, dacă ne propunem să ignorăm trecutul, ne decidem să ignorăm sau să punem între paranteze viața însăși.

Este drept că noi, oamenii, nu stăpânim adevărul absolut, dar de aici și până la campania de discreditare a adevărului nostru, omenesc și pământean, este o mare diferență. Adevărul- echivalență (acela care tinde să suprapună perfect discursul nostru cu realitatea descrisă) poate să fie o iluzie, dar atunci post-adevărul/ adevărul-semnificație (adevărul fiecăruia, după împrejurări și interese) este o iluzie și mai mare, o șarlatanie frumos ambalată. Nu sunt mai multe adevăruri – cum încearcă să ne convingă unii „exegeți” – ci există doar adevăr relativ, la care ajungem în măsura în care putem, noi, oamenii, dacă facem eforturi în acest sens. Adevărul nostru, chiar dacă nu este imuabil, există și este cu atât mai fascinant. Ce poate fi mai tulburător decât căutarea adevărului omenește posibil și valabil într-o anumită etapă a cunoașterii?

Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă.

Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu.
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în speci

 

Dio Cassius

Istoria romană

Mărturii despre Daci

     Învins și pus pe fugă de Marcomani, Domițian a pornit grabnic o solie la Decebal, regele Dacilor, îndemnându-l să încheie un tratat, pe care el (Domințian) îl refuzase mai înainte, deși (regele) i-l ceruse adesea. Decebal primi propunerea de pace (căci era la mare strâmtoare), dar nu a vrut să vină el însuși să stea de vorbă cu Domițian, ci l-a trimis pe Diegis, împreună cu câțiva bărbați, ca să-i predea armele și câțiva prizonieri, sub cuvânt că i-ar avea numai pe aceștia. După sosirea acestuia, Domițian puse lui Diegis o diademă pe cap - ca și cum ar fi fost un adevărat învingător și omul în stare să dea un rege Dacilor -, iar soldaților lui le împărți onoruri și bani. Ca un biruitor, trimise la Roma, între altele, niște așa-ziși soli ai lui Decebal și o pretinsă scrisoare a acestuia, despre care se spune că ar fi plăsmuit-o el. Domițian își împodobi triumful cu multe lucruri, care nu fuseseră  luate ca pradă. (Dimpotrivă, el cheltuise foarte mulți bani pentru încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar și meșteri pricepuți în felurite lucrări folositoare în timp de pace și de război și făgădui să-i dea mereu multe).

 Adrian Bucurescu

 Cei Trei Magi de la Răsărit erau Geți!

     Biserica bizantină Sant'Apollinare Nuovo. Ravenna, Italia.

     Se vede limpede că Magii de la Răsărit sunt înveșmântați în straie geto-dacice. O inscripție în versuri, de pe un altar de piatră, descoperit aproape de Struga, Macedonia, este cât se poate de lămuritoare:

MAKON TE EYS-OY
EPIK A DOS NEYKOI
MA CHATAS
GEN TH-IOY KAS
PHILIP POS MOYNTAN
NOYANE THEKAN
S-TRA TE GONI I KIAN

     Tălmăcirea:
”Magii, dacă au auzit vestea despre Cei Doi Născuți pe țărmul de Apus al Lacului Alb, în taină s-au pornit îndată de la Marea Neagră, câteștrei în goana cailor”.

      Cei Doi Născuți erau Gemenii Divini, Fiii Mariei, Zeița Supremă.
     Spre Lacul Alb, cum i se mai spunea Lacului Sacru al Geților, actualmente Sărățuica, Magii au venit de la Răsărit, adică din Dobrogea, căreia în Antichitate i se spunea Scythia Minor. Și pentru că Scyții erau un neam iranian, a rămas povestea că Magii au venit din Iran! Cum se vede și în mozaicul de la Ravenna, erau Geți curați.

 

Emil Cioran

antiprofeta

È un vantaggio considerevole poter contemplare la fine di una religione. Che cos'è al confronto la caduta di una nazione e perfino di una civiltà? Assistere all'eclissi di un dio e delle mostruosità millenarie che vi si ricollegano provoca in più un giubilo che poche generazioni, nel corso dei tempi, hanno avuto il beneficio di conoscere o soltanto di indovinare.

C’est un avantage insigne que de pouvoir contempler la fin d’une religion. Qu’est-ce à côté la chute d’une nation et même d’une civilisation? Assister à l’éclipse d’un dieu et des enormités millénaires qui s’y rattachent provoque de plus une jubilation que peu de générations, dans le cours des temps, ont eu la faveur de connaître ou seulement de deviner.

Emil Cioran - Squartamento (Écartèlement)

§

Laureto

It is a considerable advantage to contemplate the end of a religion. What is in comparison with the fall of a nation and even a civilization? Witnessing the eclipse of a God and the millennial monstrosity that are linked to you causes more a jubilation that few generations, over the times, have had the benefit of knowing or just guessing.

It is a badge advantage to be able to contemplate the end of a religion. What is next to the fall of a nation and even a civilization? Seeing the eclipse of a God and the thousands of years related to it is more a joy that few generations, in the course of time, have had the favor to know or only to guess.

Emil Cioran - Quartering (écartèlement)

§

Laureto

Victor Homescu

("Căci e bine să fim copii uneori şi nu e moment mai potrivit decât Crăciunul, de vreme ce marele său Întemeietor era şi el copil"),**Colinda de Craciun. Povestea stranie a lui Scrooge**,publicată în 1843, pe 19 decembrie, titlul original fiind "Colindă de Crăciun în proză, poveste de Crăciun cu fantome", Charles Dickens (1812-1870)**M-am străduit să dau viaţă fantomei unei idei care să nu-i stârnească pe cititorii mei împotriva lor înşişi, pe unii împotriva altora, împotriva acestei sărbători sau împotriva mea. Fie ca ea să bântuie casele lor întru bucurie si nimeni să nu dorească să-i facă de petrecanie. Prietenul şi slujitorul lor devotat,C.D**, În 1824, ziarul londonez "Sunday Telegraph“ l-a numit pe Dickens drept "omul care a inventat Crăciunul"/**Odată, de demult dintre toate zilele bune ale anului, taman în ajunul Crăciunului bătrânul Scrooge îşi făcea de lucru în casieria lui. Era un ger tăios, înţepător, ba mai era şi ceaţă, îi auzea pe oameni afară, în fundătură, umblând încoace şi-ncolo şuierând, lovindu-şi mâinile pe piept şi tropăind pe lespezile de piatră, ca să se încălzească. Orologiile oraşului tocmai bătuseră de trei, dar era deja întuneric bine nu fusese lumină toată ziua şi lumânările pâlpâiau în ferestrele birourilor învecinate, ca nişte pete roşiatice pe aerul cafeniu care căpătase parcă substanţă. Vălătucii de ceaţă pătrundeau prin fiecare crăpătură şi gaură de cheie şi într-atât de deasă era, încât, deşi fundătura era cât se poate de îngustă, casele de peste drum păreau nişte năluci. Văzând cum se lăsa norul acela opac, întunecând totul, puteai să-ţi închipui că natura abia îşi mai trăgea sufletul, răsuflând din greu. - Crăciun fericit, unchiule! Domnul să te aibă-n pază! strigă o voce veselă. Era vocea nepotului lui Scrooge, care dădu buzna peste el atât de brusc, încât aceasta fusese primul semn al apropierii lui.- Ptiu! spuse Scrooge. Astea-s mofturi! Nepotul ăsta al lui Scrooge se încălzise atât de tare mergând repede prin ceaţă şi ger, încât strălucea tot, avea o faţă rumenă şi frumoasă, ochii îi scânteiau, iar din gură îi mai ieşeau aburi.- Crăciunul nu e un moft, unchiule! spuse nepotul lui Scrooge. Sunt sigur că n-ai vrut să spui asta.- Ba da, spuse Scrooge. Crăciun fericit! Ce drept ai tu să fii fericit? Ce motiv ai tu să fii fericit? Eşti destul de sărac.- Hai, zău, îi răspunse vesel nepotul. Ce drept ai dumneata să fii mohorât? Ce motiv ai dumneata să fii ursuz? Eşti destul de bogat. Întrucât Scrooge nu găsi pe moment alt răspuns mai bun, spuse din nou „Ptiu!", urmat de „Mofturi.'".- Nu fi supărat, unchiule! spuse nepotul.- Cum să nu fiu, îi replică unchiul, când trăiesc în lumea asta de proşti? Crăciun fericit! Mare scofală Crăciunul ăsta! E taman vremea când ai de plătit angaralele şi n-ai bani; când te pomeneşti cu un an mai bătrân, dar cu nici un sfanţ mai bogat, când îţi faci socotelile pe un an întreg şi vezi cum te încolţesc cifrele din hârţoage pe douăsprezece luni pline. Dacă ar fi după mine, spuse Scrooge indignat, aş porunci ca fiece dobitoc care umblă tot timpul cu „Crăciun fericit!" pe buze să fie fiert în propria lui budincă şi îngropat, cu o ţeapă împodobită cu globuri înfiptă în inimă. Aşa ar merita!- Unchiule! se rugă de el nepotul.- Ascultă, nepoate, i-o reteză tăios unchiul, ţine tu Crăciunul cum vrei şi lasă-mă pe mine să-l ţin cum vreau.- Să-l ţii? repetă nepotul lui Scrooge. Dar dumneata nu-l ţii.- Atunci lasă-mă să nu-l bag în seamă, spuse Scrooge. Că mult bine îţi poate face! Mult bine ţi-a făcut până acum!- Multe lucruri ar fi putut să-mi aducă binele, dar îndrăznesc să spun că n-am tras folos din ele, îi răspunse nepotul. Printre care şi Crăciunul. Dar sunt sigur că am socotit întotdeauna vremea Crăciunului, atunci când îi vine sorocul pe lângă respectul ce i se cuvine datorită numelui şi obârşiei sale sfinte, dacă se poate judeca în afara acestora , un răstimp fericit, e vremea bunătăţii, a iertării, a milosteniei, a bucuriei, e singurul răstimp pe care-l cunosc în lungul calendar al anului, când bărbaţi şi femei par să-şi deschidă, cu mărinimie, la unison, sufletele ferecate si să se gândească la cei mai prejos decât ei, ca şi cum ar fi cu adevărat călători spre mormânt, ca şi ei, şi nu o altă specie de vietăţi, cu alte destinaţii. De aceea, unchiule, chiar dacă nu mi-a vârât niciodată în buzunar nici un bănuţ de aur sau de argint, eu cred că mi-a făcut mult bine si îmi va face mult bine. Şi spun Domnul să-l binecuvânteze!**
***
"Domnul să vă aibă-n pază,
Şi nimic nu vă mâhnească!"
***
*Se întunecase de-acum şi ningea zdravăn, şi în timp ce Scrooge şi duhul străbăteau străzile, strălucirea focului care trosnea în bucătării, saloane şi în tot felul de odăi, era o adevărată minune, într-o casă, pâlpâitul flăcărilor dezvăluia pregătirile pentru o masă intimă, cu mâncăruri fierbinţi, aburind în faţa focului, în timp ce draperiile roşii şi grele erau trase pentru a alunga frigul şi întunericul de afară, în altă parte, copiii dădeau buzna afară, în zăpadă, ca să-şi întâmpine surorile şi fraţii căsătoriţi, verii, unchii şi mătuşile, întrecându-se care să ajungă primul la ei. Într-o casă, pe transperante se zăreau umbrele oaspeţilor care se adunau, în alta, un grup de fete frumoase, toate cu glugile pe cap şi cu ciuboţele îmblănite, sporovăind de-a valma, se furişa spre casa învecinată, unde, vai de burlacul care le văzu dând iama vrăjitoare viclene, ştiau ele ce ştiau ca o văpaie! Dar dacă te-ai fi luat după numărul celor care se îndreptau spre adunări prieteneşti, ai fi crezut poate că acasă nu mai era nimeni care să-i întâmpine când vor ajunge, deşi orice casă s-ar fi cuvenit să aştepte musafiri şi să-şi îndese sobele până la jumătatea coşurilor. Binecuvântat fie duhul, că tare se mai bucura! Îşi dezgolea pieptul pe toată lăţimea lui, îşi deschidea palma încăpătoare şi continua să plutească, revărsând cu generozitate veselia lui luminoasă şi nevinovată oriunde ajungea! Chiar şi lampagiul care alerga în faţa lui, presărând strada întunecată cu stropi de lumină, şi care era îmbrăcat frumos pentru a petrece şi el seara undeva, râse zgomotos când duhul trecu, deşi habar nu avea lampagiul că însoţitorul lui era însuşi Crăciunul!*
***
*Duhule! spuse Scrooge, tremurând din cap până în picioare, înţeleg, înţeleg. Soarta acestui nefericit poate fi şi a mea. Viaţa mea într-acolo se îndreaptă acum. Doamne, Dumnezeule, ce-i asta? Se dădu îndărăt înspăimântat, căci decorul se schimbase si acum aproape atingea cu mâna un pat: un pat dezgolit, fără draperii, unde zăcea, sub un cearşaf zdrenţăros, ceva acoperit care, deşi nu vorbea, sugera o grozăvie. Încăperea era foarte întunecată, prea întunecată ca să poată fi cercetată în amănunţime, deşi Scrooge privi în jur, ascultând de un imbold tainic, nerăbdător să afle ce fel de încăpere era. O lumină palidă se înălţa în aerul din jur şi cădea direct pe pat; iar pe el se afla cadavrul prădat, jefuit, neprivegheat, neplâns, neiubit, al acestui om. Scrooge aruncă o privire stafiei. Mâna ei fermă arăta spre cap. Invelitoarea era azvârlită lejer peste el, în aşa fel încât un pic dacă ar fi fost ridicată sau un deget dacă ar fi mişcat Scrooge, faţa ar fi ieşit la iveală. El se gândi s-o facă, simţind cât de uşor ar fi fost, şi tânjea s-o facă, dar nu avea puterea de a trage acoperământul, aşa cum nu avea puterea să alunge năluca de lângă el. O, Moarte rece, ţeapănă, înfricoşătoare! Aşterne-ţi aici altarul şi găteşte-l cu
toate spaimele ce-ţi stau în putere, căci acesta este tărâmul tău. Dar iubitului, veneratului şi cinstitului cap nu-i poţi smulge un fir de păr pentru cumplitele tale scopuri, nici nu-i poţi urî vreo trăsătură. Mâna aceasta este grea şi va cădea dacă-i dai drumul, inima şi pulsul nu mai bat, dar mâna a fost deschisă, generoasă şi cinstită; inima a fost vitează, caldă, afectuoasă şi pulsul a fost pulsul unui om. Loveşte, umbră, loveşte! Şi ai să vezi cum faptele lui bune vor ţâşni din rană şi vor însămânţa lumea cu viaţă fără de moarte! Niciun glas nu rosti aceste vorbe în urechile lui Scrooge şi totuşi el le auzi când privi patul. Şi se gândi: dacă omul acesta ar putea fi înviat acum, care ar fi primele lui gânduri? Zgârcenie, târguieli meschine, griji apăsătoare? Bogat sfârşit i-au adus toate astea!*
***
*= Purtarea oamenilor anunţă un sfârşit anume, spre care ea îi conduce dacă şi-o menţin, spuse Scrooge. Dar dacă ei se leapădă de ea, atunci sfârşitul va fi altul. Asta vrei să-mi arăţi? Duhul era de neclintit, ca şi până atunci. Scrooge se târî spre el, tremurând în timp ce mergea; şi, urmând degetul, citi pe piatra mormântului părăsit propriul său nume, EBENEZER SCROOGE.― Eu sunt cel care zăcea în pat? strigă el cu lacrimi în ochi, căzând în genunchi. Degetul se mişcă de la mormânt spre el şi iarăşi înapoi.― Nu, duhule! O, nu, nu! Degetul nu se mişcă.― Duhule! strigă el, agăţându-se cu disperare de mantia lui, ascultă-mă! Nu mai sunt cel care am fost. Nu voi fi cel ce aş fi fost dacă nu te-aş fi întâlnit. De ce-mi arăţi asta, dacă orice speranţă e pierdută pentru mine? Pentru prima dată, mâna păru să tremure.= Bunule duh, continuă el, târându-se în fata lui. Firea ta bună se va milostivi de mine şi îmi va ţine partea. Spune-mi că mai pot schimba umbrele pe care mi le-ai arătat, ducând o altă viaţă! Mâna cea bună tremură.= Voi cinsti Crăciunul din adâncul inimii şi mă voi strădui să-l respect tot anul. Voi trăi în Trecut, Prezent şi Viitor. Duhurile celor trei vor dăinui în mine. Nu voi uita nicicând învăţămintele pe care mi le-au dat! O, spune-mi că pot şterge înscrisul de pe această piatră! În deznădejdea lui, apucă mâna fantomatică. Aceasta încercă să se elibereze din strânsoare, dar Scrooge izbuti s-o reţină, cu forţa pe care i-o dădea rugămintea lui stăruitoare. Cu o forţă şi mai mare, duhul îl respinse. Ridicându-şi mâinile într-o ultimă rugă pentru schimbarea destinului său, omul văzu cum gluga şi mantia stafiei se preschimbă. Duhul se împuţina, se prăbuşi şi se prefăcu într-un stâlp de pat.*
***
*Se îmbrăcă frumos, „cu hainele cele mai bune" şi, în sfârşit, ieşi în stradă. Oamenii se perindau pe afară, aşa cum îi văzuse el împreună cu Fantoma Crăciunului Prezent, şi mergând cu mâinile la spate, Scrooge îi privea pe toţi cu un zâmbet fericit, într-un cuvânt, avea o figură atât de plăcută, de atrăgătoare, încât trei sau patru persoane bine dispuse îi spuseră: „Bună dimineaţa, domnule! Un Crăciun fericit!" Iar Scrooge avea să spună adesea după aceea că, dintre toate sunetele prietenoase pe care le auzise în viaţa lui, acelea fuseseră cele mai prietenoase pentru auzul lui.*

Victor Roncea

21 decembrie m-a despărțit de frate-meu după ce am fost dispersați de forțele USLA la Romană pentru că el s-a gândit să-l salveze de la moarte pe Florin Rîpă zis Iaru, ridicat de pe Calea Victoriei, și să alerteze scriitorimea știind că e dependent de insulină și la Jilava s-ar putea să-i administeze mai curând altceva. În final, D.R. Popescu este cel care a reușit să transmită organelor că trebuie salvat poetul nostru - cu care ne împrietenisem (credeam noi) la Nichita și Dora în casă - și care a fost extras dintre arestați de fostul colonel de Securitate "coordonator al activității colectivelor de ofițeri cu responsabilități în artă și cultură", actualul general (r) SRI Vasile Mălureanu, cunoscut publicului de specialitate și drept confesorul lui Andrei Pleșu în scandalul cu Meditația Transcedentală, după cum apare chiar în misivele scrise cu mânuța lui de filosof sadea către Secretarul General al Partidului Comunist Român, Tovarășul Nicolae Ceaușescu. Bref. Un comentariu despre mine și George Roncea al profesorului de jurnalism autentic și relații internaționale care este Corneliu Vlad m-a tușat și mi-a adus aminte că da, așa am fost din 1989 încoace, într-o luptă continuă pentru crezurile naționale. Drept dovadă de cum ne-a purtat soarta încă de atunci e că după ce ne-am pierdut pe 21, în urma busculadei, pe 22 decembrie, fără să știm, ne-am aflat la mai puțin de 100 de metri unul de celălalt. Printre foarte puținii care încercau să facă ceva. El trăgea cu kalașnikovul și ce mai nimerea în Blocul Romarta, după niște băieți cu misiunea de ciuruire a cărnii vii din Piață iar eu vizavi, cu furtunul de apă, încercând să sting Sala Tronului din Palatul Regal și în același timp să mă feresc de risipa de gloanțe și trasoare care răpăiau în jurul meu. Ce a ieșit se vede în cele două poze.
PS: După calculul pe care l-am făcut, amândoi, pentru că nu ne-am cerut și nu am primit "drepturi" de "revoluționari" în acești 30 de ani scurși de-atunci, am lăsat statului vreo un milion de euro. Deci, na, suntem și noi un fel de milionari! 

Gheorghe Zamfir

December 22 at 11:19 AM

Iernile mă ning în gând, iată că m-am regăsit/ Într-un colț de sobă veche, cu ochi mari și zgribulit/ A trecut o veșnicie, totu-i abur volatil/ Dar ce dor îmi e de mine, în candoarea de copil/ Alergam prin neaua mare, bucuria mi-era stea/ Universul era martor, că nimic nu mă oprea/ Anii mei, plecați prin gânduri, vor rămâne desenați/ De obrajii rumenii, ai copilului, legați/ Câte visuri strâng în palmă, câte sărbători cu ler/ Nu m-ar ninge nicio iarnă, dacă-aș înceta să sper.  

Colo sus în vremea ceia

Colo sus în vremea ceia [bis]
În frumoasa Galileea,
O fecioară vieţuia
Ce Maria se numea.

Nazaret era oraşul
Unde ea-şi avea sălaşul.
Într-o zi Maria sta
Singură şi se ruga

Îngerul Gavril intrase
La Sfânta fecioara-n casă
Şi din zbor cum se opriră
"Bucură-te" îi grăiră.

Şi deodată ce văzură:
Casa toată-i se umplură
De-o lumină lucitoare
Ca lumina de la soare

Bogdan Petriceicu Hasdeu 

Mater Dolorosa

Eşti Dumnezeu, Isuse, şi mântuieşti o lume
Prin moartea-ţi născătoare de noile idei;

Dar mamă e Măria... ce-i pasă unei mume
De lume şi nelume, când piere fiul ei?

Tu mori, Cel-făr'de moarte, căci alte cruci Te cheamă
În alte lumi d-a rândul pe buni a-i mângâia.
Eşti Dumnezeu, Isuse, Măria însă-i mamă:
Piroane, ea le simte; oţet, îl soarbe ea!

Ş-aleargă rătăcită, turnând Fecioara sfântă
Mărgăritari de lacrimi pe calea lui Isus;
Şi plânsul nu-i mai seacă, ci-ţi pare că s-avântă,
S-avântă-naripată spre sferele de sus.

Ţăranul povesteşte — a lui e poezia! —
Că din acele lacrimi albina s-a născut:
Amar i-e acul; mierea-i e dulce ca Măria;
Şi tot prin flori colindă cătând pe cel perdut...

Adelina Fleva

BAT CLOPOTELE ȘI TU NU ȘTII CĂ NU MAI AM RĂBDARE

în noaptea asta pietrele șomează
și-i iz de sărăcie 'n mine ca-ntr-un crâng
persistă în sânge un frig de boboteză
și un microb de gripă mult nătâng

tac clopote dar nu ca'n gâtul unei vrăbii
și pare a fi un semn Dumnezeiesc
bat clopote zăpada asta se așterne
în carnea trupului ce urlă a pustiire
ca un caftan de gală arăbesc

bat clopote împrejurul unei ape
iar eu pe orizontul morții călăresc
bat clopote și raiul meu devine
festin cu iz de ceapă chiaburesc

Sue Zhu

Sky Mirror! in the middle of the Strait of Malacca，about thirty minutes time that you can see how the seawater recedes, and some muddy beach is out . Under the sun, everything above the ground is extremely clear. The ground is reflected! 🌹😜天空之境Sky Mirror! 在马六甲海峡中部抛锚，大约三十分钟的光景，你可以看到齐腰的海水如何退去，泥沙滩大面积地裸露而出，阳光下，地面之上的一切，无比清晰地倒映出来！🌹😜

Sky Mirror! In the middle of Malacca, you can see how you can see how the malacca is. Under the sun, everything is above the ground. The ground is the sky mirror! 🌹😜 Sky Mirror! In the middle of the malacca strait, for about minutes, you can see how the sea water is going back, the mud and the sand, the mud and the sand and everything that is above the sun, the sun and above the ground are completely clear! It's a good time.

Flori Bălănescu

...

pasăre stingheră-i urma toamnei
în al timpuriului iernii pripas

(saltul căpriorilor în nămeții de aur
ai lungilor, tămăduitorilor ani

poveștile la lampă, șuierul viscolului
tata cărând lemne din pădure prin
nămeți, fața mamei în lumina focului
steaua sus răsare ca o taină mare
strachina cu boabe fierte aburind pe plită
ofrandă moșilor și babelor înnegriți
în duhul fumului din corlată
biserica de când lumea cu umbre
în pereți și icoane vorbitoare
tabloul așezat în ramă al copilăriei

cel mai scump dintre timpuri)

orizontul are zimții ceasornicului
din vechiul turn de veghe

inima înserării se aruncă văzduhului
de pe creneluri, clopot în timpanul zilei

Mos Nelutzu G  

Rugă

Dă-ne nouă azi
Tunetul tău
Mirosind a ploaie în lan.
Dă-ne tu bătaia aripii tale
Şi nu ne ierta,
Nu ne ierta
De zbor
Şi nu ne ierta
De Sodomă
Şi nu ne ierta
De vis,
Şi nu ne ierta
De brazi în furtună
Şi nu ne ierta
De spic în dogoare.
Nu ne ierta
De greşeală.
Şi dă-ne nouă azi
Ploile să poată
Curge pe noi
Picuri din streaşina stelei.

Corina Dașoveanu

ies zilnic pe uliță să dau bună dimineața,
trece, nu trece cineva,
așa se face la noi,
e destul cer să-mi răspundă.

de lângă gardul meu începe
grâul încă în bob adormit.
și cimitirul -
mai la stânga veșniciei
(da' asta parcă v-am mai spus-o cândva).

și pentru că trebuie
să păzească cineva grijile pâinii
și pe la vecini doar crucile le țin de urât,
îmi iau cumsecade vorba la subsuoară
și merg pe la ei
cu un dumicat de lumină în buzunar.

așa simt cum se strecoară
firul din grâu să bea rouă,
cum fuge de frig înapoi în bob
până prinde curaj de flăcău
să dea brazda de-o parte.

așa aflu de la dada Lina
că e destul de greu și pe-acolo,
că nu l-a găsit nici acu' pe bărbatu-su
plecat mai demult
și că trage un curent
printre cele patru scânduri,
ceva de-nchinat.

știu c-o să ziceți
"hm, altă țărancă de-a lui Sorescu",
dar am rămas atât de puțini...
încât vă cer îngăduință
să dau binețe
(cât mai poate viul din mine)
în fiecare dimineață
pâinii și veșniciei.

Clara Mărgineanu

Renaștere și iubire

Am băut paharul dintr-o suflare
Plin cu adevăr. Cine ești străino?
Sunt un cer strivit sub stele de mare,
Sunt trecutul dansând pe ritmuri latino
Prezentul dansează cu lupii, doar așa
Nu va uita nimic din ce a învățat
Ce mult e de când inima mea era
Țară de piatră arsă și lut uscat…

Rog viața să îi fie cald și bine
Să tragă sevă din sărbători creștinești
În noaptea asta, mă voi gândi la tine,
Până vei începe să strălucești!
De praguri și treceri mereu avem parte
Râd arme albe pe străzi, în neștire
Nu e vorba doar despre sacru și moarte
Ci despre (re)naștere. Și iubire.

Octavian Soviany

O mahalaua mea cu melodrame
O mahalaua mea cu comedii
Unde veneau pe vremuri panorame
Şi consumau vecinele tării

Vârtos condimentate în cămară
/Ce anason! Ce chimion sublim!/
Şi-şi înşelau în fiecare seară
Cu alţi bărbaţi bărbaţii legitimi

Iar fetele sâlhui ca buruiana
Îşi arătau buricul pârguit
O mahala iubeaţă unde Leana
Lui Tampa din amor s-a otrăvit

Şi au jelit-o foarte tare fraţii
/Pe unu-apoi l-au luat şi l-au închis/
O mahala unde se fac libaţii
Cu vermut şi cu verde de paris

Şi-n care ca un fel de Peter Schlemihl
Venit să locuiască-n Suburbiu
Pe braţul său subţire domnul Emil
Îşi duce umbra ca pe-un pardesiu

O mahala cu fum posac de pipă
Şi crâncene duminici de guleai
În care Mimi suferă de gripă
Şi-i tristă ca un dric cu patru cai

Petreasca s-a făcut bisericoasă
Şi-şi scarpină găinile pe moţ
Mai arde la soroace câte-o casă
Mai dă la Breckner spargere vreun hoţ

O mahalaua mea cosmopolită
Unde e mare tartor Fischer Fritz
Ce umblă cu o vulpe îmblânzită
Iar cofetarii scriu pe biscuiţi

Urări de viaţă lungă la cucoane
Femeile de casă fac peltea
Râtanii se preumlă pe maidane
E cincizeci de bănuţi o acadea

Miroase-n prăvălii a scorţişoară
Săsoaicele din Prejmer vând gulii
Iar domnul Emil cântă la ghitară
Ramonazărilestrandafirii

Băbuţele vorbesc domol în pilde
Şi au cutii batave de cafea
Iar câteodată domnişoara Hilde
Îl ia pe Fischer Fritz la cinema

Anichitoaia-i veşnic suferindă
Şi prin grădini cresc tufe de leuşteam
O mahalaua mea cu fanţi de ghindă
Amorezaţi de Ici Totoian

Şi unde costumaţi ca nişte angeli
Noi învăţăm ca fără mult tam-tam
Să facem din tristeţe zahăr candel
Şi din melancolie marţipan

O mahalaua mea de zahăr candel
O mahalaua mea de marţipan

 ‎Alexia Ema‎

to

Două variante supuse dezbaterilor:

am vrut să mă înec în mare
dar valul ei nu s-a-ndurat
să strângă trupul meu pe care
atâta moarte l-a cărat

am vrut să pier din vârf de munte
nici muntele nu m-a dorit
trei nopți la rând i-am scris pe frunte
trei nopți la rând m-a părăsit

am vrut să ard în foc de lemne
ce-i focul când eşti mult prea trist?
prin trup cenuşa mi se cerne
şi iată-mă exist. exist?

varianta 2:

am vrut să mă înec în mare
dar valul ei nu s-a-ndurat
să poarte trupul meu în care
atâta moarte am cărat

am vrut să pier în vârf de munte
dar muntele m-a împiedicat
un vultur mi-a furat din frunte
dorința de a-l fi urmat

am vrut să ard în foc din lemne
dar lemnul era putrezit
în trup cenușa mea se cerne
și moartă-n viață am murit

*

Alexia Ema Ema‎

to

***

asta nu e

poezie

ci un gând

care trece

dintr-o tâmplă

în cealaltă

printr-un

filtru de cafea

Dan Plesa

Lora Levitchi

Cosmin Tomoiaga  

filmare nunta 4k,
filmare nunta botosani,
filmare nunta drona,
filmare nunta suceava,
filmare nunta,
filmare aeriana nunta,
filmare nunta baia mare,
filmare nunta bistrita,
filmare nunta biserica,
filmare nunta cu drona,
filmare nunta cluj,
filmare nunta cu drona pret,
filmare nunta drona pret,
filmare nunti drona,
filmare de nunta,
filmari-nunti-evenimente.ro,
editare filmare nunta,
filmare foto nunta,
filmare nunta hd,
filmari nunta hd,
filmari nunti hd,
filmare nunti iasi,
filmari intro nunta,
filmari la nunta cu drona,
filmari la nunti,
filmare nunta macara,
filmare nunta mures,
filmare nunta maramures,
filmari nunta madrid,
filmari nunta medgidia,
videografie,
videografi,
videograf iasi,
videografie nunta,
videograf cluj,
videograf nunta cluj,
videograf nunta iasi,
videograf,
videograf botosani,
videograf chisinau,
caut videograf,
videograf dslr,
videograf drona,
videograf de nunta,
videograf deutschland,
videograf definition,
ce este videograf,
videograf fotograf,
videograf frankfurt,
fotograf-videograf.ro,
videograf la nunta,cameramani
cameramani nunta,
cameraman nunti,
cameraman nunta,
cameraman botez,
cameraman,
cameraman botez pret,
cameraman cluj,
cameraman cameraman,
cameraman evenimente,
cameraman evenimente bucuresti,
cameraman fotograf,
cameraman film,
cameraman for movies salary,
cameraman freelance,
cameraman for wedding,
cameraman forum,
cameraman formation,

Badescu Alexia

se scutură castanii
și zâmbetul de ploaie
înzăpezește-n suflet durerea de căprui
se răscolesc toți sfinții
și curg din gând șiroaie
de amintiri coclite
în raiul nimănui
nu m-aștepta nici mâine
mi-e patima sălcie
nefericirea scurmă prin aburite sorți
blestemele-s în trupul
firav
de veșnicie
și mușcă
anorexic
din nezidite porți
mai am un veac
și-un petec de nebunie-n traistă
un colț de pâine amară și-o sete de mormânt
voi colinda cu ele o pasăre măiastră
și voi renaște
pudic
din adn-ul sfânt

‎Anatol Covalli‎

to

Cred şi sper *** Matepoeză ***

*

Ce dacă a fost greu din când în când

şi-am obosit necontenit urcând

mii de coline?

Am reuşit să dobândesc ce-am vrut,

în primul rând încrederea în mine

ce mi-a fost scut.

*

N-am fost înfrânt findcă-am crezut mereu

că-s ocrotit chiar de destinul meu

ce-mi dă putere

să trec uşor peste orice necaz,

căci am avut la orişice durere

câte-un pârleaz.

*

De-aceea n-am păreri de rău de fel

şi-ntotdeauna am avut un ţel,

o ţintă care

a trebuit în mijloc s-o ating,

să mă conving pe mine că-s în stare

şi să înving.

*

Chiar de-a rămas o ţâră, cred şi sper

că nu voi pribegi prin efemer,

iar orice clipă

va trece încărcată de-mpliniri

în care nu va fi nicio risipă ,

nici rătăciri.

Liliana Popa

Serghei ESENIN
(1895 – 1925)

Serghei Esenin

La 28 decembrie 1925, în hotelul leningrădean „Anglettere”, este descoperit corpul neînsuflețit al lui Serghei Esenin. Se presupune că s-ar fi sinucis, versiune ce trezește controverse până în zilele noastre.

* * *

În 1912, Serghei Esenin intenționa să publice la Riazan prima sa carte de versuri „Gânduri bolnave”. Debutează, însă, precum scrie și în autobiografie, cu „Radunița”. A mai editat volumele de versuri „Albăstrime” (Goluben’), „Schimbarea la față”, „Săteanul cititor de ceaslov” (1918), „Treriadița” (1920), „Spovedania unul huligan” (1921), „Versurile unui scandalagiu” (1923), „Moscova cârciumilor” (1924), „Rusia Sovietică” (1923), „Motive din Persia” (1925), poemele dramatice „Țara nemernicilor”, „Pugaciov”, „Anna Sneghina”, eseurile despre artă „Cheile Mariei” (aici, Maria, în sens de: suflet; textul a stat la baza platformei imagiștilor), „Existența și arta”, proză ș.a. Căutările în sfera metaforei îl apropie de A. Mariengof, V. Șerșenevici, R. Ivnev, cu care se întrunește în grupul imagiștilor, ce era unul din cei trei afluenți importanți ai avangardismului poetic rus, celelalte două fiind ego-futurismul și cubo-futurismul.
De o remarcabilă complexitate a trăirilor auctoriale, poemele inserate aici țin de textele eseniene cele mai apropiate suflului novator al modernismului, față de care poetul avea, totuși, anumite rezerve.

SĂRINDAR

Lui A. Mariengof

1

Sună, sună corn de-ngropăciune!
Ce-i de făcut, ce-i de făcut acum
Pe noroioasele coapse de drum?

Voi, iubitori de ploșnițe cântătoare,
Nu vreți juganului a i-o suge?

A ne da în festin cu mutre smerite – ajunge,
Dragă ți-e, nedragă – ia-o oricum.
E bine când amurgul ne întărâtă,
Băgându-ne în fundurile groase
Însângerata zării mătură.

Curând promoroaca va prinde-a vărui
Orășelul din zare și aceste pajiști.
Orice s-ar întâmpla,
De moarte nu aveți unde vă tăinui,
De dușman n-aveți cum scăpa.
Iată-l, iată-l cum cu burta-i verde de fier
Întinde degetele spre gâtul văii, spre a-l înșfăca.

Bătrâna moară dă din urechi,
Ascuțindu-și mirosul de măcinătură.
Și mutul ogrăzilor – boul,
Ștergându-și limba aspră de răzor
Simți peste ogor pericol și ură.

2

Au nu de aia dincolo de sat
Atât de jalnic suspină armonica? –
Tra-lea-lea, tri-li-li-bom
Dăinuie peste pervazul zgâriat.
Și nu de aia vânt palid de-ntomnare
Vălurirea albăstrimii provocând,
Parcă de pe cai cu o țesală deasă
De prin arțari ar țesăla frunzare?
Vine, vine strașnicul vestitor,
Sub călcâie dumbrăvi doborând.
Și cântecele-s tot mai întristate
Întrerupte sau acompaniate
De țipătul frânt al brotacilor din fân.
O, răsăritul de electricitate,
Surda încleștare dintre țevării și curele,
Al acestor izbe pântec de fecioare
Îl scutură-a oțelului friguri rebele.

3

Vedeți voi oare
Cum gonește prin stepe,
Ascunzându-se-n ceața apelor curate,
Fornăind din nările-i de fier,
Trenul cu uriașe labe forjate?

Și cum, după el
Prin iarba înaltă,
Ca la sărbătoarea alergărilor disperate,
Galopează un mânz cu coama roșcată?

Dragul, dragul de el, prostuț vânturatic,
Ei, unde aleargă, unde vrea să ajungă?
Oare chiar să nu știe că mai toți caii vii
Au fost răpuși de tabunul oțelului strașnic?
Să nu știe oare că-n tihnite câmpii
Disperata fugă nu-l mai întoarce,
Precum nici în vremuri de cândva
Când pentru un cal pecenegul dădea
O pereche de rusoaice de stepă, sadea?
Deja
Soarta altfel schimbă negoțul
Cu apele noastre trezite de scrâșnete,
Încât, astăzi, dimpotrivă, –
Pentru mia de puduri de carne de cal și piele
Se cumpără o locomotivă.

4

Dracul să te ia, musafir păcătos!
Cu tine cântul nostru nu face casă bună –
Ce rău ne pare că în copilărie nu te-am înecat
Ca pe o găleată, în fântână.
Lor le e bine să stea și să privească,
Rujându-și buzele-n pupături de tinichea –
Pe când eu, ca psalmistul, trebuie să cânt
Peste țara-mi natală un etern aliluia.
De aceea în mocirlosul septembrie
Peste nisipișul uscat și rece, întins,
Dându-se cu capul de gard, scorușul
Sângele ciorchinilor zdrobiți și-a prelins.
De aceea și tristețea a concrescut
În al armonicii triluit posac,
Iar mojicul mirosind a jilavă pleavă
S-a înecat cu barbar basamac.

(1920)

SPOVEDANIUA UNUI HULIGAN

Nu poate să cânte orișicare,
Nu oricui îi este dat să cadă ca mărul goldan
La străine picioare.

Aceasta e cea mai mare spovedanie
Prin care se mărturisește un huligan.

Eu afișez înadins o mină nefericită,
Pe umeri cu capul ca felinarul cu gaz lampant.
A sufletelor noastre toamnă desfrunzită-mi place
Pentru urmași s-o fac de-a lumina constant.
Îmi place când pietrele înjurăturilor
Fulgeră spre mine ca grindina furtunii râgâitoare,
Și-atunci îmi strâng și mai tare-ntre palme
Bășica frizurii mele, clătinătoare.

Atunci atât de drag îmi e să-mi amintesc
Iazul în lintiță, zvon de arini sub stele
Și că undeva la țară părinții îmi trăiesc,
Cărora le este în cot de versurile mele,
Dar cărora li-s scump cum carnea și pământul,
Ca ploaia răvășind verdeața în primăvară.
Ei ar veni cu furca să vă spargă trupul,
De m-ați atinge măcar cu o vorbă de ocară.

Sărmanilor, sărmanilor țărani!
Voi, probabil, v-ați cam urâțit,
La fel temându-vă de dumnezeu
Și de-al apelor duh sumbru și vrăjit.
O, dacă ați pricepe-n acest timp proclet
Că în Rusia feciorul vostru e
Cel mai bun poet!
Oare nu lor inima li se bruma,
Înțepată ca de spin, de ac,
Când el, desculț, călca prin băltoace reci?
Iar astăzi dânsul poartă un joben înalt
Și pantofi scârțâitori, de lac.
Însă mai trăiește-n el elanul de cândva
Al aceluiași ștrengar din ruseștile sate.
Oricărei vaci de pe firma mezelăriei
El i se închină încă de departe
Și, întâlnindu-se cu cărăuși în piața prăfoasă,
Amintindu-și izul gunoiului de pe ogoare,
El coada fiecărui cal e gata s-o poarte
Ca pe trena rochiei de mireasă.

Eu îmi iubesc vatra.
Îmi iubesc foarte tare baștina, frate!
Chiar de-i roasă de mahna ruginie-a răchitelor.
Plăcute mi-s ale porcilor râturi pătate
Și glasul broaștelor în miezul de noapte.
Sunt tandru bolnav de amintirile copilăriei,
Visez la ursuzul aprilie și la răceala serii,
De parcă să se încălzească, arțarul nostru
Se așază pe vine în fața focului zării.
O, câte ouă furasem eu din cuiburile lui,
Cățărându-mă pe scara crengilor întortocheată!
Mai e același, cu coroana-n legănatul vântului?
Îi mai rezistă scoarța aspră, crăpată?

Dar tu ce mai faci,
Iubite dulău bălțat?
De bătrânețe ai ajuns orb și scâncitor
Și tot umbli prin ogradă coda târându-ți
Ca cea mai prăpădită javră din sat,
De nu mai știi unde-i grajd, unde-i pridvor.
O, ce scumpe mi-s ștrengăriile de pe când,
Șterpelind din casă vreo coajă de pâine,
Eu cu tine mușcam din ea pe rând,
Fără-a ne contra deloc, om și câine.

Eu am rămas la fel,
La fel sunt cu inima.
Ca albăstrelele-n lan de secară
Pe față ochii îmi înfloresc.
Așternând a poemelor rogojini de aur,
Aș vrea să vă spun că vă iubesc.

Noapte bună!
Noapte bună la fiecare!
Prin iarba amurgului coasa zării zângăni prelung...
Astă seară aș vrea foarte tare
Prin geam luna s-o sug.

Lumină albastră, lumină atât de albastră!
Sub vălul ei nici să mori nu ți-e jale.
Fie, chiar de par oarecum cinic
Ce și-a prins un felinar la dos,
Mai la vale de șale!
Bătrâne, mult călăritule Pegas în trecere,
Să am și eu nevoie de trapul tău mărunt, ca la circ?
Eu am venit ca un meșter neînduplecat
Șobolanii să-i cânt, în slăvi să-i ridic.
Căpățâna mea lunii august e-asemeni,
Fierbe și curge al pletelor mele vin.

Aș vrea să fiu o velă galbenă-n țara
Spre care plutim, purtați de destin.

(1920)