PUȘI POSTUM

Puși Dinulescu – George Anca – Liliana Popa – Alex Tocilescu – Daniel Ioniță – Mircea Paul-Daniel – Doina Boriceanu – Viorel Florescu – Nicole As – Maria Timuc

Puși Dinulescu

Prefața autorului

         Mi-e teamă să-ncep această prefață, fiindcă mă gândesc la Alexandru Odobescu, minunatul autor al lui Pseudokyneghetikos, care vrând să scrie o prefață a ajuns la ditamai carte. Și ce carte!

         Subiectul acestei prefețe nu este însă vânătoarea, ca la îndepărtatul meu confrate, ci ratarea.

         Așa că m-apropiu astfel mai mult de Cehov, al cărui subiect predilect, mai ales în piese, este ratarea.

         Cum? Să mă fac eu însumi ratat?

         De ce nu? Oricum, viața mea de familist s-a ratat, fiindcă n-am fost însurat niciodată și acum, ajuns la 71 de ani, făr-un picior și mai ales și plin de hachițe, cine-o să mă mai ia?

         Mă-mpac și cu ideea asta, treacă de la mine!

         Mai grav e poate că n-am rodit. Nu las în urma mea nici un ADN.

         Doar virusurile minții mele, asta las. Personaje, situații, întâmplări, ficțiuni sau  pur și simplu pâre, fantezii, adunături cu început și sfârșit, ce mai, proze... Mai scurte sau mai lungi...

         Aici sunt cele scurte, întinse pe-aproape o mie de pagini, într-o carieră de aproape 50 de ani...

         Dar o carieră fără carieră! Vezi, de-aia sunt un ratat!

         În loc, la vârsta mea, să ocup și eu un fotoliu la Academie sau să iau măcar un Premiu Nobel, eu mă fălesc doar cu un premiu al uniunii scriitorilor autohtoni, luat și ăla acum 28 de ani și cu un premiu al asociației din București, luat acum 35 de ani. Și nici măcar nu figurez în monstruasa, prin dimensiunile ei, istorie a literaturii a lui acad. N.Manolescu și nu mă aflu nici chiar în istoria tot așa de groasă, dar parcă mai puțin ambițioasă a dragului nostru de Alex.Ștefănescu, furnizor de tichii de mărgăritar, pobate-ntâi pe propriul său cap, atât de frumos încă și ferit de necazurile calviției conștiente de sine.

         Și-atunci ce mai vreau? Ce-mi mai trebuie? Cum îmi permit eu să scot o carte monumentală, de aproape 1000 de pagini, ce-s eu? Sunt eu Breban, sunt eu Buzura sau sunt măcar un D.R.Popescu? Nici măcar! Eu sunt un vierme , atât!

         Pe lângă Dinu Săraru, care cum de n-a intrat și el în Academie?- eu nu sunt decât un vierme, dar ce zic eu vierme? Nu! Sunt pur și simpu un sub-vierme!

         Și toți ăștia și chiar și alții, nu chiar așa sus proțăpiți, sunt dintre oamenii serioși, pe la casele lor, mulți sunt și bunici, sunt fala națiunii și a familiei lor, ba chiar se bagă bani în ei, ca să fie făcuți cunoscuți lumii întregi, că malurile jegoase ale Dâmboviței sunt prea strâmte pentru ei și mergem așa cu toții înainte, până unde s-o mai putea, până unde s-o mai cine știe  ce...

         E drept c-am făcut și greșeli în viață.  Probabil că cea mai mare este că nu mi-a ajuns scrisul și m-am făcut și regizor.  

         Era prin 1966, lucram la Ploiești. Sau să fi fost deja 1967? P-acolo...

         Făceam naveta cu trenul. Era unul pe la opt jumate sau nouă jumate și ne lăsa în gara Ploiești Vest.  

         Printre tovarășii de navetă erau mai mulți actori și era vesel, drumul nu dura decât o oră, poate și mai puțin, stam deobicei la vagonul-restaurant și ne beam acolo cafeaua sau berea. În aceste condiții, cum era și normal, m-am combinat cu o actriță. Și unde mai pui că la revista literarră, care se-nființa atunci și acolo, șeful meu, Ștefan Bănulescu, mi-a încredințat și cronica dramatică. Aș fi putut să tai și să spânzur de pe-acest post, dar revista n-a mai apărut, logodna mea cu actrița s-a spart, n-am recuperat nici inelul, fiindcă ea mi-a spus  că l-a aruncat în lac, în lacul Herăstrău.

         Dar am rămas cu dorul de-a fi regizor, mă obișnuisem cu mirosul de actriță, pe care cine l-a-ncercat nu-l mai uită niciodată.

         În 1968 mă angajez la Televiziune, acolo încep să fac filme, împreună cu Boris Ciobanu și peste doi ani intru la IATC, fac Regia de Film, terminănd-o în ciuda unor înfruntări pătimașe cu profesorii mei, ieșind la liman totuși numai în urma unei întâmplări, după cât se pare.

         E o întâmplare pe care trebuie s-o povestesc, ceva mă mănâncă și trebuie s-o spun.

         Eram distrus. A doua zi aveam programată restanța la Arta regizorului de film și televiziune. Vitanidis, cu care dam examenul, mă ura. Și eram repetent și a doua oară nu mai puteam rămâne, așa era regula.

         Examenul se dădea cu un film, pe care nu-l putusem face, n-avusesem bani ca să-l pot termina și trebuia astfel să mă prezint în fața dușmanului. Mă gândeam chiar să nu mă prezint deloc. Mai ales că în aceeași zi cu examenul meu era concurs pentru un post de redactor la Arhiva Națională de Filme și mă gândeam mai bine să mă prezint acolo.

         Și-n seara aceea de dinainte de examen eram invitat la un ceai, la Mișu Diaconescu. Pe-atunci era poet și mai cânta și la ghitară. Mai târziu, cu pseudonimul Anghel Mora, avea să devină întâi scenarist al lui Veroiu și apoi un apreciat regizor de film de lung metraj. A murit tânăr, din păcate, nu foarte mult după Marea Revoluție Română din Decembrie, urmată de contrarevoluția din aceeași zi.

         Dar eram în seara aceea de dinainte de examen și eram distrus și văzându-m-așa Mișu mă-ntreabă ce-i cu mine. Și-i spun toată tărășenia.

         - Lasă, că poate se rezolvă, îmi zice el.

         - Cum, mă?

         Și-atunci îmi spune că trebuie să vină la ceai și o tipă, o doimaistă, după care ar fi înnebunit Ciulei.

         - Ciulei? mă mir eu

         - Da, mă! Îți dai seama că dacă-i dă un telefon grecului, ăla se cacă pe el!

         Nu prea am ținut eu cont de ce mi-a spus Mișu, am băut ceva de necaz și chiar am adormit, într-o cameră, pe undeva. Dar am fost la un moment dat, parcă, trezit din somn, parcă, zic, fiindcă nu sunt foarte sigur și parc-aș fi stat de vorbă cu o tipă mișto, destul de înaltă și i-aș fi spus povestea mea. Nu mai știu... ceva în genul ăsta!

         Cert e însă că a doua zi m-am prezentat la examen și n-aveam nimic ce să prezint. Totuși, spre surprinderea mea, mi s-au pus doar câteva întrebări de formă și de sanchi și am luat cinci-ul de care aveam atâta nevoie.

         Pe Liviu Ciulei nu l-am cunoscut niciodată și nici pe tipa respectivă n-am mai întâlnit-o vreodată și am mai stat un an printre ăia și am devenit regizor.

         Dar victoria mea în meciul ăsta cu Bestia a fost ca o prăjitură otrăvită. Bestia asta, precum Șiva parcă, avea brațe multe și lungi.

         Și mai era o chestie în povestea asta cu regia la care eu nu m-am prins. Banii! Da, da! Banii!

         Fiindcă un regizor depinde de o producție. Și producția înseamnă bani și doar cu bani se pot angaja actori, scenografi, operatori, până departe în jos, pănă la șoferi, costumiere, tapițeri, mașiniști, că de-aia când se termină un film și vezi o listă, care nu se mai sfârșește, te tot întrebi ce-or fi făcând toți ăștia, e cert însă că fără ei nu se poate...

         Și uite în ce mă băgasem!

         În loc să stau eu liniștit, o pisică să se frece de picioarele mele și eu să visez cu pixul în mână, doar cu el... săracul!

         N-am reușit să fac până la urmă decât două filme de lung metraj și să montez două piese de teatru.

         A fost poate un mare noroc pentru literatua din mine sau care-a ieșit din mine, fiindcă am fost parcă forțat să mă-ntorc la ea, la draga de literatură, pe care totuși mă gândisem s-o abandonez.

         Întâi pentru că nu credeam că sunt în stare de prea mari performanțe în scris și că-n film e drumul meu. Iar după vârsta de 60 de am făcut altă mișcare, surprinzătoare poate chiar și pentru mine și am laut-o-n serios de tot cu teatrul. Cu dramaturgia..

         Cine să mai înțeleagă ceva?

         Oamenii mici oricum nu pot înțelege. Ei se cantonează în câte-o carieră, o fac cel mult pe aia cu râvnă și-n general asta e cheia unui succes sigur în viață.

         Un Eminescu știm însă cum a respins cu superbie ideea de a-și lua un doctorat în Germania, care l-ar fi putut chivernisi.

         Dar el ardea! Priviți-i fotgrafiile succesive, vedeți cât de repede-a-mbătrânit! El n-avea timp de doctorate!

         Nu că m-aș compara eu cu Eminescu, ar fi o prostie! Dar trebuie înțeles că anumiți oameni nu pot fi înțeleși sau îndrumați conform unui simplu și sănătos bun simț.

         Poate de-aia nu m-am făcut inginer ca tata, care tare-ar fi vrut să urmez și eu tradiția familiei, mai ales că mai mulți unchi și veri din partea lui și chiar frate-meu au pășit pe această cale.

         Dar eu, dacă aveam la matematică 5, când sistemul de notare era cel sovetic, adică de la 1 la 5, când s-a revenit la cele zece note tradiționale, eu am rămas tot cu nota 5!

         Iar profesorul de matematică, un găgăuz, unul, Gaidarji, spunea:

         - Să știe ăla că o să meargă la cărat cartofi!

         Eu eram Ăla, n-aveam nume. Și la oral nu mă scotea din 3, dar în scris, fiindcă nu eram bou, scoteam un 7 și așa treceam...

         - Mai ai mult?

         -  Nu. Stai că termin acuma... Dar de unde pornisem și unde vroiam s-ajung?

         A! Da! Era vorba de rătăcirea mea prin regia artistiică. Păi, regizorii mă socoteau un intrus, fiindcă eram scriitor, dar scriitorii, acum și ei, bucuroși că scăpaseră de mine, așa credeau, nu mă mai socoteau, practic, de-al lor.

         Eram între linii...

         Așa m-am trezit la vârsta asta fără carieră, fără sprijin și-ntr-o lume literară, unde criticii aproape că nu mai există și care sunt se-nchină  doar la bisericuțele puternicilor zilei, ca să nu mai vorbim și de alte șmecherii... iar eu rătăcesc și se trage din toate părțile și-ncerc să supraviețuiesc, mai mult târându-mă, înconjurat de sârme ghimpate și pe deaasupra se trage, se trage al dracului...

                                                                  Puși Dinulescu

                                                                  4 ianuarie 2014

George Anca

SUB TALPA  ARHANGHELULUI  PUŞI

         “Manolescu poate fi gelos că nu a avut un Kadare român, ca să-şi consolideze 'teoria': îi faci temenele Tiranului, dar rezişti eroic prin literatură. Nu a fost de mirare că Niki a avut un 'mare prieten' ca Ivasiuc, un mare 'maestru' ca Ivaşcu, iar în ultimul deceniu de dictatură a căutat ocrotire la... Gogu Rădulescu!, sfătuit de Zigu Ornea, cel care îl introdusese, la sfârşitul lunii iunie1990, după Marea Mineriadă, la Iliescu, cel cu sânge pe mâini, altfel 'Om cu o mare” (Paul Goma, Jurnal, 27 aprilie 2009). Un Kadare, dar un Dinulescu!?

         În aparenţă, Puşi face, ca totdeauna, comedie, tot cu ţoape, tot în salonul refuzaţilor, sporind însă cu o carte bibliografia despre N.M. - Gaşca şi diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu, Minerva, 2009 (ultimă opţiune după variante de titluri de pe parcursul caravanei polemice: “Manolescu şi ai săi” - cf. “Oaie şi ai săi” de Eugen Barbu -, “Manolescu sub aripa diavolului”,”Demascarea lui Manolescu”). Ceva diferit de   Criticul literar Nicolae Manolescu de Laszlo Alexandru, Dacia 2003 (cf. Polemici pro şi contra Paul Goma) sau Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele de Mircea Mihăieş, Curtea Veche, 2003 (cf. două cărţi cu şi despre Vladimir Tismăneanu sau una despre Leonard Cohen). De fapt, subiectul, declanşarea lui ar fi “Istoria” din care prozatorul, dramaturgul, poetul, teleastul Puşi lipseşte mişeleşte, împreună “cu ai lui”, nedemascaţi, ne sub aripă, îngeri prin el binevestitori, extraşi de sub talpa arhanghelului- cum este reprezentat pe uşa altarului un om-vierme pe post de satană. Şi lui NM, crede, s-ar cuveni să-i placă fiind “înjurat”, în fine, cu talent.

         Dar cititorilor să-le placă (e scandal, regie, burlă).

         ”Stimaţi cititori, iertaţi-mi măgăriile, dar sunt şi eu om, ca şi N. M., şi am şi eu răutăţile mele, dar deosebirea este că unul ca mine n-a făcut niciodată caz de imparţialitatea, seriozitatea şi alte-alea, în care m-aş bălăci şi eu” (p.24). “Pentru că pe Manolescu nu-l interesează operele, nu-l interesează textele, nu-l interesează decât amicii şi interesele mai mult sau mai puţin vizibile pentru toată lumea, achitarea unor poliţe” (p.30). “pe domnul N.M. nu prea-l interesează textele, important e cine le semnează” (32). “Dacă nu ai religia textului, n-ai niciun Dumnezeu, domnule Manolescu” (33). “Şi cum îţi permiţi tu, Manolescule, să-i pui la index pe Bassarabescu, pe Brătescu-Voineşti, pe Nichifor Crainic şi Radu Gyr, pe Magda Isanos, pe Panait Istrati şi pe Ion Druţă?” (33). “Să trecem însă la lucruri mai vesele.!” (39). “De altfel, Mazilu nu prinde şi el din istoria lui N.M. decât o pagină şi în aceea, de la început, este pus sub observaţie cu severitate, fiind taxat ca un călător prins în tramvai fără bilet.” (40). “Documentându-se despre Ion Ghica, Dana îl descoperă în trecere pe C.A. Rosetti şi-i închină o monografie mai scurtă, în 1984: Introducere în opera lui C. A. Rosetti, care, considerat mai mult un textier de Şerban Cioculescu, dar şi de mine, remarc eu cu obrăznicie, atrage şi atenţia încruntată a lui Manolescu, probabil din solidaritate cu fosta iubită, ridicându-l pe politician până la înălţimea de 6 pagini literare, adică mai mult decât Octavian Goga şi cât Nicolae Bălcescu, mai tare decât Hogaş (2 pagini), Tudor Vianu (3 pagini), Ion Agârbiceanu (2 pagini) sau Şt. O. Iosif sau Gala Galaction sau Fănuş Neagu, la acelaşi nivel cu Mihail Sebastian şi Nichita Stănescu, peste V. Voiculescu, Teodor Mazilu, George Topârceanu, Constantin Stere şi Zaharia Stancu sau Nicolae Labiş.” (52). “Nicolae Breban e tratat foarte bine, are 12 pagini, mai mult decât Mihail Sebastian, Vasile Voiculescu, Gib I. Mihăescu şi Cezar Petrescu la un loc. Eugen Simion, cu care în tinereţe nu se avea bine deloc, acum are aici 7 pagini, cât Noica şi Negoiţescu la un loc, mai mult decât Ibrăileanu. Nici Buzura nu stă prea slab, cu tot atâta spaţiu ca Ion Marin Sadoveanu, George Topârceanu şi Eugen Jebeleanu la un loc. D.R. Popescu are 6 pagini, cât Mihai Sebastian sau cât Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu şi Nicolae Labiş la un loc. Numai Fănuş Neagu, rămas cam de căruţă, nu a primit decât 3 pagini, dar trebuie să fie fericit, că a scăpat doar cu atât, a trecut totuşi clasa, chiar dacă prietenii lui Nicolae Velea, Ion Băieşu sau Mircea Micu n-au primit nimic.”(59). “Ce vede Manolescu în Papu? Deşi îi recunoaşte marile merite, cu care de obicei Manolescu este foarte parcimonios, numindu-l aici “comparatist excepţional”, îl ceartă totuşi părinteşte pentru lansarea nefericitei idei protocroniste” (p.61). “Dar îndrăznelile poţi să le ai numai dumneata, domnule N.M., proliferându-ţi la nivelul de sentinţe demiurgice nişte partipriuri de domniţă râzgâiată, mizând pe o gravitate care nu-i decât grosolănie şi, chiar eu, care sunt atât de pudic, am să-mi permit totuşi şi un termen mai tare: nesimţire. / Aşa că v-aţi speriat? Credeaţi c-o să fiu mai dur? Vedeţi ce blând sunt?” (64). “Dracul se pare că nu are moarte, dracul e întotdeauna viu, e o permanenţă şi mai ales se pare că înaintează în grad la soroc şi iese la pensie, ca toţi oamenii, dar vin după el alţii şi alţii din aceeaşi tagmă. / Dar nu ne întoarcem noi la Manolescu? Ba cum să nu! Cu mare plăcere.” (71). “Şi mă gândesc neapărat cine, ce şi cum a făcut din dumneata o zdreanţă de critic, după ce te-am cunoscut când erai tânăr şi cu pieptul în bătaia vântului ca un alergător, venit de la Marathon la Atena pentru a anunţa victoria Binelui asupra Răului.” (74). “Paul Goma e opoziţia reală, nu o trupă fără arme participantă la un joc de război. De aceea Paul Goma nu are ce căuta în Istoria  lui Manolescu” (72). “Şi pentru că mi-e frică de prea multă seriozitate şi mi-e frică şi de răutatea mea, care cine ştie în momentul ăsta ce mai poate scoate din ea, să stăm puţin şi să citim sau să cităm un pic de poezie, de poezie adevărată” (76). “Te manifeşti, sărmane profesor, prin acte de voinţă sau caritate, nu prin gust pentru dreptate sau pentru metafizică, mai ştii”” (194). “ Mihail Sebastian, care nu probabil, ci sigur ocupă un solid loc doi, după I.L. Caragiale” (205). “Mă opresc deodată din teatru, unde voi reveni, pentru că acolo e întradevăr casa mea” (214). “Eu tot aduc în discuţie câte pagini are unul sau altul şi poate că treaba asta nu ţine decât de ludicul din mine, care mă duce spre miştouri ieftine.”(220). “În cartea cea groasă din 2001, Marian Popa îi aplică lui Manolescu o corecţie de o severitate şi o precizie care trezeşte invidia oricărui alt autor care se ocupă de personajul N.M.” (229). “Cei care citesc această carte sunt oricum tipi selecţi şi cu simţul umorului” (238). “Marius Robescu, un alt exemplu de uitare nejustificată, Ion Iuga sau Gheorghe Anca, un talent polimorf, un cultural globe-trotter, cu o poezie întotdeauna surprinzătoare, nouă şi vie.”(239). “Sigur, poate par eu prea generos şi găsesc aşa de mulţi scriitori de valoare, dar, înţelegeţi-mă, dar priviţi-mă în ochi, domnilor, vedeţi ce vreau să spun. Adică vreau să spun, ca să fiu clar, că în locul celor aleşi de domnul Manolescu, pentru a-i băga în criptele alea de istorie, ar putea intra alţii şi mult mai justificat.” (239-240). “Iertaţi-mă, dragi cititori, că m-am oprit aici, pe lespezile unei vechi iubiri, deşi n-au vreo legătură cu prostia despre care scriu.” (244). “Dar esenţialul (mereu folosesc cuvântul esenţial, dar, înţelegeţi-mă, sunt însetat de esenţe!) nu-i actualitatea într-o piesă de teatru, să zicem, că mai actual decât un Telejurnal ce-i? Păi, mai bine ia-ţi Telejurnalul şi rămâi acasă cu el! Ce cauţi la teatru?” (268). “Nici Ion Vinea nu figurează-n cartea ta, domule Manolescu” (309). “Dar ce? L-am ascultat eu pe Nichita? Aş! Mi-am văzut de-ale mele, mi-am trăit viaţa ca pe cartea asta, sărind de la una la alta, când înjurând, când emoţionat, distrus, căzut pe gânduri sau iubind, iubind mereu şi pe cine merita şi pe cine nu merita.” (316). “Noi, scriitorii mici: Velea, eu, Brătescu-Voineşti, Iulian Neacşu, Postolache, Tudor Vasiliu, Pituţ trebuie să fim solidari şi să ne facem şi noi un Salon al refuzaţilor.” (337).

         Cartea pretextată de Istoria critică a literaturii române pune în scenă, poate psihanalitic, un flux al reactivităţii regizat nu de Şerban, nici de Tocilescu, parcă de un Hamlet burlesc-elegiac spre a-şi dovedi unchiul fratricid, ba chiar de Puşi, dacă nu de unul din copiii ucişi ai Medeeai, care nu apare (cei doi fraţi sunt executaţi în culise, spre respectarea canonului tragic-scenic din vremea lui Euripide – un Dinulescu al Eladei?) Am citat fără oprire ca să vadă şi alţii, neajunşi la cartea cu o copertă “hidoasă”, potrivit unui psiholog, speriat ori de diavol, ori de critic, prescurtat şi cric. Şi Eliade s-a pronunţat că dacă ar fi avut bani ar fi cumpărat cât mai multe exemplare din toate cărţile lui Paul Goma pentru a le dărui prietenilor şi cunoscuţilor (românilor). L-am înţeles şi citind cartea lui Puşi, invidiind, prima oară, personajul, care are un motiv epatant pentru a scoate a doua ediţie în care să treacă la “dicţionar” (la “antologie”, în ediţia a treia, impulsionată de volumul al doilea al acestui scriitor împotriva antiscriitorului, antihristului etc.) numele Euripide Dinulescu (numele poetului este Cezar Ivănescu, iar crima, premeditată).

         Premiera de la librăria Sadoveanu, cu Doru Braia anti Ruy Blas, Ion Coja în step-preşedinţie, el şi Gelu Voican Voiculescu încadrându-l pe lansat (diferit de Gigi), a şi fost tradusă în “Cotidianul”, ne omonim, a se spera, tot cu “gaşcă” (redacţional, Pafka, aţi schimbat aripa diavolului pe dânsa, gaşca?) Ce face domnul Puşi mereu, acum era chiar momentul, nu scandal – nici cartea nu e – hai, show boem, de trezire la text, că nu viaţa lui, ci, foarte probabil, drama, trasă ca din repertoriul dell arte al clovnului shakespearian sau al vidushaka lui Kalidasa. Că tot e ticul lui Puşi “să ne întoarcem” în pădurea lui de etichete-pamflet, simetrice pădurii de simboluri, incendiată pe un rug-istorie.

         Virgiliu i-ar fi Mazilu, ori Sebastian, în destule tablouri. Corul nu se mai sfârşeşte, vaiete, chiote, leşinuri la atâtea sacrificări de pugatoriu, să zicem (nu e infernul atât de la îndemână şi însuşi diavolul – aici autorul ne-o fi trişând din bonomie – nu-şi declină identitatea, dându-ne de bănuit, făcându-ne să ne bănuim înşine.).

         Puşi s-a vrut - de student-regizor - cabotin, ca pentru fi jucat de Sir Lawrence Olivier. Pe când autorul, John Osborn, tânărul părinte al Furioşilor (beatnics, Puşi, ori cum ne intima Vera Călin?), la bătrâneţe s-a întors împotriva acelora, poate ca foiletonistul-canonard-istoric în cauză (cum te-ar fi desfuriat pe tine dacă şi pe maestrul său, Ivaşcu, l-a eludat ca pe o meandră?) Vai Puşi, n-ai îmbătrânit, cât te-ai lăuda în carte că ai avut ocazia să-ţi pierzi un picior, ori te cam întrebi ce se alege de viaţa ta după cartea asta, cum o să ajungi cerşetor. Nu te-ai întristat decât ca să dai drumul pe alte tonuri râsetelor înţelepte, erotice, paramonahale. Frate eşti lui Manolescu şi nouă, refuzaţilor. Ne-ai pomenit, ne-ai luat sufletul tu, că el nu ni-l şmecherise-degustase. Ca să nu spun ce retroclaustrat eşti în boema ta bucureşteană, îngroşată şi cu figuranţi holişti, între busturile lui Eminescu şi Ovid (Densusianu).

         Vorba ta, să ne întoarcem, brother (big-ul e nick-name-ul N.M.), la “paznicul de cărţi”, istoria ca ogradă personală, o mână de cenuşă, un fel de gunoi, cocoţat într-o rubrică, uitat de libertate, sadism de sine; îl face harcea-parcea pe bietul şi bunul Nicolae Filimon; stimaţi cititori, iertaţi-mi măgăriile, dar sunt şi eu om; cu deosebită nesimţire; calamitatea Vişniec; Boule; Sebastian s-a inspirat din Luceafărul; marele profesor Tudor Vianu; l-o fi iniţiat Ivasiuc în ceva foarte concret? Cine ştie; cine era în spatele lui trebuie; Masa Remarcaţilor; dracu n-are moarte; dar cu Nae Ionescu ce-ai avut; dar cu Nicihifor Crainic; Eminescu defăimat; lupta între modernişti şi protocronişti; toată şmecheria e gaşca, omul fără gaşcă e ca melcul fără cochilie; între protocronişti şi manolescoizi; Zaharia Antinescu (prototipul lui Caragiale pentru Trahanache – sic); Patapievici Snobăsescu; ageamiu în materie de teatru; detractorul lui Camil Petrescu; maestru trăgători de sfori; voinţa discreţionară a decimatorului; un tip purtat sub aripă de Cel cu coadă; focul e karma ce arde pentru a ne desăvârşi; dezgustul pentru snobi; toate curvele cred în farfurii zburătoare; eu, care sunt tot un polemist; acest neguţător de suflete moarte, care se numeşte Nicolae Manolescu; Manolescu e rece ca o moluscă; are şi ceva de fantomă etc.

         Temele se înlănţuie vodevil autosacramental pierotesc nemanolesc. Trist o fi inaccesul la diavol, maimuţărirea lui criticoidă, cu parodie din zona tabu, reconstituită crailâc matein boemian la sentiment, i-auzi p-asta. Rău făcea N.M. să-l fi băgat pe Puşi în Istorie, nu mai aveam stabor hamletian întru arătarea fantomei.Chiar lui Puşi îi convine din ce în ce, deposedat de ură, chiar epuizând măcar şi reproşul, iubindu-şi nebăgătorul. Că nu se lasă, că nu-i ajunge nici atâtica muzica din La piaţă, purtându-se, ca Iosif Sava, pe lângă Mazilu la operă? Da' Puşi declamă anima. Trăieşte roluri de-o mai mult decât literatura şi numai literatura, textul, logosul alfabetizat (cred că Goma zice alfabatizat). Nu că nu i-o fi păsând de Mircea Eliade şi Ioan Alexandru, de Ionesco-Unesco. Se sfârtecă, în replică interdicţiei paranoide, extinse de la nepieritoarea Secţie cătărnită, pentru mântuirea prin implanturi de creaţie empatică, beţivănită, la o adică, până a nu se comanda plutonului rima uciderii intelectuale, fizice, ancestrale.Ce operă bufă ar fi de compus ca eternă. Din nou – ciupiţi-l – cu Eminescu (-Sebastian), Mioriţa (-Alexandri), protocroniştii edgarieni şi nu numai,  întâlniri de râs-plâns cu Alexandru Piru, Teodor Mazilu, Ştefan  Stoian, Marin Preda, Ion Coja, Horia Lovinescu, George Calboreanu, Nicolae Manolescu. Sinecdoca oratoriului-carte pare a fi testamentul lui Ştefan /Apus de soare, cu toate numele cadenţate-ducere-eroism, în contrapartidă cu  fresca dedublată a scriitorilor băgaţi (ca într-o beznă) şi nebăgaţi ( de dezăgăzuit înmlăştinarea ignorării, că doar s-a dus vreamea când un titan, eventual Călinescu, se mai înhăma, de unul singur, la iadul-raiul literaturii române, cu origini şi prezent. În chinuri reabilitante recitative din Octavian Goga, Radu Gyr, Nichita, leaduri şi prozeme pe prietenie din Mihai Elin, Iulian Neacşu, Iolanda Malamen, Alexandru Grigore, Teodor Pâcă, Mircea Micu, Adrian Dohotaru, Tudor Vasiliu, Paul Vinicius, Marius Ianuş, Adi Cusin, George Anca, Ruxandra Cesereanu, Gheorghe Pituţ, Ion Drăgănoiu, Sandu Stelian, Ion Iuga, Ion Larian Postolache, Pan Izverna, Vintilă Ivănceanu.

         Istorie (Puşi versus Niki), memorialistică (şi cu Niki), polemică (tot la Niki). Incomparabilă. Autopremiu. Autodafe. I-ai făcut un mare serviciu criticului nebăgător, să audă numai corul întemniţaţilor din Fidelio – tu cânţi Spiess. Deconstruirea inchizitorului se diluează – ţi-o mai fi trecut – făcând loc operei paraistorice, pe terenul tău dramaturgic, culisat memorial-elogiastic, contra-polemos, unde chemi suflet după suflet – spune drept de câte ori ai plâns trepădând tastatura în onoarea lui Manolescu? Şi ce băiat frumos erai şi să ajungă în final Cicikov – Gogol a fost român (a citit undeva Cimpoi, cu bunic dac şi poet) iar sufletele alea moarte din Tighina, ca o altă istorie, necritică, a lui Niki-Puşi.

         Dacă trăia, aşa scria şi Vasile Văduva; chiar prin '73, cu leucemie, tot a publicat un articol din rubrica lui contra plaivasului preşedintelui de atunci al Uniunii Scriitorilor, Virgil Teodorescu, pentru că beştelise nişte tineri (cum şi al nostru de acum ne lasă fără clasici, fără sânge, fără Pământuri, din Preda, că le scrie pământuri). Doamne, îl aud intonând pe Vasile (voce ca a ta, mai bas din ce bariton vei fi fiind matale), luaţi plaivasul dumneavoastră de preşedinte..., mi se făcea şi frică, şi a şi fost ca o anchetă prin preajma rezervei din pavilionul soljeniţânian. Ai scris tu şi pentru el şi pentru noi. Cu Fane Stoian am fost la înmormântarea lui Vasile, cu tine la a lui Fane, tu te-ai nimerit şi la infarctul lui Alexandru Grigore (Paul Dobrescu scrie că s-a prăbuşit chiar peste celălalt mort, din sicriu) – măcar moartea find a ne fi literatură neindexabilă, spre o recunoaştere eliberată din decapitare şi aruncare de cap în fântână, cam cum debitezi tu puccinian, dar şi humosrescă după humorescă de să şi îndrăznima a râde că a plânge. Că auzindu-l dr. Neagu pe Vasile că-l doare piciorul, i-a zis, păi ţi-l taie, şi uite că doctorul fu asasinat în Găeşti, Paşte 2009 (îl şi sunase pe Pan Izverna, că unde-l poate întâlni pe N.M., ermetic, între patru ochi, de ce, să-i dau două palme; tot pe chestia istoriei – Dumnezeule, câţi rămăserăm încă neasasinaţi decât simbolic).

         La Puşi, compasiunea pentru Dana este şi pentru N.M. “Pârţurile” preferaţilor lui N.M., în top cu Mircea Cărtărescu, se orchestrează în grotesc răcoritor, topless. “În lături”, trâmbiţează, cu Maiorescu, nu la adresa lui Andrei Mureşanu, ci a lui N.M. Şi ce să fi scris N.M. despre umorismul sau bucureştenismul impenitent ale lui Puşi (care a dat-o în bară la Ploieşti, iar la prima lor întâlnire, de seminar, când asistentul N.M. a invitat studenţii să se împărtăşească împreună din opera lui Geo Bogza, Puşi s-a scuzat că a mâncat de dimineaţă şi nu se poate împărtăşi, iar acum ar vrea să fie împărtăşit cu grijania istoriei). Poză retuşată, stilistică bulevardieră, umor liric până la “poezii bestiale”? Evaporare romanescă în televiziune şi piesă jucată la Craiova?

         De-aia e pur Puşi – şi ca dânsul suntem atâţia şi încă pe atâţia – că n-a scris N.M. despre el, nu l-a băgat în gaşca-harem, l-a lăsat de cartier, la Mogoşoaia, la ceai, la o bere, în cârje. Măcar să fi montat A Game at Chess de Thomas Middleton, cu albele englezii (regină Dana, rege “bulgarul”) cu negrele spaniolii (nebuni Puşi cu ai lui pioni, cât că personajul-diavol e calul/the Knight, ambasadorul filipic, de unde şi inconştientul folcloric “dar cu Crainic ce-ai avut”?).

         Şi ce-a căutat la Paris, la Aurora Cornu, la Paul Goma? Face pe curajosul întru distracţia refuzaţilor în distribuirea lui stradală-catedrală. Unde-o fi mai de fală – în Niki sau în Puşi? În istorie sau în praştie? Tunul canonului lui N.M. ignoră bandul lui Puşi, nu chiar şi invers. Şi ce (nu) mai face? Pe câţi enervează, începând cu N.M., magnifiindu-l de-al pamfletului.

         Om fi murind, ucişi sau nu, pe acelaşi drum? Asasinarea prin ignorare tăticul Belindei o recompensează cu sărăţele, cu amintiri mişto-şmechere şi estetică între Mazilu şi Musil. Pe filiera Costin – Eminescu – Goga, dar mai ales Caragiale – Sebastian – Mazilu. Mai rar ca Puşi. Ca Zoe, coane Fane. Ce lecţii şi cui le-o fi dând plaivasul nemescnik, dar şi ce praftoriţă, cu cârja, primeşte de la un scriitor pentru scriitori rămaşi în viaţă, cât de câţi, în carnavalul refuzaţilor. Ce invidioşi. Nemuritoare, mezafizică bufă, de Puşi nu-i zice Niki, ca Monica şi, după ea, Goma. Să-i iubim pe amândoi, Arhanghele.

         “De fapt, sigur, e o istorie de gaşcă şi se iau şi scriitori din trecut, numai de dragul de a părea totul şi serios şi autorul a se putea compara, măiculiţă Doamne, cu George Călinescu! Pentru că se pare că numai el a scris o istorie a literaturii până-n zilele lui şi ilustrată cu poze de mare calitate. Dar valoarea lui Călinescu nu stă în cantitate şi poate nu întotdeauna în judecăţi, ci în stil, în stilul formidabil. / Dar stilul dumitale, domnule Manolescu, e încâlcit, mohorât, lipsit de aer şi apă.” (p.87)

         “Parcă din cele scrise de Marian Popa rezultă un personaj de roman britanic şi mă face să mă gândesc la figura aceea a lui Soames Forsyte, pendulând între abjecţie, uscăciune şi dor de o femeie pierdută pentru totdeauna. Şi mă gândesc că poate cândva şi Manolescu a iubit literatura, deşi a tot violat-o, o iubeşte însă prea pragmatic, aşa cum iubeşte arabul cămila, uneori şi calul, ca în neuitata poezie a lui George Coşbuc.” (231)

         “Cam asta-ţi lipseşte dumitale, domnule Manolescu, focul, îţi lipseşte dragostea, dragostea pentru literatura română, pentru cuvântul românesc, pentru cei care vorbesc şi scriu în limba română, eşti ceva în genul acelui Mann ohne Eigenschaften (Omul fără însuşiri) al lui Robert Musil, dar care, precum la Mazilu, după cum ai observat şi dumneata, se caracterizează cel mai bine prin impostură acest personaj.” (279-280)

         “Ca un adevărat Cicikov, N. Manolescu, vânător de suflete moarte, străbate paginile literaturii române cu trăsura lui diavolească, împins pe undeva, protejat pe undeva, da' de cine şi de când şi până când?” (340).

Liliana Popa

 

Ultimul interviu cu minunea care a fost și rămîne, PUȘI, Puși Dinulescu

Liliana Popa - Ne-am cunoscut în 2005, la Muzeul Literaturii Române din bd.Dacia nr.12 și prima întrebare a fost care sînt dramaturgii mei preferați, am răspuns Shakespeare și Cehov. M-ai întrebat în care ordine... În aceeași zi, 17 iulie 2005, mi-ai dăruit romanul tău, Romanul sfintei Mogoșoaia.....Puși Dinulescu, ai realizat că ești un artist complet, în primul rînd un creator, scriitor - regizor abordând mai multe genuri literare: teatru, proză scurtă, roman, poezie, istorie literară, memorialistică și polemiă, dramaturg și în ultima vreme un abil cronicar al timpurilor pe care le trecem.......Artist complet, ai fost și ești regizor de film, teatru și televiziune, actor împătimit uneori, e o lume pe care o cunoști mai bine decît un regizor obișnuit.....Este un amestec de dezinvoltură și gravitate, de amuzament și ironie .

Puși Dinulescu – După câte spui, par a fi un tip mare. Cu excepţia poveştii cu amuzamentul, care nu sună pe placul meu. Ar părea că ceva gratuit se aşterne pe opera mea. O fi sau n-o fi? vorba lui Hamlet. Dar, în mare, zici că,totuşi, sunt un tip mare. Dar sunt aproape necunoscut… Cum îţi explici?

Liliana Popa – Nu m-am gândit. Dar o fi chiar aşa? Oricum, nu cred că suferi din cauza asta…

Puși Dinulescu – Ce vrei să fac? Să ies la drumul mare şi să urlu? Să fac rost de o mitralieră şi să mă duc ştiu eu unde… ?

Liliana Popa – Mitraliera ta e stiloul

Puși Dinulescu – Şi-atunci ce să fac? Măcar din partea ta speram un semn de-ncurajare, dar să lăsăm astea… Fiindcă totul e numai şi numai din cauza mea… Nici n-am fugit în străinătate, deşi am avut prilejul, nici nu m-am înhăitat cu Securitatea, deşi băieţii m-au îmbiat şi nici nu m-am însurat la timp cu vreo muiere ambiţioasă şi şmecheră, eu fiind cam aerian, mai fiind tarat şi de lipsa unei educaţii infracţioinale… Plus dezgustul… Ţoapele şi proştii, ca să nu mai vorbim de nătărăi, mă făceau şi mă fac să pun mâna la nas, dar fără să trec liniştit mai departe, ci oprindu-mă din drum, punându-mi mâinile-n şolduri şi urlând adevărul ca din gură de şarpe… Nici n-am stat pe lângă puternicii zilelor ca să le car ţucalele…

Liliana Popa - De formație filolog și regizor de film, ai absolvit în 1965 Facultatea de litere a Universității București cu teza de licență Problema individului la Camil Petrescu și Albert Camus și Regia de film și televiziune la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L.Caragiale din București (1973), cu filmul de diplomă Iaurtul și cunoașterea lumii, după schița cu același nume de Teodor Mazilu... Precocupat deci mai întîi de literatură ?

Puși Dinulescu – Lumea literară, la vremea când am păşit eu în viaţa public, era o lume de domni. Dar curiozitatea, ca şi mirajul filmului din anii 60, când erau în activitate Antonioni, mai ales Antonioni, dar şi Fellini, Bergman, Wajda şi ceilalţi, iar la noi Lucian Pintilie izbea cu barda în pereţii peşterei, m-au făcut să mă arunc cu capul înainte în bazinul gol, care era cinematografia românească şi cu facultatea ei de regie, unde se masturbau tot felul de ipochimeni, care se dădeau maeştri. A fost un mare şoc, după ce la Filologie avusesem profesori ca Tudor Vianu, Romul Munteanu, Alexandru Niculescu, George Munteanu şi unde participam la cursurile deschise ale lui George Călinescu… La IATC tronau, însă, nişte golani de securişti ca Vitanidis, Drăgan sau Iacob, cae n-aveau nimic în cap şi se improvizau făcând pe dascălii… Cu chiu cu vai am terminat şi IATC-ul, după ce am rămas şi un an repetent, iar pe urmă a început alt calvar, cu presingul de la casele de filme, unde corupţia, dar şi servilismul abject faţă de puterea comunistă erau în floare. Nu mai spun că la mijlocul anilor 80 a mai apărut acolo şi sinistrul Dulea… Iar pe urmă, imediat după Revoluţie, a venit înghionteala cu lupii plini de pofte, căţăraţi care mai de care pe ruinele stuidioului de la Buftea, devalizat de cine a fost mai iute de picior şi mai ales de mână…

Liliana Popa -Plin de fiere şi venin…

Puşi Dinulescu –Am auzit că un critic odată, la o masă, a spus despre mine că sunt brânză bună în burduf de câine. Iar eu perrsoanei care a purtat vorbele i-am zis să-i transmită că el, în schimb, este doar brânză proastă în burduf de lebădă… Nu ştiu dacă i-a ajuns la urechi şi tipului.

Liliana Popa – Te consideri un scriitor important?

Puşi Dinulescu –Sunt ca dramaturg cel mai bun de azi, probabil şi singurul. Dar snobălimea se umectează toată la mâţâielile în jalnică epigoneală beckettiană ale lui Vişniec sau în pârţotelile unui ipochimen ca Horia Gârbea. Ca să nu mai vorbim de oportunismul lui Radu F. Alexandru, care este de o lipsă de talent strigătoare la cer. Dacă aş fi cumva jucat şi eu în Bucureşti, într-un teatru adevărat şi cu actori de valoare, în regia unuia care nu e bou, calimera s-ar schimba. Dar porţile îmi sunt închise cu străşnicie, tocmai ca să nu se busculeze ierarhiile. O singură dată am scăpat şi eu în lumea bună şi Tocilescu mi-a pus atunci în scenă Bani de dus, bani de-ntors, cu Dinică şi Papaiani, Carmen Tănase şi Adriana Trandafir, Vlad Ivanov şi Crina Mureşan, Tania Popa şi Iancu Lucian. S-a difuzat de vreo şapte-opt ori, dar nu mi-au mai luat altă piesă şi acum, chiar dacă mi-ar mai lua, ar fi aproape degeaba, fiindcă teatrul de televiziune a fost exilat tocmai pe programul 3, unde nu se uită nici dracu. Eu cred că mai ales în teatru, unde spectatorul stă proţăpit în faţa ta şi vreo două ore nu se mişcă, nu bea, nu mănâncă, nu se duce la closet şi nici afară, la o ţigară, regulile captării şi întreţinerii atenţiei să fie aplicate cu rigurozitate, iar reacţiile spectatorului să fie cu ştiinţă stimulate, către râs sau zâmbet, emoţie dusă până la lacrimă şi înţelepciune aleasă, împărţită ca o licoare, plină de rafinate filtre de flori culese în nopţi de taină şi mister…

Liliama Popa – Dar proza?

Cred că sunt foarte bun şi în proză, iar dacă mă iei repede, nu ştiu dacă

mai găsesc altul pe potrivă, printre cei în viaţă. Dar am fost contemporan cu autori, pe care i-am admirat, cunoscându-I şi personal, chiar, pe majoritatea. Ei se numeau Preda şi Barbu, Mazilu şi Băieşu, Alexandru George şi Mircea Micu, Velea şi Fănuş Neagu, Bănulescu, Ştefan Stoian, Vasile Văduva sau Tudor Vasiliu. Niciunul nu mai e printre noi. Poate am mai uitat pe câte unul, care o mai fi rămas în viaţă, dar ar fi nepermis să nu-mi arăt admiraţia pentru Nicolae Breban sau pentru Paul Goma.

Liliana Popa: Pe când un nou roman?

Greu! Primul meu roman a fost un roman scurt sau poate o nuvelă, cu un pregnant caracter absurd. Se numea Robert Calul. Era în 1968, anul când, din toată perioada comunistă, se respira cel mai în voie. În acel an, iluzia era mare. Până şi Paul Goma a intrat în P.C.R. Eu, însă, am fost mefient.

Oricum, nu aveam încredere în comunişti, nici dacă făceau daruri, deşi n-a fost atunci niciun dar, ci doar un pumn de nisip aruncat în ochi. În toată perioada respectivă, am fost constant apolitic. În nicio creaţie a mea publicată, nu a apărut cuvântul tovarăş. I-am tratat pe comunişti ca şi cum nici n-ar exista. I-am ignorant total. Cred că asta e mai frustrant decât orice. Mai mult decât disidenţa, chiar, mai ales atunci când ea este de catifea şi nu aduce decât beneficii.

Fără să primească un pumn măcar, nişte golani fără talent sau nişte şmecheri întreprinzători şi-au folosit flerul politic eroizându-se fără niciun risc sau cu riscuri minime. Ştii când mi-am dat seama că în mod indubitabil Ceauşescu va cădea? Ei, bine, a fost atunci când am aflat că Aurel Dragoş Munteanu a intrat în disidenţă! Era cu un an cam înainte de marea schimbare… Sigur că au fost şi disidenţi autentici, Paul Goma, în primul rând. Mişcarea lui din 1977 a fost un eveniment istoric pregnant. Faptul că nici după 1989 nu s-a întors, refuzând onoruri superficiale, mi se pare mai mult decât semnificativ. El n-a vrut să cauţioneze aşa-zisa democraţie originală de tip dâmboviţean…

Altfel,trebuie spus că în anii 80, în Occident, dacă erai dintr-o ţară est-europeană şi nu erai disident erai o persoană foarte neinteresantă. Mi-am dat seama de asta pe propria-mi piele în 1981, când am vrut să fug. Mă strecurasem şi ajunsesem în Franţa. Aveam acolo doi editori importanţi interesaţi de cartea mea Galaxia Burlacilor, tradusă foarte bine de prietenul francez Michel Wattremez. Când, însă, au aflat că nu sunt disident, mi-au întors spatele. Plus că mă carotaseră şi nişte conaţionali de foarte proată factură, ca Ţonţu, adică, mai precis zis, Virgil Tănase, care mi-a spus de la obraz:

— Bine, mă, noi stăm aici de atâta timp şi nu reuşim să publicăm, şi vii tu şi vrei s-o iei înainte?

Liliana Popa: Planuri de viitor?

Puşi Dinulescu Eu cred că nu mai am forţa, poate nici timp, pentru romanul care mi-ar încununa opera. El ar trebui să fie un fel de Mistere ale Bucureştilor, în confruntare cu un om destul de naiv, strecurându-se cu greu prin hăţişurile lumii finalului de comunism şi apoi a lumii deschiderii spre zorile normalităţii, prin care hălăduiau şi hălăduie, însă, încă, aproape în voie, haite de lupi înfometaţi, vulpi dând iama prin coşarele gospodarilor şi măgari de profesie, urcaţi cu hâzobul electoral prin parlamente şi prin guverne de stânga şi de dreapta, dar şi până pe fotoliile Academiei sau clănţănind sisteme de valori spuse dezinvolt, după muia de rigoare luată marilor moguli de presă şi marilor manipulatori ai unei societăţi deschise doar între fini, cumetri şi naş, organizaţi în clanuri, bande şi mafia.

Dar mai ştii? Ceva parcă am început, totuşi, din acest roman, plus că noi experienţe şi noi trăiri s-au acumulat. Zile şi sănătate să-mi dea Dumnezeu, că de scris am ce să scriu!

Liliana Popa: Totuşi ești cunoscut mai mult ca romancier

Puşi Dinulescu: Deci, după episodul acela absurd cu Robert Calul, nu m-am statornicit în proiect şi nici n-am încremenit în el, fiindcă nici nu exista ca proiect, era doar o punere la îndoială a prozei, a limbajului, a mentalitătii lumii din jur. După mai mult de un deceniu, am venit cu un roman foarte realist, chiar hiperealist, al unei poveşti de dragoste nefericite din anii 60, pe vremea asasinării lui Kennedy. A fost acest Galaxia Burlacilor în 1980. Era şi un fel de stampă de epocă.

Despre lumea rezistenţei tineretului de formaţie intelectuală din anii70,

care se manifesta mai ales prin ceaiuri dansante, dar şi prin apolitism şi prin scriitorism privilegiat, este Romanul Sfintei Mogoşoaia, pe care l-am trăit şi l-am scris în anul 1979, din februarie până în noiembrie, la casa de creaţie de pe domeniul care a fost al domnitorului Constantin Brâncoveanu şi apoi al Bibeştilor . Pare ridicol să se reclame asta ca formă de opoziţie, dar modul respectiv de viaţă şi comportament ducea la marginalizare şi era nobil prin superbia sa, pe când aşa-zisa rezistenţă prin cultură, de care s-a făcut şi se face azi atâta caz, nu era decât cel mai cras oportunism, servind, de fapt regimul, gâdilându-l la testicule, în timp ce-şi exercita puterea stupidă şi nesăbuită cu foarfeci mari, făcându-l să se simtă intelectual şi complex atoateştiutor. Aşa îşi puteau arăta ăia puterea şi aşa creatorii ăştia îşi stimulau publicul, atrăgându-i în jocul insalubru al şopârliţelor de factură mai mult gazetărească decât artistică.

Romanul meu era un roman al trăirilor zilnice, din afara şi dinăuntrul istoriei, într-un deceniu, care deja înrtorsese spatele marilor speranţe din cel de dinainte. În acea practic enclavă de la Mogoşoaia, domnii creaturi, cum ne spunea un paznic de-acolo, trăiam o viaţă olimpiană , ca în Cuba, pe care am vizitat-o tocmai în 2003, la Varadero, unde am stat vreo 10 zile, într-o enclavă pentru oamenii din ţările libere, cărora nici că le păsa de mizeria generală din ţara monstruosului Fidel. El mai trăia şi încă mai conducea, purtându-l pe Marx la degetul lui mic, aşa cum l-am văzut într-un imens portet pictat, pe care doar dimensiunile lui neobişnuite m-au împiedicat să-l cumpăr, să-l aduc în ţară şi poate să i-l dăruuiesc lui Vadim sau altuia ca el, de pildă marelui patriot de profesie Coja Ion.

Am publicat romanul ăsta abia în 2001, dar n-a stat în nicio librărie, că editorul mi-a pus tot tirajul în braţe, să mă spăl cu el pe cap! Când publici într-o editură de apartament, cam asta te paşte! Dar ce ştiam eu pe-atunci? Eram încă foarte aerian!

Liliana Popa: Să înţeleg că v-aţi ferit de disidenţă ca de dracu?

Puşi Dinulescu: Nu, dar disidenţa de carton n-am avut priceperea s-o fac, iar cât despre disidenţa adevărată, nu mi-a dat mâna să mă aventurez în ea… Pur şi simplu mi-era frică de bătaie. Şi să fac cu securiştii un joc de–a alba-neagra, recunosc să nu-mi fi fost în caracter şi la îndemână, deşi în 1981, când am vrut să fug, dar, totuşi, m-am întors, m-au luat la întrebări, pentru că mă-ntâlnisem cu Goma şi cu şefa guvernului românesc în exil, plus alţii, de la care căutam să obţin un sprijin pentru publicarea cărţii cu care venisem şi eventual chiar pentru rămânerea acolo, într-o Franţă, care era pe atunci foarte primitoare. Plus că dacă nu, mă gândeam la America. Să fac rost de o trambulină pentru acolo!

Liliana Popa:. Şicare a fost oluția ?

Puşi Dinulescu: I-am fentat prin râs. Le spuneam bancuri, săream aiuritor de la una la alta, bătându-mă pe burtă cu ei, divagam ca la balamuc şi-n cele din urmă m-au lăsat în pace , după ce îmi promiseseră că dacă devin turnător, mă fac ei mare scriitor şi pe urmă le-am spus de la obraz că dacă accept, primii care m-ar detesta ar fi chiar ei, care sunt sigur că sunt oameni de onoare, cum sunt întotdeauna militarii, şi chiar dacă prin misia lor patriotică trebuie să lucrezre şi cu turnătorii, fac asta cu mare scârbă. Au rămas gânditori şi au fost poate şi ei impresionaţi de întosăturile mele şi cred că i-am făcut să se simtă mai puţin abjecţi decât erau!

Liliana Popa: Premii literare ....multe

Puşi Dinulescu: Cum să nu! În timpul comunismului, pentru scriitori erau aproape vremuri normale. Pe urmă, a venit vâjâiala , o îmbrânceală de nedescris şi-n cele din urmă s-a instaurat la Uniunea scriitorilor, o dictatură a unui fost critic literar, înconjurat de o liotă sinistră de nulităţi agresive, printre care abia mai scoate capul câte un ins de valoare , uitat pe-acolo din vremuri mai senine.

Şi dacă mă-ntrebaţi de premii, am luat în 1979 pentru volumul de povestiri Linda Belinda Premiul Asociaţiein Scriitorilor din Bucureşti, iar în 1985 Premiul Uniunii Scriitorilor, pentru romanul Îngerul contabil. Despre acest roman o vacă de critcoaie literară a scrs într-o enciclopedie că romanul ăsta nu are nicio valoare pentru că nu e fantastic, ci doar fantasmagoric! Dar oare, când scrii într-un gen literar,

făcând în acelaşi timp mişto de genul respective, ca de exemplu Cervantes în Don Quijote, unde ia în răspăr romanul cavaleresc, eşti neapărat de tot rahatul? Eu, de fapt, funcţionam în cel mai autentic demers post-modernist. Dar curentul respectiv, în care m-am înscris şi eu, nu pentru că se purta, atunci chiar nimeni nu vorbea de el, cel puţin la noi, a fost şi este rezervat de o critic chioară numai celor din generaţia următoare.

Liliana Popa: Şi proza scurtă?

Puşi Dinulescu: Aici eu mă simt cu adevărat împlinit şi celui interesat i-aş putea recomanda, în primul rând, două din cărţile mele: Lungul drum al prozei scurte, din 2014, care cuprinde cvasi-totalitatea creaţiei mele în această zonă, dar şi Crimă la circ, o selecţie antologică din 2003, care cuprinde pe cele ce le-am crezut atunci a fi cele mai reuşite.

Liliana Popa: Dar poezia?

Puşi Dinulescu: N-oi fi eu mare poet. Dar mă descurc şi acolo…

Lilana Popa: Critica?

Puși Dinulescu: Şi acolo mă descurc, dar numai când mă enervez, cum am făcut cu critica criticului Manolescu! Gaşca şi diavolul e o carte de succes, a reuşit să-i impresioneze şi pe duşmanii mei, care au resimţit, citind-o sau doar răsfoind-o ,o mare durere-n cur!

Liliana Popa: Anul 1983 marchează debutul lui Puși Dinulescu în Cinematografie, pe 35 mm, regizând pentru Casa de filme nr.3 scurt-metrajul Întâlnirea din Pământuri(20 de minute), după povestirea cu același nume de Marin Preda, combinată cu trei episoade din Marele singuratic. Filmul se difuzează împreună cu alte 3 debuturi sub titlul De patru ori start și are ca interpreți, printre alții, pe Valeria Seciu, Mitică Popescu și Ernest Maftei. Imaginea: Bogdan Silvestru. De atunci......?

Puşi Dinulescu: În anul imediat următor am intrat în producţie cu un film de lung metraj, dar, din păcate, scenariul era oribil. Băieşu încropise la repezeală o poveste pe o temă ce li se căşunase dictatorului şi dictatoarei, anume că ce bine ar fi să facă lumea nişte microhidrocentrale! Hai, că-mi vine rău, te-aş ruga să încheiem!

Liliana Popa: N-a mai fost niciun film de-atunci?

Puşi Dinulescu: Ba da, am făcut un lungmmetraj şi la televiziune, după 1989, dar având acolo de luptat cu alte mârşăvii. Am povestit pe larg despre asta într-o prefaţă la cartea mea, care abia a apărut,Teatrul dinulescian, subintitulată Cinci piese de teatru în contra direcţei de azi din teatrul românesc şi un eseu. Eseul este despre cum se scrie o piesă adevărată. Exemplele nu sunt, însă, din opera mea, ci din piesele pe care le iubesc cel mai mult pe lumea asta: Hamlet, Pescăruşul, O scrisoare pierdută şi Steaua fără nume.

Liliana Popa: Ce-aţi vrea să fiţi?

Puşi Dinulescu: Directorul general al Teatrului Naţional din Bucureşti.

Liliana Popa: De ce?

Puşi Dinuledscu: Din patriotism,desigur!

Alex Tocilescu

Azi a murit Puși Dinulescu. Un scriitor acum atât de obscur încât știrea din EvZ era „A murit regizorul Puși Dinulescu” (într-adevăr, terminase regia, făcuse și vreo trei filme prin anii 80).
De fapt, Puși Dinulescu a fost unul dintre cei mai mișto prozatori români, deși cam inegal. Nu a scris despre nimic important, dar a făcut-o foarte frumos, poetic și autoironic totodată. În Galaxia burlacilor, o carte nu foarte groasă despre cum se îndrăgostește în 1963 la o petrecere de Monica, povestește cum stătea cu acea Monica pe o bancă-n Herăstrău și tocmai murise Kennedy și vorbeau despre cer și despre iarbă (nu drogul), după care o conduce pe Monica acasă și ea îl roagă să-i cumpere o revistă, că-i place să citească înainte să se culce, și îi cumpără revista Flacăra. Tot acolo mai povestește despre campionatul orășenesc de ping pong, despre petreceri la care se dansează rock, despre cum nu face el mare lucru cu Monica, de care totuși e foarte îndrăgostit, dar cam degeaba, și până la urmă se întâlnesc 11 ani mai târziu și ea îl invită la munte, dar el n-are bani și oricum tocmai s-a angajat la Televiziune și nu poate să plece și cam aia a fost.
O altă carte a lui Puși Dinulescu e Linda Belinda, care are tot felul de proze sau povești în care autorul se îndrăgostește de niște fete și suferă ca un prost după ele. Acolo parcă unele proze au acțiunea la Mangalia, sau poate chiar la 2 Mai.
Și o a treia carte se numește Îngerul Contabil și în ea Dumnezeu e de fapt Einstein și vice-dumnezeii sunt Planck și Bohr și apar și niște marțieni, un motan gras, Franz Beckenbauer, o italiancă care e pe moarte și fiul ei Tino, care vine la București să-și cunoască tatăl, pe Costică, dar acesta a fost răpit de marțieni din Parcul Circului și cumva ajunge și în iad, unde se întâlnește cu italianca. Pe motan îl cheamă Alexandru.
Despre astea și altele a scris Puși Dinulescu, despre lucruri mărunte, despre dragoste, care e și ea un lucru mărunt, din moment ce i se întâmplă atât de des. Mai nimeni din generația mea nu l-a citit, ba chiar cred că nu există nici un critic literar sub 40 de ani care măcar să fi auzit de el, pentru că era, totuși, un prozator minor.
Dar era un prozator mișto, și îi iubesc mult cărțile și o să le mai citesc din când în când și o să-mi amintesc de el. Măcar atât.

Daniel Ionita

A great poet, controversial for his perceived lack of prudishness, or rather his gross impropriety (which is why he was great, and why I love his poetry),Puși Dinulescu, has passed away last night. Rest in peace Puși Dinulescu. I am sure God loves the odd lewd poem, as much as I do.

BOOZE WITH INTELLECTUALS – Puși Dinulescu – translation Daniel Ionita

It was at night in spring time
Still chilly
And I was sitting at the table with intellectuals
They were talking about cocks and cunts…

Not me, I was thinking of Veronica…
Chivu, the painter, was weighing in on cock sucking
And Professor Dumitrescu
Was talking about light…

A poet also arrived, one – Vinicius
He talked about the horse’s cock
And then he recited poems
All extremely substantial.

But what did I care?
I was thinking of Veronica…
It was at night in spring-time
Still cold, again, and with the sergeant ten…***

Oh, and how lovely it is to talk of sex
With words - all rated triple X.

--
*** “… and with the sergeant, ten” („și cu sergentul zece”) is a line from a well-known Independence War (1877-1878) poem by Vasile Alecsandri, „Peneș Curcanul” (Peneș the Turkey – a nickname given by ordinary people to infantry soldiers of the era, who wore a feather on their military cap).
_______________

C H E F C U I N T E L E C T U A L I - Puși Dinulescu

Era o noapte de primăvară,
Încă rece
Şi stam la masă cu intelectuali,
Vorbeau de pulă şi de pizdă...

Eu nu, eu mă gândeam la Veronica...
Pictorul Chivu vorbea de suptul pulii
Şi don profesor Dumitrescu
Vorbea despre lumină...

A mai venit şi un poet, unul - Vinicius
Şi a vorbit de pula calului
Şi-apoi a recitat poezii
Extrem de consistente.

Dar mie ce-mi păsa ?
Eu mă gândeam la Veronica...
Era o noapte de primăvară,
Încă rece şi cu sergentul zece...*

O, ce frumos e să vorbeşti de sex
Şi cu cuvinte ce intră la index...

Mircescu Paul-daniel 

Este socant sa te vezi azi cu Pusi in viata (pregatindu-se pentru o banala internare spitaliceasca), o personalitate autentica a culturii romanesti, aproape boicotat de cenzorii de azi a scrisului, fie ei mari critici sau mari directori de teatru (sau, mai degraba, directori de mari teatre) si a doua zi, pe 1 august a.c., sa afli ca a murit la spital (cazul meu). Probabil ca, pentru unii din acestia, trebuie sa fi mort pentru a-ti fi recunoscuta valoarea. N-ar fi primul caz, nci in literatura, nici in pictura sau in alte domenii ale culturii. Si, in timpul asta, impostura si nepotismul sunt la ele acasa in toate domeniile! Deh Pusi... Ai fost si tu nepotul unui mare general roman, erou in primul razboi mondial de intregire al neamului. Nu te mai putea ajuta dar, sigur, in acele vremuri, ca un dramaturg recunoscut de alti specialisti ca apartinand filierei Caragiale, Mazilu, nici n-ai fi avut nevoie....

Doina Boriceanu

greșește cine spune că Puși a plecat... undeva... departe... de neatins... El era atât de viu, de cald și debordant de energie, humor, iubire, încât, iată-l, mi-a intrat pe ușă! Abia acum stăm de vorbă în liniște la o cafea... Puși a fost colegul meu de grupă în Facultate, un minunat coleg, capabil de o camaraderie năucitoare, dezarmantă. Așa l-am regăsit la cenaclul COLOCVIILE DE MARȚI, ÎNTR-O DUPĂ-AMIAZĂ CĂLDUȚĂ, SUPERBĂ ȘI ALINĂTOARE DE TOAMNĂ... NE-AM ÎMBRĂȚIȘAT, CA PENTRU MEREU... frumoase erau toamnele acelea...

mereudoina

Viorel Florescu is with Puși Dinulescu.

RIP Puși Dinulescu
Great writer and sharp tongue

Nicole As 

Doamne, Dumnezeule, cum se duc. .sa odihnească pace si dor de scris!!

Maria Timuc was with Puși Dinulescu.

Mâine, începând de la orele 14,00, îl puteți vedea pe Puși Dinulescu la Capela Bisericii Boteanu, str. Boteanu, nr. 8.
La ora 19,00 , la aceeași biserică, va fi cea mai importantă slujbă pentru sufletul celui plecat. Îi așteptăm pe prietenii scriitorului să fie alături de el.

Slujba de înmormântare va avea loc sâmbătă, de la ora 12,00, la Biserica Boteanu, iar înmormântarea va fi în aceeași zi, la ora 13,30, la Cimitirul Bellu din București.