TEOLOGIA NUMERELOR IMPARE

 

 TEOLOGIA  NUMERELOR  IMPARE

George Anca – Felix Sima – Cristi Neacșu – Rainer Maria Rilke – Șerban Foarță – Adelina Fleva – Octavian Soviani – Moș Nelutzu G – Corina Doșoveanu – Vișan Dragoș – Ioan Potolea – George Nina Elian – Adrian Bucurescu – Th. Capidan – Valentin Nicolae Berca – Dumitru Ungureanu – Irina Macedonski – Gregory Rateau – Nu Mai Pun Botul – Katya Kelara

George Anca

Puși Dinulescu și Dumitru Drăghicescu

         Scenometrie (cf. cartea noastră Scenometrie Teatrux), termen poate eufonic cu psihometria practicată în proza lui Puși Dinulescu, are de a face pre/para teatral cu scena/scenariul-reprezentare-spectacol a operei scrise, aici. L-am practicat tacit cinci ani la colocviile publice cu Puși, îmbinând convorbirile literare cu teatrul de poezie, de exemplu. Și includerea în cartea de scenometrie a piesei imposibile Astă-seară se joacă Noica făcea caz de întâlnirile cu filosoful. Astăzi se joacă Puși. Adică, precum în piesa pușiană de-o viață, Adevărata casă cu țoape etc.: adevărata scenometrie.

         O lectură mediată, implicit anticritică, în clasic, presează, aproape, crestomația înscenabilă, oricum deșirarea deslușirii misterelor acestei opere unice, unic marginalizată. Cititorul nu e mituit cu niscai coerențe de clasă, nici barat cu ifose de cancelarie, și fie să reacționeze la scenometrie, vreo noutate oarecare, pe o operă de recunoscut cu orice șpil. Numele suprem al cititorului, în sanscrită, este sahridaya, cititorul cunoscător, colaborator al autorului. Cum și doctrina lacunei, la Poe, Wagner, Baudelaire, lăsată cititorului să o umple, tot pe acolo bate.

         Scenometria se aplică aici pentru prima oară în hermeneutica literară, anume asupra operei lui Puși Dinulescu. Nici Roland Barthes, nici alamkara sanscrită, nici dodiile sistematizate de Marian Popa nu vor eșapa cenzura sau critica ideologică aici. Lăsăm esența lui Puși la vedere, ca pe scenă, cine ajungem. Doar vorbim din studenție, un film, o bere, Robert Calul, hai la teatru. Să nu plângem că tot nu ne lasă ăl râs cinic-hercinic. Că involuție, că ratare, out. Râs ultra-tehnic, barthesian. Rasa-dhvani / sentiment-sugestie? Vidush, ghiduș: să iasă toți brahmanii și turnătorii din sală.

         Abia am prescenometrizat porțiuni dialogate din Robert Calul, ca pentru a prinde un fir (rupt anume din pornire, poate a se înnoda fie și întâmplător în sensibilitatea receptorului) – nu se poate povesti nimic din Puși, ci lua sculptural-muzical-dramaturgic ca atare fiecare rând și Urmuz etc. - , a sugera dintru început dialogismul epic al pușianismului, ce nu se putea, măcar și la 60 de ani, a nu se ecloza în piese întru Caragiale-Mazilu. Romanul, miraj al prozatorului român în anii 60, este, totuși, Robert Calul, îsumându-se, augural, pe mitul dublului, operei avenire, astfel un roman-fluviu printre deșerturi și libații.

         Poveste cu Monica din Linda Belinda se face, reflex,  roman, Galaxia Burlacilor. Măcar Romanul Sfintei Mogoșoaia este scenometrie curată, mateină, încartiruind, grupuri-grupuri, Dulcinee-Rusoaice, misterele paracomuniste bucureștene, aluzionate în arhipelagul povestirilor, și cu farfuria zburătoare ursind-repreromanticizând-ridendo Îngerul contabil, și iar povestiri, până la Etna dramaturgică indusă ca de Caragiale, de nu la concurență, ia pun'te tu cu mine, că mă iubești.

         Tirada maximă e autorul-personaj, Puși în persoană, căruia, citind cartea lui Grigore Traian Pop, i-a venit în minte comedia Neisprăvitul, de Fonvizin. Dar nu mă tem de acest cuvânt, spune el, pentru că neisprăvit înseamnă viu, iar isprăvit înseamnă mort. Și-mi convine. Acum, cu miștoul, care nu rareori mă caracterizează, am să amintesc și faptul că, la vremea lui, și Hasdeu a fost derizionat cu porecla de Omul-Fragment.

         Că-și permite să citeze din răspunsul lui Hasdeu – unde? - în Galaxia burlacilor, deși roman, zice, adică nu ce? Hasdeu: Orice porțiune a infinitului este un fragment. Un fragment este o rază a soarelui, un fragment și soarele însuși, un fragment este întreaga sistemă solară. De ce să nu fiu și eu un biet fragment. Fiecare fragment, însă, are o misiune pe care o îndeplinește în sfera totalității. Unquote.

         Și mai: Dubito ergo cogito, cogito ergo sum, nu-i așa domnule Desartes? Dar te-ntreb pe dumneata de ce criticii, de ce chiar un biograf care mi-e prieten, de ce chiar femeile, uneori, mă iau drept un neisprăvit? De ce? Numai pentru că nu sunt un cerc închis. Nu, domnule, eu nu sunt închis, eu nu sunt isprăvit, eu sunt ca infinitul, un Neisprvit! Așa să știți voi! (Puși Dinulescu)

         Și în Poveste și în Galaxie și în Burlacul, mai (re) citează o notiță de la cursul lui Vianu:

Cursul 6.

                   Sf.Augustin: <Geniul poetic are un caracter malefic>.

                   Jakob Burckhardt: Die Kultur der Renaissance in Italien.

                   Volksgeist (De aici o săgeată spre Burckhardt).

                   Hegel Filozofia istoriei (De aici o săgeată spre Volksgeist).

                   Weltgeist luând cunoştinţă de sine devine Kultur.

                   Istoria omenirii – istoria conştiinţei de libertate.

         Peste atâția nemți, Sf. Augustin. Cum scenometria nu se bordează la literatură, nici la știință, nici la spirit, să facem caz, la această citare, de Noua cetate a lui Dumnezeu, de Dumitru Drăghicescu, Paris, 1929. Traducerea mea din franceză este încă inedită, așa că, se citesc aici unele paragrafe pentru prima oară, repatriate lingvistic, după 85 de ani. Cum Cetatea lui Dumnezeu de Augustin este Roma, și Noua Cetate a lui Dumnezeu de Dumitru Drăghicescu este Societatea Națiunilor, așa și Einstein este Dumnezeu în Îngerul contabil.

         Dumitru Drăghicescu:

         Pentru că știința timpului său este încă la debuturile ei, și prin urmare insignifiantă, ea nu satisface deloc aspirațiile sale. Dorințele sunt în fapt infinite. Faust concepe efectiv că un dumnezeu locuiește în el; prin elanurile sale spre infinit, pe care le-a moștenit de la educația sa religioasă, aspirațiile sale se prelungesc la infinit și nimic din ce este bornat nu-l mai mulțumește. De aici această inchietudine impacientă și această nemulțumire obstinată, această revoltă contra oricărei limite care-l face, cum am văzut, să blesteme toată existența și să ia realitatea în oroare. Și de aceea eroul lui Goethe se dedă magiei, și aceasta este exact anticiparea științei ce va veni. Mefistofel este cea mai fericită și perfectă incarnare a științei timpului nostru.

         Ceea ce Faust cere de la magia lui Mefistofel, burghezia cere de la știință și aceasta îi oferă sau îl lasă să spere. Aspirațiile burgheziei secolului nostru sunt exact cele ale lui Faust. Ca și el, burghezia noastră ar vrea să se bucure „fără ca vreodată să fie un moment satisfăcut”. Ca și Faust, burghezia zilelor noastre aruncă această sfidare Mefistofelului ei care este știința:

         „Dacă vreodată mă întind liniștit pe un pat de lene, fie-mi îndată sfârșitul. Dacă, flatându-mă, tu mă poți abuza până la punctul în care eu să mă complac în mine însumi, dacă tu poți să mă înșeli prin juisanță... Dacă eu spun clipitei care trece: Așteaptă, ești așa frumoasă... atunci eu consimt bucuros să pier și că mi-e timpul revolut.”

         Și, fără îndoială, burghezia cere Mefistofelului ei, adică științei „mâncări care nu satură, un loc la care nu se câștigă niciodată”. Bref, ceea ce cere ea științei este să se bucure indefinit, fără sațietate posibilă, căci ea își dorește și crede în capacitatea sa infinită de a se bucura (1).

(1) „Mereu am dorit să-mi astâmpăr dorurile, apoi am râvnit iar... Că omul dresat pe acest pământ priveşte în jurul lui... că în acest mers înainte el găseşte noroc şi nenoroc, fără ca vreodată să fie o singură clipă satisfăcut.” (Faust, partea a doua.)

         Dar pentru că Mefistofel, simbolul științei și magiei sale, poartă ca semn distinctiv inevitabilele coarne de țap, el marchează bine prin aceasta că puterea sa nu poate procura decât plăcerile lumii mici, și mai precis cele ale simţurilor, ale senzualității. În el, ca în știința noastră, este materia care și-a aservit spiritul și inteligența.

         Într-o societate în care astfel este starea de suflet și astfel aspirațiile, viața morală nu putea fi altfel decât ne-a descris-o Proudhon. Epoca noastră este cea a lui Mefistofel; el îl înlocuiește pe Dumnezeu. Burghezia juisantă vrea, întocmai ca Faust, să introducă infinitul în satisfacerea nevoilor sale finite și aceasta dă senzualității sale caracterul nepotolit, terminându-se prin dezgust și prin detracarea simțurilor, prin viciu sau prin nebunie. Goethe a văzut atât de bine aceasta, punându-i în gură lui Mefistofel aceste cuvinte profunde apropo de om și adresându-le Domnului Dumnezeu: „Micul Dumnezeu al lumii... El ar fi trăit mai bine dacă tu nu-i dădeai reflexul luminii celeste; el a numit-o rațiune și n-o uzează decât pentru a fi mai bestial decât toate bestiile.”

         În 1914, scadența păru, un moment, ajunsă la termen pentru burgheziile naționale; timpul păru un moment revolut pentru Faust burghez. Știința mefistofelică a timpului nostru a procurat Faustului său burghez aceeași trezire catastrofică, din care el n-a fost tras, întocmai sufletului celuilalt Faust, decât printr-o minune a indulgenței divine. Știința și Mefistofel pot, pe drept, spune despre noi: „Nicio plăcere nu-l potolește, nicio fericire nu-i ajunge... Și iată că ultimul moment, mediocru și vid, nenorocitul dorește să-l rețină.” (Faust, partea a doua).

         Dacă Satan simbolizează corupția moravurilor, recunoaștem că el și-a îndeplinit o misiune necesară căci, dacă este adevărat că bobul de grâu nu germinează înainte de a se descompune, progresul moral și științific nu este posibil dacă vechile moravuri, ca și vechile legi și toată organizarea socială și ideologică a popoarelor, nu se descompun de asemenea. Mefistofel este agentul cel mai activ al progresului uman, Goethe a pus în el o profundă intuiție când l-a făcut să spună că el este:

         „O parte a acestei forțe care totdeauna vrea răul și totdeauna creează binele.”

         Pentru a arăta că aici este unul din adevărurile cele mai esențiale, Goethe a făcut către Domnul Dumnezeu reflexiunea următoare:

         „Activitatea omului se domoli prea ușor, el s-a complăcut repede în odihna absolută; de aceea eu îi alătur binevoitor acest companion care să-l îmboldească și stimuleze și, în diavol ce este, trebuie să muncească.”

         Cert, odihna în care se complăcea adesea burghezia bogată nu este compatibilă cu progresul. Și, pe de altă parte, pentru a schimba moravurile, trebuie mai întâi a le determina descompunerea. Omul trebuie să plonjeze mai profund în animalitate pentru ca, asemeni lui Anteu, să prindă noi forțe și să se reidice mai sus apoi, deasupra animalității. Iată de ce Satan creează totdeauna binele, tocmai voind totdeauna răul. (Până aici, Dumitru Drăghicescu, pe subiect mult colocviat cu Dinulescu)

Felix Sima

SECVENȚE

Mai ai timp să te bucuri de ceva?

Mai ai timp să te întristezi?

Abia ai timp să fii maşină de executat…

Tobele bubuie pe toate lungimile de undă,

Smoala clocoteşte în fresca din dreapta Pridvorului,

Joagărele au intrat în păduri, unde şi noi trăim

Şi ne temem că ne vor despica inimile

şi trunchiurile pe din două!

De ce să ne mai temem când,

La urma urmei,

Acesta ne va fi şi viitorul  şi sfârşitul

În timpul scurt ce trece, ne petrece,

Ne cerne şi ne discerne,

Ne bântuie, ne mântuie…

Până atunci…să mai citim…

Să cântărim…să mai iubim…

Să ameţim… să fiţi… să fim…

Să mai jucăm…

Să luăm…să dăm...

                                                          

Pe drumul fumului mă duc - Nimic n-aduc, nimic n-apuc... Spre Slava Cerului mă duc, ca un miros de tei  sau nuc, Cu mine singur ca un cuc... Pe drumul fumului mă duc... Primește-mă în Cer, Christoase, să dorm pe patul tău de oase... Să fie sufletul primit În osuarul infinit... Când trece, spre munte, un cal arămiu, Pe calul acela, cândva, vreau să fiu, El are, în frunte, un corn cu  o stea Prin  care tot cerul, când vrea, îl şi bea Acela e calul istoriei vechi, Tot fluierul lumii îi sună-n urechi, El are, în frunte, un corn cu o stea, Cu care tot cerul, când vrea, îl şi bea... Aştept să-l revăd pe acel Basarab, Din Argeş el vine, pe-un cal, cel mai dalb,  La noi, la Posada, se-opreşte din drum, Din ţancul pădurii - scântei ies şi fum... Şi flamuri de luptă atârnă-n copaci Şi capul de lup rămas de la daci Şi Negrul de Vodă opreşte în drum... Desişul pădurii e tulbure... fum Aştept să-l revăd... în pădurea de aur Pe Negru de Vodă ce poartă tezaur... Din stîncă el iese, cu ceată prelungă, Frunzişul pădurii îi zăngăne-n pungă Ciobanii - arcaşii, plăieşii din iarbă: Călare pe stâncă şi suduie-n barbă Că-n viforul iernii cojoace îmbracă În loc să rămâie ... la soba săracă, La prunci şi la fete. Să fiarbă o ţuică În ciobul de oală, la taică... la muică... În gerul năprasnic, în zloata de-afară, Ei stâncă aruncă şi paltini doboară, Săgeţi înroşite... săgeţi otrăvite... În coifuri înfipte... în piepturi oprite... Cu neodihnă... şi cu putere... În ţarina noastră... la Întemeiere... Sunt brazii, spre iarnă, mai drepţi şi mai verzi, Cu ei, către Munte, nicicând nu te pierzi… Când prinzi o cărare, o urmă de lup... Şi urci de la deal către muntele – stup Am arcul pe umăr, săgeţile-n el Şi capul e bine-nvelit cu un miel… Aştept să-l revăd pe Matei Basarab… Din Arnota vine… pe-un cal, cel mai dalb… Căruţele-n urmă – cu mere de toamnă Sunt pentru a lui şi a Ţărilor Doamnă, Le urcă-n blândeţe, le-aşază în pod Să dea câte unul, pe zi, la un plod Ce uită de noapte, de viaţă, de moarte, Citind şi scriind la frumoasa lui carte – În candelă arde lumină de său, Trăieşte-ntr-un brad mai înalt Duhul său… Sunt brazii, spre iarnă, mai drepţi şi mai verzi, Sub ei, sub Capela, nicicând nu te pierzi Când prinzi o cărare, o urmă de lupi… Cobori de la munte…. la dealul cu stupi… Partea superioară a machetei Partea inferioară a machetei dormi în neputuinţă Bade Simioane ca un vreasc uscat în soba cu olane nu se rupe pragul paşilor sub tine nu se rupe foaia slovelor de bine dormi în neputinţă Bade Simioane gândurile tale toate-s pe bastoane şi se coace miezul mărului creţesc dacă eu şi astăzi încă te iubesc buchisind psaltirea lustruind o strană tu cu fruntea rece cazi peste icoană într-un secol lung şi cu biserici rupte ţâţele de mamă zilnic au fost supte trage-ţi pieptul alb şi trage-ţi o lulea lumea pleacă-n lună nu plecăm cu ea dormi în neputinţă Bade Simioane sus pe cer s-au copt şi prunele arjane oricât ai întinde  mâna către gură nu găseşti sub iarbă nicio-mbucătură eu te port în suflet te hrănesc cu mine bade Simioane-n noaptea care vine,  Filigran de carte veche Filigran de carte veche La o moară de hârtie Cu călugăr ce citeşte Şi călugăr care scrie aplecaţi pe-o coală albă - ngălbenind de timp adusă unde slova cea de taină din vechimi rămâne spusă parcă-ar fi în zaiafeturi în rădvan ducând fiinţa pe un drum de ţară verde colbuindu-şi suferinţa ... A fost scris în tencuiala dalbei noastre de chilii să urmăm un fir cu Oltul ce loveşte-n temelii ne mai bate câte-un clopot semn că moartea mai trăieşte Duhul Sfânt mai varsă lacrimi lemnul crucii putrezeşte ... Suntem iar în zi de Faceri! Cine dealul o să-l urce? Fi-vom iar în zi de Patimi? Suntem iar la o răscruce! pentru noi din vreme-n vreme îndeobşte către seară ne mai cade-o stea în palmă - fie Steaua cea polară!

Din orice cuvânt - iese o scânteie!

Din orice scânteie - iese un foc!

Eu -  stau în același loc.

Focul aduce, după el, o altă viață!

Viața aduce o altă ceață...

În viețile acestea - creșteam noi...

Ca niște iepuri pierduți  prin trifoi...

Trifoiul îl duceam, pe vremuri, la vite -

Fiindcă ele erau suflete sfințite.

Cu vitele ne hrăneam de copii

Și  scriam și recitam, din bancă,  poezii.

Poeziile erau hrana noastră

Și libertatea către o zare albastră

Despre care se tot vorbea

Dar niciodată, nimeni nu o zărea...

Eu, întotdeauna vreau să vă scriu

Despre poezia locului, dintr-un sicriu...

ȘI VREAU SĂ VĂ SPUN DESPRE POEȚI
CĂ EI SUNT ÎNTOTDEAUNA  APOSTOLI - DREPȚI !

Cristi Neacsu

N-am să ard, n-am să ics, n-am să doi (Catedrala)
[Trilogia metaforei - Partea I]

i) Rătăcitor, condorul
Timpul nu dă rest în secunde fictive
Când catedrala-i refuză metaforele victualii
Cu întrebări oarbe în oarbele, dalbele, portocale-vitralii;
Și mute-i sunt răspunsurile fără adjective
Când verbele-i aspresc la temelie sarabande de falii,
Cu flame arse, icsuri grotești și doi fără joi, pe sub dalii.

Cu trufie-n păcate i-am jurat metaforei :
Eu nu intru-n catedrala ta albă fără verbele mov
În cingătoarea-mi pumnalelor ics nici la spartul amforei,
Fiindcă nu pot să mor fără viptul fruptelor din alcov
Plutindu-mă-n zeamă de mure pe blană de vulpe
Nici dacă mi-ai dărui toată catedrala, iubind fără culpe.

Și ce hohoteau verbele-n icsuri grotești
Sub boltele străvechilor marote imaginându-mă sanctuar
Gata să ard pieziș în candele cu ne-doi, joi (trufii lumești);
Și ce hain, ecoul arcadelor, mârșavului obituar
Într-un ison mortuar m-ademenea să-i sar punțile rupte
Pe frântele, albele mărgăritare frânte, fără mied, în frupte.

Rătăcitor, condorul mă zbura-n zale cruciate
De-a lungul, de-a latul, de jur împrejurul comorii albe
Ce-nlănțuită ardea-n icsul de joi fără doi (portocalele salbe
Îi adiau vaierele metaforizând secundele-mi furate),
Să mă lupt cu străjerii (ce ghes), verbelor să le trec hăul
Sorbind pocalului otrava, albind movul în crini, și tot răul.

Te voi plânge de n-oi invada catedrala să-ți ating murii,
Ca o lămâie mă vei strepezi de nu albesc portocala, urii,
Și n-am să ard, n-am să ics, n-am să doi,
Dacă nevorbele verbelor oarbe se nasc între noi.

Te voi plânge, dar, o mie de ani fără metafore-secunde,
Ca o lămâie mă vei strepezi de nu albesc movele, unde,
Și n-am să ard, n-am să ics, n-am să doi,
Dacă-n vitraliile fără culori nu mai există un joi.

(Te voi plânge, te voi plânge,
Șuiera condorul mov în zale cruciate
Peste răul din tăul punților sfărâmate ;
Te voi plânge, te voi plânge,
Șuiera ecoul mutelor, oarbelor verbe,
Pe sânul metaforei, cu crinii fără jerbe)

ii) Comoara din catedrală
Am găsit alba metaforă, ascunsă într-o portocală
Mi-o spovedea verbul, sub o cupolă de catedrală
Atât de timidă că dalb ardeau obrajii fără de vini,
Ea doar în alb mă iubise, albul c-o mie de lumini.

Era joi, eu îi muşcasem piersicii carnea din pulpe
Albindu-ne zeama de mure, pe-o blană de vulpe
Strivisem verbul parșiv în fraga buzelor ce se vor
Și l-am privit mirați, verbul cânta într-un condor.

Minunându-ne, el inghețase în apele de trandafir
Smulse inimilor grena și eu eram gata să îi respir
Toate aromele brocartului orb în eșarfe de catifea,
Zeiței decriptându-i albul mov, intrigile, în cafea.

Și m-a hărăzit adierea-n magia condorului, albul
Vers pe albastrul inimii unde-o lănțuise codalbul,
Și-n dreapta-mi frigea inelul și-n stânga ardea joi,
Fiindcă eu jurasem că n-o să mai zbor despre noi.

Am venerat-o cu temenele-n genunchi, pe vitralii,
I-am mângâiat spinii, cu toți crinii, pod peste falii
Voiam să-i are verbului margaretele, un alter ego
Gata să-mi resoarbă melancoliile mov, ca un lego.

Am adormit verbele zălude, pe felii de portocală,
Pe una albele, pe alta movele-n frunzulițe de cală
Adăstând să le țină vii, parfumate, cât să le adore,
Cât sa am metafore, joi, despre noi, la aceleași ore.

Portocala și-a arcuit ecoul într-a verbului armură,
El mi-o răspica otrăvit, pocal cu rime din cianură
Sorbit-am lângă podul de margarete, pe sub crini,
În poemul dalb din catedrala metaforei fără spini.

Și-am săltat spada să năpăstuiesc zalele cruciate,
Pe el voiam să-l descânt (pe ea, albă, în libertate)
Când lacrima metaforei-portocală m-a stins ; joi…
Tu, tu.. mi-ai jurat că nu arzi, că nu ics, că nu doi.

iii) Infernul
Fulgerase condorul, aprinsele mânii tăiau verbe oarbe
De-a lungul, de-a latul, de jur împrejurul comorii albe,
În salbe, mărgăritarele-crini resădisera joi punțile,
În bolte, ecourile-și plecaseră capetele, cu frunțile
Adumbrite lovind de genunchi otrăvitele, vitraliile,
Cum săreau așchiile, câtă mânie, precum mitraliile,
Cum urlau diavolii nevorbelor reverberate
Aspacardin, în transa melancoliilor cifrate !

Fulgerase condorul, aprinsele patimi tăiau verbe goale
De-a lungul, de-a latul, de jur împrejurul orei catedrale,
Mai mult inexistentă, mai mult într-o portocală,
Desferecându-se, metafora-prințesă, albă, goală,
Cu îmblânzitele verbe în poală,
Aproape vii, aproape catedrală..
Marchize mov, tu mi-ai jurat, într-o joi..
”N-am să ard, n-am să ics, n-am să doi !”

Jurâmântul l-ai încălcat, năvălind în catedrală
Când timpul n-avea rest secundele fără culpe,
Ai frânt verbele și m-ai desprins din portocală,
Orgolios, visându-mi murii pe blană de vulpe.

Ferice de tine, m-ai cuprins, pe albele pante..
Acum, hai, leapădă armura, aruncă zalele cruciate,
Strivește-mă cu mândria, dar.. știi stihul lui Dante ?
Îl știi ? Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate !

Şerban Foarţă

Rainer Maria Rilke

PORTRET LĂUNTRIC
(poem francez)

Nu-aducerile-aminte,-n mine,
te mai păstrează încă vie;
nici nu-mi mai aparţii, azi, mie
graţie dorinţelor depline.

Ceea ce-aduce-mi-te-aproape
e molcomul şi cald meandru
al unui sânge,-al meu, – ce, tandru,
te poartă-n felul unei ape.

Eu nu am, ca să te dezmierd,
nevoie să-mi apari anume;
destul e c-am venit pe lume
ca nu cu totul să te pierd.

[Trad Ş. F.]

Adelina Fleva

bat clopotele și tu nu știi că nu mai am răbdare

în noaptea asta pietrele șomează
și-i iz de sărăcie 'n mine ca-ntr-un crâng
persistă în sânge un frig de boboteză
și un microb de gripă mult nătâng

tac clopote dar nu ca'n gâtul unei vrăbii
și pare a fi un semn Dumnezeiesc
bat clopote zăpada asta se așterne
în carnea trupului ce urlă a pustiire
ca un caftan de gală arăbesc

bat clopote împrejurul unei ape
iar eu pe orizontul morții călăresc
bat clopote și raiul meu devine
festin cu iz de ceapă chiaburesc

Octavian Soviany

Lângă ocheanul verde al firizii
Care dădea spre marea cu calmari
Noi Sofro ne jucam de-a atlantizii
/Un joc posomorât de oameni mari/

Şi se făcea /ca-n viaţa noastră primă
Trăită sub portice de mărgean/
Că tu eşti a atlanţilor regină
Iar eu al curţii tale magician

Ce îmbrăcat în fracul său albastru
Şi răsucind inel de malachit
Îţi meşterea păpuşi de alabastru
Nespus de pricepute la ghicit

Căci după cum ieşeau dintre coloane
Cu braţul sau piciorul ridicat
Urmau să vină şapte ani de foame
Sau şapte ani de trai îmbelşugat

Şi uneori la ruga ta sprinţară
Făcându-şi sub gambetă ochii mici
Îl invita la sfat târziu de seară
Pe-al curţii plini de snoave măscărici

Ca-n finele acela calm de eră
Pe drângul lui să îngânăm tustrei
Că universul nu-i decât o sferă
Iar Atlantida este centrul ei

Mos Nelutzu G

Corabia

De trist
corabia lăsată de tata
pe apa Sâmbetei am pus-o
şi-a curs-o, a curs-o, a curs-o...
De la far printr-un nor mi s-a spus
c-a fost văzută-n fiord, în nord,
curând în Marea Duminicii rătăcind
şi de-acolo de-atunci, nici un rând.
S-a zvonit că sub vânt,
sub furtuni, sub ce-o fi ce-o fi fost
fără rost, de-a valul, de-a harta
în americi, antile sau indii,
prin doric în Σπάρτα
de unde-ntârzii, zi după zi,
când apusul lâncezea pe chindii,
încărcată în docuri de doruri,
de-i luau pânzele apă
iar catargele, catargele
abia de mai puteau
să ţină pescăruşi îngreunaţi de nori.

Să ne revedem sănătoşi şi veseli!

Delincvent

Sunt cel care trece
în casă de melc
pe pervazul ferestrei de hrean
temător şi viclean.

Bat nuci în pereţi,
cu ciurul car speranţe. Găleţi.
De sub tălpi tai crăci,
cu doine plâng în biserici.

Sunt cel cu rană de mine –
puşcăriaş cu vechime
în celulă pe viaţă,
clipe înşir pe aţă.

Mă pipăi mă ştiu,
nisip în pustiu
amintire congenitală
dintr-o viaţă opulent ilegală.

Corina Dașoveanu

în metrii ăștia calzi
cât ține memoria străzii,
s-au aglomerat numere de identitate. de fapt e o parcare ilegală de existențe, nu vine nicio firmă de ridicări să mi le ia din conștiință, probabil dincolo de ea ar fi loc pentru alt cimitir de mașini, mai sănătos clinic, aproape clasic.
mă așez cât mai în marginea placentei ( bordura mea de retragere), îmi strâng pe lângă țigară și schița fricii genunchii la gură, trebuie să fac loc imaginilor să treacă, e prea cald pentru curaj.
pieton de fier, un indicator de sens unic mă întreabă dacă mai stau mult în poziție de fetus la vârsta la care alții votează demult, pentru că discernământul e o chestie de gust hotărât.
- n-am. pleacă!

tac doar cu dumnezeu,
aseară am încercat să mă mișc, mi s-a părut că din brațul stâng începuse o muzică. de fapt își uitase o mașină radioul pornit, nu îmi aduc aminte acum dacă eram prin undele lui sau nu, mă întreb doar ce e cu durerea asta din mână.

cine a adus planeta asta atât de aproape?
îi număr numele zilelor, am un eu printre ele. când începe timpul acela cu litere puține, îmi lipesc de asfalt desenul care mi-l imită pe a fi. pe dedesubt sunt conducte prin care trec verbe de apă, de sânge sau verbe electrice.
în ziua aceea, mereu a patra, devin o dragoste saprofită, am nevoie de hrană, în toți atomii îmi intră electric persoana a doua, singular, de apă, de sânge.

vine însă întotdeauna mâine cu multe litere, care închide conductele în metrii ăștia calzi. mă aștept cu genunchii la gură în propria mea adresă probabilă.
nu vreau
decât hrană din verbe
și să nu mai doară muzica.

Vişan Dragoş‎

to

Rana artei
.
-De-aș putea să iau o rană cât mai mare din platou?
-Desigur... Hai mai aproape. Din aceea vrei! Sunt sigur.
-Dar ia spune-mi, Kevin, de când ești vârcolac hip-hop?
-Din vara anului trecut. De când arsese Notres Dame.
-Aud că vrei să ai vânzări serioase cu "secta" Terorii!...
-Altceva nu merită prea banalii bolovani ce o resping.
-Ce rană fioroasă te încinge și imediat te-ngheață?
-Arta morții. O văd dorită de tineri. O propag direct.
-Unde?
-În casă, la studioul de înregistrări, pe câmp.
-Și în mintea mea, azi dată peste cap.
-Hi-hop de banalizat poezia mea. Compun cântece.

Ioan Potolea

La mine e 11.
Leeds.
La voi e unu.
Noaptea.
Târgu Mureș.
A plouat aici.
La voi nu stiu cum e.
Dar cred că sunteți departe
și multe drumuri se înnoadă
unul de altul până acolo
și până si ultimii consumatori
de la j'ai bistrot au plecat...
si fetele au făcut monetarul
La mine trece cate-o mașină in răstimpuri
Ii aud motorul
si fâșaitul pneurilor
trec chiar pe sub fereastră
un sunet brut net curat
voi însă aveti inconsistenta spectrală
a siluetelor din camerele termodinamice
ale granicerilor de la fâșie ...
acele siluete fantomatice clandestine
e ceva clandestin in voi
simt asta de aici din Leeds.

George Nina Elian

DESPRE

ele nasc
în dureri

noi ne-mbătăm
de bucurie

noi vomităm
şi-apoi adormim lângă gard

ele plâng

ele ne nasc
noi plângem speriați de ce va să fie

ele râd de fricile noastre

ele mor
noi ne-mbătăm de tristețe

noi murim
ele plâng

din zi în zi
absurdul e şi mai coerent încă

(pentru că da: noi suntem oul
ele - găina)

şi ce linişte implacabilă,
Doamne,
în Paradis!

Lunca subli

Adrian Bucurescu

Lunca sublimă

Să te duci noaptea cu caii pe luncă -
asta mai zic și eu noapte!
Să vezi cum pe ape stele se-aruncă
în crivatul murelor coapte.

Și-n cătunul cu salcâmi de opale
să mai știi că doarme o fată
visându-te mai la stâna din vale
lângă foc cu pândarii roată.

Zău că-ți mai crește pieptul de băiat
hoinărind în nopțile rare
care se leagă dacă te-ai îmbăiat
în aiasmă la apus de Soare.

Mai te-nduri să lași așa podobită
lunca în parfumuri și safir?
Mai degrabă rămâi în iarba urzită
ca un măr
     ca un păr
          ca un fir...
 

MEGLENOROMÂNII
“Dacă pentru cunoaşterea trecutului Aromânilor avem câteva date istorice, pe baza cărora ne putem face o idee despre locuinţele şi rostul lor de mai târziu, despre Meglenoromâni nu avem nimic. În cazul acesta, singurul izvor din care se poate şti ceva privitor la originea lor, şi la epoca coborârii şi aşezării lor într’un ţinut situat la apus de munţii Rodope, este limba lor. În privinţa aceasta, Meglenoromânii ar fi mai în drept decât toţi ceilalţi Români să spună: “limba noastră reprezintă istoria noastră”.”
…
„Limba pe care o vorbesc Meglenoromânii este românească. Originea ei comună cu limba română se dovedeşte nu numai din identitatea elementului constitutiv, cât mai ales din schimbările ce a suferit acest element. Unele din aceste schimbări ale dialectului meglenit reprezintă fazele cele mai vechi prin care a trecut graiul tuturor Românilor până când s’a constituit într’o limbă proprie, deosebită de limba celorlalte neamuri cu care Românii au venit în atingere. Despre aceste faze ne dau mărturie, în primul rând, tratarea elementului latin care, atât ca înţeles cât şi ca formă, a suferit prefacerile proprii limbii româneşti; în al doilea rând, elementele străine.
Printre acestea, locul dintâiu îl ocupă elemental albanez care a pătruns în limbă odată cu elementul latin. Avem o întreagă serie de cuvinte albaneze în graiul Megleniţilor care se regăseşte şi în dialectele dacoromân, aromân şi istroromân. După elementul albanez vin puţinele cuvinte de origine bizantină. Acestea se găsesc numai în dialectele române şi cele mai multe lipsind din celelalte limbi balcanice, mai ales din limba bulgară, prin care ar fi putut pătrunde în graiul meglenit. În fine, mai vine un număr de cuvinte de origine paleoslavă, care se găsesc şi în dialectele dacoromân şi aromân, foarte puţine în dialectul istroromân, după aceea un număr şi mai mare de elemente bulgăreşti, care lipseşte în celelalte dialecte şi se întâlneşte numai în dialectul dacoromân.
Existenţa acestor elemente străine în graiul Megleniţilor ne dau putinţa să mai facem următoarele două constatări: întâiu, că, după formarea limbii române, graiul Megleniţilor a continuat multă vreme să fie acelaş cu graiul celorlalţi Români; al doilea, că după despărţirea dialectului aromân, graiul Megleniţilor a mai continuat câtăva vreme să stea în legătură cu limba Românilor din care era să iasă Dacoromânii.
Numai mai târziu, când s’a despărţit cu desăvârşire de restul limbii române, el a evoluat pe un drum cu totul deosebit de acela pe care au evoluat celelalte dialecte.
Din acest moment, graiul Meglenoromânilor, expus la invazia elementelor slave, a fost supus la prefaceri, care i-au schimbat întrucâtva fizionomia, deosebindu-l de graiul celorlalte regiuni locuite de Români. Din această cauză, limba lor nu poate fi înţeleasă deopotrivă de Aromâni ca şi de Dacoromâni, fără un studiu prealabil. În privinţa aceasta, identitatea mai mare sau mai mică a lexicului cu acela din celelalte dialecte nu joacă aproape nici un rol, faţă de transformările stabile ce a suferit graiul meglenit, de la despărţire, şi pe baza cărora un mare procent de cuvinte au primit o pronunţare cu totul deosebită. Din cauza acestor transformări, unele provenite de la sine, altele, cele mai multe, sub influenţe străine, graiul meglenit nu ni se înfăţişează numai ca un idiom cu mici diferenţieri faţă de limba unei regiuni învecinate, ci ca un dialect propiu.”

MEGLENOROMÂNII
I
ISTORIA ŞI GRAIUL LOR
DE
TH. CAPIDAN
Profesor la Universitatea din Cluj
CULTURA NAŢIONALĂ
BUCUREŞTI, 1925

http://www.romaniamagnifica.ro/?do=Dorul&optiune=Balcanii

Cu respect,
Valentin-Nicolae Bercă
"România Magnifică" - www.romaniamagnifica.ro - un proiect cultural pentru unitatea şi bogăţia spirituală a Românilor de pretutindeni, militând pentru reafirmarea valorilor spiritualităţii poporului român, unit prin limbă, tradiţii şi credinţă creştină, mereu mândru de istoria sa multimilenară  în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Dumitru Ungureanu

Marele Vishnu

O gripă rebelă şi încăpăţânată ca dragostea oltenească m-a împiedicat să ajung şi anul acesta, în aprilie, la concertul lui John McLaughlin de la Sala Palatului, în Bucureşti. Am scris „şi”, pentru că şi în 1993 i-am ratat concertul în ultima clipă, după ce ră(tă)cisem umblând o zi întreagă în zig-zag după cai morţi prin redacţii de ziare ale deja îmbuibatei tranziţii. L-am văzut însă în 2008. A fost cea mai frumoasă noapte din viaţa mea, nu doar de ascultător. Aş spune că după acea noapte şi după acel concert nu-mi mai trebuia nimic; de parcă te poţi împotrivi nesimţitului de „frate porc”, conform sintagmei filosofului!

Nu ştiu prin ce minune, muzica lui John McLaughlin a însemnat o revelaţie pentru mine începând chiar cu prima audiţie, în toamna lui 1973, la Biblioteca Americană, nu demult deschisă. Tot ce ascultasem până atunci în materie de pop, rock sau blues s-a estompat sub eşarfa de mătase fluturată în chip de sunete învăluitoare prin difuzoarele invizibile, dar performante, din mica sală de concerte a Bibliotecii. Lumina se difuza lăptos, caldă şi clară totodată, scaunele şi mocheta miroseau a parfum de bună calitate, cum rar găseai prin sălile obişnuite, publicul stătea civilizat şi nu fluiera la scurta disertaţie a prezentatorului (Valeriu Sela, dacă nu greşesc). De doi ani eram elev la liceul energetic bucureştean, frecventasem destule instituţii de cultură şi de spectacol, dar aşa ceva nu întâlnisem şi nu adulmecasem. Nu aduc vreun elogiu americanilor; încerc numai să-mi descifrez amintirile, conştient că unicul adevăr din toată povestea rămâne muzica trupei lui McLaughlin. Se chema Mahavishnu Orchestra şi reunea cinci instrumentişti într-o formulă care, fără pic de îndoială, e printre cele mai reuşite ale genului jazz-rock (fuziune de recentă, atunci, explozie): Billy Cobham, tobe; Rick Laird, bas; Jan Hammer, claviaturi; Jerry Goodman, vioară şi John McLaughlin, chitări. Două discuri de studio şi unul în concert figurează în cataloage cu această componenţă. Câteva înregistrări video, din păcate nerestaurate la standardele contemporane, fac deliciul secret al enoriaşilor vetusteţii, păcătoşi înrăiţi ai sunetului analog. Suferind schimbări de personal chiar în acei ani de vis, când totul era posibil şi părea frumos, Mahavishnu Orchestra a mai înregistrat alte cinci albume. Magia nu s-a repetat, deşi orchestra funcţiona. Interpretarea se păstrează la cota de sus, dar impresia de maiestuozitate o anulează pe cea de intensitate, conferind întregului o tentă indigestă de grandomanie. Numele Mahavishnu (ales de John McLaughlin în conformitate cu preceptele unei paradigme culturale ce n-a însemnat o chestie de modă pentru el, cum s-a dovedit a fi pentru atâţia alţii) devenise, la finele deceniului opt, argument pentru rejectarea muzicii, e drept, cam stufoase, încărcate de pre(ten)ţiozităţi ca o sindrofie de snobi. (Nu cred că din cauza asta va fi renunţat McLaughlin la supranume; probabil că simţise ridicolul posturii.)

The Inner Mounting Flame (august 1971), Birds of Fire (martie 1973) şi Between Nothingness & Eternity (noiembrie 1973) – iată cele trei titluri obligatorii în discoteca oricărui rocker cu veleităţi, şi nu numai. Le-am înregistrat pe bandă magnetică şi pe casete audio; le-am cumpărat în format vinil şi CD; le-am ascultat piratate de cine mai ştie cine, în variatele tipuri de fişiere ce abundă pe internet. Aş da un jaf la bancă, dacă mâine s-ar reedita ca blue-ray audio, iar eu n-aş avea bani să le comand la furnizor. Ca şi cărţile de referinţă ale vreunui autor de seamă, cele trei discuri pot creşte un muzician sau îl pot determina să renunţe, dacă e lucid şi se autocunoaşte. Aici rezidă importanţa muzicii Mahavishnu Orchestra: îţi deschide porţile neştiute ale minţii şi îţi arată cine eşti. Procesul nu e simplu de parcurs; de consemnat în fraze descriptive nici atât. E ca intuiţia, ca revelaţia, ca iluminarea evlavioasă. E mistică pură şi ablaţiune metafizică. E naştere spirituală şi botez hermeneutic. E sacrificiu, autodafé şi transfigurare cosmogonică. De fiecare dată când ascult vreunul dintre discuri am sentimentul că acced într-o altă lume, altă realitate, altă dimensiune. Sinonime, substantivele se hrănesc din esenţa numită şi substanţă universală. Dar ce săracă e definiţia aceasta raportată la ceea ce simt când ascult muzica! Şi nu am deloc porniri disruptive de provenienţă psihică; însă în clipele audiţiei le trăiesc de parcă eu însumi aş fi (în) fluxul unei descărcări electrice, strălucind în propria mea jerbă de lumini.

Mă opresc aici cu înşiruirea de metafore. Ca şi discurile de jazz-rock ale lui Miles Davis, cele semnate Mahavishnu Orchestra vorbesc îndestul ascultătorului prin ceea ce conţin. Am exagerat metaforic dintr-o nevoie conştientă de mărturisire ce nu se putea resemna la propoziţii neutre. Este privilegiul muzicii de calitate şi al muzicienilor desemnaţi de Marele Spirit Universal: să nu te lase indiferent şi rece!

Irina Macedonski

Compasiunea este totul. Se spune că slăbești de la iubire – „câtă lume ar vrea să iubească și să slăbească”, mi-a spus o tipă pe stradă ieri după-amiază. M-a prins când mâncam un covrig – „mâncam” e impropriu spus, îl devoram că nu mai puteam de foame. O gustare „interzisă” pentru ea. Abia am putut să-i răspund, că tocmai îmbucasem bine partea cu cel mai mult susan.

I-am zis spontan că secretul e în compasiune, să avem compasiune chiar dacă lipsește iubirea. Să te iubești, să îți oferi blândețe, să fie atât de autentic sentimentul încât să simți acea căldură în permanență în corp, în stomac, în inimă. Să-ți devii propria sursă de iubire.

Și așa unul dintre efecte e să slăbești. Când stomacul simte căldură, înțelegere, armonie internă, atunci nu mai cere de mâncare din disperare. Pe de altă parte, e frig în tine, lipsește iubirea pe care o aștepți din exterior, stomacului îi este foame, așa reacționează corpul când lipsește ceva esențial. E „comportamentul” său primordial, ca o reacție ancestrală care nu știe prea multă carte.

Evident că discuțiile s-au purtat într-un mod mult mai lejer, de rădeam amândouă în timp ce înaintam la vale pe stradă și vântul cald de august ne împingea pletele pe spate. Ea intră la Zara cu gura până la urechi, eu zâmbesc mai departe și comand o limonadă de la colț.

Până la urmă, o înțelegere ca asta apare când nu te aștepți, pe un bulevard la întâmplare, în timp ce îți masează dumnezeiește capul un stilist, absolut gratuit, când aștepți tramvaiul, când se oprește un pic curentul, se face liniște și scoți căpșorul din rutină.

Să-ți devii propria sursă de iubire. & repeat. Când iar simți rece înăuntru, repeat again.

Grégory Rateau

After revision of the text and long hours of civil proposals and discussions a little more lively, I finally received the final cover of my solar novel about Lebanon. So I can breathe a little while waiting for its release planned at the editions Maurice Nadeau for January / February of next year. A book does not evaluate its cover but I am nevertheless very proud of this object still inanimate and that I will present you in due time and the light heart. We do things right or we don't do them at all. The world is changing, of course, but let's still be a little demanding not to let our precious legacy lose. See you in Tripoli if you want it, on the border with Syria, for "the second return" 2020, promise of the beautiful future days away from the parisian polemics around the chroniclers and their imaginary or autobiographical hijinx, bands Announcements fnac between two jt, to focus together on the new or fantasmées perceptions of an elsewhere lived or idealized, on the new encounters and on our desire for discoveries at a good distance from our Christmas tree where we don't always decide to Our readings 😉. The dream period so to take finally or again risks.

Nu Mai Pun Botul

A devenit deja traditie lipsa de imagine sau mai corect ar fi sa spunem imaginea distorsionata a Romaniei in lume. A intrat in cotidian reactia strainilor atunci cand pun piciorul in Romania. Si plecand de la aceste doua exemple intrate in banalul cotidian stau si ma intreb pentru ce mananca banii o armata de ambasadori relaxati si autosuficienti? Pentru ca primarul unui oras European sa profite de lipsa de fermitate si reactie a ambasadorului Romaniei in Germania? Ambele intebari sunt retorice, pentru orice elev de liceu ar sti sa spuna ca :
1. Daca Romaniei ca tara sau poporului roman ca entitate nationala le sunt stirbite interesele sau le sunt aduse ofense, ambasadorul trebuie sa fie varful de lance al unui raspuns demn si proportional cu ofensa adusa.
2. Ambasadorul Romaniei indiferent de tara in care reprezinta interesele nationale, este cel care initiaza si gestioneaza in mod direct un continuum de activtati care sa promoveze in mod eficient imaginea Romaniei si interesele ei.
Dar cum nimic din toatea astea nu se intampla, ba maii mult ambasadorul Romaniei in Germania protejeaza confortul psihic al Primarului din Leipzig, ii sugeram acestuia sa solicite introducerea pe statul de plata al administratiei orasului Leipzig a unui onorariu consecinta a activitatii sale pro-rasiste, demersul de a evidentia prezenta turistilor romani in urbea amintita inscriindu-se in traditia istorica de a imparti lumea pe criteria de rasa. Si ultima intrebare care nu este retorica: cine l-a selectat, acceptat si numit pe ambassador de ce nu isi asuma ori lipsa de pozitie ori rusinea lipsei de pozitie? Si chiar vrem un raspuns!

Katya Kelaro

Teologia numerelor impare

Cine era, de fapt, Irod? Adam cel învechit, cu inima împietrită. Salomeea, Eva cea îmbătrânită care, ascultând șarpele ce viețuia în gura mamei sale, oferă pe talgerul morții pe Înaintemergătorul Domnului. Capul, acest cufăr al virtuților, de unde vine comanda nevoinței, stinsu-s-a lumina ochilor lui, a ferestrelor de unde priveghea ca deșertul să înverzească prin pocăință, pecetuit-a fost cu lacătul morții gura, peștera binecuvântătoare a vestirii cerurilor.
Prin dansul Salomeei, prin mișcările de rut ale trupului, chemarea lui a inundat rațiunea, dominând instinctul, pornirea pătimașă spre pornirea ucigașă. Înțeles-a ceva omenirea din pomul ce l-a gustat în rai? Din pomul ce dădea roade în rai și era și fruct și floare și verdeață, și dulceață și umbră, și casă și tihnă, de ce omul și-a însușit doar durerea și viermele morții l-a cuibărit în inima lui?
Salomeea-senzualitatea nudă, amăgitoare și persuasivă, momeala păcatului cu carnație de trandafir dar mirosind a hoit nu a lujer îngeresc, tinerețea impulsivă, plecând urechea la sfatul potrivnicului înțelepciunii, care a dat pe cele statornice pe cele trecătoare și veșnicia a vândut-o pe nimic. Zeiță cu suflet trădător, idol al cărui piedestal a fost sfărâmat de confruntarea ultimă cu dreptatea, a mijlocit moartea unui om drept, a unei tinereți pline de vigoare, voință și caracter, a unei idei aprige, e fumul răumirositor care a înăbușit flacăra gândului pur, mizeria care, nereușind să biruie Bunul și smerenia, s-a prefăcut în ultimul dans al șarpelui din femeie, unduirile pântecului în dans amintind de unduirile șarpelui din rai la ademenirea Evei. Salomeea a plecat urechea la gândul de răzbunare al mamei sale, pecetluind drumul spre rai al zorilor binecuvântătoare ce au fost în Ioan Botezătorul, urzeala răului pentru a aastupa gura adevărului, planul umanului mușcând din viclenie pentru a birui înțelepciunea. Acum Eva cea tânără în trup dar fără minte avea ajutor nu în șarpe, ci căderea îi venea prin înfricoșătorul și demonicul sfat al mamei sale, care îi alesese hainele cele mai moarate, vălurile cele mai transparente, Irodiada făcuse din Salomeea nu un ideal, ca mamele creștine, ci un mijloc, a împins-o în arenă învățând-o cum să devină hienă în piele de căprioară sub ochii de lup ai lui Irod, sfâșiind hainele pustiniciei desăvârșite cu care era încins și înveșmântat Ioan.
Irod a pus la bătaie toate farmecele fiicei sale pentru ca bătăile inimii lui Ioan cel înțelept și botezător întru pocăință să își afle sfârșitul. Irodiada a învățat-o să danseze dansul pierzării, din valurile languroase ivindu-se șarpele posesiei, mai tare ca vinul ori celelalte plăceri. Ei , Irod vrea să îi dea orice până la jumătate din împărăție, ei, dar nu mamei, ascunzându-se în acest detaliu cutele unui matricid după fratricid, ascunzând intenția de a o pune în locul Irodiadei. Desfrâul absolut. Pentru a-l legifera trebuia să moară farul incomod și profetic al dreptului care nu putea fi cumpărat, nici înșelat, nici oprit, căci adevărul lui Dumnezeu luminează și strigă la fel de puternic și din lanțuri. Sigiliul cu care se semna căderea trebuia să fie călimara sfințitoare a sângelui unui sfânt, capul celui mai sfânt dintre oameni.
Irodiada a târguit tâlcuirea luminii adevărului, tăinduindu-l și tăindu-l, Irod a dat jumătate din moștenirea împărăției, lăsând totuși o jumătate, dar Irodiada a aruncat în arenă bunul său cel mai de preț, împărăția sa întreaga: pe Salomeea, fiica sa. L-a depășit pe Irod în dărnicia cu care a slujit răul: s-a folosit de fiica sa pentru ca nelegiuirea-crima și desfrâul-să triumfe. Triumful iadului pe pământ. Iar glasul de foc al îngerului născut printre oameni, luminat de dinainte de a vedea lumea, cel care s-a bucurat de vederea lui Dumnezeu nenăscut încă fiind, de lumina care venea după dânsul, aceluia nu mâna i-au tăiat, nici limba ca lui Maxim Mărturisitorul, nu l-au lapidat cu pietre ca pe marele mucenic Ștefan, au luat sabia și au retezat capul soliei adevăratului împărat, cuprins în întreg universul, cu tot cu porțile cerului și toate de dincolo de el.
Dacă Eva a căzut din neștiință, Irodiada cu bunăștiință a împins lucrurile pentru putere, e maturitatea răusfătuitoare și mieroasă care, sub atributul familiarului împinge în prăpastie nu doar capul dreptului, ci și pe cel al fiicei. În timp ce Salomeea dănțuia pentru capul Sf.Ioan Botezătorul, în iad demonii dănțuiesc pentru moartea ei veșnică și acolo ospăț irodiac. La sfârșitul verii, când se coc strugurii liturgici, când anul a adus jertfă prin rod preaplinul și din grâul cules ia chip chipul pâinii, Ioan învățătorul celor ce s-au nevoit în amarul pustiei pentru a dobândi dulceața mântuirii, cel de al cărui cuvânt se rușinau și dobitoacele, fost-a lăsat fără chip de o mică Evă fără rațiune și neștiutoare, mânată de la spate prin sfori transparente, invizibile, de Eva cu suflet de mașteră, de Eva cea matură și urzitoare care se aciuase în Irodiada. Apocalipsa Vechiului Testament. Eva cea îmbătrânitoare, cu chip de om și suflet de diavol, care coboară până acolo încât rodul pântecelui său îl vinde pentru a mușca din mărul putred al plăcerii și răzbunării, și nu din cel al rușinii și al înțelepciunii. La fel a dansat și Eva în jurul mărului după ce a mușcat și fără remușcare nu a mai existat cale de întoarcere. Alungați au fost pentru că nu a existat pocăință, ci justificare. Metanoia nu e posibilă minților întunecate, nici inimilor împietrite. Fruntea de crin a celui ce a binevestit pocăința și care curățise apele pământului la botezul Cuvântului întrupat simțind pe Duhul și Treimea deoființă, cel care era oglinda Cuvântului întrupat, Ioan, fusese decapitat.
Împăratul gândurilor, creierul, e cenușiu, are haine cernite, de pustnic, chiar și în cel mai sălbatic om. Rațiunea are anatomic și fiziologic culoarea pocăinței, iar creierul are circumvoluțiuni asemeni valurilor unei piei de animal, unui miel brumăriu, lâna duhovnicească a conștiinței. Cum e creierul? Împodobit cu harta înstelată a sinapselor, are multe ținuturi-ținutul văzului, pământul gândirii, muntele memoriei, văile gândirii creative, aria văzului celor văzute și înaintevederea și înțelegerea celor nevăzute. Și creierul mare are un înaintemergător, creierul mic sau cerebelul și are un pom al vieții cum fost-a în rai mărul sădit. Trunchiul cerebral e pomul vieții din ființa noastră, din raiul nostru interior, iar coloana vertebrală e un alt axis mundi la întrepătrunderea dintre somatic și vegetativ.
Creierul a fost pus pe talger după placul vremurilor și de câte ori conștiința nu a fost decapitată și n-am închis ochii lăsând viciul să își poarte biciul de panteră peste voința din om?
Cât de frumos și-a purtat sfânta Ana copilița, pe fecioara Maria, o Înțelepciune ninsă ocrotind Puritatea ce avea să nască Mântuirea lumii.
Cât de întristător și-a purtat Irodiada fiica spre desfrâul încununat cu o crimă, luând o jumătate din împărăția deșertăciunii și mutilând chipul Adevărului și desfigurând chipul propriului suflet. Irodiada își devorează fiica luându-i sufletul, Irodiada, devărată de gelozie, invidie, sete de răzbunare, își devorează în chip nevăzut fiica tăindu-i nu capul, ci rațiunea, libertatea de a gândi. Hotărăște ea pentru Salomeea, fiica fiind soma, corpul supus dar condus din afară, nu de rațiune, nici de inimă, ci de demon. Demonul mamei e mai puternic decât al fiicei, le înșeală pe amândouă, orbindu-le ochii cu diamante, smulge din inima lor diamantul milei, al iertării, al bucuriei și buneiviețuiri. Curtea lui Irod arată precum o grădină părăsită, raiul neîngrijit de unde adevărul e alungat, unde domnește întunericul iubitor de nelegiuire, niciuna nefiind nefăcută. Adam cel îmbătrânit e decăzut și nevolnic, împărat inconștient și iresponsabil care pentru plăcerea de moment își vinde jumătate din împărăție, fără milă fără de supuși, amintind de cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: ,,orice conducător poate conduce, dar doar un împărat poate muri pentru supușii săi.” Irod, conducătorul ilogic în decizii, care matematic și nu afectiv desparte împărăția sa în două, cum avea să facă și cu trupul lui Ioan, al cărui cap avea să fie împărțit precum împărăția Galileii. E împăratul saltimbanc, fricos și intrigant, fără putere și fără pocăință, și-ar fi putut lua cuvântul înapoi rușinându-se în fața oaspeților, dar salvând adevărul. S-a rușinat de oameni, dar nu și de Dumnezeu. Ipostasul masculin, pierdut prin îmbuibarea ochilor cu deliciul formelor dezgolite, goale de caracter, de inteligență, căci Salomeea e trupul frumos fără minte, iar Irodiada e bătrânețea lipsită de suflet care ucide ultimul strop de frumusețe din venele ei, e omul care n-a avut decât frumusețe fizică și sosindu-i apusul a vrut să corupă ultima clipire de dumnezeire în jurul său, îl ucide prin mâinile fiicei pe Ioan care e frumusețea morală, dreptatea prin excelență, spiritul demn care poate fi ucis dar nu înfrânt, lanțul prin care se scufundă și Irod, și Salomeea și ea însăși. Omul care n-a trăit decât pentru el, și după el, potopul. Egoismul prin excelență. Apogeul egoismului infernal, mascat sub chipul maternității denaturate, mutilante, trunchiul care umbrește proprii lăstari. Crima e posibilă acolo unde rațiunea și bunacuviință n-au loc la ospățul de seară al omului cu sine însuși. Irodiada, regină peste vânt, puterea diabolică a femeii mature din văile întunecate ale minții, având creierul nu lumină, ci un buchet de șerpi și caracatițe și meduze și păinajeni, femeia stăpânită de demon care ajunge vremelnic să stăpânească lumea, legiuitoarea desfrâului, cea care deființează școala, lipsindu-și fiica de caracterul moral al educației din familia care nu mai e familie, judecătoarea care ucide adevărul, măsluind cărțile, jurații și împrejurările, urzind, complotând, murdărind evenimentele, actanții și martorii, dând sentința. Irodiada e gura care a rostit încă o dată pentru omenire o sentință de moarte pentru cel mai drept dintre drepții născuți din om, își folosește inteligența pentru a atinge scopul diavolului. Ea nu mai e ea, nu-și mai aparține, ci e un avatar morganic și morganatic al răului. E calfa, iar Salomeea, ucenica minciunii în școala unde premiul e un talger pe care stă răpus și strigător și neînvins trimisul oamenilor și al îngerilor. Prin Ioan Botezătorul, îngerii au plâns și alinat căderea lui Lucifer, prin Ioan Botezătorul oamenii și-au plecat capul pentru a li se spăla din păcate prin botezul cu apă, de dinaintea botezului cu Sfântul Duh.
Dacă prin cordonul ombilical al Fecioarei, omenirea s-a ridicat spre cer, prin Nașterea lui Hristos, vălul Irodiadei s-a preschimbat în lanțurile proorocului Ioan și cordonul ombilical al lumii de dinainte de pătimire și înviere, al lumii învehite, zbârcite de păcat, spre iad.Salomeea, liană agățătoare crescută printre șerpi s-a crezut pe sine șarpe și s-a comportat ca atare. Irodiada e iedera care a sufocat stejarul adevărului și pocăinței. O iederă cu brațe șerpionice, iar sabia n-a trecut prin inima ei de mamă decăzută și pământ sterp de nepocăință, cu inima crăpată de seceta urii, n-a tresărit văzându-și fiica dansatoare și curtezană și roabă, lipsită de decență. E opusul fecioarei cu suflet de mamă, și al mamei adevărate cu trup de fecioară.
Irod e chipul fiului risipitor dar nepocăit, care a dat jumătate din împărăție pentru un dans al păcatului, a dat tot pământul, doar cerul nu l-a dat, fiul celui care vânase pruncii pentru a-L ucide pe Mesia, cel care a văzut steaua, a avut în inima lui o tresărire. Irod îl ucisese pe fratele său Filip, adică pe fiul nerisipitor, pe fratele care moștenise împărăția. Pentru o clipă luminile din el s-au aprins, dar s-au stins repede, și-a făcut din păcat un prieten, neștiind că păcatul îl dușmănea pentru grăuntele de rușine pe care-l dobândise ascultându-l pe Ioan, dar pe care îl câștigase acum la moartea lui. Ioan ar fi fost venirea în sine, drumul spre casă, spre templu, spre rugăciune, Irod nu are înțelepciunea lui Solomon, îi lipsește pocăința, e filosoful acoperit de onoruri care pierde tot din cauza orgoliului și egoismului său. Egoul a fost mai mare decât pocăința. Dansul e balansul nostru între cele două lumi, unduirea trupului și înclinarea conștiinței după vremi și nu sub dreapta învățătură. Irod e filosoful, ioan e proorocul. Nichifor Crainic avea dreptate când spunea..calea umanului e sfântul, nu geniul. Ospățul fără de taină al lui Irod, banchetul a sfârșit în crimă, acolo unde era orice doar Dumnezeu nu era printre oaspeți, și nefiind Dumnezeu, se perindau toate trăirile lumii: dorința, indivia, lăcomia. Una singură lipsea: iubirea. Pentru că iubirea adevărată nu e posesie, nu e dorință. Ea umblă desculță după adevăr, ca altar și jertfă devenind euharistie.
Capul lui Ioan a fost tăiat de ziua nașterii lui Irod, iar biserica sublim spune..Slăvita tăiere a Înaintemergătorului a fost rânduială dumnezeiască pentru ca să propovăduiască și celor din iad venirea Mântuitorului. Înaintemergător a fost pe pământ, înaintemergător a fost și în iad, pentru ca omul să fie exemplu nu doar între cei căzuți, ci și îngerilor care se chinuiau în iad, munciți de patimile mândriei nevindecătoare a celor nefăcuți din carne. Ioan a cutremurat lumea făcută și nefăcută, dar era om și nu putea învia de la sine, cu toată marea lui nevoință, și puritate și rugăciune, avea să îl aștepte în iad ca să cunoască învierea, Ioan –dreptatea în lanțuri, firea omenească angelică la rădăcină, metanoicee, al cărui cap a căzut la pământ precum o căpățână de varză, a avut moartea dată celor dovediți de neadevăr, el, care se hrănise doar cu adevăr toată viața. Ioan e lutul care a sfidat legile gravitaționale ale păcatului, dovedind că natura umană merita să fie salvată, limba sa, chiar și tăiată de paloșul călăului avea să scânteieze raze de lumină din Logos, pentru că Logosul nu poate fi învins.