KRISHNA JANMASTHAMI
H.H. Pujya Swami Chidanand Saraswatiji - Radu Sergiu Ruba – Cezarina Adamescu –
George Anca – Lora Levițchi – Liliana Popa – Nicolae Grigore Mărășeanu –
Octavian Soviani – Flori Bălănescu – Adelina Fleva – Corina Dașoveanu – Evelyne
Croitoru
H.H. Pujya Swami
Chidanand Saraswatiji
Krishna Janmasthami
Blessings
Krishna Janmasthami is the
celebration of the day that Bhagwan Krishna incarnated in human form upon the
Earth. It is celebrated at midnight on the eighth day of the dark fortnight in
the month of Bhadrapada (August-September).
The day is celebrated by worshipping Bhagwan Krishna, fasting and chanting devotional kirtan and bhajans until past midnight.
The Bhagavad Gita says that whenever there is darkness in the world, whenever strife and ignorance prevail, the Lord incarnates to shine His divine light on the darkness. He grabs hold of the faltering world, preventing it from drifting too far astray.
However, the Lord does not simply incarnate, give wisdom and depart. Rather, His divine light, His divine message and His divine grace continue to shine, on and on, upon all future generations. His wisdom is such that, once given, it is timeless and eternal, infinite and universal. Lord Krishna’s message in the Bhagavad Gita and the message of His entire life are not meant merely for those who lived 5000 years ago in the lands of Mathura, Vrindavan, Kurukshetra and Dwarka. Rather, the messages are as timeless as His presence and grace.
As we celebrate the divine anniversary of the date He came forth into this world in human form, we must ask ourselves, “Why did He incarnate?” What were the messages of Lord Krishna’s life? What darkness did He come to dispel? In what ocean of ignorance were we drowning, from which He came to save us?
Most Indians, and now many Westerners as well, are familiar with the Bhagavad Gita. We know that Lord Krishna’s verbal message to Arjun on the battlefield was “Stand up. Do your duty.”
However, there are many other important messages in the Gita and also invaluable lessons and divine teachings embedded in the very life He lived. At this holy time of Janmasthami, let us examine and take to heart these messages. We must remember that Bhagwan Krishna incarnated FOR US. He incarnated to remove our veil of ignorance and darkness. It is our duty to Him to take His message to heart and let it uplift, inspire and transform us.
Never Lose Your Song:
One of the most beautiful lessons of Bhagwan Krishna’s life is: never lose yourself due to external circumstances, never lose your smile, never lose your song… Bhagwan Krishna’s life was full of trials and tribulations, beginning on the day when He took birth in a locked jail cell and ending in the jungle shot by a hunter’s arrow. However, throughout it all – through the innumerable challenges wrought upon Him – He always maintained His divine smile. He always played His divine flute. Even after His physical flute was left with Radhaji, the song of Krishna’s flute was always on, wherever He went. The song emanated from His very being. He never once said, “I’m in a bad mood today so I will not play my flute.” No. Regardless of what the external world brought and wrought, the Song was on. This is a beautiful message for our own lives.
So frequently we let small, small things upset us and ruin our day. However, to truly be Krishna devotees means that we should try, as much as possible, to follow His divine example. After all, it is for us that He incarnated on Earth and gave His beautiful, divine messages.
Therefore, whenever failure, frustration or fury stares us in the face and we are tempted to let it ruin our mood and our day, let us always remember the sound of Lord Krishna’s ever-present flute. Let us try to emulate His divine example and let our own song and our smile also be ever-present.
The Lord Unlocks All Locks in Our Life
Bhagwan Krishna came to Earth in the darkness of night, into the locked confines of a jail cell where His mother and father were being held prisoners, due to His evil uncle Kansa. However, at the moment of His appearance (in the form of a human infant) all the guards fell asleep, the chains were broken, and the barred doors gently opened. Thus Vasudeva (Krishna’s father) safely and easily carried baby Krishna across the flowing Yamuna to Gokul.
There is a beautiful message here, even from the first moment of the Lord’s life. We may be living in the darkness ofmidnight; we may be bound and chained by so many attachments, temptations, anger, grudges, pains and by the binding force of maya. We may feel ourselves locked into the prison of our own bodies, the prison of duality. However, as soon as we let the Lord live in our own hearts, all darkness fades, all chains are broken and all prison doors open freely. Wherever the Lord is, there are no locks.
Also, we can see that the door to the Lord – from any direction, inside or outside – is always open. The only lock is the lock of our own ignorance and our own illusions. As soon as that ignorance is dispelled, as soon as we see His glowing form, all the doors in this life and in all lives open to us.
Bliss All the Time
Beginning with His appearance in a jail and the immediate rush to whisk Him away to a new family, across Yamunaji in Gokul, the Lord was not given an “easy” childhood.
On the sixth day of the Lord’s life, Putna (the demoness) made Him drink poison from her breast. In His third month of life a bullock cart fell on Him. Then, when He was four, huge trees fell on Him.
Until the age of eleven, He was in Vrindavan and Govardhan. The people of Govardhan worshipped Indra, singing his praises and making daily offerings to him. However, Bhagwan Krishna admonished them and said that they should worship Govardhan instead, since it was Govardhan who gave them land, water, grass for their cows. Yet, the people were afraid. Indra threatened to wreak havoc upon their lives if they ceased his worship. As Indra pummeled the beautiful land of Govardhan with rain, hail, thunder and lightening, the Lord held up the mountain of Govardhan over the heads of the people, protecting them from the violent storm. However, as He held up this mountain on the tip of His finger, for days and days as Indra grew more and more furious, He never became angry, nor frustrated, nor disheartened. No. He was always smiling, even in the midst of the torrential storm.
A few short years later, He was forced to kill His uncle, and He had to flee His home in Mathura, barefoot to Junagar, with nothing but a small pitambar. For years, then, this King of all Kings lived in a simple ashram, doing seva for the saints with no facilities, no amenities and no comfort. He had no coat for winter, no umbrella for the rains…
Yet, wherever He went, wherever He was, He was always blissful, always joyful, always shining His divine light upon others.
We, on the other hand, may get stuck in one traffic jam and our days are ruined. We have one business failure and we feel dejected and broken. We become afflicted with disease and we lose our faith in God.
So, what is the Lord teaching us? If He chose His birth and He chose the course of His life on Earth, why did He choose a life full of obstacles, turmoil, trials and tribulations? Why, if He could have lived His entire life as a king, did He spend so many years living in the jungle?
He did this to show us that the real palace is the palace of our heart. When our hearts are full of God, then we live constantly in the most beautiful Golden Palace, regardless of where our bodies may be. He chose this life to teach us that regardless of what insults are hurled at us or what obstacles we face, we must remain immersed in Divine Connection. Then we will not become depressed or frustrated. His life teaches us that we cannot change what happens – it happens for various reasons – but we CAN change our reaction to it. The message of His life is “adapt and adjust.” Move forward. We cannot stop the wind from blowing, but we can change the direction of our sails, so that instead of capsizing our boat, we use the wind to take us to our destination.
Seeing Bhagwan Krishna everywhere
A very important message from Bhagwan Krishna’s life is to see him everywhere, in everyone, all the time. He is embodied in every form and in all forms. In Lord Krishna’s childhood, he gave Mother Yasoda the darshan of the entire world in his mouth. Everything was shown to her in Lord Krishna’s mouth. When we sit in our puja, in our worship/meditation we look at God’s divine image and we see everything in Him. However, we must go further than just seeing everything in God. We must also see God in everything! When we look at a poor child, or when we look at an old widow, or when we look in the face of our enemy, we must see God. Then we will truly have learned the message of Bhagwan Krishna’s teachings.
Fearlessness
One of the most important messages that Bhagwan Krishna gives to Arjuna is Abhayam, be fearless. Arjuna was afraid of battle, afraid of killing his relatives and loved ones. In our lives also we are paralyzed by fear. Omnipresent fear is one of the most insidious obstacles to our peace, happiness and progress in life.
When I say fear, I don’t necessarily mean terror. But, rather I mean all that makes us anxious, nervous, tense and in need of controlling our surroundings. The root of fear is distrust. We have been betrayed, injured and abused. We decide that the world and those around us cannot be trusted. In this way, we lose that faith which is so crucial.
What is the answer? The answer to fear is to firmly root ourselves in God (by whatever name, whatever form you choose). When we realize that God is always with us, always for us, we will never be afraid regardless of the circumstances.
Sure, our family and friends may betray us. They may injure us. But, if we give ourselves to God, if we make our relationship with Him our first priority then we will never be broken inside; we will always be cared for.
There is a story of a very powerful king. This king prided himself on being generous and caring for all his subjects. He would often boast that no one in his kingdom was hungry or cold or impoverished. Once, a holy man came to see the king. The king told the holy man how he provided for everyone in the kingdom so well. The holy man asked the king to come for a walk. While they walked in the forest, the saint picked up a large rock by the side of a stream. “Break the rock,” he ordered the king. The king looked surprised but immediately told his servant to smash the rock. As the rock broke open they saw a small frog, living peacefully in the nutrient-rich water which had gathered inside the rock. “Have you provided this as well?” the holy man asked the king. The king realized that he could not possibly provide something as perfect, as intricate as this food and shelter for the frog. He realized that it is really God who provides for all His subjects.
We must realize that if God can provide for even the smallest insects, He certainly will provide for us.
I heard a beautiful story of a young boy on a ship. The ship was trapped in a large storm and waves rocked the boat furiously. The passengers screamed and cried and held each other for dear life. In the midst of this terror sat a very young boy, calm, composed and angelic. When asked why he did not cry he answered, “My mother is here, so I know everything will be all right.” This feeling we must cultivate. If God is here, if God is with us all the time, then everything will always be all right.
We take out millions of dollars (or pounds or rupees…) of insurance to protect our homes, our property, our cars. But, what about our lives? Who will protect our lives? We must remember our Divine Insurance Company. We must place all of our faith in Him. He will never betray us, and we will rest assured knowing that we are in the best of hands.
We must realize that we are God’s children. Just as a child is never afraid when his mother is near, so we must never fear. Fear immobilizes us. It freezes us. It prevents us from thinking clearly. Most of all, it serves no purpose. No tragedy has ever been prevented by fear. No catastrophe has ever been averted by anxiety. No. Calm, serene, wise understanding of the situation coupled with undying faith is what is needed.
Let us renew our faith in the Supreme. Let us give away our fears, our anxieties. Let us put all our insurance in the Divine Insurance Company. Let us realize that everything is just as it is supposed to be. We are in the lap of our Mother. How can anything go wrong?
Surrender to the Divine
The teachings of Lord Krishna in the Bhagavad Gita are not applicable merely to life on a battlefield, when war is imminent. Rather the true battlefield is within us constantly, and war is being waged every day. Through His teaching to Arjuna on the battlefield of Kurukshetra, Bhagwan Shri Krishna gives us lessons for our lives. The Gita is a divine “Map of Life” for it shows us clearly both the destination and also the clearest and best path to reach there. Just as the GPS system in our cars is always there to show us the path and to quickly tell us if we’ve gone astray, so the Bhagavad Gita is like the GPS system for our lives. Wherever we want to go, whatever we want to achieve, we simply need to turn to the Gita for the instructions of how to reach our goal.
However, in order for the GPS system in the car to start working, after we have entered the destination address, we must push the “accept” button. This button activates the guided instructions; without it the instructions will not begin and we will not be guided to our destination. Similarly in our lives, we must accept His message and surrender, constantly, over and over again, to His Divine Will. It is surrender and only surrender that allows divine grace to work in our lives. It is surrender, and only surrender, that brings Lord Krishna’s presence into our lives.
But, how to surrender?
There is a beautiful mantra we chant which is wonderful for cultivating a spirit of surrender: It is as follows:
Kaayena vaachaa manasendriyairvaa
buddhyaatmanaavaa prakriteh svabhaavaat
Karomi yadyat sakalam parasmai
naaraayanaayeti samarpayaami
This means, “Oh Lord….whatever I have done, whatever actions I have performed through my speech, through my mind (anything I’ve thought), through my intellect (anything I’ve planned, achieved or understood), through my hands or body or through any of my senses, therefore anything at all I have performed, perceived or thought, it is all due to Your divine grace and I lay it all humbly at Your holy feet.”
By chanting this mantra, sincerely, deeply and devotionally every night, we remove any vestiges of ego or attachment which may still be lingering, clinging and preventing us from truly surrendering and therefore finding peace and divine connection.
On this beautiful and divine day of Janmasthami let us offer to Him not only our prayers, our puja and our aarti, but let us offer our lives at His holy feet. Let us surrender completely to His Divine Will. This will bring great peace, purity and divinity into our own lives.
- H.H. Pujya Swami Chidanand Saraswatiji
The day is celebrated by worshipping Bhagwan Krishna, fasting and chanting devotional kirtan and bhajans until past midnight.
The Bhagavad Gita says that whenever there is darkness in the world, whenever strife and ignorance prevail, the Lord incarnates to shine His divine light on the darkness. He grabs hold of the faltering world, preventing it from drifting too far astray.
However, the Lord does not simply incarnate, give wisdom and depart. Rather, His divine light, His divine message and His divine grace continue to shine, on and on, upon all future generations. His wisdom is such that, once given, it is timeless and eternal, infinite and universal. Lord Krishna’s message in the Bhagavad Gita and the message of His entire life are not meant merely for those who lived 5000 years ago in the lands of Mathura, Vrindavan, Kurukshetra and Dwarka. Rather, the messages are as timeless as His presence and grace.
As we celebrate the divine anniversary of the date He came forth into this world in human form, we must ask ourselves, “Why did He incarnate?” What were the messages of Lord Krishna’s life? What darkness did He come to dispel? In what ocean of ignorance were we drowning, from which He came to save us?
Most Indians, and now many Westerners as well, are familiar with the Bhagavad Gita. We know that Lord Krishna’s verbal message to Arjun on the battlefield was “Stand up. Do your duty.”
However, there are many other important messages in the Gita and also invaluable lessons and divine teachings embedded in the very life He lived. At this holy time of Janmasthami, let us examine and take to heart these messages. We must remember that Bhagwan Krishna incarnated FOR US. He incarnated to remove our veil of ignorance and darkness. It is our duty to Him to take His message to heart and let it uplift, inspire and transform us.
Never Lose Your Song:
One of the most beautiful lessons of Bhagwan Krishna’s life is: never lose yourself due to external circumstances, never lose your smile, never lose your song… Bhagwan Krishna’s life was full of trials and tribulations, beginning on the day when He took birth in a locked jail cell and ending in the jungle shot by a hunter’s arrow. However, throughout it all – through the innumerable challenges wrought upon Him – He always maintained His divine smile. He always played His divine flute. Even after His physical flute was left with Radhaji, the song of Krishna’s flute was always on, wherever He went. The song emanated from His very being. He never once said, “I’m in a bad mood today so I will not play my flute.” No. Regardless of what the external world brought and wrought, the Song was on. This is a beautiful message for our own lives.
So frequently we let small, small things upset us and ruin our day. However, to truly be Krishna devotees means that we should try, as much as possible, to follow His divine example. After all, it is for us that He incarnated on Earth and gave His beautiful, divine messages.
Therefore, whenever failure, frustration or fury stares us in the face and we are tempted to let it ruin our mood and our day, let us always remember the sound of Lord Krishna’s ever-present flute. Let us try to emulate His divine example and let our own song and our smile also be ever-present.
The Lord Unlocks All Locks in Our Life
Bhagwan Krishna came to Earth in the darkness of night, into the locked confines of a jail cell where His mother and father were being held prisoners, due to His evil uncle Kansa. However, at the moment of His appearance (in the form of a human infant) all the guards fell asleep, the chains were broken, and the barred doors gently opened. Thus Vasudeva (Krishna’s father) safely and easily carried baby Krishna across the flowing Yamuna to Gokul.
There is a beautiful message here, even from the first moment of the Lord’s life. We may be living in the darkness ofmidnight; we may be bound and chained by so many attachments, temptations, anger, grudges, pains and by the binding force of maya. We may feel ourselves locked into the prison of our own bodies, the prison of duality. However, as soon as we let the Lord live in our own hearts, all darkness fades, all chains are broken and all prison doors open freely. Wherever the Lord is, there are no locks.
Also, we can see that the door to the Lord – from any direction, inside or outside – is always open. The only lock is the lock of our own ignorance and our own illusions. As soon as that ignorance is dispelled, as soon as we see His glowing form, all the doors in this life and in all lives open to us.
Bliss All the Time
Beginning with His appearance in a jail and the immediate rush to whisk Him away to a new family, across Yamunaji in Gokul, the Lord was not given an “easy” childhood.
On the sixth day of the Lord’s life, Putna (the demoness) made Him drink poison from her breast. In His third month of life a bullock cart fell on Him. Then, when He was four, huge trees fell on Him.
Until the age of eleven, He was in Vrindavan and Govardhan. The people of Govardhan worshipped Indra, singing his praises and making daily offerings to him. However, Bhagwan Krishna admonished them and said that they should worship Govardhan instead, since it was Govardhan who gave them land, water, grass for their cows. Yet, the people were afraid. Indra threatened to wreak havoc upon their lives if they ceased his worship. As Indra pummeled the beautiful land of Govardhan with rain, hail, thunder and lightening, the Lord held up the mountain of Govardhan over the heads of the people, protecting them from the violent storm. However, as He held up this mountain on the tip of His finger, for days and days as Indra grew more and more furious, He never became angry, nor frustrated, nor disheartened. No. He was always smiling, even in the midst of the torrential storm.
A few short years later, He was forced to kill His uncle, and He had to flee His home in Mathura, barefoot to Junagar, with nothing but a small pitambar. For years, then, this King of all Kings lived in a simple ashram, doing seva for the saints with no facilities, no amenities and no comfort. He had no coat for winter, no umbrella for the rains…
Yet, wherever He went, wherever He was, He was always blissful, always joyful, always shining His divine light upon others.
We, on the other hand, may get stuck in one traffic jam and our days are ruined. We have one business failure and we feel dejected and broken. We become afflicted with disease and we lose our faith in God.
So, what is the Lord teaching us? If He chose His birth and He chose the course of His life on Earth, why did He choose a life full of obstacles, turmoil, trials and tribulations? Why, if He could have lived His entire life as a king, did He spend so many years living in the jungle?
He did this to show us that the real palace is the palace of our heart. When our hearts are full of God, then we live constantly in the most beautiful Golden Palace, regardless of where our bodies may be. He chose this life to teach us that regardless of what insults are hurled at us or what obstacles we face, we must remain immersed in Divine Connection. Then we will not become depressed or frustrated. His life teaches us that we cannot change what happens – it happens for various reasons – but we CAN change our reaction to it. The message of His life is “adapt and adjust.” Move forward. We cannot stop the wind from blowing, but we can change the direction of our sails, so that instead of capsizing our boat, we use the wind to take us to our destination.
Seeing Bhagwan Krishna everywhere
A very important message from Bhagwan Krishna’s life is to see him everywhere, in everyone, all the time. He is embodied in every form and in all forms. In Lord Krishna’s childhood, he gave Mother Yasoda the darshan of the entire world in his mouth. Everything was shown to her in Lord Krishna’s mouth. When we sit in our puja, in our worship/meditation we look at God’s divine image and we see everything in Him. However, we must go further than just seeing everything in God. We must also see God in everything! When we look at a poor child, or when we look at an old widow, or when we look in the face of our enemy, we must see God. Then we will truly have learned the message of Bhagwan Krishna’s teachings.
Fearlessness
One of the most important messages that Bhagwan Krishna gives to Arjuna is Abhayam, be fearless. Arjuna was afraid of battle, afraid of killing his relatives and loved ones. In our lives also we are paralyzed by fear. Omnipresent fear is one of the most insidious obstacles to our peace, happiness and progress in life.
When I say fear, I don’t necessarily mean terror. But, rather I mean all that makes us anxious, nervous, tense and in need of controlling our surroundings. The root of fear is distrust. We have been betrayed, injured and abused. We decide that the world and those around us cannot be trusted. In this way, we lose that faith which is so crucial.
What is the answer? The answer to fear is to firmly root ourselves in God (by whatever name, whatever form you choose). When we realize that God is always with us, always for us, we will never be afraid regardless of the circumstances.
Sure, our family and friends may betray us. They may injure us. But, if we give ourselves to God, if we make our relationship with Him our first priority then we will never be broken inside; we will always be cared for.
There is a story of a very powerful king. This king prided himself on being generous and caring for all his subjects. He would often boast that no one in his kingdom was hungry or cold or impoverished. Once, a holy man came to see the king. The king told the holy man how he provided for everyone in the kingdom so well. The holy man asked the king to come for a walk. While they walked in the forest, the saint picked up a large rock by the side of a stream. “Break the rock,” he ordered the king. The king looked surprised but immediately told his servant to smash the rock. As the rock broke open they saw a small frog, living peacefully in the nutrient-rich water which had gathered inside the rock. “Have you provided this as well?” the holy man asked the king. The king realized that he could not possibly provide something as perfect, as intricate as this food and shelter for the frog. He realized that it is really God who provides for all His subjects.
We must realize that if God can provide for even the smallest insects, He certainly will provide for us.
I heard a beautiful story of a young boy on a ship. The ship was trapped in a large storm and waves rocked the boat furiously. The passengers screamed and cried and held each other for dear life. In the midst of this terror sat a very young boy, calm, composed and angelic. When asked why he did not cry he answered, “My mother is here, so I know everything will be all right.” This feeling we must cultivate. If God is here, if God is with us all the time, then everything will always be all right.
We take out millions of dollars (or pounds or rupees…) of insurance to protect our homes, our property, our cars. But, what about our lives? Who will protect our lives? We must remember our Divine Insurance Company. We must place all of our faith in Him. He will never betray us, and we will rest assured knowing that we are in the best of hands.
We must realize that we are God’s children. Just as a child is never afraid when his mother is near, so we must never fear. Fear immobilizes us. It freezes us. It prevents us from thinking clearly. Most of all, it serves no purpose. No tragedy has ever been prevented by fear. No catastrophe has ever been averted by anxiety. No. Calm, serene, wise understanding of the situation coupled with undying faith is what is needed.
Let us renew our faith in the Supreme. Let us give away our fears, our anxieties. Let us put all our insurance in the Divine Insurance Company. Let us realize that everything is just as it is supposed to be. We are in the lap of our Mother. How can anything go wrong?
Surrender to the Divine
The teachings of Lord Krishna in the Bhagavad Gita are not applicable merely to life on a battlefield, when war is imminent. Rather the true battlefield is within us constantly, and war is being waged every day. Through His teaching to Arjuna on the battlefield of Kurukshetra, Bhagwan Shri Krishna gives us lessons for our lives. The Gita is a divine “Map of Life” for it shows us clearly both the destination and also the clearest and best path to reach there. Just as the GPS system in our cars is always there to show us the path and to quickly tell us if we’ve gone astray, so the Bhagavad Gita is like the GPS system for our lives. Wherever we want to go, whatever we want to achieve, we simply need to turn to the Gita for the instructions of how to reach our goal.
However, in order for the GPS system in the car to start working, after we have entered the destination address, we must push the “accept” button. This button activates the guided instructions; without it the instructions will not begin and we will not be guided to our destination. Similarly in our lives, we must accept His message and surrender, constantly, over and over again, to His Divine Will. It is surrender and only surrender that allows divine grace to work in our lives. It is surrender, and only surrender, that brings Lord Krishna’s presence into our lives.
But, how to surrender?
There is a beautiful mantra we chant which is wonderful for cultivating a spirit of surrender: It is as follows:
Kaayena vaachaa manasendriyairvaa
buddhyaatmanaavaa prakriteh svabhaavaat
Karomi yadyat sakalam parasmai
naaraayanaayeti samarpayaami
This means, “Oh Lord….whatever I have done, whatever actions I have performed through my speech, through my mind (anything I’ve thought), through my intellect (anything I’ve planned, achieved or understood), through my hands or body or through any of my senses, therefore anything at all I have performed, perceived or thought, it is all due to Your divine grace and I lay it all humbly at Your holy feet.”
By chanting this mantra, sincerely, deeply and devotionally every night, we remove any vestiges of ego or attachment which may still be lingering, clinging and preventing us from truly surrendering and therefore finding peace and divine connection.
On this beautiful and divine day of Janmasthami let us offer to Him not only our prayers, our puja and our aarti, but let us offer our lives at His holy feet. Let us surrender completely to His Divine Will. This will bring great peace, purity and divinity into our own lives.
- H.H. Pujya Swami Chidanand Saraswatiji
Radu Sergiu Ruba
SALVATORII UNEI CAPODOPERE PRECUM
ŢIGANIADA
Ion Budai-Deleanu (1760-1820), fiul unui preot
greco-catolic din Cigmău, Hunedoara, a absolvit seminarul din Blaj, iar apoi a
studiat filozofia şi teologia la Colegiul Sfânta Barbara din Viena. Zece ani a
rămas el în capitala imperiului, profitând din plin de amfiteatrele şi de
bibliotecile universităţii. A deprins latina, italiana, germana şi franceza,
alături de română şi de maghiară pe care le vorbea deja de acasă. A predat
scurt timp ca profesor la seminarul greco-catolic din Blaj, dar, intrând în
conflict cu episcopul Ioan Bob, a părăsit Mica Romă şi s-a stabilit până la
urmă la Lemberg, Lvov-ul din Ucraina de astăzi, unde a servit împărăţia ca
secretar juridic al tribunalului ţinutului. Om de vastă cultură şi de un curaj
artistic greu explicabil, în condiţiile în care nu avea dinainte nicio operă
literară majoră în limba română (exclus să fi avut acces la manuscrisul
Istoriei ieroglifice a lui Cantemir), a luat condeiul şi a trecut pe curat
eposul eroi-comic Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor. A scris acolo, în autoexilul
său de la Lemberg, datând chiar lucrarea în deschiderea acesteia şi sub
anagrama sa pseudonimică, Leonachi Dianeu. Astfel, la 18 martie 1812 o epistolă
prefaţatoare îi este adresată prietenului Mitru Perea, altă anagramă, din care
răzbate numele lui Petru Maior.
Dar Ţiganiada nu apare în timpul vieţii autorului ei. Noroc cu Gheorghe Asachi (1788-1869) care, cu har de vânător de comori, cumpără manuscrisele rămase de la Ion Budai-Deleanu, însă nici el nu le publică înainte de a se stinge. Epopeea este tipărită pentru prima oară de Theodor Codrescu, în revista Buciumul Român din Iaşi, în 1875, la mai bine de o jumătate de secol de la dispariţia autorului. Şi totuşi, în următorii aproape o sută de ani, niciuna din ediţiile care retipăresc Ţiganiada nu este riguroasă, unui cunoscător ele nu pot să-i apară ca mulţumitoare. Abia în 1969, profesorul Florea Fugariu de la Facultatea de limbi clasice, Universitatea Bucureşti, realizează o ediţie apreciată unanim de specialişti, republicată în mai multe rânduri.
În pofida acestei performanţe şi a prezenţei capodoperei în manualele şcolare, Ţiganiada e menţinută într-o marginalitate tolerabilă. Atenta ei tratare, o îmbrăţişare cuprinzătoare a subiectului ar fi proiectat fascicolul de raze şi asupra autorului mai primejdios pentru regimul comunist prin biografia sa decât prin operă. Iată cum prezintă Cristian Bădiliţă straniul fenomen: „Dacă ar fi să aleg, din întreaga zestre a literaturii române, o singură carte, reprezentativă şi superlativă, aceea ar fi poema eroi-comică a teologului greco-catolic Ion Budai-Deleanu. Da, amănunt pe care nici Călinescu nu-l menţionează în Istoria sa, dar amănunt esenţial: autorul Ţiganiadei nu e un simplu „poet”, un năstruşnic farseur, ci un cărturar de calibru european, un cărturar-teolog aparţinând grupării providenţiale de figuri greco-catolice de la Blaj, cunoscută sub numele de „Şcoala Ardeleană”. Manualele comuniste au omis acest „amănunt”, din motive ruşinoase, dar care trebuie reamintite şi asumate, nu ascunse în continuare sub obroc. Biserica din care a făcut parte şi Ion Budai-Deleanu, mă refer la cea greco-catolică, a fost interzisă, samavolnic, de regimul stalinist-comunist, în decembrie 1948, numele ei neputând fi rostit în spaţiul public până în decembrie 1989. Timp de o jumătate de secol, capodopera lui Ion Budai-Deleanu, deşi inclusă în programele şcolare, a aparţinut unui... scriitor fără identitate precisă...”
În tot acest timp, de la moartea autorului ei şi până mai ieri, Ţiganiada a zăcut într-un fel de stare de catalepsie. Se ştia că ocupă cu caligrafia sa nişte hârtii, că nu a pierit de tot, dar la început, regimul său existenţial ţinea mai degrabă de obşteştile zvonuri. Între 1820-1875, prea puţini oameni erau conştienţi că ea pulsează undeva într-un sertar. Ar fi interesant de făcut un studiu asupra ecoului său în mediile culturale începând de la ediţia Theodor Codrescu. Oare ce a spus atunci Junimea?
Dar starea cataleptică, cu mici semne de puls mai accelerat, a continuat până în 1969, după care a fost ţinută de regimul ideologic la nivelul atins atunci, nimic mai mult. A rămas într-o fundătură şi din motive de structură a textului, a expresiei îndatorată epocii redactării despre care acelaşi Cristian Bădiliţă spune că, în timp, a devenit „aproape ilizibilă din cauza limbii. Sintaxa dificilă, contorsionată, urmând modelul poeziei latine, lexicul presărat cu arhaisme, forme „ciudate” şi regionalisme sunt tot atâtea piedici care îngreunează accesul spre miezul Ţiganiadei.”
Numai că, din 2018 încoace, starea cataleptică a capodoperei lui Budai-Deleanu s-a încheiat. Rămâne să se producă trezirea şi la nivelul percepţiei cititorilor precum şi o tresărire majoră a conştiinţei organismului cultural de limbă română. Cristian Bădiliţă care nu vorbeşte fără să acţioneze, a publicat la editura Tracus Arte versiunea modernizată, actualizată ca limbaj a Ţiganiadei. Textul curge fluent, traseul străbate un peisaj accesibil, nu se simt nici obstacole, nici efecte morganatice ale expresiei. Mai mult, povestea vine spre cititor cu un aer deosebit de familiar conferit de geniul lui Budai-Deleanu care a înţeles că, atunci şi acum, la români, orice proiect e târât în curtea politicii şi tăvălit prin toate sosurile. Tabăra ţiganilor abia se mişcă dinspre Flămânda către Inimoasa fiindcă e agitată de interminabile dezbateri şi dispute politico-religioase. Da, religioase, deoarece dracul are grijă să-şi vâre în cestiune organul mai infiltrabil, după cum o face şi în ziua de azi. Atâta doar că pe lume există populaţii care sunt deosebit de permeabile la insinuaţiunile spurcatei cozi. Tabăra nu se mişcă eficient nici măcar când Vodă Ţepeş îi plasează dinainte un car cu plăcinte care, avansând, să atragă după sine nu numai apetitul, ci şi, activată de foame, energia deambulatorie a ţigănimii. O senzaţie fabuloasă de stare pe loc tocmai în pofida excesului de hărmălaie verbală, conduce la un preafilozofic şi eleat paradox al dinamismului. Iar când ajungi la discursurile despre forma ideală de guvernământ, al lui Slobozan în sprijinul republicii, al lui Baroreu pentru monarhie şi al lui Janalău pentru amestecarea celor două, te trezeşti direct în faţa unui televizor fixat pe un canal de ştiri din Bucureştii zilei de azi.
Toate aceste poveşti şi imagini unice sunt acum la îndemână fiindcă în timp, Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, lăsată în manuscris de Ion Budai-Deleanu, mai mult sau mai puţin aşadar în seama hazardului, a fost salvată prin dăruirea şi luciditatea unor oameni din trei secole diferite: Gheorghe Asachi, Theodor Codrescu şi Cristian Bădiliţă. Li se poate alătura şi Florea Fugariu, numai că sunt sigur că autorul versiunii modernizatoare ar fi realizat operaţiunea şi pe seama unei ediţii mai puţin elogiabile. Cristian Bădiliţă ne-a făcut un cadou nepreţuit şi nesperat. Într-o postare pe Facebook, a mărturisit că l-a avut ca model pe Joseph Bédier care a actualizat textul Cântecului lui Roland moştenit în franceza secolului XI, a coroborat din mai multe surse fragmentele şi a modernizat limbajul poveştii lui Tristan şi Iseut (Isolda). Era nevoie de un spirit de o putere şi o libertate greu de egalat precum cel al lui Cristian Bădiliţă pentru ca literatura română să aibă parte de un asemenea dar, o premieră la noi în contextul operelor culte. Şi care ar putea să fie urmată de o a doua, privind o operă încă mai veche decât prima, bunăoară, Istoria ieroglifică. E o speranţă rezonabilă pe care o întreţin cu gândul la un Spirit greu de circumscris unei specializări, fiindcă a făcut lumină în aria teologiei cu lucrări vizând Vechiul Testament şi scrieri din primul mileniu al erei creştine şi a mai mutat orizonturile în zona filozofiei, a literaturii, a politologiei, a istoriei bisericii. E de ajuns de aceea să-l numim doar Spirit şi să nu uităm majuscula, după cum nici Hegel nu o uita când se referea la Geist şi asta nu numai pentru că era german, iar în limba sa maternă, substantivele se consemnează întotdeauna cu litere mari.
Dar Ţiganiada nu apare în timpul vieţii autorului ei. Noroc cu Gheorghe Asachi (1788-1869) care, cu har de vânător de comori, cumpără manuscrisele rămase de la Ion Budai-Deleanu, însă nici el nu le publică înainte de a se stinge. Epopeea este tipărită pentru prima oară de Theodor Codrescu, în revista Buciumul Român din Iaşi, în 1875, la mai bine de o jumătate de secol de la dispariţia autorului. Şi totuşi, în următorii aproape o sută de ani, niciuna din ediţiile care retipăresc Ţiganiada nu este riguroasă, unui cunoscător ele nu pot să-i apară ca mulţumitoare. Abia în 1969, profesorul Florea Fugariu de la Facultatea de limbi clasice, Universitatea Bucureşti, realizează o ediţie apreciată unanim de specialişti, republicată în mai multe rânduri.
În pofida acestei performanţe şi a prezenţei capodoperei în manualele şcolare, Ţiganiada e menţinută într-o marginalitate tolerabilă. Atenta ei tratare, o îmbrăţişare cuprinzătoare a subiectului ar fi proiectat fascicolul de raze şi asupra autorului mai primejdios pentru regimul comunist prin biografia sa decât prin operă. Iată cum prezintă Cristian Bădiliţă straniul fenomen: „Dacă ar fi să aleg, din întreaga zestre a literaturii române, o singură carte, reprezentativă şi superlativă, aceea ar fi poema eroi-comică a teologului greco-catolic Ion Budai-Deleanu. Da, amănunt pe care nici Călinescu nu-l menţionează în Istoria sa, dar amănunt esenţial: autorul Ţiganiadei nu e un simplu „poet”, un năstruşnic farseur, ci un cărturar de calibru european, un cărturar-teolog aparţinând grupării providenţiale de figuri greco-catolice de la Blaj, cunoscută sub numele de „Şcoala Ardeleană”. Manualele comuniste au omis acest „amănunt”, din motive ruşinoase, dar care trebuie reamintite şi asumate, nu ascunse în continuare sub obroc. Biserica din care a făcut parte şi Ion Budai-Deleanu, mă refer la cea greco-catolică, a fost interzisă, samavolnic, de regimul stalinist-comunist, în decembrie 1948, numele ei neputând fi rostit în spaţiul public până în decembrie 1989. Timp de o jumătate de secol, capodopera lui Ion Budai-Deleanu, deşi inclusă în programele şcolare, a aparţinut unui... scriitor fără identitate precisă...”
În tot acest timp, de la moartea autorului ei şi până mai ieri, Ţiganiada a zăcut într-un fel de stare de catalepsie. Se ştia că ocupă cu caligrafia sa nişte hârtii, că nu a pierit de tot, dar la început, regimul său existenţial ţinea mai degrabă de obşteştile zvonuri. Între 1820-1875, prea puţini oameni erau conştienţi că ea pulsează undeva într-un sertar. Ar fi interesant de făcut un studiu asupra ecoului său în mediile culturale începând de la ediţia Theodor Codrescu. Oare ce a spus atunci Junimea?
Dar starea cataleptică, cu mici semne de puls mai accelerat, a continuat până în 1969, după care a fost ţinută de regimul ideologic la nivelul atins atunci, nimic mai mult. A rămas într-o fundătură şi din motive de structură a textului, a expresiei îndatorată epocii redactării despre care acelaşi Cristian Bădiliţă spune că, în timp, a devenit „aproape ilizibilă din cauza limbii. Sintaxa dificilă, contorsionată, urmând modelul poeziei latine, lexicul presărat cu arhaisme, forme „ciudate” şi regionalisme sunt tot atâtea piedici care îngreunează accesul spre miezul Ţiganiadei.”
Numai că, din 2018 încoace, starea cataleptică a capodoperei lui Budai-Deleanu s-a încheiat. Rămâne să se producă trezirea şi la nivelul percepţiei cititorilor precum şi o tresărire majoră a conştiinţei organismului cultural de limbă română. Cristian Bădiliţă care nu vorbeşte fără să acţioneze, a publicat la editura Tracus Arte versiunea modernizată, actualizată ca limbaj a Ţiganiadei. Textul curge fluent, traseul străbate un peisaj accesibil, nu se simt nici obstacole, nici efecte morganatice ale expresiei. Mai mult, povestea vine spre cititor cu un aer deosebit de familiar conferit de geniul lui Budai-Deleanu care a înţeles că, atunci şi acum, la români, orice proiect e târât în curtea politicii şi tăvălit prin toate sosurile. Tabăra ţiganilor abia se mişcă dinspre Flămânda către Inimoasa fiindcă e agitată de interminabile dezbateri şi dispute politico-religioase. Da, religioase, deoarece dracul are grijă să-şi vâre în cestiune organul mai infiltrabil, după cum o face şi în ziua de azi. Atâta doar că pe lume există populaţii care sunt deosebit de permeabile la insinuaţiunile spurcatei cozi. Tabăra nu se mişcă eficient nici măcar când Vodă Ţepeş îi plasează dinainte un car cu plăcinte care, avansând, să atragă după sine nu numai apetitul, ci şi, activată de foame, energia deambulatorie a ţigănimii. O senzaţie fabuloasă de stare pe loc tocmai în pofida excesului de hărmălaie verbală, conduce la un preafilozofic şi eleat paradox al dinamismului. Iar când ajungi la discursurile despre forma ideală de guvernământ, al lui Slobozan în sprijinul republicii, al lui Baroreu pentru monarhie şi al lui Janalău pentru amestecarea celor două, te trezeşti direct în faţa unui televizor fixat pe un canal de ştiri din Bucureştii zilei de azi.
Toate aceste poveşti şi imagini unice sunt acum la îndemână fiindcă în timp, Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, lăsată în manuscris de Ion Budai-Deleanu, mai mult sau mai puţin aşadar în seama hazardului, a fost salvată prin dăruirea şi luciditatea unor oameni din trei secole diferite: Gheorghe Asachi, Theodor Codrescu şi Cristian Bădiliţă. Li se poate alătura şi Florea Fugariu, numai că sunt sigur că autorul versiunii modernizatoare ar fi realizat operaţiunea şi pe seama unei ediţii mai puţin elogiabile. Cristian Bădiliţă ne-a făcut un cadou nepreţuit şi nesperat. Într-o postare pe Facebook, a mărturisit că l-a avut ca model pe Joseph Bédier care a actualizat textul Cântecului lui Roland moştenit în franceza secolului XI, a coroborat din mai multe surse fragmentele şi a modernizat limbajul poveştii lui Tristan şi Iseut (Isolda). Era nevoie de un spirit de o putere şi o libertate greu de egalat precum cel al lui Cristian Bădiliţă pentru ca literatura română să aibă parte de un asemenea dar, o premieră la noi în contextul operelor culte. Şi care ar putea să fie urmată de o a doua, privind o operă încă mai veche decât prima, bunăoară, Istoria ieroglifică. E o speranţă rezonabilă pe care o întreţin cu gândul la un Spirit greu de circumscris unei specializări, fiindcă a făcut lumină în aria teologiei cu lucrări vizând Vechiul Testament şi scrieri din primul mileniu al erei creştine şi a mai mutat orizonturile în zona filozofiei, a literaturii, a politologiei, a istoriei bisericii. E de ajuns de aceea să-l numim doar Spirit şi să nu uităm majuscula, după cum nici Hegel nu o uita când se referea la Geist şi asta nu numai pentru că era german, iar în limba sa maternă, substantivele se consemnează întotdeauna cu litere mari.
Cezarina Adamescu
INTERFERENŢE ACTUALE ROMÂNO-INDIENE ÎN POEZIA LUI GEORGE ANCA
GEORGE ANCA, PARTEA NIMĂNUI, poeme indite, SEMĂNĂTORUL,
Editura Online, mai 2010
Personalitatea lui George Anca nu mai are, de câteva decenii bune, nevoie de nici o recomandare. El este prezent în Dicţionarele de cultură ale lumii, ca poet, traducător, doctor în filologie, eminescolog, eseist, om cu o copleşitoare erudiţie care duce faima României şi a valorilor ei în lume.Ca şi Mircea Eliade, George Anca este specializat în indianistică şi a construit de-a lungul vremii o operă vastă, „de combinaţii pline de virtuozitate între originismul universal şi modernismul arhaizant” aşa cum îl prezintă Editura SEMĂNĂTORUL. Este preşedinte al Asociaţiei Culturale Româno-Indiene şi al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”; vicepreşedinte al Societăţii de Etnologie din România; membru al Romanian Group for Pugwash.
George Anca este autorul unor „studii, eseuri, prezentări la nenumărate conferinţe din ţară şi din străinătate (India, SUA, Franţa, Anglia, Italia, Portugalia, Rusia, Germania, China, Corea, Malta, Trinidad Tobago, Tailanda, Israel, Argentina). George Anca este menţionat în dicţionare de referinţă (Who’s Who in Romania, Who’s Who in the World, World of Learning, The Encyclopaedia of Distinguished Leadership etc.) şi în bibliografii locale şi internaţionale precum şi pe pagini web” – aflăm din aceeaşi sursă.
„Am fost un pic din toţi/ cei ce m-au adus la/ reanimare” - afirmă George Anca în poemul „Partea nimănui” – dovadă a prezenţei ubicue a creatorului în viaţa fiecărui personaj ori făcând parte din integritatea lumii, ca voce distinctă care anunţă veştile în cetate. Că oamenii nu pleacă urechea, e limpede, cine a luat aminte la avertismentele Înaintemergătorului care vestea sosirea Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru că, se împlinise vremea când Mesia trebuia să coboare să ne îndumnezeiască? Pe câţi i-a găsit cu candelele aprinse? Câţi şi-au cumpărat ulei şi au stat de veghe ca să nu fie surprinşi fără lumină la venirea Mirelui? Şi câţi au putut pătrunde în sala de oaspeţi la Nunta Mielului?
Poemele inedite ale lui George Anca din recentul volum, socotite de însuşi autor, „partea nimănui” – din întregul – al tuturor, „fiecare cu frumuseţea lui” – par „tablouri abstracte în original” într-un decor unde sunt treji şi veghează „doar chiparoşii / pădure dintr-un foc // negru zdrenţuind / buclele aerului” (Cămila).
Motivul chiparosului mediteraneean apare frecvent ca simbol al frumuseţii, parfumului dar şi al oboselii, chipului fanat şi vânzolit de nelinişti, aflat „pe ultim urcuş” (coborâş) din „fundul pământului” acolo unde azvârlim lucrurile şi ne abandonăm în: „singurătatea acestor / priviri către Provenţa / cu ochii lui Van Gogh / chiparos de păduri”.
Mânia, angoasa, exasperarea existenţială, acel „mal-de-vivre” de care suferă sufletele care nu-şi găsesc locul nicăieri, dezesperarea „deprimă împrejurimi”, învăluind „cerul şi pământul / cu nebunie cu tot”.
Din timp în timp, autorul strecoară subliminal panseuri, punctând discursul liric: „doar ştii bunicule / că lumea e a celor cu bani” (Cămila) şi nu numai atât, presară adevăruri cotidiene, dovadă că este atins şi îi pasă: „nimeni nu lucrează / pentru ţară / spitalul decorat / cu picturile pacienţilor” (Cămila). Ori: „nu s-o mai putea propti / vorba pe cuvânt / nici pe jurământ” (Partea gării); „cum te naşti începi să mori”, ori frânturi de rugăciuni: „dă Doamne frumuseţii/din moarte arta vieţii”.
Autorul îşi mărturiseşte empatia cu poetul anemonelor Vincent, destinul şi un pat de spital îi leagă spiritual: „pictor avatar campestru / fluviul feţelor lui Crist / chiparosul stejar / clocotul grâului // clopoţit de maci” folosind metafore picturale de o negrăită prospeţime şi culoare: „tu ori săditorul tău // plus pictorul avatar / semănând grâului / spitalul Ceahlăului / nu l-om picta // din uscate culori / mai o şănţuire / a sărutului înflorit / nunţile norilor // pe grâna chiparosului / încotro s-o apucăm / de-am fi macii / mocăniţa neagră // sunt chiar în fereastra / spitalului / perdele însorite / trezia spulber // viziunii / în munţi obscurizaţi / în chiparos înjunghiind / aripa îngerească // spre hohotul bolgiilor / respirăm aerul nebunului / anul tabloului / urmat de prefissi notizen// când mi-ar mai / trebui timp / de somn după drum” (Cămila).
Munţii, miriştea, zarea, lanul, grăunţele, „lumina măghiran” , dar şi frumosul natural ori cel artistic zămislit de minţi şi mâini creatoare sunt categoriile şi elementele de care se foloseşte autorul în discursul său.
Cuvinte sonore şi insonore, muzicale şi mai puţin melodioase („ocultare”; „zgrăbunţă”; „magog”), constituie cărămizile edificiului poetic pe care George Anca îl clădeşte pentru noi, atent, nu neapărat la materialele de construcţie, cât la scopul final al monumentului spiritual. Uneori este greu de urmărit ideea, prin labirintul etimologic atât de divers al poetului: „stau renilor de saniu / a luneca terţine / străluci năluci de staniu / pe locul fără cine // sandala pe mandala / de-a morii alandala / mai calce capitala // Salerno pe închise / Provenţa la Remy se / în aer porolise” (Mă aflu în uraniu) – deşi poemul începe foarte frumos: „mă aflu în uraniu / deposedat de sine / ori scaldul fără craniu / la mai închise mine”.
Fie că eufonia nu întotdeauna este perfectă, fie că autorul posedă un spirit ludic şi îi place să se joace inventând şi reinventând cuvinte sub imperiul rimei, suntem scoşi uneori în afara spaţiului liric, în favoarea universului abstract, cu excedent de neologisme ori de cuvinte al căror înţeles se lasă cu greu descifrat, dar nu lipsit de o oarecare eleganţă stilistică şi de relevanţă „mă ţin: mă ţin de Pârscov Avignon /medievalelor speranţe / din merele spre bastion / la paradisuri coate stanţe // de nici myssorian amvon / Khalil n-ar rotunji libanţe / mi-oi avatar daimonion / picta van goghienei Franţe // lăsăm pe Rhone cocardă / cu norii să ne ardă / secerătură bardă // am fi îndoitura / pe pască ura gura / demonilor asura”. Mărturisesc că a fost destul de greu să mă ţin, gâfâind, alergând cu sufletul la gură, după ideea propriu-zisă, care se lasă prinsă anevoie.
Limbajul dada ar fi o palidă amintire-n oglindă, pentru că în acele experimente construite pe jocul dibace al silabelor, al vocalelor în alternanţă cu consoanele, cu asonanţele şi cu rimele repetitive, se creea o anumită muzicalitate şi un ritm susţinut al versurilor, cu bătaie pe anumite sunete-cheie.
Autorul are strofe cu monorimă: „scăpate expectaţii: scăpate expectaţii / cu doctorul scăpaţii / prieten de libaţii / liberţi agonizaţii // uitaţi-vă afară / zvârliţi-vă pe scară / din cerişte scărară / pe jarişte de vară” – pentru ca terţinele finale să aducă un suflu nou şi să formeze ideea de sonet iniţial: „o oră îmi mai dară / carenţei din patern / comandă sonetară // moi ţarine pe stern / de-a grâul să răsară / părintelui etern” (Scăpate expectaţii).
Aceleaşi sonuri de un lirism distorsionat şi în „Premersă călăuză”:
„premersă călăuză / aripile pe duză / ori îngera lehuză / premeargă-ne ecluză // parcată parcă morii / secaţi şi sicomorii / secante mendatorii / în loc de iluzorii // şi un Khalil Gibran / Van Gogh american / român myssorian // aleargă-se algie / pictată profeţie / perspectivată ţie”.
Jocuri lingvistice frecvente cu invenţii cel puţin ciudate: „trăim pe ace negre / culcându-ne pe zegre / trezindu-ne în pegre” (Persoana); dar şi verbe precum: a se maradona, a soneta, de-a grâul; a dodia; a perspectiva; adverbe pe măsura acestor verbe: igrasiate, premersă, o şănţuire, munţi obscurizaţi; comandă sonetară, aromire montană; secerătură bardă, etc., substantive precum: saniu, libanţe, somnambulanţe, duză; natră, ş.a.
Metafore cum sunt: „trezia spulber”; „hohotul bolgiilor”; „străluci năluci de staniu”; „sandala de mandala/ de-a morii alandala”; „în aer porolise”; „mi-oi avatar daimonion”; „myssorian amvon”; „cerişte scărară” (frumos!) „premeargă-ne ecluză”; „secante mendatorii”; „aleargă-se algie” „infanticidului intifada” ; (eventual abracadabra!); „mântuind smântei cârstei”;„durerându-ne Graal”ş.a. – toate acestea implică un bagaj lingvistic încărcat de preţiozităţi.
Iată că întâlnim şi o poezie monorimă: „zbate-te: zbate-te mă zbat /
galben şi palat / moalelui ouat / de la scăpătat // nu m-ai sonetat / că m-ai săgetat / nu m-ai săgetat / că m-ai dodiat // trece-mă terţină / râului de vină / păcii salamină //chiparosul altul / numelui cu psaltul / tăietorul daltu-l”.
În monorimă se desfăşoară şi poezia: „nici cu Hanuman: nici cu Hanuman pe cai / nici duhovnic să nu ai / rădăcină coborai / c-a venit luna lui mai // pajişte te întindeai /baladă te călăreai / din peisaj reieşeai / şi că bine îţi păreai // sant cu sânt întrevedeai / cerurile spălăceai / pentru norii de pe plai // într-o vale nemai rai / că pietroiul jerăgai / nu mai sfârâie alai”.
În acelaşi mod decurg şi versurile: „sărăriul saru-l / piperul mărarul // trec de caraulă / paşterea sătulă / peştera abulă // nu mai profetul / buhaiul procletul / tatăl pe încetul/ 2009” (Nu-mi pot permite).
De asemenea, în poezia „încrucişări cromozomiale”- autorul uzitează acelaşi soi de limbaj „contondent” – aşa cum se exprimă într-un vers: „încrucişări cromozomiale: şi mă târâi hazard / în bafta haosului / când va cleveti clavecin // origami ne la timpul / vederii ori magii / vă pot găzdui necopilăreşte / seara ca la teatru // şi ce-o supravieţui / vouă vederea nonfrunză / pe-al vântului liber / şi nord coborât // de ne ştiusem glia / glina contondentă / şatra disparentă / mardeală mai la vale”.
Poezii experiment din zona postmodernismului, foarte bine cotate în cercurile elitiste ale diasporei, mai puţin înţelese (ori deloc) de către iubitorii de poezie clasică, înregimentată-n canoane şi tehnici de teoria versificaţiei, uneori, ele scapă de sub controlul prozodiei şi propun un alt fel de discurs poetic, inedit, dar care, din nefericire, nu stârneşte emoţii estetice, tocmai din pricina limbajului încărcat de neologisme, de tautologii, alcătuiri de dragul rimei. Nu e de mirare, aşadar, că şi ideea iniţială sucombă ori se disipează pe parcurs, sufocată de grija pentru aglutinarea într-o unică eufonie.
Cu toate acestea, din versurile lui George Anca răzbat şi miresme de alomiră, parfumuri exotice de mirt, metafore proaspete, sintagme inedite: „zăpadă colindată”; „în strana amarului”;”cărăuşi insomniei”; „lava Etnei şarpe-nfloară / sângele piatră izvoară”; „zarurilor ecuate”; „busuioc tufan furtunatic”, ş.a.
Un obicei insolit: amestecul de cuvinte străine (de regulă, englezeşti) – în etimoniul românesc, nu e de natură să dea forţă expresivă versului, ci mai mult îl încarcă. Ex. „doctrinele le faci oraţii / awakening and knout”, „earth song peştera câmpenească”; like you with India unlike you I am not Indian / v-aţi dat pe mâna mea moleşindu-vă cadavrul” ;(de farisei); „glumiseţi you don't worry cântă / şi muezinului salam alef / nu mă desbântui somnului gherghef / desen pe plastic nicio trântă” (Copilule); „cu adevărat go west”; „death of phytoplankton” ş.a. ori franţuzeşti: „corale de l’ecole”; „non rien de rien / au long de l’ennui // oui la musique oui la musique / la vie est tres bien faite / dovadă că nu sunt / Hamlet Ofelia îmi / trimite cântece franţuzeşti”; „concentration noir ochi invers”.
Dar chiar şi expresii italieneşti, amestecate printre cuvinte româneşti, că tot suntem ţări latine şi se poartă: „pe o tristeţe tutto e male”.
Pluriligvismul adoptat ca manieră de scriere nu este ceva rău în sine, cu amendamentul că sintagma în limba străină trebuie să sublinize şi să aducă un plus de expresivitate textului în limba maternă.
O poezie rotundă în ideatica sa este cea numită: „când aşchii: când aşchii din Brâncuşi vor zvânta nisipul fluxului / a ne povesti manuscrisul visat între două sculpturi / de val încet-încet n-am mai pluti în noapte ne va / mântui Hristos cu tine-n strană aurora înspăimântaţilor // eucalipţi apocalipţi versaţi vers verso studiu în soare / de ieri ştiusei petrecania de motociclist la vaiet / şi dimineaţa altuia grăbită orbirii tot ciclopi / în frunte ochi de entorse feluri de răpire nu e pictura // aşa neagră vânător de draci pe urechea nopţii de piron / ca de Crăciun tamil alun cunoaştere necunoaştere / vedere nevedere te uiţi în soare se uită în tine soarele / închideţi înt-un pământ de clipă instantaneitatea // luminii parcă ai asculta diferenţa zilelor valurilor / o moară vaporul tuşeşte vechime consolată de revers / n-ai desena obişnuinţe într-o singurătate veşnică / de-ţi deduci fiinţa dintr-o distracţie impusă”. Se remarcă şi aici repetiţia şi folosirea aceleiaşi rădăcini semantice: versaţi, vers, verso, etc.
Indianist, mare admirator al lui Eliade, George Anca, în scrierile sale alterioare oferă o gamă largă de volume despre cultura şi civilizaţia indo-europeană, şi despre tradiţia hindusă, Poeme indiene, cărţi intitulate: „Upasonhind”; „Ek shanti”; „Ardhanaswara”; „Mantre”; „Norul vestitor” (Kalidasa); „Gitagovinda (Jayadeva); „Balada Calcuttei”; dar şi „Sonete thailandeze”; „Orientopoetica”; „Malta versus Trinidad”; „Milarepa”; „Transbudhvana”; „New York Ramayana”; „Cenuşa lui Eliade”; „Târgovişte-India”, şi acestea sunt doar câteva din cărţile apărute între 1968 şi 2008 dar şi proză pentru cei ce gustă din nestematele culturii indiene: „The Buddha”; „Buddha şi colonelul”; „Sanskritikon”; „Digital Kali”, şi multe alte cărţi apărute între 1970 şi 2007 dar şi cărţi de teatru, printre care piesa „Astă seară se joacă Noica” – piesă de notorietate scrisă în 2008. O serie de cărţi de eseuri stau mărturie a culturii enciclopedice a autorului: „Baudelaire şi poeţii români”; „Indoeminescology”; „Haos, temniţă şi exil”; „Lumea fără coloana lui Brâncuşi”; „Ion Iuga în India”; „Beauty and Prison”; „From Thaivilasa to Cosmic Library” ; „Ramayanic Ahimsa”; „Aesthetic Anthropology”;
„In search of Joy”; „Literary Anthropology”; „Glose despre ahimsa” ;
„Exerciţii de antropologie” cea mai recentă, în 2009, care dovedesc copleştoarea cultură a intelectualului român George Anca şi modelele sale ontice şi spirituale: Noica, Brâncuşi, Eminescu, Eliade, Nichita, Vasile Voiculescu, Eugenio Montale, Pindar, Leopardi, Balzac, Blaga, Heorodot şi alţii la care autorul face referiri livreşti numeroase.
Spirit neliniştit, cercetător şi inventiv, George Anca nu se mărgineşte la modelele create în adolescenţă, ci, cultivându-şi maeştri, doreşte să-i depăşească, aducându-i în actualitate şi continuându-le, peste timp, opera, ca o prelungire a spiritului acestora.
Cu toată depărtarea lui de ţinutul natal, George Anca nu conteneşte să-şi reînvie amintirile prin scris, să-şi retrăiască în felul său trecutul şi de cele mai multe ori să se reîntoarcă în chip spiritual, pe meleagul natal, adăpându-se din seva mustoasă a tradiţiilor şi datinilor româneşti şi înveşnicindu-le prin scrisul său: „în orizontul iminent: în orizontul iminent cine să mai sune sara pe deal / din isola supravalahă dulce popor-pierdere-de-sine / citeşte adunarea muzei meduzei maicii domnului / andaluzei bine că m-am aşezat altfel cădeam în arhaic // natura fiinţei aquavificată mi-ar spune taci din gură ascultă / fericirea mării netezeşte-i valurile maica le va naşte / la nesfârşit să-i verticalizeze dantela ba nimicul / îmbrăţişează-l mă pomenesc luându-mă în dodii //
secetă verde milarepian apără de inferenţa bon / adormise mării şi adio tuturor fiinţelor de dinainte / adormirea muzei şi adio viselor de pe urmă / de nu mi se împletiră vieţile pe dinăuntru-i”.
George Anca se confsează în felul său, hârtiei, spunând: „complicate căile nescrisului / ascunderea în iureşul necombatant chirăiala de împrumut / şi ruşine euforia ne rufăie dacă n-am mai rupt dacă // nu voi mai rupe aura dacă n-am mai oftat dacă ţie / nu-ţi găseşti cuiele palmelor a doua oară anta santa / femeile văd ce n-au mai văzut uită-te după Leda /sarea vieţii cu sarea morţii sarea pământului cu sarea cerului” (Stai şi gândeşte-te).
De fapt, George Anca îşi consumă neliniştile şi frământările, dar şi ispitele carnale şi sufleteşti într-o lume în care ideea neînţelesului devine tot mai pregnantă şi înstrăinarea umană ia proporţii ca după cataclismele nucleare: „o oră şi încă o oră apoi sfârşirea imprimantei în amprentare / frica de moarte inversă n-ajunge frica de teroare // chinul cărnii transubstanţiat în sunetele pământului sfânt / al omului petrecut din om dumnezeu din întuneric /cinstirea întunericului dumnezeiesc de sânge / făclier în ultimă pâlpâire ca-n ziua dintâi // prin valurile Mediteranei înot înainte de temniţă / tineri de nu muriseră de nu-şi aşteptau reînchiderea / dacă se întâmplă haiku de se întâmplă să văluri / a sângelui ţintă săgetată n-o plânge până nu se // sculptează afinitate până la Iisus Hristos / şi de acolo psalmist regi strânşi în chingile pustiei / poeţi râşniţi în ziduri comuniste o poezie / mai frumoasă ca bucuriile libertăţii o consolare // a anonimatului o ieşire din religie o ajungere de sine / în veci tainică şi duşmănită o îndumnezeire în iad / acum voi înota în sângele poeţilor din puşcărie / mă numesc Natanail n-am nici o altă cunoştinţă”.(Porumbeilor negri).
Teluric şi celest se înfruntă într-o arenă care se numeşte viaţă umană şi în acest câmp de luptă, arareori învinge cerescul, vorba lui Nichita Stănescu: „Iar pământescul/ Mănâncă de foame cerescul”. Înrobit de pământesc, poetul îşi oferă „oasele drept verighetă”, dar sufletul zboară şi nu se lasă prizonier limitelor spaţiale ori temporale.
Când vorbeşte despre sine, George Anca o face fără nici un fel de înflorituri, fără menajamente, cu o sinceritate dezarmantă: „despre mine: despre mine voi deveni vampirul răsfăţat al silabelor / globulelor vocalelor picurilor consoanelor gândurilor / stingere-ungere nu-mi doresc mântuirea / scăldându-mă în zădărnicia durerilor trecute // cerul boltit şi acolo şi aici şi atunci şi acum / rar durerea îngânând gemete de tortură şi de visare / nu mai zic de foame nu mai zic de sete nu mai zic de fete / nu mai zic brâncuşe valuri sfârtec jucăuşe tăcere mâini galere”.
George Anca e conştient că destinul poetic este unul singular şi de neînţeles, de aceea spune: „de ne-ar omorî govinda altfel stradă de o // străbătusem sigiliu eliadesc neîmbătrâniţilor stejari / nu-mi prădui Ariadna pădurea ce mi s-o scrie / ne vină macii înroşească rămânerea de sine / cap unu se rescrie raptul scrisului supt vampiri pe bani // îl întreb dacă a mai rămas vreo naţie decât a transcriptorilor / se uită la mine şi nu mă vede de poeme la comandă / teiul nucul mă calule cu şaretă miresele la putere / ne-am reveni în păreri riturile fireturile ne-om fi şi închipuind // şi-aşa călcaţi în picioare de călcaţii lui Mamona / ne-om usca în bătaie le întoarcem spatele în goană / ca Bali lui Rama ori Siegfried numai aşa ne pot ucide / scăpăm şi noi se vede că salvarea pielii scrise” (Păcat de înghesuială). După cum se vede, nici arhaismele ori regionalismele nu lipsesc din lirica lui George Anca. Ex. sucălită, „strehareţ hurez / vieţuitorez” ; „muşunoaie omului”; „Gorovei nelăcurit” ş.a.
Pretexte pentru amintiri profane, amintiri de juneţe, sfintele amintiri de acasă, dau farmec prezentului şi te hrănesc şi te adapă cu seva lor luminiscentă, cu parfumul lor vetust, cu simplitatea şi naturaleţea traiului fără griji majore, fără încrâncenări de prisos. Acestea sunt poemele inedite din volumul de faţă, la care se adaugă experimentele lingvistice pe care autorul a considerat că trebuie să le consemneze, ca faze de lucru în diferitele ipostaze şi perioade de creaţie.
Autorul scrie şi poeme-n distih: „naosului cumul: naosului cumul / toarcem smirnei fumul // că pe naţii saltă alţii / cât să ne mai cânte psalţii // ce mai americănime / în Berceni la Big la nime // columbe eunuce /la malul arhiduce // ale tale linii line / nelipsite zilei sine // karma carmina retrans / nepăcatului avans / nota do cât I adore you / domicil obligatoriu // viaţa numai indiscreţii / de moarte fără disecţii / n-am schimbat corabia / mălaiul şi sabia // între Hegel şi Ganesh / manuscrisul din cireş // spadasinul saltinbanc /su' peruci Missir cu ankh”
Iată şi anumite jocuri de cuvinte care, deşi par absconse, au o muzicalitate aparte: „la o rariţă: la o rariţă durum / rânda pe rindea aum // Sita Rama jerba / l'herbe a paşte cerb a / cercui acerba / de o brazdă cer ba // îndărăt din armonie / racule şi Românie / străvezime nimerie // nici pe aripile vogii / ca în ploaie dogii yogii // cu Vlădoianu bucuri / puşcăriaşe cucuri // năpăd trăita pradă ardă / în coarnele fără cocardă / Provenţa ne mai mare sardă / la dealul celălalt în gardă // negoţ triaj minutul / îmi scapătă şi cnutul / latinizat Alutul /
anglo-saxon părutul // la Trevi devi Evei evi / la câte şcoli pe drog elevi / or creşte revărsaţi pe ţevi”.
E normal ca autorul să clameze reîntoarcerea la armonia iniţială, după ce, în urma căderii dintâi, totul devenise haos. Condiţia însă, este să se respecte condiţiile şi mai ales, convenienţele.
În aceeaşi manieră este construit şi poemul: ”Cât om mai rămâne: cât om mai rămâne om / mane padme hum genom // rugul altui paraclis /Durga iezi ţapi Dionis / dinţii focului abis // (...) // logos agon talion / în al cincilea salon // haiduc hidalgo caii / în San Francisco ia-i-i // pe Chhatra la Miranda / tot discutăm comanda”, etc.
Autorul versifică şi în stil popular, nu fără un oarecare umor neaoş: „la moară la Făgădău / în armată la bulău / să ne ferească de rău / Tărâţa Râşca Rarău// Dragomirna Putna Suce / viţa Moldoviţa nu ce / Voroneţ Probota cuce / Slatina cel Nou aduce // Piatra Tăieturii coş n-a / Todireni Bogdana Coşna // Arşiţei Orata Humor / în întunecime nu m-or / întreba de rai să nu mor// (...) // la mijloc de schituri goale / să mai spargem nişte oale / Dunăre la canarale / îmbucate baclavale // rând hindus la Săvârşin / de rimează aum amin / dinspre Turnu-Severin / Dorohoiului mezin //mezanin epitalam / calmei şarle mangalam / hoţilor că de haram / horelor pe după hram //mi-ai grăit gură uscată / mărul boy că para fată // uşă-n uşă auroră / joc de karmă de cu horă // în coclaur adipos / îţi voi spune de folos / al spetiţilor Hristos // la tine-n bagabonţie / ca la mine-n Bărăţie // vei vedea că voi traduce / Basarabia pe cruce // din acest moment dicteu / mi l-aş potrivi resteu // ne dorirăm Parma schimnic / băuturilor din timnic // tată muzicalitate / zarurilor ecuate // prin împărătătură / a ne plimba natură // de clară ne declară /în aer de pe scară / ori urcă ori coboară / de cum ne răsuflară / de cum ne respirară / de cum ne inspirară / e cum ne expirară / rit ară măritară / ori Sita brazdă mară / din pomul oglinjoară / ori kalpavriksha doară / că ne întârziară / nu se prezentară / din a lor contrară / vacile ne cară / soarele spre vară”.
Dar acestea par „Cânticele ţigăneşti” cu un limbaj eteroclit şi frust ale lui Miron Radu Paraschivescu, ori actualele manele care rimează asonant şi mieriu pentru a-şi îmbia clienţii afumaţi de licori bachice.
Şi iarăşi experimente ludice care sună în coadă: „plasma psalmului isopul duhului / pironiţi din aspră vechime /păreri împărţite ca pomana / parcări pe cadavrul de lemn câinesc // aere în înconjurul bisericilor /respiraţia luminată / cerneli în cerneri cernişoare / urmând în grup a nu muri” (Pe dinainte).
Totul este învăluit însă într-un fum siniliu şi vetust, cu parfum de cetină, ceea ce sporeşte nostalgia şi dorul de întoarcere, mai ales pentru: „sărbători părinţi duşmani martiri / cui nu i-ar fi plăcută învierea // pe nerecunoaşterea înviatului / samsara odiată şi în replică / bucuria morţii vieux capitain / leal calabalâc de naftalină // să ne răcorească Antarctica lină / cămaşă neagră peste patimi / religiozitatea nedeclarabilă sieşi / amintirea carismei pe valeriană”. (Pe dinainte).
E ciudat şi aproape fascinant acest amalgam, acest melanj subtil între limbajul elevat, heteroclit şi cel aproape trivial, al mahalalelor cântat cu voluptate de artiştii vremii, un fel de repertoriu semnat vocal: Cristian Vasile şi Jean Moscopol, amestecat cu Zavaidoc şi cu, mai modernul şi rafinatul Gică Petrescu, „cânticele de petrecanie” – din vestitele cârciumioare de la şosea.
În poemul „Cealaltă vreme” autorul îşi exprimă simţământul religios în sintagme tulburătoare: „serpentină de candelabre”; „învârtirea crucii coroană albă a ochilor”; „gutui în floare cruci de oameni”; morţi liberi stinşi de stinsul lumânării” etc: „cealaltă vreme a vieţii noastre / Kabir Tulsi busuioc tufan furtunatic / treaba voastră când mă chemaţi / în susul muzicii dumnezeul părinţilor noştri // biserici nezugrăvite aici nici catapeteasmă / aruncând arginţii în templu s-a dus şi s-a spânzurat / de-au cumpărat ţarina sângelui pentru străini / serpentină de candelabre dă-le lor răzvrătirea // învârtirea crucii coroană albă ochilor / ne închinăm patimilor tale fericirile / pe Ilie îl strigă acesta slavă sabactani / izbăveşte-mă de vărsare de sânge // “să nu schimb a ta coroană într-o ramură de spini” / din blestemul legii întăreşte credinţa / n-a rămas inimă să nu fie mişcată / şi vizitaţi un paralitic şi-l întoarceţi // şi i-a privit pe toţi în ochi / n-aţi putut o clipă să privegheaţi / cele şapte cuvântări de pe cruce / în ziua a şasea om măr căpăţână // trădat de oameni pus în temniţă / de va mai scăpa şi primăvara asta cu viaţă / aprinsei lumânare lui Isus şi (ne)mântuiţilor lui / gutui în floare cruci de oameni // nădejdea tuturor marginilor pământului / morţi liberi stinşi de stinsul lumânării / ocean aprins înconjur bisericii pământului / neampli să nu tulburaţi morţii clopot”.
Autorul are obişnuinţa numirii cu precizie şi fidelitate maximă a locaţiilor şi a persoanelor alături de care a petrecut anumite momente din viaţa sa. El e aidoma unui cronicar, a unui scrib anonim care consemnează evenimentele, datându-le, în funcţie de urmele pe care acestea le-au lăsat pe răbojul memoriei. El este un minuţios în această privinţă. „vin ele narcisele: vin ele narcisele şi bătrânica moarte le va vinde / bucovineanul matematic mai mult în mintea mea / cum nici între Boian şi Prigoreni de-al nostru / bustul lui taică-meu pe pământ // toţi ne avem pe unde ne şi născusem / ziua morţii şi ziua naşterii una / topos cu topos om cu om / mai va reîncarnarea sceptrului // prosternat în codrii Cosminului / rar o dată pe an măcar pe săptămână / săgeată dinspre amintirea divină / rugăciunea altruismelor nule”.
Găsim la George Anca în acest bazar sentimental unde se întâmplă lucruri fabuloase şi unde el însuşi este un personaj care joacă rolul altor personaje care l-au marcat: „flori ochelari de soare / adio ţărănime muncitoare / nici Ion nici Moromete pe ogoare / ale puşcăriilor fuioare // algele negre pictează / fantomele oceanelor pictori / copiii zidesc biserici de / nisip pe plajă ca să // trezească marea la credinţă / personajele la alegerea / actorilor respectivi / care fac şi regia // sunt singurul personaj / în această cămaşă / a acestui actor îmbrăcat / într-o rugăciune budhistă // îmi pare rău de Van Gogh / îmi pare rău de mine / îmi pare rău de voi / în schimbul vostru // eu aş fi şi actorul / până a doua umbră / a doua zi al doilea / înec euharistic // numără-mă pumnului / înverzeşte-mă ritm / din limba clopotului / din toată viaţa mea” (Soarele destrucţiei).
Incantaţii budhiste alături de versificări în ritm baladesc ori de doină curată românească dau un plus de originalitate poemelor lui George Anca:
„pas de pescăruş: pas de pescăruş Nana şi Victor / să-l pună pe muzică / şi să-l cânte prin lume / brazda egal Sita / Sita pescăruş terase / Sita Rama Rama rase / Eminescu şi Vivekananda / poetul şi călugărul / au murit la 39 de ani // am înotat pentru / tata paralizat / cu degetele în aum / tatăl nostru în sanscrită / lebăda căzută dintre / constelaţii pe încinsul nisip / şi pentru leproşi înotasem // în stropii Gangelui / pescăruşi euxini / pescăruş pe nume / câine vulpe strigă / sălciile pluta / tânguie-se ploaie / mare n-ai cuvinte / că te părăsim / nu ne luaşi la goană / sau ne înecaşi / se adapă ciocul / frunzele de-a caii / sare contractată / ocnele departe / bine de explozii / gineri şi vulcani / camilo pardosul / constelaţie”.
Acest fapt iese şi mai bine în evidenţă în poemul: „de-o viaţă: de-o viaţă depresia scade / în respectul neantului urmaş / dă-te mai încolo brade / avionule crush / astfel şi imnul trăiască / ocupă-te înconjur cnuta / pe arbore iască / sub flacără sputa / de-aş fi prozodie / de-ai fi zoprodie / cine-ar mai fi doină / dorului de moină / amestecată infidelitate / popoarelor de frate”. A se observa jocul iscusit de cuvinte: prozodie-zoprodie, „coraiul / Focşanii elidaiul” ş.a.
Predilecţia autorului pentru anagramare, pentru criptografie ori aritmograme este evidentă. El mânuieşte cuvintele şi le întoarce în fel şi chip, de la cap şi de la coadă şi de la mijloc şi obţine efecte sonore inedite.
Iată şi o strofă perfectă: „m-am uitat după tine şi nu mai erai / pe sparta cahlă stropul / transfiguratei nimfe / din sângele ariei”.
Cu toate acestea, construcţiile rezultate sunt uneori greu de pronunţat şi mai ales, de reţinut, şi de aceea, nu obţin efectul sonor scontat: „Etruria orbită în prelung apus'c' / buzzatticii Tartariei patani / conclavul tot te piere magii / ţi-i târâie în lanţ caleşti / şi dracu' fără de adagii / şi racii fierţi prea româneşti //
precum scrie Eminescu şi citise Minunescu / dansate carnavaluri cu morţii nespuşi / intransmisibilitatea onoarei / pedanterie bârfă ghetto / catalepsie ocolită cu sârmă / îngânduraţi-vă cât mai târziu /piezele dădură din coadă / death of phytoplankton / sfârşit de viaţă început de regret / nimicul insultat de păcătoşenii.”
Limba nu trebuie forţată şi nu trebuie făcut abuz de asemena metode, doar trebuie „siluită delicat”, inventată şi reinventată într-un sens constructiv, plăcut şi pe înţeles.
Un exemplu concludent de cum ştie George Anca să „mânuiască” limba este şi acesta: „ave Avesta: ave Avesta aiurea America / ban bine banca Bucureşti / cal coral Caracal Caracalla / dar dor dur Dnepropetrovsk // este espadrila eben Erasm / fag fire foaie Fiorentina / golan gură guru gargară / har-aba-bură Hector hectar hectic // Istru Iordan Indus îndoială / jugăr jegos jar jambier / kir Kant Keops kalokagathon / lapte lunetă luntre lunară//
mei moara măcăne-ne moartea / noian noaptea Niagara neagră / orb om ostracizat oroare / pian pean pirandă Pindar // rare rele rar rău Rin Ron Rila / sud siamez şerpaş sihastru / teandrie Tutankamon tulnic tenteze / ulm unt umoare uniune // vest viu volubil veveriţă / xantipă xenofobă xilofonul / Yaounde yes y Yemen yankeilor / zar zilnic zid zonă zare // wolfram Wolfgang Wulfila”
Aceasta este o fantezie alfabetică fără substrat ideatic.
Dar unde e rolul dictonului? Se urmăreşte eufonia şi alăturarea arbitrară a unor cuvinte care încep cu aceeaşi literă? Langajul rebusistic, abreviat, contorsionat, cu definiţii sumare ori lacunare?
Greu de spus, greu de închipuit.
Dincolo de toate acestea însă, poezia lui George Anca rămâne un reper esenţial pentru lirica post modernistă, pentru îndrăzneala de a forţa limbajul ca să obţină efecte cât mai speciale. Când însă curge după firul roşu al ideii, fără meandre, izvorul ei este limpede, curat, muzical, profund, aproape sacral. Iată un exemplu de poezie cât se poate de sugestivă din punctul de vedere al imaginii şi armoniei lingvistice, care se apropie de perfecţiunea melosului popular: „ceaţă ceaţă neguraţă / ia-te mai de dimineaţă / mai de noapte zorilor / pe pagina florilor / transcrierea norilor / mama domnişorilor / noaptea franctirorior / pe-a neîmbătărilor / ce mai zile joci copile / pe-ale nopţii bogomile / paisprezece cântece / curăţenii pântece / clasa-a doua de bunic / nu îţi aminteşti nimic” (Ceaţă, ceaţă).
Şi la fel de sugestivă este şi poezia: „te ştiu: te ştiu de la el / trei de-o ardeleană / vedele carmel / anului în cană // cana galilee / si move e pur / puranele deie / upapompadour / şterşi monadic robii-s / cu program în oră / dar ora pro nobis / ciacoră cocoră // purice pe burtă / somnul aer tot / Toto se îmburtă / linsului pe bot // mângâierea norilor / albilor albiilor / peste orbul ochilor / profilul meduzelor // copiii geamurilor / mai în susul munţilor / triorul comenzilor / iar văzutul vedelor // mai mulţii picturilor / monştrii aşteptărilor / obsesisme zărilor / vârfuri cordul corzilor // albastrul comorilor / văilor plutirilor”.
Şi ce frumos sună aceste versuri: „în rece dodie / înfloriseră teii / răcoarea sfâşie / suavitatea înserării / cuprindere de aprindere / pretimpurii părăsiri / perfecţiunea ignorării” (La ce ce-am crede).
Şi nu s-ar crede că autorul poate scrie şi poezie science-fiction. Dar iată dovada: „cubul cosmic: cubul cosmic dispăruse / nu numai cheile dar şi uşa / întredeschsă cu cheile în ea / Usha zeiţa zorilor sanscriţi / sterilitate muzicalizată / intercalare sinergetică / vioara Emiliani albinele / cercelate pe flori mov / nu mai e de băut nici ipohondrie / lucrurile merg mai bine / săptămâna scurtată cu un cap / intră în cornul de yak”.
Amestec de transcendent şi contingent, real-imaginar, fabulos şi transcripţie abstractă impregnată de coordonate spaţio-temporale şi precizări despre persoane nominale, tot ce însumează poemele lui George Anca este rezultatul unei maturităţi artistice, a unei dăruiri totale faţă de cultura şi civilizaţia universală şi rodul stors al sufletescului pe care-l împarte cu dărnicie astăzi şi acum, de aproape jumătate de veac, pentru încă un veac sau pentru mai multe.
George Anca
Ahimsa (Rajsamund şi Jaipur)
Anul acesta (2007) am lansat „Cenusa lui
Eliade” (Bucuresti, Targoviste) si am sustinut mai multe comunicari, e.g. „Fiii
Luceafarului. Lumi eminesciene la Eliade si Lawrence” (Targu Mures),
„Domnisoara Cristina in dialog sancrit cu Vetala” (Ramnicu Valcea). Voi
participa ulterior la cea de-a VI-a Conferinta Internationala asupra Ahimsa
(Rajsamund si Jaipur). Printre principiile – Anuvrats – pe care invitatii sunt
asteptati sa le urmeze, se numara:
1. nu voi ucide nicio creatura nevinovata (nu
voi comite sinucid sau foeticid);
2. nu voi ataca pe nimeni;
3. nu voi lua parte la agitari violente
sau la activitati distructive;
4. voi crede in unitatea umana;
5. voi practica toleranta religioasa;
6. voi arata rectitudine in relatiile cu
ceilalti;
7. voi stabili limite in practica chibzuintei
si imbogatirii;
8. nu voi sprijini practici non-etice in
alegeri;
9. nu voi incuraja obiceiurile sociale rele;
10. voi duce o viata fara dependente;
11. voi face tot ce pot pentru a ma abtine de
la acte cauzatoare de poluare si deteriorare a mediului inconjurator.
Rajsamund este vestit pentru minele de cupru
precum si pentru Academia Copiilor pentru Pace.
Dr. George Anca
(Revista Sud Est)
Lumina
Am
primit numă rul 5-6 din acest an al revistei LUMINA, revistă de literatură,
artă şi cultură transfrontalieră, care apare în limba română la Pancevo, în
Serbia (director - Nicu Ciobanu, redactor-şef - Ioan Baba). Este o publicaţie
cu un trecut glorios şi cu apariţie neîntreruptă din anul 1947, când a fost
înfiinţată sub conducerea lui Vasko Popa, şi până astăzi. În anii comunismului,
pentru scriitorii români din ţară, o prezenţă în paginile Luminii era absolut
onorantă – semn de deschidere, de ieşire din spaţiul îngrădit. Astăzi, revista
ne întâmpină cu un sumar compozit. Putem citi versuri din lirica lui
Shakespeare, Rilke şi Carl Michael Bellman în traducerea lui George Anca, dar
şi grupaje ample semnate de Justo Jorge Padron şi Arcadie Suceveanu, laureaţi
ai unor festivaluri literare organizate la Craiova şi la Uzdin. De asemenea, e
publicată o piesă de teatru radiofonic intitulată „Gloria sau Secretul eclipsei
de soare” de Slavco Almăjan (care a condus şi el această revistă, între anii
1976 – 1981). Am mai reţinut articolele Marginalii la Congresul eminescologilor
de Tudor Nedelcea, Ioan Flora – din nou acasă de Brânduşa Juică şi Opinii şi
reflecţii asupra poeziei româneşti din Voivodina de Virginia Popovic.
Liliana Popa
Masculul Alfa fără Omega
Vedetu
apare peste tot
Atent, pedant și serios
Tezist din creștet pănă-n cot
Mereu tăcut, absent tendențios
Atent, pedant și serios
Tezist din creștet pănă-n cot
Mereu tăcut, absent tendențios
Cu ascuțite simțuri, cu ce acuitate,
Transcende cînd pășește elegant
Meditativ, subtil și arogant
Cînd seara se întoarce în cetate
Transcende cînd pășește elegant
Meditativ, subtil și arogant
Cînd seara se întoarce în cetate
Ca
într-un scherzo vesel îi apare
Sub clar de lună o cosînzeană șuie
Sașie potriveală, ieșită din tipare
Cu galeșa-i privire albăstruie
Sub clar de lună o cosînzeană șuie
Sașie potriveală, ieșită din tipare
Cu galeșa-i privire albăstruie
20
august 2018
Nicolae Grigore Marasanu
Balada trupului către sufletul avântat
Suflete,
fârtatul meu,
nu te înrobi, plebeu,
nici în jug,
nici în resteu;
nu te înrobi, plebeu,
nici în jug,
nici în resteu;
Nici te vinde pe un leu,
că te răscumperi cu greu
din amor –
e paj ateu
şi curând în copârşeu
te va împinge Elvira.
că te răscumperi cu greu
din amor –
e paj ateu
şi curând în copârşeu
te va împinge Elvira.
Ea,
hulpavă, vrea doar lira,
să ţi-o bea din buzunare.
să ţi-o bea din buzunare.
E
şcolită în fanare,
să taie lată cărare
cu cremeni şi cu amnare,
bând în birt pe bei călare,
până crapă-n zori, scufiţa!
să taie lată cărare
cu cremeni şi cu amnare,
bând în birt pe bei călare,
până crapă-n zori, scufiţa!
Îţi
bea caii,
zât,
căruţa,
îţi stinge în piept igliţa, nene!
zât,
căruţa,
îţi stinge în piept igliţa, nene!
Se
ţine cu crâmi tâlhari,
cu barbugii şi coţcari,
proxeneţi de fete mari,
cu lupi suri de marinari
din cei cu sânge sărat
şi cu pieptul tatuat
cu delfini,
sexe,
sirene,
numai istorii obscene, nene!
cu barbugii şi coţcari,
proxeneţi de fete mari,
cu lupi suri de marinari
din cei cu sânge sărat
şi cu pieptul tatuat
cu delfini,
sexe,
sirene,
numai istorii obscene, nene!
Nu
le sta ăstora-n cale!
Buţi de spirt, La Coategoale,
beau,
mocnesc,
au rânza plină
de obidă, de chinină,
şi cu gât de sticle sparte
te scrijală-n piept,
în spate
şi sictir bre în fântână,
unde tartorii cunună
chinul zlut
cu ţa-Uitarea.
Buţi de spirt, La Coategoale,
beau,
mocnesc,
au rânza plină
de obidă, de chinină,
şi cu gât de sticle sparte
te scrijală-n piept,
în spate
şi sictir bre în fântână,
unde tartorii cunună
chinul zlut
cu ţa-Uitarea.
Mută,
suflete, cărarea,
nu mă vinde, sunt bătrân!
nu mă vinde, sunt bătrân!
Tu
sui, abur,
eu rămân,
şi m-acopăr strat şi rând
cu macată de pământ,
sub vecie să dospesc
până devin măr domnesc,nene!
eu rămân,
şi m-acopăr strat şi rând
cu macată de pământ,
sub vecie să dospesc
până devin măr domnesc,nene!
-
Frate, trupule, tu ceri
milă de la temniceri?
milă de la temniceri?
Jeluieşti
că eşti bătrân?
Eu
sunt umbră, jar,
fum, scrum -
că iubirea face floare
şi inima, în dogoare,
să se stingă,
cere drum.
fum, scrum -
că iubirea face floare
şi inima, în dogoare,
să se stingă,
cere drum.
Nu
am somn,
linişte n-am,
decât al dragostei ham.
linişte n-am,
decât al dragostei ham.
Şi
acu’ fi-voi nici oase -
preţ al Elvirei mănoase,
metresă de catifea.
preţ al Elvirei mănoase,
metresă de catifea.
Şapte
lifte are-n ea!
Toate i-au pus zbenghi,
vel punct,
încât, trupule,
defunct de mi-ai fi,
te-aş învia şi călare pe nuia
am da buzna-n nopţi la ea.
Toate i-au pus zbenghi,
vel punct,
încât, trupule,
defunct de mi-ai fi,
te-aş învia şi călare pe nuia
am da buzna-n nopţi la ea.
Apoi,
nu crâcni, fârtate,
că de-o fi cuţită-n spate
să primim,
ori şiş în burtă,
tot colac, bănuţ şi turtă
din lada de veci ne-o da, Elvira.
că de-o fi cuţită-n spate
să primim,
ori şiş în burtă,
tot colac, bănuţ şi turtă
din lada de veci ne-o da, Elvira.
Şi
ne-o uda,
cu un vin de patru lei,
din pahare de ardei,
singhelul din Vaideei!
cu un vin de patru lei,
din pahare de ardei,
singhelul din Vaideei!
Octavian
Soviani
rimbaud
- traducerea mea
Zăpăciţii
Stau negri-n pâclă şi ninsoare,
Lipiţi lângă răsuflătoare,
Şi-aflaţi la bai
Zăpăciţii
Stau negri-n pâclă şi ninsoare,
Lipiţi lângă răsuflătoare,
Şi-aflaţi la bai
Cinci ţânci cu feţele buimace
Privind brutarul care face
Pâini ditamai.
Privind brutarul care face
Pâini ditamai.
Văd braţu-i
alb cum se înfruntă
Cu coca gri, cum o mi-ţi-o-nfundă
Colea-n cuptor;
Cu coca gri, cum o mi-ţi-o-nfundă
Colea-n cuptor;
Ascultă pita
cum se coace,
Pe când brutarul zice-n pace
Un cânt domol.
Pe când brutarul zice-n pace
Un cânt domol.
Nu mişcă
unul, cată ţintă
În suflul care îi alintă,
Cald ca un sân
În suflul care îi alintă,
Cald ca un sân
Când pe la
miezul nopţii brune,
Ca prăjiturile de bune,
Îs gata pâini,
Ca prăjiturile de bune,
Îs gata pâini,
Când se apucă
de cântare
Cu pita ce miroase tare
Greierii-n cor.
Cu pita ce miroase tare
Greierii-n cor.
În groapa
caldă simt că-i viaţă,
Şi-acum, deşi li-i haina zdreanţă.
Li-i bine lor.
Şi-acum, deşi li-i haina zdreanţă.
Li-i bine lor.
Atât de bine,
încât iacă,
Isuşi pudraţi cu promoroacă.
Nu s-ar clinti.
Isuşi pudraţi cu promoroacă.
Nu s-ar clinti.
Cu boturile
roz lipite
De gratii, cată pasămite
Către Tării,
De gratii, cată pasămite
Către Tării,
În graiul lor
neghiob se roagă,
Şi-atât de tare se apleacă
Din când în când,
Şi-atât de tare se apleacă
Din când în când,
Că-n tur
nădragul se despică,
Iar cămăşuţa le-o ridică
Al iernii vânt.
Iar cămăşuţa le-o ridică
Al iernii vânt.
Flori Bălănescu
dincolo de speranță
bruma
de conștiință morală zace pe fundul râpelor
din codrul secular (frate cu românul)
și în gropile comune și în sicriele înnădite din
lădițele de legume ale bucătăriei pușcăriei politice
excepționalitatea a putrezit odată cu
"cei mai înrăiți dușmani ai poporului"
din codrul secular (frate cu românul)
și în gropile comune și în sicriele înnădite din
lădițele de legume ale bucătăriei pușcăriei politice
excepționalitatea a putrezit odată cu
"cei mai înrăiți dușmani ai poporului"
(la Katyn armata roșie secerase
mândria
vulturului alb zeci de mii de intelectuali
purtând însemnele armatei poloneze)
vulturului alb zeci de mii de intelectuali
purtând însemnele armatei poloneze)
dincolo
de speranță se îngrașă neputința
ochii sfidării sfâșie pielea subțire a realității
ochii sfidării sfâșie pielea subțire a realității
(acolo
atunci a fost conceput sfârșitul
un pui de Rău maturizat pervers)
un pui de Rău maturizat pervers)
zgomotul
formelor acoperă tot mai agresiv
fondul epuizat de propria-i evanescență
fondul epuizat de propria-i evanescență
AȘ VREA SĂ FUG
.
sărută-mă
din cap până-n picioare
cu buzele fierbinţi şi parfumate
aş vrea să-ncepi cu sânii de se poate
şi noaptea căci mă tem nespus de soare
cu buzele fierbinţi şi parfumate
aş vrea să-ncepi cu sânii de se poate
şi noaptea căci mă tem nespus de soare
mă-nvăluie timidităţi de floare
şi simt fiori pe ceafă şi pe spate
nici n-aţi purces la drum buze curate
iar eu simt o continuă dogoare
şi simt fiori pe ceafă şi pe spate
nici n-aţi purces la drum buze curate
iar eu simt o continuă dogoare
mai
soarbe-mi lin polenul de pe trupul
fierbinte precum soarele ceresc
aş vrea să fug dar nu să mă feresc
iubitul meu ce vrei să-mi sfărâmi scutul
fierbinte precum soarele ceresc
aş vrea să fug dar nu să mă feresc
iubitul meu ce vrei să-mi sfărâmi scutul
mă
las în voia ta ca o copilă
ce nu a fost atinsă pân-acuma
şi zău că nu fac dragă pe nebuna
tu amiroase-mă precum m-ai rupe din lumină
ce nu a fost atinsă pân-acuma
şi zău că nu fac dragă pe nebuna
tu amiroase-mă precum m-ai rupe din lumină
Corina Dașoveanu
culorile mimetice
le îmbrăcăm ca vieți una
peste alta,
le dezbrăcăm ca morți,
în căutarea și dezcăutarea
monedei în care noi,
a-vers și re-vers,
facem iubire pe dinăuntru.
le dezbrăcăm ca morți,
în căutarea și dezcăutarea
monedei în care noi,
a-vers și re-vers,
facem iubire pe dinăuntru.
ești tu roșul acesta răstignit pe
viul meu
până îmi devine sânge
în stația ultimă a respirației.
sunt eu pasul albastru de azi,
încălțat în timpul tău netrăit,
cumva nehotărât transparent.
până îmi devine sânge
în stația ultimă a respirației.
sunt eu pasul albastru de azi,
încălțat în timpul tău netrăit,
cumva nehotărât transparent.
suntem
goi și alb de frumoși,
față în față,
viață în viață,
moarte în moarte,
cameleoni dependenți
de reciproc,
oglinzi cu mâini lipite a rugăciune
de dragoste și găsire.
față în față,
viață în viață,
moarte în moarte,
cameleoni dependenți
de reciproc,
oglinzi cu mâini lipite a rugăciune
de dragoste și găsire.
ești
un sunt
cu noi în palmă.
cu noi în palmă.
Mos Nelutzu G
La solstiţiu
Nu
cred c-ai să mă uiţi uşor.
Încălzisem cuvintele a doua oară,
să fie-ncinse, aprinse de dor,
când mi-ai fi dat apă la moară.
În raza felinarelor prinsesem
trei generaţii de fluturi,
băusem trei rânduri de otonel şi trei
de tămâioasă. Tocmisem taraf
cu trei gurişti, gândind c-ai să te bucuri
văzându-mă între ţambale-acasă.
Încălzisem cuvintele a doua oară,
să fie-ncinse, aprinse de dor,
când mi-ai fi dat apă la moară.
În raza felinarelor prinsesem
trei generaţii de fluturi,
băusem trei rânduri de otonel şi trei
de tămâioasă. Tocmisem taraf
cu trei gurişti, gândind c-ai să te bucuri
văzându-mă între ţambale-acasă.
Mă iartă, ţi-am strivit în uşă
insomnia,
şi ţi-am trezit odaia cu uimiri.
Uitasem la bodegă iasomia
şi am plecat s-o iau. Ai să te miri,
dar aş fi vrut să uiţi că este iarnă.
şi ţi-am trezit odaia cu uimiri.
Uitasem la bodegă iasomia
şi am plecat s-o iau. Ai să te miri,
dar aş fi vrut să uiţi că este iarnă.
N-ai
să spui c-ai să mă uiţi uşor
tocmai acum când leu-i vărsător.
tocmai acum când leu-i vărsător.
Evelyne Croitoru
DOR NESPUS
Evelyne
Maria Croitoru
Și
poate că ne-am întâlnit
cutreierând Calea Lactee,
într-un fuior de infinit,
eram bărbat, erai femeie...
cutreierând Calea Lactee,
într-un fuior de infinit,
eram bărbat, erai femeie...
Și poate că am învățat
să ne iubim zburând, ca fluturi,
mileniile-am dezbrăcat
și ne-am făcut din ele scuturi,
să ne iubim zburând, ca fluturi,
mileniile-am dezbrăcat
și ne-am făcut din ele scuturi,
prin
galaxii am colindat,
în zbor de gând arzând ca stele,
cu norul alb ne-am scuturat
și ploaie-am fost și stropi de rouă,
din molecule-am renăscut
iubirea în iubire nouă.
în zbor de gând arzând ca stele,
cu norul alb ne-am scuturat
și ploaie-am fost și stropi de rouă,
din molecule-am renăscut
iubirea în iubire nouă.
Doi
maci frumoși,
aprinși în foc,
cu sete de ființe vii,
purtând în amintirea lor
un dor nespus de galaxii.
aprinși în foc,
cu sete de ființe vii,
purtând în amintirea lor
un dor nespus de galaxii.
Oportunitate de împrumut oferită de dl, Benjamin care îmi salvează familia de la robie financiară {lfdsloans@lemeridianfds.com}
RăspundețiȘtergereBună toată lumea, sunt mamă singură Putri Adiratnaa, din Jakarta, aș dori să împărtășesc această mărturie grozavă despre cum am primit un împrumut de la dl, Benjamin, când am fost alungați de acasă când nu mai puteam să-mi plătesc facturile, după fiind înșelat de diverse companii online și refuzat un împrumut de la banca mea și o altă uniune de credit pe care am vizitat-o. Copiii mei au fost luați de asistență maternă, eram singură pe stradă. În ziua în care am pășit rușinos într-un vechi coleg de școală care m-a prezentat la Daisy Maureen. La început i-am spus că nu sunt mai pregătit să-mi asum niciun risc de a solicita un împrumut online, dar m-a asigurat că îmi voi primi împrumutul de la ei. În al doilea rând, din cauza casei mele, am fost nevoit să iau un proces și am solicitat împrumutul, din fericire pentru mine am primit un împrumut de 80.000,00 USD de la domnul Benjamin. Sunt fericit că am asumat riscul și am solicitat împrumutul. Copiii mei mi-au fost returnați și acum dețin o casă și o afacere proprie. Toate mulțumirile și recunoștința se adresează Serviciului de finanțare Le_Meridian și pentru ajutorul domnului, Benjamin, pentru că mi-a dat un sens vieții, când pierdusem orice speranță. Dacă în prezent căutați un ajutor de împrumut, le puteți contacta prin: {lfdsloans@lemeridianfds.com} sau WhatsApp + 1-989-394-3740