GALAXIA BURLACILOR

Puși Dinulescu – George Anca – Liliana Popa – Dragoș Vișan – Lora Levițchi – Streche Nicolae Florentin

PUȘI DINULESCU

Regrete amarnice

N-ai îndrăgit un mare scriitor...
Ai preferat, în schimb, un câine...
Şi-n loc să te lansezi spre viitor,
Te-ai complăcut cu azi pe mâine...
Dar câinele n-a perceput deloc
Cât de frumoasă şi de fină eşti,
Cât aer ar fi fost şi-atăta foc
Dac-ai fi stat şi tu să mă iubeşti...
Dac-aş fi fost mai dur, mai animal,
Poate că ne-am fi apropiat mai mult
Şi ne-am fi dus pe-al sexului năval...
Am preferat însă ceva mai cult
Să fiu, prin Eminescu să te trec
Şi-n versuri dureroase să te-nec...

Poetul și planta 

Frumoasă ca o plantă
Din America Centrală
Ești... Nu ești nasoală...
De nu mă iubești?

Nu mi-ești amantă...
O! Dac-ai fi nasoală și mai boantă,
Ai putea puțin să mă iubești,
Frumoasa mea de la Ploiești?!

Hai, spune, da-a-a?
Așa sunt numai eu nasol,
Dar sufletul nu-i gol.
Și ce contează fața-a-a...

Daca ai suflet? Vezi tu?
Ce-ar fi să stingem garagața?
N-ar fi mișto, nu-u-u-?
Ce-ai zice tu?! Dar țața?

Care "țața"?
Þața-i viața!
Viața-i țața!
Þața-i țața!

LINDA BELINDA

(1979)

NOTA AUTORULUI

Volumul a apărut la Cartea Românească, în timp ce director era Marin Preda. Autorul îl intiulase Linda Bellinda, dar redactoarea , mai puțin familiarizată cu limba italiană, i l-a prezentat lui Marin Preda cu un singur  l. Autorul a atras atenția că nu e corect, dar marele om a zis: „Lasă-l așa, că e mai autohton!” Și-așa a rămas!

Cartea a fost distinsă cu Premiul Asociației Scriitorilordin București pe 1979, de un juriu prezidat de Romul Munteanu.

La două din povestirile din

Linda Belinda au fost schimbate titlurile. Raul și nostalgia sa a devenit Șprițul de vară, iar Povestea unui copil a devenit Amantul, mama și copilul.

Dintre prozele din acest volum, Poveste cu Monica a fost ulterior amplificată, devenind romanul  Burlacul, din cartea Galaxia Burlacilor(1980), tradusă în limba franceză cu titlul Le vieux garçon și având versiunea definitivă în volumul Burlacul(2011).

Acasă și Eu Liza și Nae au fost incluse în antologia lui Cornel Regman Nuvela și povestirea românească în deceniul opt (Editura Eminescu 1983), iar Familia Atanasiu în antologia de proză scurtă contemporană Arhipelag, a lui Mircea Iorgulescu(Editura Eminescu 1981).

Acasă a fost tradusă în rusă, Familia Atanasiu în germană, engleză și rusă, Despărțire în rusă, Eu, Liza și Nae și Poveste de la mare în engleză, Amantul, mama și copilul în maghiară.

În antologia de autor Crimă la circ(2003) au intrat și povestirile Familia Atanasiu, Jucătorii de pingpong, Acasă, Eu, Liza și Nae, Poveste de la mare și Șarada.

*

GALAXIA BURLACILOR

                                      (1980)

                                                      Romanul Galaxia Burlacilor

avea inițial o arhitectură destul de sofisticată. S-ar fi chemat Galaxia Burlacilor sau Istoria lui Om-e-el și ar fi tratat patru ipostaze ale lui Om-e-el, de fapt ipostaze ale singurătății: Artistul, Burlacul, Aventurierul și Repetentul. În centru era, însă, Burlacul – artist el însuși, având ceva și de  aventurier, dar și de repetent!

Să fi fost aceasta o răstălmăcire a Omului Absurd din Mitul lui Sisif al lui Albert Camus? Posibil, din moment ce autorul prezentase

la terminarea Facultății de Litere o teză de licență despre

Problema individului la Camil Petrescu și Albert Camus.

În orice caz, doamna redactoare i-a scos Artistul și au rămas doar ceilalți trei, dar fără a mai fi vorba despre Om-e-el și astfel ambiția  autorului

de a da o mai cuprinzătoare și mai semnificativă privire

asupra unor legături din lume  a fost compromisă.

Traducând romanul în limba franceză, Michel Wattremez

a ales doar Burlacul, ceea ce-a făcut apoi și autorul, care, pentru ediția românească din 2011, s-a rezumat și el  doar la Burlacul,

revăzut puțin față de ediția din 1980, ca și ediția franceză.

Burlacul a rămas, deci, ca orice burlac, de sine stătător și, fiind roman, nu-și are rostul aici. Așa că au rămas până la urmă în fața dumneavoastră aici doar părțile a doua și a treia: Aventurierul și Repetentul

*

REPETENTUL

(ca o addenda aceste Memorii de fapt, fiindcă ieşim din marjele ficţiunii şi respirăm în fine aerul tare al adevărului nemediat)

Prefață involuntară

(am încredinţat aceste Memorii întâi unui influent personagiu, care, citind, probabil, doar o parte din ele, iată, ce mi-a referat:)

Dragă Domn’ Dinulescu,

Humorul absurd este evident, dar faptele sunt prea particulare ca să treacă rampa curiozităţii celorlalţi. Ca amintiri de repetent (memorii) (le spui d-ta) mi se par prea subţiri.

Cu prietenie,

Al d-tale,

E.B.

(cu scuze pentru întârziere)

Notă din 2013 :

Cine-o fi fost E.B.? Desigur, Eugen Barbu!

Cine-o fi fost, apoi, M.D.? Desiguir, Mircea Drăgan! Dar G.V. nu era cumva Gheorghe Vitanidis? Ba da, bineînţeles! Iar M.I. nu era Ministerul de Interne, era Mihai Iacob, E.B. era Elisabeta Bostan, A.C. era nimeni altul decât  Alecu Croitoru şi-n fine, ultimul pe listă, era I.N., autorul celui mai prost film românesc din istorie, ceea ce n-a fost lucru uşor, în acest mare campionat al stupidităţii! Mai era şi S.D., adică Silviu (Sicu) Dimitrovici, singura figură luminoasă într-un conglomerat de personaje de tenebre. Apropo de Drăgan și Vitanidis. Încă de când erau stuidenți, cică erau bine cu Partidul și cu Secu, demascându-și colegii, care din cauza lor n-au mai putut termina și au trebui să-și caute alt drum: e cazul unor Grigore Hagiu, Boris Ciobanu sau George-Radu Chirovici.

*

         EU ȘI ROBERT CALUL

         (1982)

NOTA AUTORULUI

Volumul a apărut la Editura Eminescu și a fost puricat rău de conducerea editurii. N-a avut succes de critică. A fost tratat cu indiferență sau chiar cu ostilitate.

O zi din viața unui pinpongist a fost tradusă în franceză, engleză, rusă și germană, Roman de familie în engleză și maghiară, Poem în gernană și maghiară, Planete, În lumea diplomatică, Ploaia și Poveste de moarte în maghiară, Promovarea tovarășului Găină în bulgară, După operația de apendicită în engleză, franceză, germană și spaniolă. Manuela a fost tradusă în germană și a mai a apărut în limba română și în Ungaria, la Gyula, în revista Foaia noastră, a româmilor din Ungaria.

În antologia de autor Crimă la circ (2003) au intrat Boul și Luminița, V.H. și amintirea mării, Manuela și O zi din viața unui pinpongist.

*

    CRIMĂ LA CIRC   

                                                                (2003)         

NOTA AUTORULUI

 Volumul e subintitulat o antologie sau o ontologie de autor și afară de prozele preluate din volumele anterioare: Robert Calul-1968 (Priveghiul, Reportaj și Dumitrescu, repetentul clasei), Linda Belinda-1979 (Familia Atanasiu, Jucătorii de pingpong, Acasă, Eu, Liza și Nae, Poveste de la mare și Șarada) și Eu și Robert Calul -1982 (V.H. și amintirea mării, O zi din viața unui pinpongist și Boul și Luminița) mai cuprinde și texte inedite în volum sau chiar total inedite, pe care le public în continuarea acestei pagini.

Cartea a apărut la Editura Meronia și nu a fost difuzată, iar critica , pur și simplu decimată sau supusă consemnelor mafiotice după 1989, n-a înregistrat-o, cu o singură excepție: o cronică citită la radio de Ion Adam și apoi publicată într-o revistă din Focșani.

Dintre ineditele în volum, au apărut în presa literară încă înainte de 1989 Nadia și Pescărușul (în „Viața Românească”) sau

Nevăstuica (în „Lucedafărul”) , iar Iarna sau Starea de nașpa în 2003 la „Luceafărul”. Pisăloaga și În căutarea Luminiței, scrise amândouă înainte de Revoluție, n-au apărut și în periodice.

Povestirea O crimă la circ a apărut întâi în limba germană (Mord im Zirkus, tradusă de Gerhard Csejka, în Neue Litertatur (nr.5/1983) și apoi în Gernania, într-o antologie a literaturii române contemporane: Erkundugen II, la Verlag Volk und Welt, Berlin, 1985.

*

         Plăcile avatarice s-au îmbiat, prioritar prin teatre de provincie, jocului-rejocului de tânăr de-a dramaturgia, la care, renunțând, cum că nu știa să scrie, și-a definitivat, in spe, vreo 6-7. Ștampila criticului: „comedia desfrâului”.  „Pusi Dinulescu are cateva procedee comice fara gres: parodia limbajului subcultural din mahalaua bucuresteana moderna care, desi s-a mutat la Snagov, a ramas o mahala morala si psihica... Pusi Dinulescu este un fonograf care inregistreaza cu voluptate ostila limbajul bucurestean sumar, mai mult sau mai putin argotic... Dominanta discursului dramatic al lui Pusi Dinulescu este insolenta, mai pe romaneste spus obraznicia care se poate urmari pe toate palierele textului, de la limbaj la caractere. Nu numai tinerii sunt obraznici, ci si cei mai varstnici. Sia asta pentru ca insolenta este o valoare in care autorul crede din toate puterile si o practica... Ce ne ofera Pusi Dinulescu sunt cu adevarat comedii ale desfraului. ” (Mircea Ghitulescu) . Altcineva:

Cand nu suntem spectatori ai pieselor sale, fie si daca rememoram succesul pe care l-a avut spectacolul TV ''Bani de dus, bani de-ntors", in regia lui Alexandru Tocilescu, cu Gheorghe Dinica, Sebastian Papaiani si Carmen Tanase, si tot merita citit.

         Nu așa își povestește dramaturgul, piesă de piesă, rob spectatorului.

         Bani de dus, bani de-ntors. Un american de origine română, fugit din țară în timpul Comunismului, Manole, petrece o vacanță la Vama Veche, alături de foarte tânăra lui iubită, șoferul lui și vechi tovarăși de nebunii din tinerețe: arhitecta Irina și sculptorul Gică, amândoi prezenți și cu partenerii lor de viață.

         Dar iubita lui e cam rea de muscă, șoferul e un poltron, iar vechii prieteni sunt niște nefericiți în căsniciile lor. Pune capac o prostituată rusoaică. Un final cu totul neașteptat împietrește deodată această lume, parcă prea activă și prea fără Dumnezeu.

         Nunta lui Puiu. Tase a fost ceva cândva pe la Securitate sau prin armată sau milițian, dar pe urmă a devenit meseriaș. N-a făcut niciodată studii, de aceea vorbește din când în când neaoș, adică fără acord, ca și alții din familie: mai ales Veta și Puiu. Veta e nevasta de a doua a lui Tase și cu 12 ani mai tânără, fostă bucătăreasă.Lae, băiatul mai mare, a făcut liceul și a ocupat tot felul de posturi mărunte: a fost pedagog, funcționar la o adminitrație financiară etc. Acum e cam tot așa ceva. Marieta, nevastă-sa, a făcut chiar doi ani de facultate, după care s-a lăsat, de aceea e o tipă destul de prețioasă și oricum e mai citită decât ceilalți. E însă, în fapt, ceea ce se poate numi o târfă păguboasă și cu suflet. Michi, fata lui Lae din prima căsătorie, dorește cu înverșunare să emigreze, mai ales că mama ei bună se află-n Canada și fostul iubit în SUA.

         Puiu n-a terminat liceul, până în 1989 a fost șofer și mic bișnițar, acum are o firmă mică și destul de fantomatică. Este un  „two-timing man ”, cum spun americanii, adică trăiește cu două tipe deodată. E șmecher, întreprinzător, dar de talie mică.

Nașul îi este superior și ca studii, are un liceu, poate chiar o facultate la f.f. Nașa e contabilă, femeie ciudată, trece cu siguranță de la o stare la alta. Suferă că nu are copii, se pare că nu poate face, îl ține cu greu în strună pe soț, care e incredibil de crai.

         Lili, secretara lui Puiu, e o pasionată și o necăjită, viața îi dă mereu cu șutul în gură, dar u e fată rea și în condiții propice ar putea înlori. Și ea știe asta.

         AMANTA MORTULUI sau Noua și adevărata casă cu țoape  tragicomedie în două părți cu zece cântece 1979-2009. Într-un bloc din București, o femeie (Georgeta) este măritată cu o brută, fost bătăuș la Securitate, ajuns colonel, iar după Revoluția din 1989, cu Contrarevoluția ei cu tot, exportator, om cu stare.

         Femeia are un amant (Sandu), care locuiește în același bloc cu ei, dar și un fost amant (Matei), care o iubește încă și o somează să se întoarcă la el, amenințând-o chiar cu toporul. Nevasta lui îl urmărește însă și vine și ea și o amenință pe Georgeta că dacă nu-i dă bani, o spune bărbatului de amant. Mai umblă și cu moșmondeli de farmece, pe care i le aruncă sub un fotoliu, la un moment dat, când ea lipsește din cameră.

         În această lume idilică apare nepoata Georgetei, Viorica. Ea se pregătește să dea examen  la facultatea de teatru. Cum vine, mătușă-sa îi ia toți banii, soțul ei îi face curte, apoi și amantul. Dar momentul în care pică ea coincide și cu găsirea în lift a batistei femeii de către soț care o anchetează ca la Securitate, află ceva și hotărăște să se pună la pândă, ca să verifice relație ei cu Sandu, dar să încerce în același timp și ceva la nepoată, care s-ar putea lăsa descoperită, dacă nu măcar să-i dea în gât pe cei doi! De aceea înscenează o plecare urgentă și intempestivă din oraș.

         În lipsa lui, lucrurile se întâmplă cam după cum a prevăzut tipul, numai că la întoarcere, vrând s-o seducă pe nepoată, e sechestrat în camera acesteia, tot acolo unde fusese sechetrat mai înainte și Sandu, care încercase același lucru. Cei doi se iau la bătaie pe întuneric, lovindu-se orbește unul pe altul.

         Viorica fuge să-i de dreumul mătușii, care fusese și ea drogată și sechestrată de Sandu în garsoniera lui, ceea ce soțul nu știa.

         În casa rămasă goală, unde nu se mai aud nici cei doi sechestrați, pătrunde cu o falc-/n cer și cu una în pământ, agitându-și toporul Matei, urmat de nevastă. El strigă după soțul Georgetei, care, venind, îl luase din drum și îi trăsese un scurt, dar eficient toc de bătaie, ca la ei la Secu.

         Se întoarce și nepoata, cu mătușa. Profitând de prezența vecinilor, le propune să asiste la deschiderea ușii, în spatele căreia sunt sechestrați cei doi nemernici, care au atentat la onoarea ei. Niciunul însă nu mai mișcă , după cum se constată la prima vedere.

         Dar Sandu își revine, spre bucuria Georgetei, însă Emilia, mărturisind c-a fost amanta exportatorului (soțul Georgetei) îl acuză pe Sandu că l-a ucis. Sandu e înnebunit de frică, cere Georgetei să cumpere tăcerea celor trei martori: Viorica, Emilia, Matei. Apoi vrea să tranșeze cadavrul lui Onel, dar se răzgândește: îi vine ideea să-l arunce pe fereastră și-l roagă pe Matei să-l ajute. În toată zăpăceala, Emilia își cere drepturile de amantă, vrea jumătate din averea mortului. Georgeta ezită. Emilia pleacă urmată de Sandu, apoi de Matei.

         Rămasă singură cu Viorica, Georgeta își mărturisește deciziile, bănuiala că Sandu nu o mai iubește, nu-i decât omul interesului. Totuși, acum, fiind bogată, ar fugi cu el în Patagonia. Viorica îi cere însă, dacă tot s-a-mbogățit, să-i dea înapoi banii cu care a venit, că vrea să plece acasă și nu mai are cu ce. Îi răspunde repede că numai ea a adus în casă toate nenorocirile și precis e dracul gol! I se-aruncă apoi în brațe, își cere iertare, când intră, deodată, Matei, cu totul răvășit, că nevastă-sa  s-a încuiat cu Sandu la ei în apartament!

         Se-ntorc și cei doi. Sandu îi cere Georgetei să facă hârtiile, că Emilia primește cât i-a propus. Dar Georgeta sare la Sandu, se ia apoi la bătaie cu Emilia, când... se stinge deodată lumina! 

         Apare, din camera Vioricăi, Onel, plin de sânge, care-a făcut scurtcircuit cu o șurubelniță, ca să-și facă o apariție mai spectaculoasă. Matei aleargă iar la tablou și acum sunt toți iar la lumină!

         Onel le spune că a auzit tot sau aproape tot. Și e mâhnit. Și întristat. Da cel mai mult, mărturisește, îi e frică să nu bea, ca să n-o omoare pe Georgeta în bătaia pe care oricum trebuie să i-o tragă. Matei sare c-o ia la el, dar Georgeta îl vrea tot pe Sandu, Viorica își cere mereu banii cu care a venit, iar Emilia vrea să rămână în locul Georgetei. Ce face în această situație Onel, ce face  cu onoarea lui și ce fac ceilalți?

         Dar mai ales, ce vrea Dumnezeu cu ei?

         Citiți piesa și veți afla!

         PESCĂRUȘUL  LUI  HAMLET – parodie în trei acte, în versuri și proză – 2004.

         Toată acțiunea se petrece la Snagov, în zilele noastre, la vila familiei Gândilă. Gândileștii s-au îmbogățit după 1989, dar nici înainte n-au dus-o prea rău, prin comerț exterior, prin oleacă de securitate, sub acoperire comercială. Acum au o firmă înfloritoare în industria bocancilor.

         Decor unic. Ziua și noaptea, într-un colț al terasei grădinii. Eventual, o piscină. Câteva umbrele în culori vesele exprimă un exotic dorit, dar rezultă un kitsch. Pe terasă, într-un cui, un pescăruș împăiat.

         SĂRU MÂNA, TANTI! sau Pe pragul despărțirii, piesă în două părți cu 14 cântece. SENVICI CU INFINIT sau Al treilea cort – teleplay – 2006 – 2010.

         Aceste șase piese de mai sus au fost publicate în volumul Puși Dinulescu, Teatru, Minerva, 2010. Mai recentă, CAPCANA IUBIRII a fost regizată de autor într-un spectacol-lectură.

*

Prefața autorului

         Mi-e teamă să-ncep această prefață, fiindcă mă gândesc la Alexandru Odobescu, minunatul autor al lui Pseudokyneghetikos, care vrând să scrie o prefață a ajuns la ditamai carte. Și ce carte!

         Subiectul acestei prefețe nu este însă vânătoarea, ca la îndepărtatul meu confrate, ci ratarea.

         Așa că m-apropiu astfel mai mult de Cehov, al cărui subiect predilect, mai ales în piese, este ratarea.

         Cum? Să mă fac eu însumi ratat?

         De ce nu? Oricum, viața mea de familist s-a ratat, fiindcă n-am fost însurat niciodată și acum, ajuns la 71 de ani, făr-un picior și mai ales și plin de hachițe, cine-o să mă mai ia?

         Mă-mpac și cu ideea asta, treacă de la mine!

         Mai grav e poate că n-am rodit. Nu las în urma mea nici un ADN.

         Doar virusurile minții mele, asta las. Personaje, situații, întâmplări, ficțiuni sau  pur și simplu pâre, fantezii, adunături cu început și sfârșit, ce mai, proze... Mai scurte sau mai lungi...

         Aici sunt cele scurte, întinse pe-aproape o mie de pagini, într-o carieră de aproape 50 de ani...

         Dar o carieră fără carieră! Vezi, de-aia sunt un ratat!

         În loc, la vârsta mea, să ocup și eu un fotoliu la Academie sau să iau măcar un Premiu Nobel, eu mă fălesc doar cu un premiu al uniunii scriitorilor autohtoni, luat și ăla acum 28 de ani și cu un premiu al asociației din București, luat acum 35 de ani. Și nici măcar nu figurez în monstruasa, prin dimensiunile ei, istorie a literaturii a lui acad. N.Manolescu și nu mă aflu nici chiar în istoria tot așa de groasă, dar parcă mai puțin ambițioasă a dragului nostru de Alex.Ștefănescu, furnizor de tichii de mărgăritar, pobate-ntâi pe propriul său cap, atât de frumos încă și ferit de necazurile calviției conștiente de sine.

         Și-atunci ce mai vreau? Ce-mi mai trebuie? Cum îmi permit eu să scot o carte monumentală, de aproape 1000 de pagini, ce-s eu? Sunt eu Breban, sunt eu Buzura sau sunt măcar un D.R.Popescu? Nici măcar! Eu sunt un vierme , atât!

         Pe lângă Dinu Săraru, care cum de n-a intrat și el în Academie?- eu nu sunt decât un vierme, dar ce zic eu vierme? Nu! Sunt pur și simpu un sub-vierme!

         Și toți ăștia și chiar și alții, nu chiar așa sus proțăpiți, sunt dintre oamenii serioși, pe la casele lor, mulți sunt și bunici, sunt fala națiunii și a familiei lor, ba chiar se bagă bani în ei, ca să fie făcuți cunoscuți lumii întregi, că malurile jegoase ale Dâmboviței sunt prea strâmte pentru ei și mergem așa cu toții înainte, până unde s-o mai putea, până unde s-o mai cine știe  ce...

         E drept c-am făcut și greșeli în viață.  Probabil că cea mai mare este că nu mi-a ajuns scrisul și m-am făcut și regizor.  

         Era prin 1966, lucram la Ploiești. Sau să fi fost deja 1967? P-acolo...

         Făceam naveta cu trenul. Era unul pe la opt jumate sau nouă jumate și ne lăsa în gara Ploiești Vest.  

         Printre tovarășii de navetă erau mai mulți actori și era vesel, drumul nu dura decât o oră, poate și mai puțin, stam deobicei la vagonul-restaurant și ne beam acolo cafeaua sau berea. În aceste condiții, cum era și normal, m-am combinat cu o actriță. Și unde mai pui că la revista literarră, care se-nființa atunci și acolo, șeful meu, Ștefan Bănulescu, mi-a încredințat și cronica dramatică. Aș fi putut să tai și să spânzur de pe-acest post, dar revista n-a mai apărut, logodna mea cu actrița s-a spart, n-am recuperat nici inelul, fiindcă ea mi-a spus  că l-a aruncat în lac, în lacul Herăstrău.

         Dar am rămas cu dorul de-a fi regizor, mă obișnuisem cu mirosul de actriță, pe care cine l-a-ncercat nu-l mai uită niciodată.

         În 1968 mă angajez la Televiziune, acolo încep să fac filme, împreună cu Boris Ciobanu și peste doi ani intru la IATC, fac Regia de Film, terminănd-o în ciuda unor înfruntări pătimașe cu profesorii mei, ieșind la liman totuși numai în urma unei întâmplări, după cât se pare.

         E o întâmplare pe care trebuie s-o povestesc, ceva mă mănâncă și trebuie s-o spun.

         Eram distrus. A doua zi aveam programată restanța la Arta regizorului de film și televiziune. Vitanidis, cu care dam examenul, mă ura. Și eram repetent și a doua oară nu mai puteam rămâne, așa era regula.

         Examenul se dădea cu un film, pe care nu-l putusem face, n-avusesem bani ca să-l pot termina și trebuia astfel să mă prezint în fața dușmanului. Mă gândeam chiar să nu mă prezint deloc. Mai ales că în aceeași zi cu examenul meu era concurs pentru un post de redactor la Arhiva Națională de Filme și mă gândeam mai bine să mă prezint acolo.

         Și-n seara aceea de dinainte de examen eram invitat la un ceai, la Mișu Diaconescu. Pe-atunci era poet și mai cânta și la ghitară. Mai târziu, cu pseudonimul Anghel Mora, avea să devină întâi scenarist al lui Veroiu și apoi un apreciat regizor de film de lung metraj. A murit tânăr, din păcate, nu foarte mult după Marea Revoluție Română din Decembrie, urmată de contrarevoluția din aceeași zi.

         Dar eram în seara aceea de dinainte de examen și eram distrus și văzându-m-așa Mișu mă-ntreabă ce-i cu mine. Și-i spun toată tărășenia.

         - Lasă, că poate se rezolvă, îmi zice el.

         - Cum, mă?

         Și-atunci îmi spune că trebuie să vină la ceai și o tipă, o doimaistă, după care ar fi înnebunit Ciulei.

         - Ciulei? mă mir eu

         - Da, mă! Îți dai seama că dacă-i dă un telefon grecului, ăla se cacă pe el!

         Nu prea am ținut eu cont de ce mi-a spus Mișu, am băut ceva de necaz și chiar am adormit, într-o cameră, pe undeva. Dar am fost la un moment dat, parcă, trezit din somn, parcă, zic, fiindcă nu sunt foarte sigur și parc-aș fi stat de vorbă cu o tipă mișto, destul de înaltă și i-aș fi spus povestea mea. Nu mai știu... ceva în genul ăsta!

         Cert e însă că a doua zi m-am prezentat la examen și n-aveam nimic ce să prezint. Totuși, spre surprinderea mea, mi s-au pus doar câteva întrebări de formă și de sanchi și am luat cinci-ul de care aveam atâta nevoie.

         Pe Liviu Ciulei nu l-am cunoscut niciodată și nici pe tipa respectivă n-am mai întâlnit-o vreodată și am mai stat un an printre ăia și am devenit regizor.

         Dar victoria mea în meciul ăsta cu Bestia a fost ca o prăjitură otrăvită. Bestia asta, precum Șiva parcă, avea brațe multe și lungi.

         Și mai era o chestie în povestea asta cu regia la care eu nu m-am prins. Banii! Da, da! Banii!

         Fiindcă un regizor depinde de o producție. Și producția înseamnă bani și doar cu bani se pot angaja actori, scenografi, operatori, până departe în jos, pănă la șoferi, costumiere, tapițeri, mașiniști, că de-aia când se termină un film și vezi o listă, care nu se mai sfârșește, te tot întrebi ce-or fi făcând toți ăștia, e cert însă că fără ei nu se poate...

         Și uite în ce mă băgasem!

         În loc să stau eu liniștit, o pisică să se frece de picioarele mele și eu să visez cu pixul în mână, doar cu el... săracul!

         N-am reușit să fac până la urmă decât două filme de lung metraj și să montez două piese de teatru.

         A fost poate un mare noroc pentru literatua din mine sau care-a ieșit din mine, fiindcă am fost parcă forțat să mă-ntorc la ea, la draga de literatură, pe care totuși mă gândisem s-o abandonez.

         Întâi pentru că nu credeam că sunt în stare de prea mari performanțe în scris și că-n film e drumul meu. Iar după vârsta de 60 de am făcut altă mișcare, surprinzătoare poate chiar și pentru mine și am laut-o-n serios de tot cu teatrul. Cu dramaturgia..

         Cine să mai înțeleagă ceva?

         Oamenii mici oricum nu pot înțelege. Ei se cantonează în câte-o carieră, o fac cel mult pe aia cu râvnă și-n general asta e cheia unui succes sigur în viață.

         Un Eminescu știm însă cum a respins cu superbie ideea de a-și lua un doctorat în Germania, care l-ar fi putut chivernisi.

         Dar el ardea! Priviți-i fotgrafiile succesive, vedeți cât de repede-a-mbătrânit! El n-avea timp de doctorate!

         Nu că m-aș compara eu cu Eminescu, ar fi o prostie! Dar trebuie înțeles că anumiți oameni nu pot fi înțeleși sau îndrumați conform unui simplu și sănătos bun simț.

         Poate de-aia nu m-am făcut inginer ca tata, care tare-ar fi vrut să urmez și eu tradiția familiei, mai ales că mai mulți unchi și veri din partea lui și chiar frate-meu au pășit pe această cale.

         Dar eu, dacă aveam la matematică 5, când sistemul de notare era cel sovetic, adică de la 1 la 5, când s-a revenit la cele zece note tradiționale, eu am rămas tot cu nota 5!

         Iar profesorul de matematică, un găgăuz, unul, Gaidarji, spunea:

         - Să știe ăla că o să meargă la cărat cartofi!

         Eu eram Ăla, n-aveam nume. Și la oral nu mă scotea din 3, dar în scris, fiindcă nu eram bou, scoteam un 7 și așa treceam...

         - Mai ai mult?

         -  Nu. Stai că termin acuma... Dar de unde pornisem și unde vroiam s-ajung?

         A! Da! Era vorba de rătăcirea mea prin regia artistiică. Păi, regizorii mă socoteau un intrus, fiindcă eram scriitor, dar scriitorii, acum și ei, bucuroși că scăpaseră de mine, așa credeau, nu mă mai socoteau, practic, de-al lor.

         Eram între linii...

         Așa m-am trezit la vârsta asta fără carieră, fără sprijin și-ntr-o lume literară, unde criticii aproape că nu mai există și care sunt se-nchină  doar la bisericuțele puternicilor zilei, ca să nu mai vorbim și de alte șmecherii... iar eu rătăcesc și se trage din toate părțile și-ncerc să supraviețuiesc, mai mult târându-mă, înconjurat de sârme ghimpate și pe deaasupra se trage, se trage al dracului...

                                                                  Puși Dinulescu

                                                                  4 ianuarie 2014

George Anca

întoarce-te pe partea inimii

ia-o în sus sanscrit în om

comandă-ţi linişte nespusă

în veac pământului născut

gata acum pe spate mort

apoi copil în burta mamei

o oră fără dumnezeu

de unde până unde trecătoare

ascultă-mă eu te privesc de-afară

răspunde-mi dinăuntru unde eşti

cine respiră pentru cine

te mai trezeşte vinovata

aducere aminte a iubirii

vei supravieţui neantului

te vei întoarce te întorci

dor

mi-i

cu-

cu

noapte cu munţi de lună plină

hrubă de lemn fără lumină

papa-

gal

dhau-

la-

d-

har

yeti cască

noaptea las’ că

o vampiră

mâţă liră

dor

mi-I

cu-

cu

papa-

gal

pe cărările muntelui Dhauladar

până la Triund şi Indora

n-am întâlnit nici o pisică

se destramă în flăcări trupul statuii surâzânde

cenuşa fără suflet sculptează stele de mare

în dansul cosmic al degetelor de praf fosforescente

somn cu ceafa pe daltă

trecătorii aruncă priviri şi unii bani adormitului

un copil se opreşte şi se aşază lângă el să-l sculpteze

are în mână un papagal fără pene

dar pasărea în mirarea limbilor omeneşti

se împănează îşi porneşte aripile

copilul plânge de bucurie

cenuşa sculptorului se scutură în vânt

furat de ironie mărturisesc din viaţă

un trecut viitorului voinţa suicidului

niciun testament doar o speranţă de

a nu fi trăit a nu fi murit în lumină

acum mă poate prinde vârtejul sfârşitului

repet gângav un sfânt dat nume

spitalului amorului meu

repudiez dodiile

defid urmaşii de hăitaşi

nimfomanele şi politicienii

ce mă vor cita citologic cytosar

doar am fost cu muţii

retrăindu-mi-i veşnic

mirele la vedere mireasa ascunsă

magnetofonul trezeşte la dans elefanţii lunii

amiază promenadă poşta poliţia spitalul

tânărul se aplecase să atingă genunchii directorului

toţi rupţi aripi de bazar în moloz apare familia vecină

dinspre vale printre bârne după oale să se-atârne

câinii lătrau luna bătea

mormântul se scufundase

să facă loc la alte oase

mă mir de balada 905 flautul ştie să-mi ia din durere

femeia în dragoste cu muntele ca vrăjitoarele

cerşetorimea daţi-ne moartea voastră măruntă

nu vrem picioare şchiopii de-o viaţă

amânate explozii aruncând lapte ţâţa din gură

Yeti al păsărilor zăpezilor peste falie sub nor mort

suferinţa orologiului bătând sfârşitul ogarilor de piatră

m-a lăsat să plec rugându-mă să mă păstrez acelaşi pentru cine va trebui

cai şerpi lut ars orez plictis religios antiyoginic

liniştirea cu o viaţă de cântec în stingere cu fum de oase fosforescente

o mie de ani nu mă atinge în mahasamadhi

cînd n-am mai avut loc în moarte am înviat în carne de ruină

nu mai sunt nimeni cânt şi din saroda vă dansez shakti

sunt fiinţă în meditaţie

am fotografiat la lumina aurei arderea aşezărilor

eroii se salvau într-o clipă insuficientă vieţii

eroii mureau într-o clipă insuficientă morţii

mai am o viaţă şapte mii eonii rabdă asemănări

mut vorbindu-mă surd înviindu-mă îmi pare rău de duşmani şi de un popor

ştirile se culeg singure din martori căzuţi repetând un refren adineauri schimbat

fulgerul inimii norul planetelor

Himalaya ţi-e patrie Saturn te ispiteşte îngenunchindu-te

dimineaţa coboară izvoare în exil

lovită fantezie de întâmplări adevărate

căzut în patima reîncarnării din pasărea cenuşii

deşteptare fumătoare inhalată cu o pată nicotină de lumină

umbră vădană în zare vedică doar o nirvană dansului piedică

aştept guzganii sepie aruncând cerneală de veghe

partium doloris in caelo et in terra delfinul soarelui

parşive şive naţii la tine în laborator

de friguri zaci şi te scoli de dragoste zaci şi mori

m-ai iubit ca pe-o copilă m-a lăsat ca pe-o străină

care din noi ne-om lăsa să se uşte ca iarba

pe firul velinţelor aurul mireselor

pe faţa leului umbra omului

netezind în unghi ochiul din triunghi

umbra apelor pe gura înecaţilor

leagănă cărările ziua înserările

în crucea veninului cu drumul seninului

tu ştergi morţii şi pui măşti să nu te mai amărăşti

cloceşte cerul pământul iese puiul bate vântul

pânzei norului de ploaie ancorele în pâraie

singuratic drum de-acas’ drumul rupt de ultim pas

mama adormită-n nuntă de termită

de-o trezi-o fulgul ce din carne smulgu-l

toate numele de hram apă-n matcă numai neam

la poale de codru verde balaur sfâţie Gheorghe

flori de tei târându-le pe sub brazdă mândrule

colindându-te cu inzii cu ochi-mâini acuma prinzi-i

fără gânduri şi alean pe Oceanul Indian

pe pământ litana cântată în Spania

pe când în Roma Vitruviu aruncă podul pe fluviu

drumul duce-afară de viaţă amară

poate o momâie în loc să rămâie

s-o aşepte gâdea gata omorâ de-a

popa cu graiul mutul cu vătraiul

chiciuri scutura strigătul lui Tla

fericit cum plânge al domnului sânge

pe faţa izvorului sîngele domnului

dezgroapă oasele îngroapă pleoapele

tatăl înscrumă a ploii mumă

scutură din ceruri mana zimbrii leii marijuana

pe patul spitalului c-aşa-i voia domnului

despleteşte-o cu un dinte pe stăpână de veşminte

din pielea argatului aşternut patului

către mare du-te-vino paznicii de la Ursino

capetele milion călcîiele cu Ion

liniştit descântec din pururea cântec

nori peste îmbrăţişări între lucruri lângă ziduri

cântecul mi-e sânge lacrimă a-l strânge

tulpina de floare lumină de soare

decât zuă decât noapte oile să-mi fie date

şi iar cântecul mă cere în veac de tăcere

mă trezisem în galop în trup moale mă îngrop

auzi-l prin şal grîul animal

blănuri panglici petice clopotele getice

gânduri de eternitate în glasul plin de păcate

de departe spaniolii bat piraţii cu magnolii

în amurgul penru nimeni fluieră-mă să te primeni

vând rudarii florile şi cumpărătorile

departe strigoi vecin păsărilor mă închin

glas tăcut în ruga mea credincios şi mă credea

gaura ninsorii zilele şi norii

ceas din urmă bate-n turlă

frigul fratele necolindatele

suflă mutul tot pământul

călare oştean zilele spre han

în amurg ciurdele tăcerilor surdele

în zile cu smaragd cetatea sfântă Agd

dincoaci alăută limba maică mută

focul dragului izvor drumeagului

în vetre alocuri greierii de focuri

soare în jug focuri la plug

ceas de sus trimes pe nor pe eres

piciorului hora pridvorului ora

frunzele pe lume ploilor pe urme

să se mai adune cărări în genune

să bată cu bâte câini să întărâte

izvor în perucă nu se mai usucă

sub vecie cânt cântec pe pământ

să zboare cetate nori cu ploaie-n spate

inimii elită lui Tristan iubită

lutul vinul cănii fratele de sănii

ne ducem vieţile noaptea dimineţile

ne costă vieţile oglindă de Veneţie

în zori ne lungim şi noi spre izvoare înapoi

teferi prinşi să ne zidim nepoţi lui Ierusalim

la icoana mănăstirii noastre în genunchi stau mirii

caii ne ţeselă masca mai veselă

dezvelii o oaie din lupoaică bălaie

înfăşurai o mână în mânuşa din mână

se întoarce din oraş ca din Munţii Făgăraş

neînvârtit pământul biserici aşteptându-l

coastă s-o dărâme mort în moara lume

dinspre sat priveşte Gică val de moară de se mişcă

ne va plânge-n somn doamna fără domn

drumul nu se lasă înspre nici o casă

sare-n ajutor miezul nopţilor

cerul e colea pentru nimenea

coboară cobor de pe un picior

de cer fără nor cu nemuritor

calea înapoi despărţit de doi

bot căscat şi lingător peste sarea din pridvor

fiară blândă prea păroasă limba-n sânge i se lasă

arde-ne din dealul bou împungând în craiul nou

înspre corn cu pasul lins îngropăm acelaşi ins

din babe din moşi ochii noştri scoşi

în locul bărbaţilor trifoi pe câmp în sus înlorim noi

rugându-ne în dosul stânii să nu se supere bătrânii

ale palmei gene strâng un pumn de pene

umbra balaurului în gheara pajurii

cloşti şi puice o să uşui oului fiind urcuşu-i

gheara gâştelor în zbor iar tu ploaie şi eu nor

în trupuri de sus în jos sufletul întors pe dos

destinul mamei noastre în pântece de astre

sora moartă sora vie nimeni ori în pribegie

culcuşul de vite nu ne mai înghite

mormânt nimănui în baliga taurului

fiice bufniţele ei pe jos pe toaca de tei

viţe-n mână snop ţii pureci pături nopţii

muşcatele nici lendri în servici

de la Arsa pân’ la noi cine mână aceşti boi

moare fără să îndure că nu e om în pădure

oasele să se dezgheţe topite-n sânge ca-n pieţe

înălţimea ta nu ţi se năştea

la un an cât doi mort să plângi apoi

vinuri călătoare lanuri stătătoare

să ne întrebăm soarta cui nu dăm geamăt în alăm

mintea de trei ori pierzi şi o să mori

fromoasă pană de om scrie ferăstrău în pom

cum a murit cineva departe de vârsta sa

focul pe uscat ploile ţi-l bat

norul scuturat cum te-a sugrumat

rămâi a pluti pe poet fâşii

cum nu puteau fi libertatea şi

oamenii-ntr-un loc noaptea luau foc

în somn ai călătorit peste trupuri de iubit

la soarele fără cald până-n somnul celălalt

în călcâie pe coate vremea-n clopote bate

detalii de talii suple peste umbre quadruple

convalescenţe domenii de pregătire-a poienii

uşile uşile-n biserici de-a buşile

strige-ne numele în pântec mumele

scurtă viaţă claustrat într-un lac de var patrat

în izvor prelung scaldă în triung

bătrân şi bătrâne nisip tot rămâne

în apus vedem parte de eden

soarele tărâţă fratele de ţâţă

viaţa ni se trece limbă de berbece

bătrân poveştile astea părăseşti-le

în viaţă ce-ai fost nu mai are rost

stea fără obârşie pasul să o târşie

trupurile sufletele oile-n muntele

oilor cu sutele şi frunzele putrede

ca mâine şi rudele pe unde oriundele

soarele amurg călare pe murg

copil mort neant mort fără porţi fără port

bătrâni înspăimânt în mormânt de vânt

soare pe cuvânt că te înspăimânt

cumpeni peste nor întru ajutor

ştu nu vine doar n-a venit nici n-ar

pleacă şi ştiu doar n-a venit şi ar

abur pe pleoape om supt de şarpe

om peste humă cu suflet huidumă

păsări irele mâinile mele

într-o seară se înecară

bine rău bine ne pară acum şi odinioară

casei valuri să-I mai vezi pata umbrei de nuci verzi

suptă faţa se ridică tot de zid de lemn şi sticlă

nisip pe ţărm de ţări şi mări îmi cuprinzi când lacătele sfărâmi

gropi de spumă sub pământ moartea cal pică pe vânt

în numele tatălui zăpezii satului mama femeii goală cu zăpadă în poală

cuţite şi teci în secole douăzeci unul altuia conviv înţelepţi progresiv

trup iluzoriu suie-n purgatoriu poem cadă negru zăpadă

moale curte unde calcă pe nisipuri şi o halcă

o spinare fără an sac de groapă sub maidan

unde trebuie să care grăunte de măcinare

pe spinare fără baieri singur dai să te încaieri

viteji pământului sufletul vântului

întoarsă privire dinspre cer spre sine

somnul în strune zadarnic sune

n-am mai fost şi-s fără rost

şoapta neantului soarele norilor

zilele vieţilor

umbrele urmelor firele bărbilor

Zagreu din zmeu cuvântului zarul vântului

mâini din altă lume pe feţe de pe lume

cântecul umple oasele păsării deandoasele

faţa crengilor sângele eresurilor aştri şi sihaştri

hai pe capră calare să te faci întâi mare

apoi tot de prisos dă-te de pe berbec jos

du-mă până la poartă lângă pisica moartă

ispăşindu-mi ţapul ce am taie-mi capul

ori de nu adaos omului repaos

dedublat în ape înecat în sape

pe un timp imens mii de ani am mers

fugit să nu pier vlaga să ţi-o cer

patrii sure peste vârfuri de pădure şi de stârvuri

patrii goale în adânci rotogoale de pe stânci

soare gloate vrejuri scrise pa palate din abise

patrii albe-n albii spumă de cu salbă date-n ciumă

patrii pline pleznicioase în străine străni şi coase

din eterna mamă munte alb mă cheamă

nu demult departe viaţă după moarte

al tăcerii eşti dosofteiceşti

inimă candrie lângă primărie

câmpurile arătura cu ulei aprins căldura

mai era un glas în templu tânguios parcă măestru

templul oaselor inimii Indore

sunete visându-ne de fum conjurându-ne

ahuri veştede pică zarurile

cu metalurgie din copilărie

nici o urmă clatină calea de la datină

inima îi lunecă omului me mânecă

de la dodie fiori Indiei la căpriori

printre greieri şi lăcuste cu malaria sub fuste

bâzâie albine se trăeşte bine

greieri cu folos se moare frumos

picurată ceară patrie aseară

Bistriţa şi Oltul apele cu mortul

Dunărea şi Rinul barcagiu destinul

dodii indodii în India dodei

fără mamă pe pământ luminată a mormânt

tot un soare-n veci şi vineri vine maica noi mai tineri

tu te duci să te însori eu rămân pentru feciori

fi-va lume în cătun pe ploaie să mă cunun

cine sună încotro-va te sărut de la Moldova

eşti mătcuţă pe o cană eu în yoga transilvană

urma-n deal nu mi se pierde răsărită-n monte verde

munte alb în Himachal urma nu mi-o pierde-n deal

cerul fulger Dhauladar visul muntele Pahar

plouă dealuri şi cascade Eminescu Eliade

lasă viaţă lasă tot şi copilul ce înot

gemete de tigri dansul la lumina pruncilor născuţi

dansează zaruri elefanţi Rama Krishna în paradis Ganesh

Dimitrie Grama

PREDICATORUL

M-am dus să-l ascult  

în fiecare duminică m-am dus  

era o iarnă grea și biserica  

Era mai caldă decât camera  

mea de la subsol.  

După predică beam vin cald  

și câteodată îmi era rușine  

Căci beam până se încălzea inima.  

Dar nu de asta m-am dus  

Era bătrân predicatorul  

Unii spuneau: fără vlagă  

Eu însă nu-i ascultam  

El îmi vorbea mie direct  

Și despre ceva ce nu înțelegeam  

despre suflet.  

Era o iarnă grea  

Ca un păcat neiertat.  

M-AM DUS LA PROCES CU MARI SPERANȚE  

M-am dus la proces cu mari speranțe.  

Judecătorii îmi fuseseră  

frați de arme.  

Ne-am salvat reciproc viața,  

sau mai bine zis:  

eu le-am salvat de multe ori viața  

fiind cel mai bun ostaș.  

Și de câte ori nu mi-au  

mulțumit atunci în noroi,  

în tranșee!  

Acum, după aproape două ore  

în care se pare că nici nu m-au recunoscut,  

Frații mei de arme  

m-au pus în lanțuri.  

Temporar, doar temporar...  

Mâine dimineață voi fi executat.  

CÂND SE REÎNTORC ARMATELE  

Când se reîntorc armatele  

o parte dintre soldați  

vorbesc o altă limbă,  

o limbă străină.  

Se pare că  

doar copiii mai înțeleg  

privindu-i respectuos  

și ascultându-i  

cu gura căscată.  

CÂND MOARTEA ÎȚI VA BATE LA UȘĂ  

Când Moartea îți va bate la ușă  

vei simți un gol mare în stomac  

și tremurând tot, cu genunchii moi  

te vei duce să-i deschizi  

te gândești că a venit prea devreme,  

pe neașteptate, și ai vrea să te împiedici de covor  

ai vrea să tragi de timp cât mai mult  

ai vrea să nu ajungi la ușă  

dar în același timp ceva te forțează să te grăbești  

ca să treacă cât mai repede  

momentul acesta care  

n-ar fi trebuit să existe  

și așa prins între ușa de la intrare  

și Moarte te bate gândul că  

acest moment se va repeta la nesfârșit!  

DISPĂRUT ÎN TIMP  

Din somnul uterin  

precoce în lumină aruncat  

mâini reci mă pipăie  

și larma mă silește  

să strig, să strig.  

Un univers fereastra joasă și-a deschis  

mă cațăr pe țărmul nou  

și anevoie mă trezesc.  

Și vară peste iarnă trece  

cum risipite clipele adorm  

în pleoape de bătrâni...  

Alunec repede în timp cu gheare încă mai încerc  

să zgârii urme în cristal  

Zadarnic gând  

sunt încă mic, știu bine pe aripă de vânt  

aștept să cresc...  

Încet, încet m-am ridicat deasupra coamelor de  

munți să văd în depărtare  

icoane  

ridicate de străbuni pe umeri firavi de fecioară.  

Uitate sunt acum și părăsite în povară  

acolo unde ocrotiți de beznă tiranii timpului  

mi-au pregătit sfârșitul...  

Cu sulițe de foc am fost străpuns în gleznă  

și am murit în universul lor.  

Lumina roșie de sânge  

își umole cugetul și firea  

rămasă singură privirea  

întoarsă înlăuntru plânge!  

Am dispărut în timp,  

am dispărut în ruga interioară  

cuvinte noi deschas-au alte porți  

cuvinte-abia șoptite  

m-au ridicat din beznă.  

Știam că vii din neputință  

cuget deșteptat și frate în credință.  

Alături, greutate bună,  

pământul ne ridică  

în soare de când lumea răstignit  

în evantai albastru.  

Cu pas nesigur, stânjenit,  

caut sprijin pentru-amândoi  

și-aud  

sunt tot aceleași vechi cuvinte noi  

acum punte străvezie de cristal.  

Și timp tot trece îngropat în timp  

Sunt moș cu unghia răsfir  

petale de migdal.  

ȚARA LUI SORON  

A trecut războiul, dar cerul este încă o gură  

fierbinte, dragon ce macină câmpuri de luptă  

deznădejdi, suflete, speranțe.  

Pe strada noastră lumea nu mai este aceeași:  

doar un bătrânel culcat pe o carte deschisă, o  

funcționară părăsită și doi-trei tineri care-și  

privesc mâinile cu degetele albe, răsfirate.  

Pantalonii, cămașa, pașii îmi sunt așezați frumos,  

lângă cârciumă, îmi sunt mici acum și de aceea  

i-am și promis cuiva venit de departe. Dar nu fi  

trist, mi-au fost și mie doar împrumutați.  

A trecut războiul, dar zilnic mă gândesc ce s-ar fi  

întâmplat dacă nu m-aș fi reîntors și nu ți-aș fi  

povestit despre țara lui Soron și desprea evadarea  

din foc.  

ANUL TRECUT

Ar fi trebuit să fim deja plecați  

Și în locul nostru să fi fost  

Plantați pomi fructiferi  

Sau altceva folositor.  

În orice caz, asta s-a discutat,  

Așa s-a promis!  

Nu știu de ce, și nimeni  

De fapt nu știe,  

De unde și când au dispărut câini?  

Trebuie să fi fost vreo neînțelegere.  

Și acum bătrânilor le este frică  

Și nu mai pot să plece.  

Stau ascunși după perdelele  

Căzute din cer  

Anul trecut.  

PRIN VECHI CATEDRALE CATHARE  

Mă întreb dacă ați știut  

că în catedrale vechi cathare  

sfinții, tulburați de pași străini,  

de mirosul de om,  

se sinucid?  

Doar într-un singur loc  

mai sunt supraviețuitori.  

De aceea nu e de mirare  

că la pagina patruzeci și șapte  

și numai acolo  

dintr-o ruină se aude un cântec  

de durere, dar și de iertare.  

Aceasta este pagina în care  

noi ar fi trebuit  

să fim arși pe rug.  

TUTUNGERIA  

Într-un târziu mi-am dat seama  

Că tutungeria din colț  

De unde îmi cumpăr ziarele  

- otrava mea zilnică -  

a fost  

clădită peste un mormânt.  

Fiecare ziar are texte funebre  

și mesaje de comunicare  

între morți, cum ar fi:  

- La câți metri ai putrezit?  

- Acum nu mai simt umezeala!  

sau  

- Nici măcar aici nu pot scăpa de voi?  

Până și țigările sunt altfel aici,  

parcă inhalez suflete putrezite.  

Și totuși e bine așa.  

Mă gândesc cu groază  

dacă vor dărâma tutungeria  

și în locul ei  

vor construi o creșă... !  

NEBĂGAT ÎN SEAMĂ CU BRAȚELE SCHILODITE  

Nebăgat în seamă  

cu brațele schilodite,  

artrotice  

s-a prăpădit  

cel care  

o viață întreagă  

nu a sculptat  

altceva, decât  

răstignirea lui Cristos.  

La înmormântare  

nu a venit nimeni.  

Numai Dumnezeu.  

NAUFRAGIU  

Am plecat să te caut  

pe mare.  

Eram în costum și pălărie  

și marea era  

de gală îmbrăcată.  

Din cer oglinzi  

ne reflectau  

ținându-ne de mână  

cu toate că noi  

nu ne-am regăsit.  

În adâncuri  

veșnicul naufragiat  

s-a înroșit la față.  

Era gol și  

gol pușcă a plecat  

și nimeni  

nu știe unde.  

Eram în costum și pălărie,  

eram plictisit,  

eram naufragiatul veșnic  

atunci când te-am regăsit.  

PROBABIL  

Probabil că oricât mă lupt  

eu nu voi ajunge niciodată  

să fiu din nou lut.  

Probabil că sângele meu  

este apa pe care  

tu o bei.  

Probabil că suntem împreună  

doar pentru că făurim  

cercei pe care luna  

ni-i face cadou de nuntă.  

Probabil că  

aşa gândeam când  

eram piatră.  

Liliana Popa

sigiliul nemărturisit

în fiecare zi vreau să te scot din inima mea
dar regăsesc mereu sigiliul nemărturisit
abesențe, reveniri cu
sclipiri flămînde de lup
fereastra se deschide singură dimineața
atunci Mediterana are ochii tăi
iar eu nu mai știu ce culoare
au ochii mei

28 iulie 2019

moartea lebedei nu a existat

moartea lebedei nu a existat

a existat doar un compozitor și cintecul lui

un violoncel și un arcuș

dar mai ales un artist

care tot umblă prin lume

noaptea se oprește pe o stăncă

în calea celor șapte vinturi

cîntecul lui se aude peste pămînt și ape

iar dimineața

Cînd Dumnezeu se trezește din somn

Îl ascultă

eu il sărut

și mai plutesc o vreme

18 iunie Malta

secol de singurătate

mantia fumegîndă a vîntului
aripă prinsă pe umărul serii
adună frunzele ce albesc
cu timpul,
cu secolul de singurătate,
cu moartea,
cu viața.
peregrinul anonim
are mereu rezervat ultimul vals
și umbra străvezie a ceții.
trei frunze mi s-au prins în păr
două mi s-au așezat în palme
și sub petecul meu de cer
vom depăna fiecare poveste
pe care o voi scrie cu degetul
pe geamul ferestrei,
pentru alt veac.

  

Ceasul aruncat pe fereastră

am dat timpul mai departe
cu o oră
să nu știu că știi
ce știai că știu,
basmul imoral
fuga de iad
ușa de cristal
neterminatul bal.
ceasul aruncat pe fereastră
îmi mai ticăie în piept
chiriaș pentru un timp

Şeherezada

în fiecare seară ţi-am spus câte o poveste
Shahryar
stelele aveau voaluri și șalvari de mătase
și tremurau la fiecare șoaptă

te-am purtat spre nemărginirle lumii
și suflet tău a prins culoarea cerului.

am alunecat pe flăcări
în cioburi de nopţi ascuţite de lună.

ți-am adus în palme vinul
strugurilor nestorşi

între două nopți
stelele s-au sinucis

Shahryar
îţi rătăceşte umbra mai jos de cer
printre pietre de râu....

răscrucea de gânduri

la fiecare răscruce
o tăcere cît o mirare
mă înstrăinează
cum freamătă pădurea....
și degetele viorii
prea multe întrebări
uitate pe frunzele rourate

și pentru că azi mi-am vopsit
părul şi ochii
cu verdele frunzelor
voi plăti altă vamă

Dragoș Vișan

ornitolog alungat la malul spart

.
pe-un fluviu de oriunde dus spre moarte
în Nordul depărtat plecat
către o mare rea necunoscută
niciun albatros în jur
nu se-ntrezare-n repedea ninsoare
atârn în frânghii
aplecat să văd ceva
velierul se tot zbate
ocolește pe cât poate gheața de la mal
valurile încrețite oase îmi arată
pe unde să răzbat
din când în când îl urnesc din loc
și la edec dar și trăgându-l
mai spre cursul fluviului
dintr-un rezistent caiac
.
din an în an cobor pe stânci
la un alt mal dinspre ghețari
cobor prin mine
tot navigând și-n somnuri
nici nu miroase a mâluri
natura a avut lepră
s-a scuturat de piele
nonculori tot anul
iar uneori culori
abia-nțelese
negru roșu & gri-nchis
cu oranj pe-alocuri galben
limbi apocaliptice alb scrum
revăd de la uriașe bătălii
ruine păsări dispărute
din lumea cea apusă-a
sovietelor socialiste
epavele cu morții-n
submarine nave iuți
blocuri rupte CET-uri prăbușite
șosele-nghițe de taigale
șenilele de tancuri rupte
carcasele sunt scufundate
.
mi-am luat echipamentul să rezist și șapte zile
atâta mi-am propus să stau la cerc polar
.
sfârșit de an
stau izolat de răsuflarea
ce vine dispre-agonicul continent
miroase-aici a ultime declarații de măcel
a cimitire viitoare și-a cadaverice pustii
.
în cort în sac visez întâia noapte că
înot și sar
printre vapoare lungi ori mici
încărcate vin șlepuri
cu regrete și nevoi încrustate-n bolovani
(ultimii supraviețuitori ce m-au exilat
au și ei aceleași boală ca mine lepra
dar încă nu o știu
au început să se ascundă
să-și scarpine și scalpul și coastele
și pieptul și degetele
și dosurile și podurile palmelor
în curând le va cădea părul parțial
iar cu bucățile de piele vor umple coșul
chiar falangele la urmă o să cadă
și-apoi câte o mână un picior
se vor desprinde din ei)
acesta e singurul meu coșmar
.
iar eu îmi instalez a doua noapte-aparatura
vreau să surprind pasărea miazănoapte
nimeni n-a fotografiat-o măcar până acuma
dar știu că este pe aici și o presimt
îmi țin cotul drept aproape rupt în mâna stângă
și-mi spun ”totu-i sub control” dar voci
de prin ghețarii se sparg în depărtări spre pol
mă contrazic și râd hidos
”o să prindă pe aici rădăcini acest lepros”
”se-ngroapă de viu în malul spart”
”nu-l vezi și pe nătângul ăsta
crede c-o să reușească”
e purul adevăr
vă spun exact
.
a treia noapte văd miazănoaptea
cea mov
cu verde
și neagră
ca tăciunii din pupilele de foc
nu-i vis deloc
.
a patra noapte cu furtună-o pierd
văd două șlepuri naufragiu-ngrozitor
tot echipajul lor moare
disperat mă-ntorc la foc
îmi cad trei degete de la mâini și șase
trei cu trei de la fiecare picior
și e real nu e coșmar
.
a cincea noapte bolta e puțin mai albă
se risipesc norii ca gândacii am uitat să spun că
zilele aici sunt lungi nopți fără să vrea nici ele
ridică boturile să le mângâi
precum cei nouă pui ai vulpii argintii
flămânde pe care i-a înhățat în zori un vulpoi străin
chiar în bârlog lăsând un sărat-dulceag miros
moartea s-o întâmpine pe mama-ntoarsă de la mal
iar pasărea speranței noastre încă nu s-a arătat
.
a șasea noapte ia foc în depărtare ultima centrală
nucleară a colosului imperial din răsărit
și fabrica de propagandă a lui sputin-rasputin
ultimul falnic țar ieri asasinat
mare anarhie iarăși lupte
pasărea mea deodată la o margine de lume pe brânci
pe genunchii săi bordo vine la mine și tiptil
mi-aruncă piesă cu piesă când dorm
toată aparatura și mâncarea (conservele și apa)
în fluviu iar eu sunt ca paralizat
.
a șaptea zi când mă trezii
o privii în ochi este frumoasă
tare ca oțelul cu solzi pene-n curcubeu pe fond negru
nu-mi transmite indicii că ar vrea să se lasă prinsă-n cadru
are ochi destul de hotărâți însă de-o culoare indecisă
ce mă sperie e când se supără
trece-atunci mai dă cu ciocul la ultimii salvați de înec
de pe cele două vase naufragiate venite din delta dunării
regurgitează spre unii doar catran cu foc nestins
la alți disperați ce îngheață le dă din gât din piept un lapte
albastru și un fel de insecte ce le umblă prin corp
iar aceștia încet-încet deschid ochii mari și se ridică
sparg crustele de lepră
se leapădă de neștiință își supraviețuiesc
lasă reaua știință șerpii și balaurii din ei
își iau fluturii personali ce înfloresc din larvele vindecătoare
și voioși ei se urcă-n troici în grupuri de trei-patru
fluturii imperiali strămoși aruncă drept în față harta zborului
și pornesc pe noile tărâmuri ce-i așteaptă
se întorc mai puțini dar cântând de sărbători
.
a opta zi eu ornitologul cel nevindecat
după ce am însemnat aceste ultime cuvinte
le-am lăsat în sticlele legate de jur împrejur până-n dop
fedeleș ca să nu se spargă nici de stânci
și m-am tot dus către oceanul
dezghețat dar fluturii cei negri
cei republicani
pe care nu-i văzuse încă nimeni pe pământ
mă duc acum în zbor
către alte remorchere
de leșuri pline să m-așez și eu
frânt printre… iele
.
dar a noua zi
mă trezește ea
miazănoaptea
Iubita_Una
cu un fin sărutat
și mă strânge lin
după regăsire
întrebând ”de ce
n-ai stat acolo”
”de ce de ce de ce
ți-aș fi dat și ție
laptele ca
moștenire
de familie”
”așa suntem
și noi printre cei morți
dansăm tot mai dansăm
annie lennox `dracula`
și din guns n’ roses”

 Motor ”Nu mai poci să tie-ndur
.
Mie rușini di ce scri
ieșt tari măie freatî
Lunia niu si vea empleni
.
Ptiu Zene viei atoca lea răstroace
iești poarce dă cînie baconiană
ieși băiuțu țupi-țup dân Carnagiali Victorași
Mariu san Ionițî Coloiene Vikuțu Zene
Zienele Sânzierdacele ti-or plange saracelie
mama ta e sfântă că te-a născut să te-ndrepți”
.
Zeul Chinezul nu ne minte\ Zeul Chinezul ne doare
.
Vă explic de ce am dormit
ca un berbec mioritic mițos
toată noaptea desprins din turmă
până s-aud nocturna orei Una\ 1,00
l-am descoperit ieri pe chinezul zeu bucureștean
îl uitasem de tot nu-i mai băgasem deloc în seamă
nouă ani devenirea\ involuția - nu știu ce ar putea fi -
între timp a căpătat mână de sculptor fotograf poet
n-aș vorbi deloc despre\ el scrie "contactează-mă"
de parcă ar fi 211 adică să-l sun la Mecca pe mobil
ca să îi cumpăr vreuna dintre cărți de la Tracus...\ A
uite am rafturile pline numa' de tine NU-i loc la mine
m-ar fi interesat 2013 dar acum\ neomule\ te voi ocoli
dormi în același oraș cu mine dar i-am zis Iubitei_Una
iată-i fața - înger blând până acum doi ani\ vezi dragă
câte schimbări capătă\ parcă ar lua măști după măști
îl are xeroxat din fumul țigării pe Tatăl minciunii-n chip
fugi dacă îl zărești pe străzile Capitalei căci e vampir
pe el l-am văzut acum o săptămână în vis foarte clar
dacă-l declar poliția fără nicio dovadă va râde de mine
fugi de el apară-te sună-mă să nu fim și noi alte jertfe
.
Asta era ieri\ azi mor Zeule împăcat
străpuns de cuțitul tău de vânătoare
sunt un latin fals (sunt o felină scitică\ râs cu lanț
ștrangulat de tineri bacanți alaltăieri la Brașov-Rupea)
îmi primesc țepușa de foc mânia ta drept în piept
nimeni nu crede că mi-am botezat motanul Lyncos
și mă va anunța în clipa în care vei intra prin efracție
iar tu fraiere ești un satorin în plină acedie și transă
vin contururile beznei lui Sator\ ție razele-ți dispar
nu pot să fiu influențat Chinezule nechezolule poet
de niciun Berlin trâmbițat nici de către Antihristul slujit
cu atașament de tine\ de parcă ai fi eroul lui Suskind\
plănuirea apariției cărții "primăvara - vara" în Caracal
este cea mai de plâns premeditare a crimelor
ai plătit pe omul motan și te crezi Woland
descălecat într-o Moscovă ca pe-o tarla
gropile de trei metri sunt chiar sculpturile tale
a început excavatorul să degajeze atelierul morții
buze 'de plastic' ascund zidurile noii tale case Usher
pe care ai dorit-o cu acoperiș înălțat ca pe-un cui lung
ori ca pe-un țăruș din iad\ sulă de sublim drac croitor
croiește-mă cu cinismul tău heideggerian peste față
tu Zeule chinezule bucureștean născut în toate șenilele
care au trecut peste tinerimea ce mai dorea credință
iară tu retrogradule sculptor poet ai programat tot -
să ne arunci în burta chitului infinită ca pe gunoaie
pungi suflate și îngropate - marfă de marfă spre Cer
.
Socotelile tale o să rămână într-un manual de mituiri
cumpărări - vânzări celor ce îți vor crede posedarea\
suferi de boala copiilor dar ești în sevraj apoi lingi
dungi albe\ te dezici de maestrul mai mare decât tine
cu douăzeci de ani acel tanc ce umbla atât de Legere
avocații plătiți bine vor pleda pentru inconștiență\
gratiile se vor înalța și din mormântul meu
în care mă vei îmbrânci Chinezule în curând
vrând să capeți barba lui Che Guevara
printr-o revoluție a marii rușini de apoi\
vei arde încet la foc mic
dar intens din infinitul
gurii tale macabre
că-ți ies lungi
colți purpurii
de mistreț

Lora Levitchi

MITOLOGIA RENAŞTERII PRIN TITAN

În memoria mamei

Din pântecul lui Gaea: Uranus, Ourea, Pontus, pe lume au venit;
Încrucişarea lor, sortită de destin, pe Cronos şi pe Zeus au zămislit;
Copii mai răi, mai buni ai Geei, pământul de indat- au populat,
Istoria mârşavă a urii, a minciunii şi a manipulării,
Din mitologia greacă şi până-n ceastă zi,
Prin roţi de lemn ce se învârt la carul lumii,
Cu o precizie de ceas solar, neîncetat s-a repetat.

Oameni, mai buni, mai rai, se bat în piept ca sunt creştini,
Însă au sufletul aşa de pângărit, aşa de negru şi smolit,
Au omorât nevinovat semeni ai lor, necugetat,
Far ca să-i mustre conştiinţa, apoi au mers şi s-au culcat.

Pierit-a de-a lor mână şi mama, ce are doar o fiică,
Ce a primit ca misiune pe cerberi ai deconspira,
Şi pare imbosibil când lumea asta-i strânsă-n chingă,
Răii nu încetează prin caracatiţa sistemului a o controla.

Unde eşti suflet blând de mamă Margaretă,
De ce-ai plecat de lângă mine aşa curând?!
Când bolta albastră pe cerul incrustat cu-aramă,
Şi rubiniu însângerat apus, se-nalţă în fiecare seară, tot mai sus.

Mă văd aşa de mică-n ochii tăi, atotprezent, mărite Doamne,
Dar cuget că degeaba n-am fost menită să trăiesc,
Printre atâţia oameni, plante, animale,
Tu rost mi-ai dat, când m-ai lăsat ca să trăiesc.

Port cu sfinţenie raiul dintru al meu suflet,
Sădit cu atâta chibzuinţă, din pruncie, de tine, dulce mamă,
Ce-i pur ca un cristal al lunii ce şade lângă soare,
Iluzia acestor aştrii pe cer tot împreună,
S-a spart în cioburi de stele mărgărite,
Ce-au scrijelit cu lacrimi în galaxii,
Dorul neostoit, de tine, mamă,
Ce muşcă, rupe, sfarâmă
Şi cea mai oţelită, dură inimă,
În ea sunt închegate memorii unicat,
A zbuciumatelor destine,
În filigram de aur sunt cusute,
Zale a lanţului genealogic ce-s formate,
Din preaiubiţi bunici, părinţi, copii.

Noaptea a cotropit şi dâra ultimă de ziuă.
Inceput-am a plânge cu repezi stropi de ploaie,
Trăsnete mari, fulgere fioroase în suflet îmi străpung,
Pierderea ta aşa de tare doare,
Ca fieru-ncins înfipt pe viu, în carne, oase,
Mă doare lipsa ta cea fiziceasca,
Şi neputinţa, în braţe de-a te strânge.
Maicuta dragă, cea cu puteri de peste moarte,
Din mitologice răstimpuri pân la modernism,
Îţi simt prezenţa peste tot: în natură, animale, oameni,
Ce ai trimiţi în calea mea să-mi fie scut de ocrotire şi de apărare.
Să nu mă pierd pe drumul vieţii, să văd cu claritate-n zare.

Unde eşti suflet blând de mamă Margaretă,
Cea ce-mi zâmbeai atâta de duios deşi poate în chin trăiai,
Nici neguri de destin, nici viaţa preumblată de martir,
Nu ţi-au putut răpune al tău zâmbet de pură şi imaculată floare,
Ce-l văd că mult străluceşte în fiecare noapte,
Când bolta nopţii plânsă s-apleacă ca să pună,
Argint din praf de stele ca balsam pe inima-mi o rană
Nu voi putea uita vreodat, dragostea ta de mama,
Noptile-ţi cele albite -n muncă, să mă creşti,
Ori zilele-ţi în trudă multă, când te vedeam cum roboteşti,
Dalbele tale mâini îţi văd si-acum cum-mi mângâiau faţa în plâns
Când razgâiat copil afară mă jucăm,
Cu ai mei genunchi, pietre luând în râs.
Îţi simt a ta divină sărutare pe frunte în fiecare dimineaţă,
Şi noaptea când e cel mai greu s-adorm,
Te simt când vii cu pas grăbit întotdeauna la culcare,
Cu un sărut mă-mbii la vise şi să am somnul tot tihnit.
Dar cum să dorm măicuta scumpă,
Când ştiu că al tău rost nu ţi-ai plinit?!

Unde eşti suflet blând de mamă Margaretă,
Să mergem mână-n mână la pas prin lumea largă,
Să ostoim şi alte suflete ce-s poate plânşe,
Şi n-au ştiut în viaţa asta ce-i dragostea de mamă.
Să împărţim la toţi îmbrăţişări, fărâme de iubire,
Să nu mai fie copii, adulţi, bătrâni,
Ce-s chinuiţi de cerberi în neştire,
Să fie îndestulaţi, sătui şi îmbrăcaţi,
Să poată să zâmbească privind la cer spre tine.

Un rai de stele să coboare în noaptea asta pe pământ,
Lumina lor să-nmoaie tot ce-i smolit, hain,
Tot ce-i tăciune şi acoperit în smoală,
Miracol să se-ntâmple când dragostea de mamă,
Mâini protectoare le- aşează lor, încet, pe tâmple,
Să uite de umilinţe, de foamete şi frig,
Să aibe viaţa lor pictată nu în gri, ci în culori de vis,
Să ştie că există minuni şi pe pământ,
Din greaca mitologie şi până acum,
Puterea Domnului s-a dovedit că fiind mare.
Oglinzi din cer, în noaptea asta se vor răsfrânge pe pământ,
Ca să reflecte raiul peste un iad produs de oameni,
Ce s-au crezut zei veşnici deşi-s mâzgă-n vânt.

Acum te văd o, suflet blând de mamă Margaretă,
Eşti printre vestitorii îngeri, ce-s aşezaţi de-a dreapta Lui,
Schimbarea-i necesară la faţă pentru oamenii ce-s zei cu cap de fiară,
Răul smolit e adunat în cioburi de stele mărgărite,
Şi preschimbat în pulberi cu reflexii de argint.
Întregul Univers regenerat transmite purificate-i lumi,
Mesaje de iubire maternă către Gaea.
Salvarea a venit căci Titan s-a născut.
Trăi v-om încă odat timpuri de aur,
Ce vor fi încrustate în columne de înviat pantheon
Norse Aesir, Vanir, Yoruba Orisha şi Azteca zei
Renasc civilizaţii dispărute de greci, etruscani şi romani
Sincretismul religiilor innoata-ntr-un spaţiu geo politic multicultural
Cresc rădăcini din cele noi, de creştini adevăraţi.
Ce vor trăi smerit şi în iubire pentru Dumnezeu.
Far a răni, a tortura şi a ucide semeni ai lor,
Că sunt învăluiţi pe veci în sfânt parfum al mamei,
De tuberoze, narcise, ambră, iasomie şi bujor.

Streche Nicolae Florentin

Vinul de liliac - Jeff Buckley

"M-am rătăcit într-o noapte rece și ploioasă,
cuprins de lumina aceea încețoșată,
am fost hipnotizat de o vrajă ciudată, sub un liliac.
Am făcut vin din liliac,
mi-am pus inima în conceperea sa,
mă face să văd ce vreau să văd,
să fiu ceea ce vreau să fiu.

Când mă gândesc mai mult decât vreau să cred,
fac lucruri pe care n-ar trebui să le fac vreodat',
beau mult mai mult decât ar trebui să beau,
căci asta mi te aduce înapoi...

Vinul de liliac este dulce și amețitor, precum dragostea mea,
vinul de liliac, mă simt nesigur, precum dragostea mea.
Ascultă-mă, nu văd limpede !
Nu este ea cea care vine spre mine, aici ?

Vinul de liliac este prea dulce și amețitor.
Unde este dragostea mea ?
Vinul de liliac...mă face atat de nesigur.
Unde este dragostea mea ?
Ascultă-mă, de ce totu-i atât de confuz ?
Ea să fie, sau înnebunesc, draga mea ?

Vinul de liliac, mă simt nevrednic pentru dragostea mea,
mă simt nevrednic pentru dragostea mea...."

Tinerii

Aripi, adieri şi frunze, cât mai multe,
soarele pe cer, tinerii se sărută cu har.
Ei nu pleacă de pe pământ grăbiţi,
ei rămân îmbrăţişaţi ca nişte misionari,
să le dea şi altora ce a mai rămas
din rătăcire, din zile şi nopţi dăruite
pe altare nevăzute pentru omenire.

Ah, tinerii ăştia se iubesc ca frunzele
căzute pe pământ în adierea vântului,
ei nu greşesc cum scrie în Scripturi,
căci Cerul le zâmbeşte pe trupuri,
îi arde neîncetat până la transformare,
şi îi lăsă în jurăminte de-o clipă,
în priviri ce numai Timpul le ştie.

Iubiţi-i pe tineri cât timp sunt aici,
fără nicio ură, până nu e prea târziu,
când vorbesc liber naturii şi iubirii!
Iubiţi-i negreşit şi fiţi fericiţi pentru ei,
chiar şi numai pentru o zi de împăcare,
însoţindu-le zbaterile în chip de alinare.

Lui Nichita

e vremea ta, ingere blondin,

sa te nasti din cuvinte,

e vremea ta, barde,

sa ne cutremuri din plin

starile adormite de spirit.

saruta-ne cu doine,

uda-ne cu apa vorbirii

pe trupurile mizerabile,

adu-ne femei si efebi,

e desert in jur, miroase a lut...

si mai vreau sa nasti

din lumea ta de poezii

singuratati si fericiri,

sa dai drumul la Timp,

ca sa tic, tac, tac si eu!