VULPILE TREMURĂ
Hiacinto – ghirlande – sposa e vergine – punct ultim – vulpile -
Improvisatore
MIGUEL DE CERVANTES SAAVEDRA
Glosa
El cielo a la iglesia ofrece
hoy una piedra tan fina
que en la corona divina
del mismo Dios resplandece.
Tras los dones primitivos
que, en el fervor de su celo,
ofreció la iglesia al cielo,
a sus edificios vivos
dio nuevas piedras el suelo;
estos dones agradece
a su esposa y la ennoblece,
pues, de parte del esposo,
un Hiacinto, el más precioso,
el cielo a la iglesia ofrece.
Porque el hombre de su gracia
tantas veces se retira,
y el Jacinto, al que le mira,
es tan grande su eficacia
que le sosiega la ira,
su misma piedad lo inclina
a darlo por medicina,
que, en su jüicio profundo,
ve que ha menester el mundo,
hoy una piedra tan fina.
Obró tanto esta virtud,
viviendo Jacinto en él,
que, a los vivos rayos de él,
en una y otra salud
se restituyó por él.
Crezca gloriosa la mina
que de su luz jacintina
tiene el cielo y tierra llenos,
pues no mereció estar menos
que en la corona divina.
Allá luce ante los ojos
del mismo autor de su gloria,
y acá en gloriosa memoria
de los triunfos y despojos
que sacó de la victoria,
pues si otra luz desfallece
cuando el sol la suya ofrece,
¿qué tan viva y rutilante
El cielo a la iglesia ofrece
hoy una piedra tan fina
que en la corona divina
del mismo Dios resplandece.
Tras los dones primitivos
que, en el fervor de su celo,
ofreció la iglesia al cielo,
a sus edificios vivos
dio nuevas piedras el suelo;
estos dones agradece
a su esposa y la ennoblece,
pues, de parte del esposo,
un Hiacinto, el más precioso,
el cielo a la iglesia ofrece.
Porque el hombre de su gracia
tantas veces se retira,
y el Jacinto, al que le mira,
es tan grande su eficacia
que le sosiega la ira,
su misma piedad lo inclina
a darlo por medicina,
que, en su jüicio profundo,
ve que ha menester el mundo,
hoy una piedra tan fina.
Obró tanto esta virtud,
viviendo Jacinto en él,
que, a los vivos rayos de él,
en una y otra salud
se restituyó por él.
Crezca gloriosa la mina
que de su luz jacintina
tiene el cielo y tierra llenos,
pues no mereció estar menos
que en la corona divina.
Allá luce ante los ojos
del mismo autor de su gloria,
y acá en gloriosa memoria
de los triunfos y despojos
que sacó de la victoria,
pues si otra luz desfallece
cuando el sol la suya ofrece,
¿qué tan viva y rutilante
ADRIAN MANIU
Apa
|
Valurile verzi vin în
ghirlande.
Simt pleoape galbene de oboseală... Ochii îmi sunt închişi... s-au afundat tot mai adânc spre creier, ca să poată privi mai bine lumea. Spre a privi
mai bine lumea, trebuie să-i
fii tot mai departe.
Şi sunt departe. Valurile curg, zbor de păsări verzi. Trupul îmi e afundat în nisipul aprins, în infinit aprins e adâncit soarele. Cu mâna îmi apăs din ce în ce mai tare ochii, cercuri aurii să se desprindă, în noaptea ce vreau să-mi fac. Cercuri aurii se desprind şi zboară, ca flori ce s-ar naşte şi s-ar înflutura, rânduri-rânduri, în văzduh. Cercuri
aurii se desprind şi aleargă,
şi nu se pot ajunge, fiindcă plutesc pe aceeaşi apă, în alte timpuri.
Valurile vin, cadenţă în şolduri de şopârlă. Valurile se lipesc de zăgazuri când se aruncă şi de pe ele se sorb când pleacă. Au frigul sârmelor de cobză,
când zuruiesc sub punţi şi
când suspină în trestii.
Valurile. Departe ţipă un erete, ţipătul lui are sunetul oaselor pisate, dar nu e asta. Valurile au zumzetul
ascuns, când trec prin ălbii
netede, au gâlgâit limpede, când bat ţărmuri scobite.
Tremură frigul sârmelor. O cobză e ca o floare frântă de greutatea ei, şi e aproape femeia care, deşi nu te iubeşte, te lasă s-o porţi
în braţe, să o săruţi, să te
sărute, ca să poţi suferi.
O floare frântă. Sunt unele atât de grele în frumuseţea lor, încât tulpina e împovărată de durere, înainte ca rodul să le
fi pătat cu iubire.
Ce floare e apa? În cotituri leneşe îi ghiceşti umărul, în vâltori rotunde bănuieşti sânii, în undirea valului îi simţi
înfiorarea pântecului ei
flămând care cere încăpăţânat şi răguşit: om.
Şi în nisipul fierbinte îi simţi mirosul de iarbă arsă şi de peşte mort, dar n-o înţelegi. Valurile trec. Ochii, pe care i-am apăsat prea mult ca să mă uit departe, dor. |
Il Culto della Dea Madre
Perché io sono colei
che è prima e ultima
Io sono colei che è venerata e disprezzata,
Io sono colei che è prostituta e santa,
Io sono sposa e vergine,
Io sono madre e figlia,
Io sono le braccia di mia madre,
Io sono sterile, eppure sono numerosi i miei figli,
Io sono donna sposata e nubile,
Io sono Colei che dà alla luce e Colei che non ha mai partorito,
Io sono colei che consola dei dolori del parto.
Io sono sposa e sposo,
E il mio uomo nutrì la mia fertilità,
Io sono Madre di mio padre,
Io sono sorella di mio marito,
Ed egli è il figlio che ho respinto.
Rispettatemi sempre,
Poiché io sono colei che da Scandalo e colei che Santifica.
Io sono colei che è venerata e disprezzata,
Io sono colei che è prostituta e santa,
Io sono sposa e vergine,
Io sono madre e figlia,
Io sono le braccia di mia madre,
Io sono sterile, eppure sono numerosi i miei figli,
Io sono donna sposata e nubile,
Io sono Colei che dà alla luce e Colei che non ha mai partorito,
Io sono colei che consola dei dolori del parto.
Io sono sposa e sposo,
E il mio uomo nutrì la mia fertilità,
Io sono Madre di mio padre,
Io sono sorella di mio marito,
Ed egli è il figlio che ho respinto.
Rispettatemi sempre,
Poiché io sono colei che da Scandalo e colei che Santifica.
Inno a Iside
Rinvenuto a Nag Hammadi, Egitto;
risalente al III-IV secolo a.C.
Rinvenuto a Nag Hammadi, Egitto;
risalente al III-IV secolo a.C.
LIANA
NICOLAE
Oglindă
Viaţa mea e scurtă, mereu privesc în ea ca-ntr-o oglindă, ca o mulţumire
Pot vedea acolo doar ceea ce reflectă, cee ce se schimbă precum vremea
Cât de mult m-am ferit să am dreptate atunci când eram îndrăgostită
Mai bine mă scufund în albul zăpezii sau îmi petrec ziua în pat orgolioasă
Să-ncerc dacă simt toate extremităţile sau componentele corpului meu
Să simt cum funcţionează, dacă mă dor, să-ncerc să mulţumesc cerului
Pentru tot şi pentru că mă pot mişca şi că nu sunt sclava deplasării, a
ridicării
Fericirea nu este dependentă de ceva anume, noi suntem dependenţi de ea
De zece ani am uitat să număr sărbătorile, repet rugile în otrava
melancoliei
În disperările tale, doar gândul meu te însoţeşte, adunându-te de pe
drumuri
Ascultă cum cad fructele, cum amurgul creşte peste dealuri calde, peste
trăiri
A venit ziua vârstei noastre, zilele au pus punct tăcerii, bătrâneţea
mocneşte
Ce liniştită a ajuns îndoiala, cât de rotund dorm apele, ca o roată
sculptată
Şi toate acestea pentru a putea supravieţui, pentru a ridica o casă
oboselii
Pentru a distruge războaie, convorbiri interplanetare, durerile din frunte
Pentru un punct ultim, ascuns în gol, pentru bolta răzvrătită din răspântie
Je me souvenais que deux voix criaient en moi, je me sentais toute desarme
Cum să calc peste lume, să mă ascund în goluri de pândarul desculţ al nopţii
Câte mărturii să-mi dea ziua că s-a stins, că semnele vin dinspre orizont
Cum pescăruşii măsoară furtuna paşnică, alegorică, întunecată, agonizând
Doar slava aerului separă depărtarea de mare, de întunericul sacrificat
De frica oamenilor cu zâmbet convenţional, de frica cuvântului îngălbenit
Cum luna căzândă peste ape, cum ploaia este eternă, pe lacrima toamnei
Le soleil n’avait pas encore incendie l’espace d’un coup en amont du fleuve
Et alors j’ai pris conscience de ma solitude legere et cette pensee
m’attristait
De KSL
Catalin
Astăzi, 18 februarie 2018, credincioșii ortodocși îl cinstesc în mod
deosebit pe Sfântul părintele nostru Ierarh Leon, prea-fericitul Episcop al
Romei, cel care "prea-filosofește" și-a făcut cugetul desăvârșit
singur stăpânitor peste patimi, zugrăvindu-și icoana sufletului cu multe feluri
de bunătăți și cu obiceiuri smerite.
Sfinte Ierarhe Leon,
cerem de la tine - ca de la un păstor și învățător - să ceri de la Dumnezeu
pace lumii!
Astăzi, 18 februarie 2018, îl cinstim pe Sfântul părintele nostru
Ierarh prea-lăudat și purtător de Dumnezeu Leon, cel care, întărit cu puterea
lui Hristos, a rușinat nestatornicia sufletului și mintea nemulțumitoare și
nedumnezeirea cea de tot eresul și cugetul cel viclean al năravurilor lui
Nestorie. S-a făcut "adaos" (s-a alăturat) mucenicilor și
ierarhilor, preot al celor credincioși, arătându-se nebiruit întru chinuri, ca
un turn nesurpat și nemișcat al bunei-credințe, apărător
"prea-ortodox", predicând înaintea tuturor Nașterea Domnului (cea
negrăită). Sfințindu-se cu ungerea preoției, a împodobit-o cu bunătăți
felurite. Storcându-și cugetul (ca pe un strugure copt) a pus, înaintea
tuturor, paharul veseliei și al înțelepciunii sale. S-a făcut moștenitor
scaunului Sfântului Apostol Petru - "purtându-se" cu gândul aceluia
și cu râvna credinței. Cu strălucirea dogmelor sale, a risipit norul cel
prea-întunecos al eresurilor, ca un Ierarh al Domnului, cuprins de Dumnezeu.
Născătoare de
Dumnezeu, Stăpână, pe tine te cunoaștem izvor al vieții veșnice: înviază-mi, cu
darul tău, sufletul cel uscat de patimi și gătește-l a izvorî totodeauna ape de
mântuire! Prin rugăciunea ta, pică-mi, acum, iertare greșelilor și, te rog,
curățește-mă!
Rugăciune către Sfânta Cruce și către Născătoarea de Dumnezeu: Văzând
Fecioara pe Hristos răstignit pe Cruce, zicea:
"O,
Fiule, sabie a trecut prin inima mea și mă frământ (mă chinui, mă zbat),
Stăpâne, precum mi-a zis odinioară Simeon! Mă rog, scoală-Te Nemuritorule, și
mă prea-mărește cu Tine și pe mine, Maica și roaba Ta!"
Să cântăm Domnului -
Cel Ce a povățuit pe popor prin Marea Roșie - cântare de biruință, că S-a
prea-mărit!
Maica lui Dumnezeu
Preacurată, născând pe Mântuitorul, l-ai mântuit pe cel întâi zidit (Adam) și
osândit pentru călcarea poruncii!
Astăzi, 18 februarie 2018, îl cinstim pe Sfântul Ierarh prea-înțelept
și prea-fericit mărit Cuvios Leon, Episcop al Romei, stâlp al Ortodoxiei
(care a ridicat cu osârdie Biserica lui Hristos), risipind cetele și adunările
cele fără de Dumnezeu ale ereticilor. Stă în ajutorul dogmelor Bisericii - plin
de dar ceresc și dumnezeiesc - luptându-se cu limbile hulitoare ale ereticilor
fără de Dumnezeu. Luminându-se cu lumina cea prea-luminată, a arătat omenirii
Cuvântul, zicând că firea și lucrarea lui Dumnezeu Cel Ce S-a întrupat este
îndoită (Dumnezeu și Om). Strălucind cu dogmele dumnezeiești, a răsărit lumii
lumina Ortodoxiei, micșorând întunericul eresurilor. Mutându-se din viața,
locuiește acum în lumina cea ne-înserată.
Născătoare de
Dumnezeu Fecioară, tu te-ai umplut cu daruri mai mult decât toată zidirea, ca
una ce ai născut pe Cuvântul Cel pricinuitor tuturor (Cel Ce le-a făcut toate)!
- înfrumusețându-te ca o Mireasă, cu frumusețile fecioriei, Fecioară plină de
daruri, Maică nenuntită.
Doamne - Cel Ce ai
făcut cele de deasupra crugului ceresc și ai zidit Biserica - întăreşte-mă pe
mine, Tu, că Tu ești marginea doririlor și întărire credincioșilor, Unule
iubitorule de oameni!
Sfinte Cuvioase
Leon, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să ne dăruiască nouă mare milă!
Singură Preacurată
Fecioară Maică, te-ai făcut cort dumnezeiesc Cuvântului, fiind, cu curăția, mai
presus decât îngerii! Curâțește-mă pe mine, cu rugăciunile tale, de păcatele
trupului, prin apele dumnezeiești, dându-mi mare milă! - că m-am făcut, mai mult
decât toți, țărână spurcată.
Rugăciune către Sfânta Cruce și către Născătoarea de Dumnezeu:
Mielușeaua cea Preacurată a Cuvântului, Maica lui Dumnezeu, văzând pe Cruce
răstignit pe Cel Ce a răsărit dintr-ânsa fără durere, striga tânguindu-se
precum se cuvine unei Maice:
"Vai,
mie, Fiul meu, cum pătimești; vrând să mântuiești pe om de patimile
necinstei!"
Cuvinte Dumnezeule,
proetul a cunoscut mai înainte (cu dumnezeiască vedere) că vrei să Te întrupezi
din "munte umbros" - din una Născătoarea de Dumnezeu - și,
cutremurându-se, mărea puterea Ta!
Astăzi, 18 februarie 2018, îl cinstim pe Sfântul prea-fericit Ierarh
Leon, Episcop al Romei - prea-cinstit învățător de cele sfinte și cugetător
de Dumnezeu de trei ori fericit - arătat cu adevărat leu (precum numele său)
gonind vulpile cele tulburătoare, iar cu răgnetul împărătesc înspăimântând
gândurile celor fără-de-lege. Cu năvălirile dogmelor sale, a ascuns urmele
eresurilor celor urâte de Dumnezeu, urmând adevărul cel ascuns. S-a făcut
predicator lucrărilor celor "îndoite" ale Mântuitorului Hristos (al
celor două firi - Dumnezeu și Om), zicând că lucrează în amândouă firile
(fiecare cu împărtășirea celeilalte, împreună). A aratat Cuvântul ca fiind
întocmai la putere cu Tatăl, crezând și predicând că S-a făcut trup și că
lucrează "amândouă osebirile, după potriva trupului și a Dumnezeirii, fără
amestecare și fără schimbare".
Născătoare de
Dumnezeu Fecioară, omoară pornirile patimilor mele! Prea-bună, încetează
tulburarea greșelilor, iar cu liniștea ta pierde viforul păcatului!
Dumnezeul meu, Cel
Ce ești lumina neapusă, pentru ce m-ai lepădat de la fața Ta, si m-a acoperit
întunericul cel străin, pe mine, ticălosul? Doamne, rogu-mă, întoarce-mă și
îndreptează căile mele, la lumina poruncilor Tale!
Fecioară Maică, s-a
văzut acum taina cea mai înainte de toți vecii, "ce era cunoscută numai
lui Dumnezeu a se face om și a se întrupa fără schimbare" - Cel Ce
stăpânește toate zidirile - că și-a luat "săvârșirea" din tine!
Astăzi, 18 februarie 2018, îl cinstim pe Sfântul mărit Ierarh Leon,
Episcop al Romei, înțelepțit de Dumnezeu, slujitor de cele negrăite și
cuprins de Dumnnezeu, următor al cinstitului Sfânt Apostol Petru și îmbogățit
cu scaunul cel mai de sus al aceluia. Având râvnă fierbinte, a alcătuit carte
(scrisoare), cu îndemnare dumnezeiască, risipind frământătura și amestecarea
eresurilor tulburătoare. L-a predicat, mai presus de fire, pe un Fiu și Domn
Hristos, Care S-a născut din Tatăl mai înainte de veci și Care, pentru noi, S-a
născut din Fecioară, arătându-Se de o fire cu noi. Șezând pe scaunul Arhieriei
și astupând - cu dogme insuflate de Dumnezeu - gurile leilor cuvântători, a
luminat - turmei sale - lumina cunoștinței de Dumnezeu a cinstitei Treimi. A
predicat O Putere întreit sfântă, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, o
Dumnezeire și o ființă. A astupat, până în sfârșit, buzele cele viclene ale
ereticilor și a mărturisit-o pe Preacurata Maica lui Hristos Născătoare de
Dumnezeu, surpând mândria și bărfirea lui Nestorie. S-a făcut cunoscut, în lume
și în Roma, ca un tăinuitor dumnezeiesc al darului lui Dumnezeu...
Născătoare de
Dumnezeu Preacurată, noi cedincioșii strigăm - mărturisindu-te a fi
pricinuitoare mântuirii noastre: Bucură-te, Preacurată! / Bucură-te, Fecioară
Mireasă! / Bucură-te, muntele cel umbros al lui Dumnezeu! - că tu ai izvorât
lumii bucuria cu adevărat nesfârșită.
Către Domnul voi
vărsa rugăciunea mea și voi spune Lui suferințele mele! - că s-a umplut
sufletul meu de răutăți și viața mea s-a apropiat de iad. Și, ca Iona (Iona,
2), mă rog: Dumnezeule, scoate-mă din stricăciune!
Astăzi, 18 februarie, îl cinstim pe Sfântul mărit și minunat părinte al
nostru Ierarh Leon, care a fost hirotonit episcop și păstor al Romei, pentru
nespusa sa curăție, înțelepciune și bunătate a vieții. Arătând viața curată și
plăcută lui Dumnezeu și păstorind turma sa cu cuviință, a stins desăvârșit
hulele ereticilor din acea vreme - pe vremea Sfântului Sinod Ecumenic al IV-lea
de la Calcedon, al celor 630 de părinți. Cu multe zile de post, cu priveghere
și cu rugăciune "întinsă" către Dumnezeu, însuflețit de Duhul făcător
de viață, acesta a trimis scrisoare către Sinod, predicând lucrarea îndoită și
două voiri întru Hristos Dumnezeul nostru. Membrii Sinodului crezând, ca și când
vorbele ar fi ieșit din gura lui Dumnezeu, s-a ridicat cu și mai mare
îndrăzneală împotriva monofiziţilor și monoteliților, biruind meșteșugurile
lor. A strălucit, cu faptele sale bune, ca un luminător, mutându-se la Domnul
la adânci bătrânețe, iar serbarea sa făcându-se, mai cu seamă, "în
biserica cea mare"...
Doamne Dumnezeule,
bine ești cuvântat în veci! - strigăm și noi, asemenea tinerilor evrei care au
călcat, în cuptor, văpaia de foc, cu îndrăznire, schimbând focul în rouă.
Astăzi, 18 februarie, îl cinstim pe Sfântul Ierarh Leon, care
"nu și-a dat genelor sale dormitare", până ce nu a smuls din rădăcină
rătăcirea ereticului Eutihie (cel fără de minte), teologhisind pe Hristos ca
fiind un Ipostas în două firi, cu două lucrări și două voiri, și cântând:
"Doamne
Dumnezeule, bine ești cuvântat în veci!".
Maica lui Dumnezeu,
scap acum la tine (eu fiind strâns legat cu lanțurile greșelilor mele):
mântuiește-mă, pentru milostivirea milei! - pe mine, cel ce strig: Binecuvântat
este rodul pântecelui tău, Preacurată!
Astăzi, 18 februarie, îl cinstim pe Sfântul Ierarh Leon, cel care a
răsărit de la apus, ca un soare cu totul luminos, grăitorul de Dumnezeu, uscând
pe față amestecarea și tulburarea lui Eutihie și tăind osebirea lui Nestorie,
învățând să creadă într-Un Hristos în două firi, neosebit, neschimbat și
neamestecat. Îndemnându-se de către Dumnezeu, a însemnat învățăturile
bunei-credințe ca pe niște lespezi scrise de Dumnezeu (Tablele Legii),
arătându-le poporului dumnezeiesc și Sinodului învățătorilor cinstiți, ca un al
doilea Moise, strigând:
"Preoți,
lăudați, tineri binecuvântați, popoare preaînălțați-L pe Hristos în
veci!".
Astăzi, 18 februarie, îl cinstim pe Sfântul Ierarh Cuvios Leon,
care L-a cunoscut pe Cuvântul Tatălui, Cel mai înainte neîntrupat, Unul-născut
fără de începere - sub vreme, pe Cel mai presus de vreme - cuprins după trup,
iar ca un Ziditor necuprins, strigând și învățând:
"Preoți
binecuvântați, popoare prea-înălțați pe Hristos în veci!".
Preacurată Maică,
Dumnezeu - Cel ce a luminat cerul cu frumusețile luminătorilor, cu soarele si
luna - S-a întrupat cu îmbrăcămintea trupului, din sângele tău, arătându-te pe
tine alt cer însuflețit. Pe Acesta, tinerii Îl binecuvântează, preoții Îl
laudă, popoarele Îl prea-înalță întru toți vecii!
Astăzi, 18 februarie, îl cinstim pe Sfântul prea-fericit și prea-ales
Ierarh Leon, învățătorul dumnezeiesc al tainelor lui Hristos. Îl cinstim pe
cel care acum strălucește fiind împodobit cu cununa bunei-credințe, îmbrăcat cu
dreptate ca un adevarat preot credincios, dănțuind (hora încununării -
însoțindu-se și săltând în alai de nuntă /Isaia) în raiul desfătării. Ca un
adevarat Patriarh, fiind luminat cu credința și cu darul, s-a sălășluit acum,
după vrednicie, acolo unde sunt șederile cel mai de sus, scaunele și cetele
Patriarhilor. Depărtându-se de viforul vietii, s-a apropiat de Hristos,
odihnindu-se în locul verdeții, unde este râul desfătării și lumina cea
ne-înserată, veselia cea ne-apusă și bucuria veșnică.
Sfinte Ierarhe Leon,
toți te fericim pururea! Roagă neîncetat pe Stăpânul, pentru turma ta!
Născătoare de
Dumnezeu, pe tine, noi credincioșii, începătoriile cetelor îngerești și
omenești, te mărim! Preacurată, "viața ajunsă la vreme îmi culeg,
nefăcându-mi-se stricăciune de către pomul cunoștinței"! - căci tu,
Preacurată, ai odrăslit pe Hristos pomul vieţii, "Care a dat a cunoaște
toți intrările vieții". De aceasta, s-a înspăimântat cerul și s-au minunat
marginile pământului, că Dumnezeu S-a aratat trupește oamenilor, pântecele tău
făcându-se mai desfătat decât cerurile!
Astăzi, 18 februarie 2018, îl cinstim pe Sfântul Ierarh prea-înțelept
Leon, cel ce s-a aratat ca un leu - și în cuvinte şi în fapte - cu răcnetul
împărătesc al dogmelor, înspăimântând sfaturile necredincioșilor - ca pe niște
măiestrii ale vulpii - și veselind Sinodul părinților aleși de Dumnezeu.
Născătoare de
Dumnezeu, Preasfântă Maică Fecioară, prin nașterea ta dumnezeiască, căzând
șarpele viclean ce mi-a zavistuit (a uneltit, a invidiat, urât și compromis)
locuirea viețuirii în Eden (Rai) și m-a scos din el, s-a omorât. Iar eu,
iarăși, m-am suit către mărirea pe care o pierdusem...
Slavă milostivirii Tale celei multe și pogorârii Tale, Doamne,
iubitorule de oameni!
Slavă smereniei Tale negrăite, Stăpâne!
(o alcătuire după cronici străvechi: Lăcașuri Ortodoxe® februarie 2018
- www.lacasuriortodoxe.ro )
The Improvisatore by
Samuel Coleridge
Scene--A spacious
drawing-room, with music-room adjoining.
Katharine. What are the words ?
Eliza. Ask our friend, the Improvisatore ; here he comes. Kate has a favour
to ask of you, Sir ; it is that you will repeat the ballad [Believe me if
all those endearing young charms.--EHC's ? note] that Mr. ____ sang so
sweetly.
Friend. It is in Moore's Irish Melodies ; but I do not recollect the
words distinctly. The moral of them, however, I take to be this :--
Love would remain the same if true,
When we were neither young nor new ;
Yea, and in all within the will that came,
By the same proofs would show itself the same.
Eliza. What are the lines you repeated from Beaumont and Fletcher, which my
mother admired so much ? It begins with something about two vines so close
that their tendrils intermingle.
Friend. You mean Charles' speech to Angelina, in The Elder Brother.
We'll live together, like two neighbour vines,
Circling our souls and loves in one another !
We'll spring together, and we'll bear one fruit ;
One joy shall make us smile, and one grief mourn ;
One age go with us, and one hour of death
Shall close our eyes, and one grave make us happy.
Katharine. A precious boon, that would go far to reconcile one to old
age--this love--if true ! But is there any such true love ?
Friend. I hope so.
Katharine. But do you believe it ?
Eliza (eagerly). I am sure he does.
Friend. From a man turned of fifty, Katharine, I imagine, expects a
less confident answer.
Katharine. A more sincere one, perhaps.
Friend. Even though he should have obtained the nick-name of
Improvisatore, by perpetrating charades and extempore verses at
Christmas times ?
Eliza. Nay, but be serious.
Friend. Serious ! Doubtless. A grave personage of my years giving a
Love-lecture to two young ladies, cannot well be otherwise. The
difficulty, I suspect, would be for them to remain so. It will be
asked whether I am not the `elderly gentleman' who sate `despairing
beside a clear stream', with a willow for his wig-block.
Eliza. Say another word, and we will call it downright affectation.
Katharine. No ! we will be affronted, drop a courtesy, and ask pardon for
our presumption in expecting that Mr. ___ would waste his sense on two
insignificant girls.
Friend. Well, well, I will be serious. Hem ! Now then commences the
discourse ; Mr. Moore's song being the text. Love, as distinguished
from Friendship, on the one hand, and from the passion that too often
usurps its name, on the other--
Lucius (Eliza's brother, who had just joined the trio, in a whisper to the
Friend). But is not Love the union of both ?
Friend (aside to Lucius). He never loved who thinks so.
Eliza. Brother, we don't want you. There ! Mrs. H. cannot arrange the
flower vase without you. Thank you, Mrs. Hartman.
Lucius. I'll have my revenge ! I know what I will say !
Eliza. Off ! Off ! Now, dear Sir,--Love, you were saying--
Friend. Hush ! Preaching, you mean, Eliza.
Eliza (impatiently). Pshaw !
Friend. Well then, I was saying that Love, truly such, is itself not
the most common thing in the world : and that mutual love still less
so. But that enduring personal attachment, so beautifully delineated
by Erin's sweet melodist, and still more touchingly, perhaps, in the
well-known ballad, `John Anderson, my Jo, John,' in addition to a
depth and constancy of character of no every-day occurrence, supposes
a peculiar sensibility and tenderness of nature ; a constitutional
communicativeness and utterancy of heart and soul ; a delight in the
detail of sympathy, in the outward and visible signs of the sacrament
within--to count, as it were, the pulses of the life of love. But
above all, it supposes a soul which, even in the pride and summer-tide
of life--even in the lustihood of health and strength, had felt
oftenest and prized highest that which age cannot take away and which,
in all our lovings, is the Love ;----
Eliza. There is something here (pointing to her heart) that seems to
understand you, but wants the word that would make it understand itself.
Katharine. I, too, seem to feel what you mean. Interpret the feeling for
us.
Friend. ---- I mean that willing sense of the insufficingness of the
self for itself, which predisposes a generous nature to see, in the
total being of another, the supplement and completion of its own
;--that quiet perpetual seeking which the presence of the beloved
object modulates, not suspends, where the heart momently finds, and,
finding, again seeks on ;--lastly, when `life's changeful orb has
pass'd the full', a confirmed faith in the nobleness of humanity, thus
brought home and pressed, as it were, to the very bosom of hourly
experience ; it supposes, I say, a heartfelt reverence for worth, not
the less deep because divested of its solemnity by habit, by
familiarity, by mutual infirmities, and even by a feeling of modesty
which will arise in delicate minds, when they are conscious of
possessing the same or the correspondent excellence in their own
characters. In short, there must be a mind, which, while it feels the
beautiful and the excellent in the beloved as its own, and by right of
love appropriates it, can call Goodness its Playfellow ; and dares
make sport of time and infirmity, while, in the person of a
thousand-foldly endeared partner, we feel for aged Virtue the
caressing fondness that belongs to the Innocence of childhood, and
repeat the same attentions and tender courtesies which had been
dictated by the same affection to the same object when attired in
feminine loveliness or in manly beauty.
Eliza. What a soothing--what an elevating idea !
Katharine. If it be not only an idea.
Friend. At all events, these qualities which I have enumerated, are
rarely found united in a single individual. How much more rare must it
be, that two such individuals should meet together in this wide world
under circumstances that admit of their union as Husband and Wife. A
person may be highly estimable on the whole, nay, amiable as a
neighbour, friend, housemate--in short, in all the concentric circles
of attachment save only the last and inmost ; and yet from how many
causes be estranged from the highest perfection in this ! Pride,
coldness, or fastidiousness of nature, worldly cares, an anxious or
ambitious disposition, a passion for display, a sullen temper,--one or
the other--too often proves `the dead fly in the compost of spices',
and any one is enough to unfit it for the precious balm of unction.
For some mighty good sort of people, too, there is not seldom a sort
of solemn saturnine, or, if you will, ursine vanity, that keeps itself
alive by sucking the paws of its own self-importance. And as this high
sense, or rather sensation of their own value is, for the most part,
grounded on negative qualities, so they have no better means of
preserving the same but by negatives--that is, but not doing or saying
any thing, that might be put down for fond, silly, or nonsensical
;--or, (to use their own phrase) by never forgetting themselves, which
some of their acquaintance are uncharitable enough to think the most
worthless object they could be employed in remembering.
Eliza (in answer to a whisper from Katharine). To a hair ! He must have
sate for it himself. Save me from such folks ! But they are out of the
question.
Friend. True ! but the same effect is produced in thousands by the too
general insensibility to a very important truth ; this, namely, that
the MISERY of human life is made up of large masses, each separated
from the other by certain intervals. One year, the death of a child ;
years after, a failure in trade ; after another longer or shorter
interval, a daughter may have married unhappily ;--in all but the
singularly unfortunate, the integral parts that compose the sum total
of the unhappiness of a man's life, are easily counted, and distinctly
remembered. The HAPPINESS of life, on the contrary, is made up of
minute fractions--the little, soon-forgotten charities of a kiss, a
smile, a kind look, a heartfelt compliment in the disguise of a
playful raillery, and the countless other infinitesimals of
pleasurable thought and genial feeling.
Katharine. Well, Sir ; you have said quite enough to make me despair of
finding a `John Anderson, my Jo, John', with whom to totter down the hill
of life.
Friend. Not so ! Good men are not, I trust, so much scarcer than good
women, but that what another would find in you, you may hope to find
in another. But well, however, may that boon be rare, the possession
of which would be more than an adequate reward for the rarest virtue.
Eliza. Surely, he, who has described it so well, must have possessed it ?
Friend. If he were worthy to have possessed it, and had believingly
anticipated and not found it, how bitter the disappointment !
(Then, after a pause of a few minutes),
--------------------------------------
ANSWER, ex improviso
Yes, yes ! that boon, life's richest treat
He had, or fancied that he had ;
Say, 'twas but in his own conceit--
The fancy made him glad !
Crown of his cup, and garnish of his dish !
The boon, prefigured in his earliest wish,
The fair fulfilment of his poesy,
When his young heart first yearn'd for sympathy !
But e'en the meteor offspring of the brain
Unnourished wane ;
Faith asks her daily bread,
And Fancy must be fed !
Now so it chanced--from wet or dry,
It boots not how--I know not why--
She missed her wonted food ; and quickly
Poor Fancy stagger'd and grew sickly.
Then came a restless state, 'twixt yea and nay,
His faith was fix'd, his heart all ebb and flow ;
Or like a bark, in some half-shelter'd bay,
Above its anchor driving to and fro.
That boon, which but to have possess'd
In a belief, gave life a zest--
Uncertain both what it had been,
And if by error lost, or luck ;
And what is was ;--an evergreen
Which some insidious blight had struck,
Or annual flower, which, past its blow,
No vernal spell shall e'er revive ;
Uncertain, and afraid to know,
Doubts toss'd him to and fro :
Hope keeping Love, Love Hope alive,
Like babes bewildered in a snow,
That cling and huddle from the cold
In hollow tree or ruin'd fold.
Those sparkling colours, once his boast
Fading, one by one away,
Thin and hueless as a ghost,
Poor Fancy on her sick bed lay ;
Ill at distance, worse when near,
Telling her dreams to jealous Fear !
Where was it then, the sociable sprite,
That crown'd the Poet's cup and deck'd his dish !
Poor shadow cast from an unsteady wish,
Itself a substance by no other right
But that it intercepted Reason's light ;
It dimm'd his eye, it darken'd on his brow,
A peevish mood, a tedious time, I trow !
Thank Heaven ! 'tis not so now.
O bliss of blissful hours !
The boon of Heaven's decreeing,
While yet in Eden's bowers
Dwelt the first husband and his sinless mate !
The one sweet plant, which, piteous Heaven agreeing,
They bore with them thro' Eden's closing gate !
Of life's gay summer tide the sovran Rose !
Late autumn's Amaranth, that more fragrant blows
When Passion's flowers all fall or fade ;
If this were ever his, in outward being,
Or but his own true love's projected shade,
Now that at length by certain proof he knows,
That whether real or a magic show,
Whate'er it was, it is no longer so ;
Though heart be lonesome, Hope laid low,
Yet, Lady ! deem him not unblest :
The certainty that struck Hope dead,
Hath left Contentment in her stead :
And that is next to Best !
Katharine. What are the words ?
Eliza. Ask our friend, the Improvisatore ; here he comes. Kate has a favour
to ask of you, Sir ; it is that you will repeat the ballad [Believe me if
all those endearing young charms.--EHC's ? note] that Mr. ____ sang so
sweetly.
Friend. It is in Moore's Irish Melodies ; but I do not recollect the
words distinctly. The moral of them, however, I take to be this :--
Love would remain the same if true,
When we were neither young nor new ;
Yea, and in all within the will that came,
By the same proofs would show itself the same.
Eliza. What are the lines you repeated from Beaumont and Fletcher, which my
mother admired so much ? It begins with something about two vines so close
that their tendrils intermingle.
Friend. You mean Charles' speech to Angelina, in The Elder Brother.
We'll live together, like two neighbour vines,
Circling our souls and loves in one another !
We'll spring together, and we'll bear one fruit ;
One joy shall make us smile, and one grief mourn ;
One age go with us, and one hour of death
Shall close our eyes, and one grave make us happy.
Katharine. A precious boon, that would go far to reconcile one to old
age--this love--if true ! But is there any such true love ?
Friend. I hope so.
Katharine. But do you believe it ?
Eliza (eagerly). I am sure he does.
Friend. From a man turned of fifty, Katharine, I imagine, expects a
less confident answer.
Katharine. A more sincere one, perhaps.
Friend. Even though he should have obtained the nick-name of
Improvisatore, by perpetrating charades and extempore verses at
Christmas times ?
Eliza. Nay, but be serious.
Friend. Serious ! Doubtless. A grave personage of my years giving a
Love-lecture to two young ladies, cannot well be otherwise. The
difficulty, I suspect, would be for them to remain so. It will be
asked whether I am not the `elderly gentleman' who sate `despairing
beside a clear stream', with a willow for his wig-block.
Eliza. Say another word, and we will call it downright affectation.
Katharine. No ! we will be affronted, drop a courtesy, and ask pardon for
our presumption in expecting that Mr. ___ would waste his sense on two
insignificant girls.
Friend. Well, well, I will be serious. Hem ! Now then commences the
discourse ; Mr. Moore's song being the text. Love, as distinguished
from Friendship, on the one hand, and from the passion that too often
usurps its name, on the other--
Lucius (Eliza's brother, who had just joined the trio, in a whisper to the
Friend). But is not Love the union of both ?
Friend (aside to Lucius). He never loved who thinks so.
Eliza. Brother, we don't want you. There ! Mrs. H. cannot arrange the
flower vase without you. Thank you, Mrs. Hartman.
Lucius. I'll have my revenge ! I know what I will say !
Eliza. Off ! Off ! Now, dear Sir,--Love, you were saying--
Friend. Hush ! Preaching, you mean, Eliza.
Eliza (impatiently). Pshaw !
Friend. Well then, I was saying that Love, truly such, is itself not
the most common thing in the world : and that mutual love still less
so. But that enduring personal attachment, so beautifully delineated
by Erin's sweet melodist, and still more touchingly, perhaps, in the
well-known ballad, `John Anderson, my Jo, John,' in addition to a
depth and constancy of character of no every-day occurrence, supposes
a peculiar sensibility and tenderness of nature ; a constitutional
communicativeness and utterancy of heart and soul ; a delight in the
detail of sympathy, in the outward and visible signs of the sacrament
within--to count, as it were, the pulses of the life of love. But
above all, it supposes a soul which, even in the pride and summer-tide
of life--even in the lustihood of health and strength, had felt
oftenest and prized highest that which age cannot take away and which,
in all our lovings, is the Love ;----
Eliza. There is something here (pointing to her heart) that seems to
understand you, but wants the word that would make it understand itself.
Katharine. I, too, seem to feel what you mean. Interpret the feeling for
us.
Friend. ---- I mean that willing sense of the insufficingness of the
self for itself, which predisposes a generous nature to see, in the
total being of another, the supplement and completion of its own
;--that quiet perpetual seeking which the presence of the beloved
object modulates, not suspends, where the heart momently finds, and,
finding, again seeks on ;--lastly, when `life's changeful orb has
pass'd the full', a confirmed faith in the nobleness of humanity, thus
brought home and pressed, as it were, to the very bosom of hourly
experience ; it supposes, I say, a heartfelt reverence for worth, not
the less deep because divested of its solemnity by habit, by
familiarity, by mutual infirmities, and even by a feeling of modesty
which will arise in delicate minds, when they are conscious of
possessing the same or the correspondent excellence in their own
characters. In short, there must be a mind, which, while it feels the
beautiful and the excellent in the beloved as its own, and by right of
love appropriates it, can call Goodness its Playfellow ; and dares
make sport of time and infirmity, while, in the person of a
thousand-foldly endeared partner, we feel for aged Virtue the
caressing fondness that belongs to the Innocence of childhood, and
repeat the same attentions and tender courtesies which had been
dictated by the same affection to the same object when attired in
feminine loveliness or in manly beauty.
Eliza. What a soothing--what an elevating idea !
Katharine. If it be not only an idea.
Friend. At all events, these qualities which I have enumerated, are
rarely found united in a single individual. How much more rare must it
be, that two such individuals should meet together in this wide world
under circumstances that admit of their union as Husband and Wife. A
person may be highly estimable on the whole, nay, amiable as a
neighbour, friend, housemate--in short, in all the concentric circles
of attachment save only the last and inmost ; and yet from how many
causes be estranged from the highest perfection in this ! Pride,
coldness, or fastidiousness of nature, worldly cares, an anxious or
ambitious disposition, a passion for display, a sullen temper,--one or
the other--too often proves `the dead fly in the compost of spices',
and any one is enough to unfit it for the precious balm of unction.
For some mighty good sort of people, too, there is not seldom a sort
of solemn saturnine, or, if you will, ursine vanity, that keeps itself
alive by sucking the paws of its own self-importance. And as this high
sense, or rather sensation of their own value is, for the most part,
grounded on negative qualities, so they have no better means of
preserving the same but by negatives--that is, but not doing or saying
any thing, that might be put down for fond, silly, or nonsensical
;--or, (to use their own phrase) by never forgetting themselves, which
some of their acquaintance are uncharitable enough to think the most
worthless object they could be employed in remembering.
Eliza (in answer to a whisper from Katharine). To a hair ! He must have
sate for it himself. Save me from such folks ! But they are out of the
question.
Friend. True ! but the same effect is produced in thousands by the too
general insensibility to a very important truth ; this, namely, that
the MISERY of human life is made up of large masses, each separated
from the other by certain intervals. One year, the death of a child ;
years after, a failure in trade ; after another longer or shorter
interval, a daughter may have married unhappily ;--in all but the
singularly unfortunate, the integral parts that compose the sum total
of the unhappiness of a man's life, are easily counted, and distinctly
remembered. The HAPPINESS of life, on the contrary, is made up of
minute fractions--the little, soon-forgotten charities of a kiss, a
smile, a kind look, a heartfelt compliment in the disguise of a
playful raillery, and the countless other infinitesimals of
pleasurable thought and genial feeling.
Katharine. Well, Sir ; you have said quite enough to make me despair of
finding a `John Anderson, my Jo, John', with whom to totter down the hill
of life.
Friend. Not so ! Good men are not, I trust, so much scarcer than good
women, but that what another would find in you, you may hope to find
in another. But well, however, may that boon be rare, the possession
of which would be more than an adequate reward for the rarest virtue.
Eliza. Surely, he, who has described it so well, must have possessed it ?
Friend. If he were worthy to have possessed it, and had believingly
anticipated and not found it, how bitter the disappointment !
(Then, after a pause of a few minutes),
--------------------------------------
ANSWER, ex improviso
Yes, yes ! that boon, life's richest treat
He had, or fancied that he had ;
Say, 'twas but in his own conceit--
The fancy made him glad !
Crown of his cup, and garnish of his dish !
The boon, prefigured in his earliest wish,
The fair fulfilment of his poesy,
When his young heart first yearn'd for sympathy !
But e'en the meteor offspring of the brain
Unnourished wane ;
Faith asks her daily bread,
And Fancy must be fed !
Now so it chanced--from wet or dry,
It boots not how--I know not why--
She missed her wonted food ; and quickly
Poor Fancy stagger'd and grew sickly.
Then came a restless state, 'twixt yea and nay,
His faith was fix'd, his heart all ebb and flow ;
Or like a bark, in some half-shelter'd bay,
Above its anchor driving to and fro.
That boon, which but to have possess'd
In a belief, gave life a zest--
Uncertain both what it had been,
And if by error lost, or luck ;
And what is was ;--an evergreen
Which some insidious blight had struck,
Or annual flower, which, past its blow,
No vernal spell shall e'er revive ;
Uncertain, and afraid to know,
Doubts toss'd him to and fro :
Hope keeping Love, Love Hope alive,
Like babes bewildered in a snow,
That cling and huddle from the cold
In hollow tree or ruin'd fold.
Those sparkling colours, once his boast
Fading, one by one away,
Thin and hueless as a ghost,
Poor Fancy on her sick bed lay ;
Ill at distance, worse when near,
Telling her dreams to jealous Fear !
Where was it then, the sociable sprite,
That crown'd the Poet's cup and deck'd his dish !
Poor shadow cast from an unsteady wish,
Itself a substance by no other right
But that it intercepted Reason's light ;
It dimm'd his eye, it darken'd on his brow,
A peevish mood, a tedious time, I trow !
Thank Heaven ! 'tis not so now.
O bliss of blissful hours !
The boon of Heaven's decreeing,
While yet in Eden's bowers
Dwelt the first husband and his sinless mate !
The one sweet plant, which, piteous Heaven agreeing,
They bore with them thro' Eden's closing gate !
Of life's gay summer tide the sovran Rose !
Late autumn's Amaranth, that more fragrant blows
When Passion's flowers all fall or fade ;
If this were ever his, in outward being,
Or but his own true love's projected shade,
Now that at length by certain proof he knows,
That whether real or a magic show,
Whate'er it was, it is no longer so ;
Though heart be lonesome, Hope laid low,
Yet, Lady ! deem him not unblest :
The certainty that struck Hope dead,
Hath left Contentment in her stead :
And that is next to Best !
Valaho indo european. Best. Să fii sănătos şi vesel!
RăspundețiȘtergere