ACTUALITATE   FICȚIONALĂ

 Numărul de  aur – Mihai / Veronica – micșunele-n răchiți – Vasilache și Marioara – Johan Martin Honigberger

                

               IOAN  CIOFU

NUMĂRUL DE AUR

               Prefață

În acest prim volum (în curând va urma şi al doilea) al ultimei noastre cărţi se intenţionează închiderea, în linii mari, a cercului de realităţi în care numărul de aur (NA) monitorizează expresia lor cantitativă. În mod concret, alături de realitate fizică anorganică şi cea organică, de om cu infrastructura sa biologică dar şi cu saltul său în trăirea psihologică, este vizat destinul uman, concept care, din izvoare milenare, descrie, în culori variate, compoziţia de întâmplări care, de cele mai multe ori, par trasate din anterioritate. Şi, întrucât legătura dintre evenimentele reale de viaţă care compun destinul trăit, ca poveste, există indiscutabil (la care adăugăm, mai apoi, şi cea cu o formă “ideală” sub raport matematic, dovedită de progresiile cu NA calculate între evenimentele în cauză, pentru a le surprinde luate în evidenţă) rămâne de competenţa fiecăruia să-i descopere şi un sens: care pare impus din afara noastră – un sens menit (Julia Didier) structurării personalităţii pentru desăvârşirea vocaţiei provenită dintr-o exigenţă interioară, căreia individul este apt să-i dea viaţă. Ajungem, astfel, la destinul asumat, spre deosebire de acele cazuri în care, nemulţumit de ceea ce i se pare hărăzit, omul luptă pentru a-şi desăvârşi unul potrivit propriei voinţe.

Discuţia despre “destin” este o problemă a filozofiei şi religiei, uneori a omului neînregimentat vreunui curent al culturii, dar ea poate fi şi a filozofiei ştiinţei – cum este cazul cu acela al contextului folosirii acestui instrument matematic, raportul geometric al constantei iraţionale a NA. Prin el se dovedeşte, într-un număr încurajator de exemple, că relaţiilor temporale dintre evenimentele reale de viaţă le corespund şi relaţionări matematice. Aparent, acestora din urmă le datorăm, în prima fază, impresia unei influienţe din afara realului, pe care o putem denumi cum vrem. Dar, pentru a cântări cât mai responsabil, ne-am gândit că.este firească amânarea discuţiei privind sorgintea constantei NA ca raport de ordonare şi a primei sale apariţii în constituienţii naturali, dar şi a variantelor metafizice şi religioase – care vor fi abordate în ultimul capitol din vol.2. Adică, abia după ce cartea în întregime a adunat dovezile necesare privind faptul că evenimentele care alcătuiesc destinul pot avea întradevăr o expresie matematică în latura care priveşte cantitativul acestora, şi, de asemenea, după ce în primul volum al prezentei cărţi reluam, rezumativ, în capitolul întroductiv, teoria noastră generală despre ordonarea numerologică a realităţilor lumii (cartea noastră din 1994 – şi ediţia adăugită din 1997).

La baza încrederii pe care cititorul o căpătă cu privire la aşa zisul destin matematizat (care, mai întâi sperie, dar şocul poate fi absorbit integrând problema la concepţia despre un univers matematic) ar sta convingerea că, înainte ca NA să se manifeste în faptele de destin, acesta şi-a stocat prezenţa în variate modalităţi ale realităţilor fizice, începând chiar cu prima secvenţă din Marea Explozie. Există, apoi, dovedită, o trecere a informaţiei raportului NA de la prezenţa sa în etapele cosmogenezei, pâna la structurile fizice mereu mai dezvoltate, în naturile anorganică şi în cea organică umană, apoi în cea socială. In felul acesta, prezenţa NA în evenimentele de destin care bulversează pe unii, cosiderând-o imorală şi descurajantă, poate fi înţeleasă diferit atunci când e inclusă într-o funcţie de ordonare numerică generalizată, cu un sens raportat dincolo de individ, la specie, la cosmos ca întreg. Şi, chiar dacă, ştiinţific vorbind, nu poate fi dovedită existenţa unui scop în apariţia şi modul de a funcţiona a lumii (ceea, însă, religia o şi afirmă, direct), ne putem gândi că o informaţie numerică ancestrală ordonatoare în cele mai cuprinzătoare paliere ale realului (aşa cum este această constantă a NA) ar putea acţiona ca un “mecanism orb”, dar de neoprit prin disponibilitatea sa de a conserva şi difuza informaţia utilă, într-un fel oarecum analog cu un imaginar “plan” care precede execuţia. De aceea, informaţia numerică ce se răsfrânge asupra lumii ca un val ce o scaldă mereu, dintotdeauna, duce cu sine, programată, atât dezordinea cât şi ordinea, dar cu soluţia imperativă ca, în răstimpuri, ultima din ele să se aşeze, ciclic, în structuri relativ stabile, pe care noi le descoperim în ceea ce denumim dezvoltare, evoluţie.

Acesta ar fi sensul ultim al NA răspândit în lume.

Într-un asemenea context, spaima persoanei faţă de o numerologie care i-ar anihila capacitatea de decizie, trasându-i viitorul, uneori şi sfârşitul, pare nedreaptă şi inutilă. Mai ales că, în destule alte cazuri, trasările au un curs fericit, iar locul ambelor direcţii posibile, judecat în contextul ordinei generale, ca şi poziţia arogantă a insului faţă de lume, nu ne permite dreptul de asumare - disproporţionată şi exagerată - a relaţiei părţilor faţă de întreg (a primelor în defavoarea ultimului). De oarece nu ne permitem acest lucru, substituindu-ne măcar o clipă “destinului”plantelor, copacilor, păsărilor şi animalelor (cadru în care relaţia de mai sus se constituie uneori dramatic, dar, în general, echilibrat) vom sesiza o intrare în ordine care ne va uşura înţelegerea locului pe care îl ocupăm, dacă nu şi faţă de restul lumii, cel puţin faţă de ceilalţi ca noi.

Semnalele pe care le primim califică partea introductivă a cărţii (în care sunt enunţate principalele teze şi funcţii ale NA privind ordonarea tipurilor de realitate) ca având o prezentare mai greoaie, mai tehnică, mai seacă. Dar chiar aceasta fiind situaţia, ne-am gândit că este preferabil ca cititorii să aibe posibilitatea de a se informa, chiar dacă sumar, asupra conţinutului cărţilor noastre anterioare cu privire la teoria NA, cărţi apărute într-un număr mai redus de exemplare şi epuizate. Avantajul pe care l-ar aduce informarea cititorului prin această întroducere, l-ar ajuta tocmai la ceea ce afirmam mai sus: influienţa rezultatelor prezentate despre ordonarea numerică a destinelor şi a înlănţuirilor acestora, influienţa asupra propriilor noastre înţelegeri a ceea ce denumim “destin”, ca şi pentru rolul acestuia în viaţa umană individuală, este directă. Ajungem, astfel, la o mai bună înţelegere a sensului acestuia în viaţa fiecăruia, dar şi asupra contextului social, şi, în continuare, în existenţa privită ca generic.

Această insistare asupra necesităţii de a lua cunoştinţă, mai întâi, de conţinutul capitolului întroductiv - în pofida dificultăţilor de lectură a acestuia - înainte de a trece la descoperirile matriceale ale NA în problematica destinului şi a încerca, împreună, să le surprindem semnificaţiile, are la bază convingerea noastră că, altfel, se va înţelege mai dificil o latură a destinului uman, care este esenţială: faptul că el este parte a întâmplărilor din acest univers (un Univers matematizat, aşadar) şi că este supus aceloraşi legi fizice cuantificate informaţional de un raport numeric enigmatic. Toate acestea, la fel ca în cazul unei pastile efervescente vitaminice care se dizolvă într-un pahar cu apă, sau ca în cazul fructelor aflate în plin proces de fierbere, într-un compot în care, la anumite faze critice apar modificări de stare, ale căror intervale de timp ne apar perfect controlate de constanta NA.

Ar fi util, de asemenea, să atragem atenţia că, deşi intrate în problematica NA, două capitole din prezenta carte au şi o importanţă de sine stătătoare, cu interesuri speciale. Punctul 6 de la funcţiile NA (cap.Introducere, vol.1) enunţă descoperirea, pentru prima oară, mai clar şi mai corect decât în ediţia cărţii din 1997, a doi fractali cu valorile procentuale provenite din NA, mărimi pe care le putem întâlni în orice tip de realitate. Exemplificările făcute acolo sunt reduse ca număr, dar cele pe care le deţinem, în plus, inundă, pur şi simplu, domeniile de date cantitative care, în diverse ştiinţe, dar şi în evenimente cotidiene redate cantitativ,au vreo asociere cu ceea ce denumim, foarte general, reguli sau legităţi ale dezvoltării. Iar originea acestor valori fractale, deduse dintr-un termen separat inclus formulei de calculare a entropiei informaţionale şi în legătură cu mărimea informaţiei aflată în veşnica şi directa confruntare ordine/dezordine din sistem, impune, poate, necesitatea unei corecţii: luarea în considerare a participării raportului NA în faza de logaritmare efectuată de termenul amintit, mai apoi cu clarificarea predilecţiei realităţilor lumii, redate într-o formă numerică, pentru fractalii în cauză.

Un al doilea capitol care subscrie unui interes special, se află în vol.2. El tratează importanţa prezenţei raportului NA în unele fenomene paranormale (cu precădere al precogniţiei). Totodată, însă, aici este prezentată şi metodologia  noastră de programare neurolingvistică a creierului, elaborat în vederea obţinerii unor anumite răspunsuri, solicitate concret şi expres. Ele îmbracă, mai ales, haina previzională. Capitolul respectiv este edificat pe un teren eminamente experimental, iar succesele obţinute pot contura, şi mai bine, eforturile ultimelor două decenii pentru a pune la punct astfel de tehnici, cu scopul dobândirii unor binefaceri psihoterapeutice, ca şi a optimizării unor capacităţi umane.

                                                                         

O viziune matematică asupra relaţiei Mihai Eminescu-Veronica Micle

Fragmentul care  urmează face parte din volumul I al cărţii „Ordine şi destin” de Ioan Ciofu (aflată sub tipar), în care se aplică teoria sa asupra ordonării numerice prin constanta matematică a „numărului de aur” a realităţilor de orice fel – la problematica destinelor umane individuale.

Fragmentul în cauză este inclus în capitolul II al volumului intitulat „Geometria pasiunii”, în care destinele lui Mihai Eminescu şi Veronica Micle sunt analizate in extenso din punct de vedere matamatic, circumscrise ideii „dragostea la prima vedere”.

Este de înţeles că inteligibilitatea celor apărute în acest fragment este condiţionată de apartenţa acestuia la întreg capitolul citat.

(...) Nu putem analiza destinele celor doi fără a constata – nu atât matematic, cât ca înţelegere umană – ce se întâmplă cu sfârşitul fiecăruia, raportat unul la altul. Este vorba de acel interval de 50 de zile care a apărut deja implicat în multe asocieri, ultimul posibil pe axa de timp a personajelor. Este bine de reamintit că valoarea lui numerică se înscrie, prin progresia NA, pe o curbă cu multiplii armonici ai constantei, ceea ce presupune o mare semnificaţie. În încărcătura destinelor. Ar fi păcat ca, după ce cunoaştem aceasta, după ce devenim spectatorii felului nemilos în care li se înfundă căile vieţii, să nu încercăm să răspundem la întrebarea dacă a avut, totuşi, vreun sens iubirea lor.

Fără îndoială că Veronica simţise premonitiv stingerea iminentă din viaţa a poetului, internat de mai mult timp la sanatoriul prof. Şuţu, din Bucureşti – moarte săvârşită spre zorii zilei de 15 iunie 1889. Căci – scrie Veronica unei prietene – “Printr-o fatală coincidenţă, tocmai când el murise, eu, fără să ştiu, am scris versuri pe tema “Ce n-ar da un mort din groapă” (versuri ale lui Eminescu, n.n.) … gândeşte-te, de un an de zile nu am făcut un vers cât de infim şi în ziua aceea m-au cuprins un fel de friguri şi în 20 de minute (poezia, n.n.) a fost făcută”.

Intitulată “Raze de lună” şi purtând dedicaţia “Lui”, poezia cuprindea această cutremurătoare strofă:

“Dac-ar da un mort din groapă pentru-un răsărit de lună

A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună

Toate razele de lună, toate razele de soare

Să te pot uita pe tine, să simt sufletul cum moare.”

Mortul îşi căpătase liniştea fiind în pragul mormântului proaspăt săpat, dar poeta deja intuia propriul sfârşit, prin acel “sufletul cum moare”. Zbuciumul Veronicăi fusese mare şi înainte: “sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care l-am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin cel al poesiei care pentru mine s-a întrupat în fiinţa lui Eminescu”.

Anterior, i se destăinuia prietenului Iuliu I. Roşca: ”(…) în Bucureşti e acea fiinţă,care-mi poate da şi moarte şi viaţă, şi pe care cu tot dorul ce a-şi vrea să o văd, mi(i) groază, mă tem de mine însumi (însămi,n.n.)”.

Veronica nu a putut supravieţui morţii lui Eminescu. Căci viaţă, acesta nu-i mai putea hărăzi. La 4 august 1889 la Văratec fiind, ea foloseşte arsenicul ca remediu la grava problemă existenţială cu care se confrunta. Astfel moare “primul poet eminescian, primul discipol al marel ui poet” (Tudor Vianu).

Desigur că la o mare iubire, moartea voită a ultimei persoane din cuplu trebuie privită cu multă înţelegere. In pofida a ceea ce pare deja (explicarea sinuciderii pentru a curma suferinţa în schimbul dobândirii uitării), gestul semnifică o continuare a legăturii dintre cei doi, deşi, de această dată, e vorba de o legătură prin moarte. Excepţionalul liant dintre cele două destine, reliefat prin NA, merită a fi comentat, fireşte, şi în alţi termeni decât în cei de cuplu. Felul în care înţelegem noi rezultatul analizei matematice a “întâmplării” E/V nu presupune, însă, nici un moment eludarea tocmai a ceea ce apreciem noi a fi cel mai omenesc în unirea lor. Căci unui geniu care a oferit atâta bogăţie spirituală acestor pământuri (în primul rând), care a cântat ca nimeni altul iubirea bărbatului pentru femeie, dar el însuşi neputându-se îndestula de faţa ei fericită (aşa cum o fac, îndelungat, atâţia alţii dintre noi), îi putem oferi un comentariu în care ne prefacem că uităm – pentru o clipă – că este vorba de poetul naţional, ocupându-ne de omul din el şi de tragica-i legătură de suflet. Şi putem medita, în continuare, dacă nu cumva, pentru a ne fi putut lăsa moştenirea inestimabilă, preţul pe care l-a plătit este tocmai acela al unei tulburări mentale nedrept îndurate, dublat de acela al unei fericiri personale refuzate de destin, atât lui, cât şi perechii sale.

Am dori să încheiem acest paragraf reamintind că, parte din comentariile făcute aici, au constituit subiecte abordate amănunţit de istoricii literaturii. Aşa după cum au existat o”topârceanomanie”, anterior a existat şi o “veronicomanie”, motiv pentru care diverşi autori –unul dintre aceştia a fost Topârceanu însuşi – se pronunţă împotriva comentării unor fapte care priveau viaţa intimă a lui Eminescu şi, desigur, a legăturii lui de acest gen, cu Veronica Micle.

In ceea ce ne priveşte, pare vizibil că reiterarea unor astfel de întâmplări nu are nici o legătură cu o discutare a faptelor în sine. Dar prin ele, numai prin ele,ca schelet informativ, ne putem pleda ideea destinelor umane cu variate conotaţii matematice. Şi, de unde din altă parte putem aduce argumente, decât din preajma personalităţilor notorii, care au beneficiat de o istoriografie bine pusă la punct ?

Povestea lor a dospit de la primele lecturi făcute de Veronica versurilor eminesciene, pînă la prima lor îmbrăţişare. Dar după decesul lui Micle, urmat de întâlnirile lor de dragoste, de separarea forţată de împrejurări şi de moartea lui Eminescu, Veronica se sinucide la 4 august 1889. La exact 10 ani de la decesul soţului ei. Care o fi semnificaţia acestei noi coincidenţe atât de vizibile? Există un “preţ” la mijloc? Ne-am mai întrebat noi şi altădată, gândindu-ne acum la “recompens㔺i “pedeapsă”, la “plată” sau “răsplată” pentru ceea ce facem sau nu facem în viaţă. Ar fi tragic dacă totul s-ar reduce la o echilibrare între funcţia “recompensei” şi “pedeapsei”, deoarece faptul ar pleda pentru ideea că, în felul acesta, unor destine fericirea le-ar fi refuzată, şi aceasta, prin medierea unei formule. Tragic într-adevăr, totuşi, nu chiar atât de lipsit de o noimă care excede întâmplărilor petrecute deja, deoarece “plata” pe care o primeşte o personalitate genială (ca apariţie mutantă) pentru creaţia sa poate fi tocmai acea stare a nefericirii. Stare a nefericirii ca o condiţie a adecvării şi a refugierii în creaţie – aceasta ar fi ideea. Fenomenologia creativităţii este, ca act individual, extrem de diversificată şi complicată. Oricum, numeroşi sunt aceia care, din această grupă fiind, au plătit preţul (să-i amintim doar pe Van Gogh, Beethoven, Dostoievski, iată-l şi pe Eminescu – iar pentru referinţă, de cealaltă latură, să ne gândim la Goethe,Wagner ş.a.).

Deşi rezultatele descoperirii de fractali informaţionali ai NA cu aplicare la destinul uman sunt prezentate la cap. 13 al cărţii (vol.2), facem o excepţie cu cazul acestui cuplu, prezentându-l aici. Pe parcursul vieţii acestora au fost câteva evenimente (alese de noi) care nu fac parte din categoria celor “primare”(naşteri, decese), dar care pe Eminescu l-au marcat puternic, afectându-i şi relaţiile cu alţii. Pe axa principală de timp analizată de noi au fost notate două astfel de evenimente, determinate de fractali, cu trimitere la modificări în destinul celor doi: momentul de debut al adolescentului Mihai în creaţia literară (vezi anexa 8) şi, într-un alt decor al existenţei, un nou început, într-o relaţie personală, prima îmbrăţişare dată Veronicăi. Mai există, ce e drept, un eveniment care, practic, a cimentat relaţia sentimentală a tinerilor (ne referim la acea primă noapte de dragoste). În mod neaşteptat, însă, constatăm că acesta nu joacă vreun rol în constituirea fractalilor. Dacă aprofundăm rezultatul, ne dăm seama şi de ce: din punctul de vedere al cantităţii de informaţie adusă pe cursul unei iubiri care îşi adâncea formele de exprimare a ceea ce promitea o dragoste la prima vedere, momentul de vârf fusese deja atins odată cu acea îmbrăţişare a perechii, întâmplare care, la o altă pereche, ar fi putut rămâne fără vreo semnificaţie deosebită. Ar fi fost interesant de a fi putut urmări şi efectul asupra calculelor noastre, dacă am fi cunoscut şi data primei lor întâlniri, la Viena. Un eveniment capital pentru un coup de foudre veritabil. Acesta nu a putut fi datat, însă, cu precizia necesară calculului matematic.

Dacă luăm în considerare cele două evenimente discutate, avem următoarea situaţie:

  nE                                debut publicistic          prima îmbrăţişare            ├──────5911──────┤──────3631─────┤Total=9542 de zile

                           61,9%                          38,1%                ║Total=100%

Prin calcularea procentelor reiese că, între nE şi data îmbrăţişării cu Veronica, evenimentul publicării primelor versuri a fost întâiul moment de răscruce : până la el s-a scurs, cu 61,9%, fractalul “mare”, după care a urmat cel “mic” ( a se reţine exactitatea acestor concordanţe faţă de procentul standard). Ceea ce atrage atenţia la acest rezultat – şi care va fi înţeles mai bine în coroborare cu paragraful despre fractali din capitolul introductiv şi din capitolul 13 – este faptul că, aici, aşezate pe o anumită durată a axei de timp, ne apare o ordine inversată, cronologic, a acestor două marcaje. Procentajul de 36,8% (din punctul nostru de vedere 38,2%) reprezintă, în fizică, un vârf maxim al informaţiei, de care trebuie ţinut seama atunci când se calculează gradul de ordine dintr-un sistem (a se revedea capitolul introductiv). De la acest vârf, informaţia adusă incepe să scadă, ordinea în sistem creşte, însă. Este foarte dificil să transpunem această regulă din lumea fizicii în peisajul calitativ diferit, social, uman, mai ales cu un impact cum este acela al destinului (deşi unele “potriviri” nu sunt, uneori, absente). De aceea şi această inversare de procente fractale de pe schema anterioară,din viaţa cuplului nostru, nu este uşor de interpretat.

În relaţia E/V doar duratele celor două perioade de timp (nE/debutul publicistic şi debutul publicistic/prima îmbrăţişare - au putut evidenţia fractali. Din această cauză, momentul îmbrăţişării înseamnă, totodată, şi sfârşitul unei prime perioade al unui “întreg” ca procente. Interpretarea apariţiei celor 2 fractali pe acest interval poate fi uşurată, însă, prin raportarea acestui “întreg” de 9542 de zile la partea superioară a unei scheme noi, care urmează. Aceasta figurează cu acelaşi “întreg” numeric, doar că durata axei de timp se termină odată cu decesul Veronicăi. În partea inferioară a schemei b) sunt trasaţi de asemenea cei doi fractali care au reieşit, evident, valabili, de această dată, pentru întreaga perioadă de viaţă a celor doi.

Iată, spre edificare, această nouă schemă:

                                           debut ↓ lit.          prima ↓ îmbr.

                                   fractali: 61,9%                38,1%

                                                     ↓                       ↓

a)  nE├──────5911─────▼──3631 ────║ total = 9542 = 100%

b)  nE├─────5528─────▲────8944──▲──────║ mV 14472 (100%)

                                      ↑                           ↑

               fractali:      38,2%                  61,8%

Ce observăm interesant în această confruntare de “întreguri” ai fractalilor? Un tip de rezultat întâlnit şi în alte cazuri la cap.13: fractalul ”mare” (din contextul în care “întregul”se închide la momentul îmbrăţişării de pe partea superioară a schemei) cade foarte aproape de fractalul “mic” din contextul întregii durate de timp E/mV, de pe partea inferioară a schemei. Iar momentul îmbrăţişării (adică momentul sfârşitului fractalului “mic” din acelaşi prim context) intersecteaxă, la fel de aproape, puntul la care, pe întreaga durată a vieţii perechii, se înscrie fractalul “mare”.

În principal, nu avem nici un motiv să nu judecăm împreună cele două situaţii.

—————————————————————————————————

Caseta 8              

Cu toate că duratele celor două axe de timp ale “întregurilor” sunt diferite, fractalii inversaţi dinn a) cad, fiecare, în apropierea aceloraşi două evenimente din b), adică în zona primei publicări a versurilor şi în aceea a primei îmbrăţişări ( la 1 –1,3 ani distanţă). Aceasta nu poate fi o simplă întâmplare. Mai curând rezultatul ar susţine faptul că momentele de răscruce din viaţa lui Eminescu au fost cu a devărat două: cel al avântului în poetică, şi cel al primului gest concret, şi direct interpretabil, al pasiunii pentru Veronica. În ceea ce o priveşte pe aceasta, rezultă că ar exista un singur moment de răscruce.

Dar schema anterioară mai sugerează ceva : faptul că, până la întâlnirea cu Veronica, pentru Eminescu apăruse o singură identificare prin care el se regăsea şi în care, pentru el, exista un sens. Intimizarea relaţiei cu Veronica a dus la a doua identificare de spaţiu existenţial cu sens, acela al slăbiciunii pentru o anumită femeie, ceea ce îl silea la o regrupare a priorităţilor, câştigând şi pierzând după criterii pe care nu le mai putea controla eficient. Fără-ndoială că interesele şi pasiunile lui Eminescu erau numeroase. Dar pe lista de valori ale unei vieţi de om, el încercuise deja două, dându-şi seama, cu timpul, că accesul la fericirea personală lui îi este refuzat.

x

Relaţiile matematice dintre diferite intervale de timp marcate de evenimente din viaţa lui Eminescu şi a Verinicăi sunt, într-adevăr, numeroase şi, în plus, ele cuprind o anumită logică ascunsă în care doar împrejurarea că aceasta este socotită expresia unui destin comun poate fi invocată ca un factor aducător de lumină. Revenind la discuţia de la începutul acestui subcapitol cu privire la cea mai probabilă dată de naştere a lui Eminescu (care, după diferiţi istorici ar fi 20 decembrie 1849), trebuie să subliniem, încă o dată, că descoperirea celor două concordanţe la durata de “viaţă biologică” a poetului — având ca puncte de plecare structuri numerice extinse de tipul numerelor totale — rămâne principalul argument al susţinerii, ca valabilă, a respectivei date calendaristice.

Va fi, probabil, o surpriză pentru cititor să afle că şi varianta calculelor prin care se presupune ca dată de naştere 15 ianuarie, în 1850 — de altfel cea acceptată oficial, până acum — ne oferă la fel de numeroase şi interesante relaţii matematice între evenimentele de destin. Nu putea fi altfel, în primul rând, deoarece la stabilirea intervalelor la al căror capăt de început nu se află momentul naşterii, duratele acestora rămân, fireşte, nemodificate, iar concordanţele obţinute prin analiza cu NA la prima variantă nu puteau fi decât asemănătoare cu cele pe care le-am obţinut şi la această a doua variantă.

Ce rezultat nu am obţinut noi prin varianta naşterii în ianuarie? Acele două concordanţe extrem de convingătoare, menţionate mai sus. În plus, un rezultat important, care necesită mult discernământ pentru a fi interpretat. El probează faptul că şi în această ultimă variantă, unul dintre intervalele apariţiei în viaţă a celor doi este de tip “anteprogramat” — aşa după cum se întâmplă, cu adevărat, numai la persoanele cu destinele puternic înlănţuite. Aceasta a însemnat pentru noi o reală surpriză, deoarece ne-am aşteptat ca, prin modificarea datei de naştere a lui Eminescu de la 15 ianuarie la 20 decembrie, anul anterior, şi, în consecinţă, prin alcătuirea altor miniintervale între procreările şi naşterile celor doi, să fie exclusă apariţia vreunei concordanţe cu un astfel de interval.

Priviţi, mai întâi, miniintervalele diferite de timp ale procreărilor şi naşterilor calculate pentru ambele date de naştere în discuţie, redate la anexa 8, pct. C. Iată, mai jos, pentru exemplificare, unele concordanţe ale progresiilor NA la intervalele de apariţie în viaţă, obţinute prin luarea în considerare în calcul a datei naşterii lui Eminescu în 15 ianuarie. (...)

Notă: concordanţele obţinute de la numărul total (cu NA/2) sunt excepţionale: prima 169,0...de zile, cu ranguri naturale, a doua, 3653,0... cu ranguri reale.

Ajunşi la acest punct, trebuie atrasă atenţia că s-a ivit o problemă, şi nu oricare: ce convingere mai putem avea în astfel de relaţionări matematice ca o dovadă a unei posibile preordonări a destinului, dacă un acelaşi eveniment primar din viaţa unei persoane, diferit datat, şi luat astfel în considerare — ne oferă la fel de exacte exemple de o astfel de ordonare?

 Noi credem că un astfel de rezultat, deşi contradictoriu, e pe deplin acceptabil, iar explicaţia lui trebuie să pornească de la o anumită înţelegere a destinului, şi doar în subsidiar trebuie să-l privim exclusiv ca o problemă tehnică. Mai credem că destinul unei persoane nu priveşte numai evenimentele care-l descriu direct, cuprinse între naştere şi deces. Evenimentele importante care au apărut după deces, ca urmare a implantului în memoria societăţii a anvergurii cultural-sociale dobândite de persoana dispărută, lărgesc numărul de evenimente care conturează respectivul destin. În aceiaşi termeni poate fi judecată şi sanctificarea domnitorului Ştefan cel Mare, la chiar 5 secole distanţă; întemeierea U.R.S.S. la câţiva ani după decesul lui Lenin; triumful călătoriilor în spaţiu şi aselenizarea etc. la ani buni după dispariţia precursorilor teoreticieni ş.a. Toate acestea nu ne dau dreptul să izolăm, astfel de realizări, de perioada de timp când o personalitate a fost efectiv în viaţă şi le-a promovat.

Pornind de la înţelegerea destinului în aceşti termeni, este dificil de acceptat că sărbătorirea anuală a poetului, mai bine de un secol, la mijlocul lunii ianuarie (chiar în cazul în care data nici nu ar fi reală) trebuie socotită exterioară destinului cultural al lui Eminescu.

Pe cuprinsul cărţii sunt şi alte exemple, potrivit cărora evenimente postume care depind de personalitatea unor oameni ce au făcut cu adevărat istorie, le continuă vârsta, împlinindu-le personalitatea. Ordonând reperele fundamentale ale omului (evenimentele primare de naştere şi deces), dar şi pe cele ale creaţiei, ale faptelor sale excepţionale, constanta NA ordonează, la fel de corect, şi consecinţele sociale ale acestor fapte. Şi dacă suntem nevoiţi să recunoaştem că acestea apar în timp, la anumite intervale de evenimentele umane care le-au produs, dar nu în afara momentului exact în care “bate” distanţa unui rang sau altul al progresiei calculate cu NA — putem accepta că şi alegerea de către urmaşi a zilei de naştere a lui Eminescu, pentru a fi aniversată, ar fi putut fi monitorizată de NA.

Sărbătorirea lui Eminescu la această dată, repetată un timp atât de îndelungat, a creat această semnificaţie deosebită pentru, e posibil, o zi de naştere fără o acoperire faptică.

Noi avem, însă, şi o explicaţie strict matematică pentru faptul că obţinem concordanţe având în calcul ambele date de naştere posibile. Motivul este acela că (prin NA/2 şi ranguri reale) obţinem o relaţionare directă între intervalul de 123 de zile (adică atât timp cât fetusul viitor Eminescu aşteptase apariţia procreării perechii sale) într-una din variantele naşterii lui — şi intervalul succesiv de 169 de zile (adică atât timp cât fetusul viitoarei Veronica a aşteptat naşterea lui Eminescu) — dar în cealaltă variantă a datei de naştere.

Se observă, de aici, că acea diferenţă de 26 de zile între datele celor două variante de zi de naştere nu este — din punctul nostru de vedere — deloc întâmplătoare în posibilitatea de a oferi o dublă ordonare pentru unul dintre intervalele de viaţă cheie ale cuplului. Şi, întrucât ambele intervale sunt echivalente ca natură (fiind evenimente primare) şi aparţinând aceluiaşi eveniment, NA le asigură intrarea în aceeaşi matrice complexă de ordonare, indiferent că într-unul din cazuri data naşterii lui Eminescu n-ar fi cea reală, în schimb ea a fost proclamată, astfel, de un amendament istorico-social.

 ADRIAN BOTEZ

OPINII  LIBERE  ŞI  INCRIMINATE

să-mbătrâneşti: blestem sau binecuvântare?

să fii în ceasul blând cu cei iubiţi

sau să dispari duşmanilor din zare?

...nu pot răspunde decât cei răniţi...

spurcată ieşitură din vad rău

ne-mbrobodeşti cu basme de nisip

dar când – turbat – smulg masca-Ţi de pe chip

văd – fără greş – căutătura-Ţi de călău

de ce nu-mbătrâneşti cu leprele-mi nedrepte?

de ce te dai „ocrotitor” – „părinte”?

răstoarnă-Te cu mine de pe trepte

şi smulge-i sorţii otrăvitu-i dinte!

...nu-ngenunchez la zei – la bozi - ori la vreun Dumnezeu:

Cer : Tatăl Crimei...sânge-nchegat bălteşte-n Empireu...!

*

toţi cei răi propăşesc

iar cei buni o păţesc...

...„dreptatea sfântă şi dumnezeiască”:

cât micşunelele-n răchiţi

cât părul de pe broască...

Doamne - -ai avut prea multă grijă de mine

până m-ai prefăcut în praf – în morman de ruine...

mai uită-Te-n jur – la vecini şi vecine:

fă-le şi lor cât făcutu-mi-ai bine...

şi dac-am am avut în mine Arcă – şi Copac – şi Munte

şi m-au luminat luceferii Gândirii de Frunte -

la ce mi-a ajutat? – doar să fiu un rebel blestemat!

El de la Sine – cu bucurie – mereu m-a azvârlit şi

avortat...

am ajuns un maidan – fără flori – doar cu spini

nevizitat nici de draci – nici de heruvimi...

singura-mi lumină – singurul scut în faţa lumii de crimă

mi-a fost – din când în când – câte-o biată scăpare de rimă...

...poate Ţi-e greu şi greaţă să mai pui capul pe pernă

lângă mine – ca-n trecute vremuri (...şi la noi – şi la Tine...)

dar numai aici vei afla – când vei vrea

Adevăr – Văzduh Ne-ntinat şi

incredibilul Bine...

Vasilache şi Măriorica

Gheorghe Andrei Neagu

Războiul se sfârşise. Pe tăpşanul de lângă oraş,era iarmaroc. Femeia cu trup de şarpe,femeia păianjen şi cutia lui Nea Ghiţă cu marionete,erau la datorie. Foamea îi făcea pe artişti să nu aibă odihnă. Lumea venea ca să mai uite de ororile războiului. Păpușile lui nea Ghiță  atrăgeau cel mai mult  publicul. Mișcarea lor neobosită, certurile nelipsite, stârneau râsul bărbaților când recunoșteau în vocea lui Măriorica glasul  certăreț al nevestelor. Acestea, la rândul lor râdeau de Vasilache, bărbatul nepriceput care semăna mult cu cel  pe care îl aveau fiecare acasă.  Azi, câteva paie de negară din mătura lui Măriorica, obiect de recuzită  nelipsit, care folosea și la curățenie și la pedepsirea partenerului leneș, se proptiseră  în fesul lui Vasilache în aşa hal,  încât îl smulse din încleiere cu păr cu tot.  Hohotele de râs ajunseră până la nea Ghiţă. Dar el, de dedesubt, nu realiza ridicolul situaţiei. Continua să mişte măturicea spre ţeasta lui Vasilache, stârnind şi mai tare râsul audienţei. Abia când îi căzu în cap fesul  cu tot cu peruca lui Vasilache, îşi dădu seama de ce nu se mai oprea mulţimea din râsul ce-i umplea sufletul de bucurie, crezând că sceneta are succes, că probabil azi era el mai inspirat în mânuire, sau vocea lui se potrivea mai mult personajelor. Era semn că publicul avea să se întoarcă şi la următoarea reprezentaţie, cu alte ouă sau cine ştie ce produse folosite ca taxă de intrare. De fapt, nu se intra nicăieri. După ce striga el din toţi rărunchii în porta-vocea ruginită: „lume, lume, hai la Vasilache şi Măriorica, să râzi până te doare burtica”, se plimba printre cei ce fuseseră atraşi de strigătele lui, cu o mâna întinsă şi un paner din nuiele în cealaltă, pregătit să primească daruri. Unii îi dădeau o mână de nuci, alţii câteva mere, dar cei mai mulţi îi dădeau câte un ou.

- Bogdaproste! spunea nea Ghiţă, deşertând ceea ce primise  în  panerul de nuiele. Nu-i lăsa pe ei să pună darul. I s-a întâmplat ca unii să arunce ouăle cu putere unele peste altele ca să se spargă, fie că băuseră un pic mai mult, fie numai aşa de-al dracului, să se distreze. Mai mult bărbații se răzbunau  astfel că fuseseră batjocoriți de o muiere, deși râseseră și ei la rând cu toată lumea. După ce strângea  te miri ce şi mai nimic, trecea în spatele scenei improvizate, din cele câteva lăicere, intrând după scândura unde îşi avea păpuşile. Apoi cu glas piţigăiat, îşi istorisea povestea, care mai întotdeauna se sfârşea cu o bătaie zdravănă administrată de Măriorica lui Vasilache cel leneş şi prost. Odinioară avusese o poveste în care, Măriorica şi Vasilache îl pedepseau pe boierul cel lacom sau pe jandarmul cel rău. Asta până când a venit un jandarm  şi a spus:

- Băi, nea Ghiţă, dar de când îţi permiţi tu să-ţi baţi joc de boier sau de oamenii stăpânirii?  De atunci, nea Ghiţă l-a făcut numai pe Vasilache victimă,  pe care Măriorica  se răzbuna tot mai ţâfnoasă şi plină de zvâc. Scenele îi reușeau întotdeauna,  pentru că nea Ghiţă avea un glas piţigăiat, care imita foarte bine vocea unei femei arţăgoase. Seara, când se aciuia pe unde putea, mânca jumătate din ouăle adunate. Celelalte erau date la schimb, fie pentru o bucată de mămăligă, fie pentru un adăpost mai acătării, iar uneori chiar şi pentru un pahar de vin roşu şi acru, aşa cum îi plăcea lui. În seara asta era puţin mai altfel decât în alte dăţi. După terminarea reprezentaţiei, îşi strânse ţoalele sub care îşi desfăşurase numărul, bău un gât de apă din ţumburuşul de pe toarta ulciorului de lut şi sparse un ou crud ca să umple creştetul lui Vasilache cu albuș, să-l facă lipicios, ca să stea peruca şi cuşma ţuguiată ce-o dezlipise din cauza zelului  cu care mânuise păpușile. Nici nu-şi dădu seama când din spatele lui se apropie un ofiţer din armata română.

- De unde eşti bădie?

- Nici nu mai ştiu! Dar, ce-am făcut, păcatele mele?, îşi arătă el îngrijorarea suflând deasupra albuşului cu care năclăise creştetul lui Vasilache.  Militarul nu-i răspunse. Îl privi cum aşeza căciuliţa ţuguiată, din postav, pe creştetul lucios, aşteptând răbdător un timp potrivit pentru dialog.

- Unde dormi diseară?

- Pe unde apuc, păcatele mele!

- N-ai vrea să dormi la mine?

- Aşa, hodoronc, tronc? Fără să fac nimic? Ce v-a venit?

- M-am întors de pe front şi am găsit fata bolnavă pe moarte! Aproape că nu se mai dă jos din pat. Nu ştiu cât o să mai trăiască. Şi am văzut cum râdeau oamenii la spectacolul dumitale. Îţi dau şi câteva milioane de lei ca să cumperi o găină, numai să ţii spectacolul şi-n faţa copilului meu. Aş vrea s-o mai văd râzând odată! îi zise ofiţerul cu glasul trist, sfâşietor. Păpuşarul se ridică în picioare şi-i întinse mâna:

- Ghiţă!

- Spiridon! îi zise ofiţerul strângându-i mâna. Avea o palmă aspră de om obişnuit cu munca. De aceea, făcu un gest firesc, ridicând una din boccelele păpuşarului.

- Ai cu ce să le cari? îl întrebă el pe nea Ghiţă.

- Cu cârca, domnule ofiţer!

Ofiţerul zâmbi amar şi-i făcu semn să-l urmeze. Ajunseră curând în faţa unei case cu un ceardac acoperit cu sticlă şi cercevele albastre. Uşa se deschise uşor.

- Hai să lăsăm bagajele pe verandă! îi spuse Spiridon cu un glas molcom. Pe holul de la intrare, îl întâmpină o căldură nefirească  prin care răzbătea un iz de boală  și de leacuri amestecate.

- Spirache, tu eşti? se auzi o voce feminină de undeva din interiorul casei.

- Eu sunt şi n-am venit cu mâna goală! îi răspunse el, prevenind-o. Din cadrul unei uşi din lateral se ivi silueta unei tinere femei ce contrasta puternic cu tristeţea ofiţerului ce se întinsese molipsitor şi-n mişcările păpuşarului.

- Intraţi, intraţi! îi îndemnă ea.

- Soră-mea! preciză ofiţerul cu un aer vinovat. Veselia ei parcă făcea parte dintr-o altă lume decât cea descrisă de el păpuşarului. Era  și ea aproape copil. După ce au trecut în camera în care fuseseră îmbiaţi, Ghiţă s-a trezit în faţa unui baldachin, în care se ghicea silueta unei fetiţe, care mai avea puţin până să devină o adolescentă.  Şedea nemişcată. Avea faţa palidă. Doar ochii i se mişcau, căutând să desluşească  în penumbra încăperii, toate câte trebuiau a fi văzute.

- Didina, ţi-am adus un om cu păpuşi! O să-ţi placă. O să pună păpuşile să joace în faţa ta.

Ea nu răspunse. Privirile doar îi tresăriră uşor, semn că îi stârnise interesul. Ghiţă ieşi în verandă. Încercă să înjghebe pe holul de la intrare, o scenă improvizată la repezeală.

- Ce faci? Aici? îl întrebă Spiridon.

- Păi, să-i facem o surpriză, dacă vede cum îmi construiesc eu toată scena, nu mai prezintă interes!

- Domnule Ghiţă, n-o să pot s-o scot pe hol ca să vadă spectacolul !

- Atunci, închideţi uşa ca să mut toată coşmelia în dreptul ei, să nu vadă ce fac eu cu adevărat. Şi o deschideţi când sunt gata de spectacol. Daţi mai multă lumină şi cred că o să vadă şi să audă totul, îi propuse Ghiţă la repezeală. Şi într-adevăr când Spiridon a deschis uşa şi s-a dus spre baldachin  ca să-i pună copilei o pernă sub cap spre a vedea mai bine pe Măriorica păruindu-l pe Vasilache, Didina a zâmbit. Un zâmbet bolnăvicios de om sleit. Și s-a stins. Nici măcar n-a horcăit. Spiridon se luă cu mâinile de cap.

- Ieşi afară, afarăăă! îi strigă păpuşarului copleşit de durere, de parcă nu el l-ar fi adus.

Pentru câteva clipe, Vasilache rămase nemișcat. Sora, nu mai zâmbea nici ea. Rămase lipită de peretele din hol de unde privise reprezentația. Îi speriase  glasul acela nefiresc al ofițerului, dar nu realizau încă grozăvia care se petrecuse așa de repede . Mai iute se dezmetici Vasilache. Își strânse în grabă păpușile și restul recuzitei, ieșind de-a-ndăratelea di hol. Pricepuse. Nu mai era cazul să ceară răsplata. Pierduse o ocazie neașteptată, dar era și el om, cu toate că nu era durerea lui. Mergea îngândurat spre tabăra unde își așezaseră circarii corturile. Și, peste toate, natura își cerea drepturile. Îi era foame. Norocul  lui era că-și salvase ouăle agonisite pe tăpșanul unde se ținea iarmarocul. Putea să le strivească din grabă. Se aşeză așadar la marginea tăpşanului,  îşi scoase cana de tablă ce-o găsise la un soldat mort, şi-o umplu pe jumătate cu apa din bidonaşul  cazon, de aluminiu învelit în pâslă verzuie, legat cu o curea îngustă de piele pentru purtat pe umăr. Era tot de la soldat.

Ar fi putut să soarbă conţinutul oului aşa cum îl câştigase, crud. Dar era mai gustos fiert sau prăjit. Se furişă până la cortul femeii păianjen. Ştia că avea grijă să aibă mai toată noaptea jeratic încins. Se apropie cu fereală. Mai ştia că nu-i plăcea nici să fie deranjată şi nici tovărăşia cuiva. Nu-i plăcea  mai mult de frica  circarului care  o  altoia serios de câte ori o prindea că se uită mai galeș la altcineva, scopul privirilor fiind evident o chemare la mângâieri. Era focoasă și-și atrăgea victimele după cum își juca rolul. Ca păianjenul în plasă.

- Care-i acolo? Se auzi glasul ei morocănos.

- Ghiţă, coană mare! Aşa-i plăcea să-i zici.

- Şi ce vrei?

- Un tăciune aprins, să-mi fierb şi eu un ou în cana mea, se mărturisi păpuşarul neliniştit. Dar azi, coana mare avea chef să-l cheme  înăuntru. Cochilia în care-şi băga corpul ca să semene cu un păianjen nu se zărea. Oricum, era mereu  acoperită cu un  pled vechi. Femeia şedea întinsă pe un fel de laviţă transformată în pat căutând să-şi dezmorţească trupul chinuit de strânsoarea cochiliei ce-o purtase toată ziua:

- Nu vrei să-mi faci o frecţie? îi zise ea aşezându-se pe burtă.

- Da cum să nu, coană mare, îi spuse Ghiţă suflecându-şi mâinile. Femeia îi întinse o sticlă cu un lichid parfumat şi uleios.

- Pune-ţi astea în palme! Cred că nu le ai bătucite.

- De unde să le am aşa?, o asigură păpuşarul. De la Vasilache şi Mariorica? Nu pot să le am aspre, am o piele fină! îi zise el picurându-şi în podul palmei uleiul plăcut mirositor.

- Lasă că văd eu, dacă te lauzi sau spui adevărul! îi zise ea pusă pe şagă. Palmele lui Ghiţă se plimbau cu delicateţe de pe omoplaţi până  mai jos de şale.

- Ai cu adevărat mâinile fine! îi zise ea uşor excitată. El nu-i răspunse, continuă mişcările prelungi ca o mângâiere de-a lungul spatelui până la fese.

- Fii bărbat, păpuşarule! Dă şi pe buci că şi alea mi-au amorţit în coaşca aia de păianjen! îi zise ea cu un glas în care încolţise păcatul. Ghiţă îşi plimbă podul palmelor până dincolo de elasticul chiloţilor.

- Dacă vreţi, eu pot să vă pun sângele în mişcare, lovindu-vă uşor peste funduleţul acesta năzdrăvan! se pomeni zicând Ghiţă.

- Vreau, de ce să nu vreau! zise, pregătindu-se de ceva ce de mult nu mai avusese parte. Ghiţă a început s-o pălmuiască uşor peste fese, apoi peste omoplaţi. Îi văzu sânii turtiţi ieşindu-i pe la subţiori,

- Lasă aici, dă mai tare peste buci! îl îndemnă circăreasa. Şi Ghiţă se opri doar în acea zonă.

- E bine? întrebă el cu palmele înfierbântate.,

- Mai tare, mai tare! îl îndemnă ea icnind de plăcere. Pielea de pe şezut i se înroşise.

- Mai tare de atât nu pot! Vi s-a înroşit pielea! Mi-e teamă să nu vă doară, rosti el apucând sticla să-şi mai pună câteva picături de ulei în palme.

Dar nu mai apucă. Ea se întoarse cu faţa în sus, cu sânii goi şi mari şi-l cuprinse pe Ghiţă pe neaşteptate, de după gât. Mai păţise el  de-astea. Nu că ar fi fost prea arătos, dar nici de lepădat nu era. Și la îndemânarea mâinilor lui râvniseră multe femei. Se opinti  așadar vârtos în trupul ei, făcând-o să-şi piardă minţile. Şi în vreme ce coana mare îşi striga zvâcnetul de plăcere, în cort intră circarul. Nu zise nimic. Îşi scoase de la tureatca cizmelor de piele – captură de război – un cuţit cu lamă lungă şi ascuţită, aşteptând. După părerea lui ar fi fost păcat să nu-i lase pe cei doi să-şi savureze plăcerea. Apoi se apropie cu mişcări de felină şi când Ghiţă se ridică de pe ea să-şi tragă pantalonii, îl apucă de obiectul păcatului ce se afla încă în stare de erecţie şi-l reteză cu o lovitură iscusită. Sângele ţâşni într-un şuvoi nebănuit de puternic. Femeia ţipă.

- Ce acum nu-ţi mai place? îi zise circarul privind cum Ghiţă se uita năuc la ciotul din care năboia sângele.

Ghiță nu simţea  nicio durere, senzaţia plăcerii încă nu-i dispăruse.  Căzu apoi brusc  din picioare, ca retezat.

Coana mare se uita paralizată la trupul păpuşarului năclăit în propriul sânge, care intra în pământul din cort, încetul cu încetul. Circarul culese de pe jos bucata de carne ce se micşorase vizibil şi i-o aşeză pe pieptul gol, intre sâni. Ghiţă mai apucă să-şi vadă partea mutilată, trecând în lumea umbrelor. Femeia, zvârli îngrozită boțul de carne care părea că palpită încă și începu să se îmbrace. Mai fusese surprinsă și cu alți bărbați şi promisese circarului să se facă fată cuminte. Iar el o iertase pentru că fără ea  se descurca mai greu. Oamenilor le plăceau ciudățeniile. Unii, mai  slabi de minte, chiar credeau că ceea ce văd este adevărat. Dar acum nu mai era de iertat.  Cele două păpuşi zăceau la intrare. Circarul le luă  într-o mână,  apoi apucă un hârleţ  ce-l pusese acolo pentru alte întrebuințări.

- Dă-te la o parte!, îi zise el circăresei după ce văzu că se îmbrăcase. Ea se mişcă fără să-și dea seama, aidoma păianjenului, ca în transă. Se uită la el cum apucă hârleţul şi-l înfipse chiar în balta de sânge ce se zvântase sub cadavrul păpuşarului. Îl îngropă  la lumina unei  lumânări aprinsă înainte de a se apuca de treabă

-                    Aşa este creştineşte! rosti circarul mai mult pentru sine, aruncând şi păpuşile în groapa încăpătoare. Deasupra, bătători bine pământ reavăn adus de afară.

Memoriile orientale ale lui Johann Martin Honigberger:

posteritate istorică şi actualitate ficţională

Liviu Bordaş

Deşi farmacistul braşovean Johann Martin Honigberger (1795-1869) îşi tipărea memoriile în 1851 determinat de convingerea că "ar putea constitui o contribuţie valoroasă alături de cele deja existente", ele – lăsând la o parte Materia Medica ataşată – au reţinut prea puţin atenţia din acest motiv. Şi acest puţin era datorat în special episodului îngropării fachirului Haridas, prin care l-a descoperit şi Eliade pe cel care va servi ca pretext al viitoarei sale nuvele Secretul doctorului Honigberger. Relevanţa memoriilor sale pentru istoria Indiei şi a celorlalte ţări asiatice străbătute de spiţerul transilvan a început, treptat, să fie descoperită după mai bine de un secol de la publicare, mai ales de istoricii Panjabului şi de cei ai prezenţei franceze în regiune.

În cultura română, tot din vremea lui Eliade, Honigberger a atras interesul câtorva istorici ai medicinei, interes încununat finalmente de eruditul şi importantul studiu publicat în 1962 de indianistul Arion Roşu[1]. În ultimul deceniu interesul pentru aventurosul braşovean a cunoscut o semnificativă resuscitare, concretizată în mai multe articole, conferinţe şi comunicări academice[2], referinţe în studii şi volume ştiinţifice[3] şi chiar o scurtă monografie[4]. În cele ce urmează ne vom ocupa doar de cea mai recentă apariţie, ediţia românească a memoriilor sale, publicată de Editura Polirom în iunie 2004: Johann Martin Honigberger, Treizeci şi cinci de ani în Orient, ediţie, studiu introductiv, note, addenda şi postfaţă de Eugen Ciurtin; traducere de Eugen Ciurtin, Ciprian Lupu şi Ana Lupaşcu. Ea doreşte programatic să se înscrie în drumul deschis de studiul lui Arion Roşu, atât prin referinţele constante la el şi la opera ulterioară a savantului român de la Paris, până la un nou studiu – încă în pregătire – despre Honigberger, cât şi prin prefaţa cu care acesta binecuvântează demersul editorial.

Apariţia cărţii s-a bucurat deja de o binemeritată atenţie din partea mass-mediei şi a publicaţiilor culturale din ţară care au reacţionat în special la introducerea figurii "istorice" a lui Honigberger în conştiinţa culturală românească şi la contrapunerea ei celei ficţionale al cărei inspirat autor a fost Mircea Eliade. Însă intenţiile şi eforturile editorului ţintesc mai departe de atât, către o abordare profesional-indologică a subiectului, pronunţându-se cu multă exigenţă faţă de autorii din trecut (în special români) care nu au dovedit-o. Or, tonul şi conţinutul recenziilor pe care le-am putut vedea deocamdată păstrează subiectul în vechile clişee şi neînţelegeri. Întrucât o evaluare a cărţii din perspectiva studiilor asiatice şi a indologiei în special lipseşte până acum, ne asumăm sarcina ingrată de a face un prim şi modest pas, asociat nu doar cu o intenţie ci şi, sperăm, cu un rol benefic pentru ceea ce se doresc a fi studiile asiatice din România.

Honigberger în Asia

Înainte de a ne ocupa de ediţia românească, trebuie să ne oprim puţin asupra lui Honigberger însuşi pentru a pune în lumină mai multe aspecte ale activităţii şi operei sale ce sunt în general trecute cu vederea sau minimalizate.

Prima impresie pe care lectura memoriilor celor treizeci şi cinci de ani în Orient o lasă cititorului obişnuit cu astfel de relatări este cea a unei alcătuiri eclectice datorate unui autodidact, de o ingenuă subiectivitate, fără un plan bine conceput, cu un final brusc şi necoagulant. Inventar nu întotdeauna lipsit de prozaic al călătoriilor şi aventurilor, vindecărilor şi reţetelor, persoanelor întâlnite şi lucrurilor colectate, ele se înscriu fără dificultate în categoria cărţilor despre curiozităţi şi minuni exotice a căror primă calitate era mai puţin ştiinţifică sau literară, cât de a excita şi întreţine binecuvântatele înclinări umane spre curiozitate şi mirare. Însă pitorescul lor, ca şi valoarea de document istoric sau medical-antropologic, nu pot să înmoaie exigenţele indologice după care trebuie apreciate conţinutul acestora ori atitudinea autorului lor faţă de lumea în care a trăit. Exigenţe respectate încă de la început de judecata unui spirit avizat precum cel al lui H. H. Wilson, care le-a citit în manuscris.

Dacă acurateţea observaţiilor (redate de autor din memorie, nu după însemnări făcute pe loc[5]) şi integrarea culturală a celor observate trebuie luate cu mare precauţie, în ceea ce priveşte atitudinea generală, Honigberger se alătură colegilor săi mai savanţi din epocă. În Introducere el anunţă că îşi propune să prezinte nu doar "un rezumat demn de încredere al evenimentelor recente", ci şi "ilustrări ale manierelor, obiceiurilor şi intrigilor specifice caracterului oriental"[6], expresie prin care îşi dezvăluie chiar de la începutul cărţii optica orientalistă. Exemplele abundă, fapt care ne scuteşte să detaliem şi să repetăm deja binecunoscutele critici ale "orientalismului", transformate astăzi – ca aproape orice produs intelectual – în monedă politică şi ideologică.

Tributar ideologiei progresului ştiinţific, Honigberger priveşte cu superioritate medicina indienilor (şi cea "musulmană"), împiedicată de la progres din pricina opoziţiei religiei lor (retrograde, bineînţeles), condamnată astfel să se cantoneze în vechile "teorii absurde" şi în "întunericul neştiinţei". E regretabil că doar atât a aflat Honigberger, în mulţii ani petrecuţi în India, despre tradiţia medicală indiană. De aceea nu e nici o mirare că, în loc să descopere āyurveda, s-a întors în Occident ca să se iniţieze în homeopatie (despre care află la Orenburg de la nişte "conaţionali" – germani – aflaţi în serviciul armatei ţariste[7]). Nu greşim prin urmare dacă inferăm că disponibilitatea sa către metode diferite de cele alopatice se datorează nu deschiderii către alte orizonturi ale cunoaşterii, cât faptului că nu era el însuşi un adevărat medic (în sens european). Şi pentru Honigberger "scrierile celor vechi" servesc doar selectării acelor pasaje care se dovedesc utile transferului în propriul său sistem de practici şi cunoaşteri. Ochiul "orientalist" nu putea vedea altfel, pentru că mintea care îi corespunde nu putea înţelege validitatea acestor idei sau practici (pentru a nu mai vorbi despre cele respinse) în propriul lor context. Contextul, sistemul, orânduirea specifice "Orientului" erau pur şi simplu invalidate prin neadecvarea la epistemologia alterităţii ce îşi dobândise o autoritate militară şi politică asupră-le.

Unul dintre cele mai pregnante mesaje "orientaliste" ale cărţii este cel că spiţerul sas îi surclasa, fără nici o dificultate, pe bărbierii arabi într-ale medicinei. De altfel, peste tot pe unde mergea, medicii locali nu erau în ochii lui decât nişte "bărbieri şi nepricepuţi”[8]. Honigberger descrie, cu satisfacţie transformată în leitmotiv, cum vindecările şi îndemânările sale chimice mistificau populaţia ignorantă, căreia el îi apărea ca un veritabil vraci. Faima îi aducea, pe lângă importante sume de bani, şi prilejul de a face noi experienţe medicale şi chirurgicale pe pacienţii săi, pe care îi numeşte "locuitori necivilizaţi ai Asiei, pe ale căror mărturii nu ne putem baza întotdeauna"[9]. Epidemiile de holeră erau ocazii speciale pentru astfel de experimente, într-atât de preţioase încât ar fi dorit chiar ca ele să se prelungească (în interesul umanităţii suferinde, desigur)[10].

Ca om practic care nu se încurcă prea mult cu filosofia şi ideile religioase, Honigberger privea fie cu indiferenţă fie cu superioritate religiile indiene. El nu avea respect pentru oamenii religioşi, preoţi şi asceţi, decât în măsura în care puteau fi de folos curiozităţii "ştiinţifice", precum cunoştinţele medico-botanice ale fachirilor, culese pentru a sa Materia Medica, îngroparea de viu a lui Haridas sau rezistenţa la venin a unui fachir brahman. Acestuia din urmă, de altfel, i-a cauzat de două ori întemniţarea şi l-a pus să muncească în lanţuri în propria-i fabrică, lucru care trebuie adăugat poziţiei pe care Honigberger începe să o aibă în istoria ospiciului şi a privării de libertate.[11] Spre deosebire, cercetările sale de arheolog amator se înscriau în tipologia vremii şi locului, care era mai puţin "ştiinţifică" şi mai degrabă o căutare a comorilor sau a pieselor artistice, numismatice, cultuale etc. din metale şi pietre preţioase. Această arheologie era, când nu identică, îndeaproape învecinată cu profanarea şi jaful, lucru pe care puţinii istorici rămaşi atenţi la chestiunile etice încă îl mai amintesc.[12]

În cele din urmă, chiar propriile-i declaraţii trădează cantitatea de fidelitate faţă de cei pe care îi servea şi care îi asigurau o viaţă la care nu ar fi putut spera în natala sa Transilvanie. Referindu-se la deznodământul războaielor dintre sikhi şi britanici pe râul Sutlej, Honigberger se felicită că nu a trebuit să se "compromită în faţa englezilor" apărând ca "attaché al ostilelor trupe sikhe"[13], ceea ce şi era de fapt, chiar dacă nu a fost trimis pe front. Documentele încă inedite din arhivele coloniale, păstrate la National Archives of India din New Delhi, dovedesc chiar mai mult decât o simplă complezenţă a sa faţă de expansionismul britanic, lucru rămas nespus în memoriile ce mai pot da şi azi impresia grăbită că ar fi fost "complet asimilat". Beneficiind de o pensie de la noii stăpâni ai Panjabului, el îşi mută activităţile pe lângă proaspătul maharajah al Caşmirului. Într-o comunicare prezentată la al XIII-lea Congres de Istorie Economică[14], Sharika Koul e de părere că înfiinţarea fabricii de zahăr de către Gulab Singh cu ajutorul lui Honigberger era una dintre măsurile de dezvoltare luate de maharajah numai ca să-i impresioneze pe britanici astfel încât să nu se amestece direct în administraţia sa. Dacă aşa stau lucrurile, atunci petiţiile pe care Honigberger le trimite viceregilor Indiei, între 1855 şi 1861[15], pentru a-l sancţiona pe prinţul Caşmirului ce anulase contractul înainte de termen, iar apoi pe succesorul său Ranbir Singh, devin şi ele suspecte de colaborare colonială.

Deşi poate cel mai grav, colaboraţionismul nu e, însă, singurul lucru trecut sub tăcere dintre cele care l-ar fi putut pune într-o lumină cenuşie. Vom adăuga deocamdată doar un altul menţionat anecdotic în cronica persană a lui Lala Sohan Lal Suri, Umdat-ut-Tawarikh. Spre sfîrşitul anului 1838, pe când călătorea prin Sindh, Honigberger a fost pedepsit de nazimul acestei provincii prin lovire cu pietre.[16] Dar deşi accidentul s-a întâmplat, după spusele cronicii, din prostia celui dintâi, victima a considerat probabil episodul de natură a dăuna imaginii pe care vroia să şi-o creeze prin memorii, aceea de european superior impunând respect chiar şi barbarilor asiatici care îl suspectau sau duşmăneau.

În fine, însăşi dorinţa de a pune publicarea memoriilor sub patronajul Companiei britanice a Indiilor Orientale este o pecete evidentă a relaţiilor simbolice pe care Honigberger le întreţinea cu exponenţii practicii şi ideologiei coloniale.

Honigberger la Iaşi

Deşi nu a plecat direct spre India – aşa cum, dintr-o eroare de percepţie, se afirmă în studiul introductiv[17] –, ci interesul pentru curtea din Lahore i-a fost trezit după ce trăise mulţi ani în Orientul Apropiat, biografia lui Honigberger este în special legată de subcontinentul indian. Memoriile sale sunt considerate de îngrijitorul ediţiei E. Ciurtin a fi prima dintre cele trei surse "documentare" prin care i se pot reconstitui aventurile.[18] Din păcate, versiunea românească ia în considerare doar ediţia engleză (Londra, 1852) datorată însuşi autorului şi face puţine şi superficiale referiri la prima ediţie germană (Viena, 1851). Numai o confruntare sistematică şi adnotată critic cu aceasta ar fi documentat ceea ce Honigberger vrea sau nu vrea să comunice diverşilor destinatari. Mai mult chiar, deşi istoricii anteriori cunosc noua ediţie germană (Viena, 1853), revăzută şi adăugită – "Vermehrte Auflage mit einem Vorwort des Verfassers" –, care pare a fi o raritate, îngrijitorul versiunii româneşti nu numai că nu ţine seama de acest ultim cuvânt al autorului, dar o şi ignoră din punct de vedere editorial.

O altă lucrare trecută în bibliografia scrierilor farmacistului braşovean, Sertum Cabulicum… (ortografiată Cabullicum), este de fapt semnată de orientalistul Stephan Ladislaus Endlicher şi de botanistul Eduard Fenzl. Publicată în 1836, la Viena, ea este o descriere a colecţiei de plante aduse de Honigberger după prima sa întoarcere din Orient. Raporturile ştiinţifice, încă nestudiate, ale lui Fenzl cu Honigberger (ca şi cu alţi ardeleni precum botanistul clujean dr. August Kanitz, membru corespondent al Academiei Române), par să se fi extins şi asupra cercetării florei transilvane. Alături de Materia Medica ataşată memoriilor sale, colecţiile botanice ale intrepridului sas precum şi observaţiile sale asupra plantelor indiene şi a folosirii lor au atras atenţia, încă din secolul trecut, mai mult decât mărturiile sale istorice. Acest interes se vede atât în articole pentru un public larg, precum recenzia volumului lui Fitz Hugh Ludlow, The Hasheesh Eater[19],  cât şi în studii ştiinţifice ca şi cel al doctorului Richard E. Kunze[20].

Tot ca sursă "documentară" E. Ciurtin adaugă, pe lângă celelalte broşuri şi articole despre India publicate de autor în engleză, germană, franceză, şi o sumă de articole apărute în periodice şi calendare româneşti a căror paternitate o consideră certă. Acestea sunt listate în bibliografia scrierilor lui Honigberger[21] – în majoritate notiţe nesemnate din revistele ieşene Albina Românească şi Icoana lumei –, din care însă lipsesc articolele semnate în periodicele germane din Braşov.

Chestiunea articolelor româneşti necesită o serie de precizări. În primul rând, paternitatea multora este improbabilă, mai ales a celor din Icoana lumei, dar şi, de pildă, cea a articolului Ost-India din Albina Românească, nr. 91/1839, care se bazează pe rapoartele comandamentului armatei britanice din Afganistan despre luarea cu asalt a cetăţii Gazni şi intrarea în Kabul. Altele sunt în mod evident notiţe despre Honigberger, precum cea care anunţă sosirea lui la Iaşi în mai 1838 (Eşii, nr. 38/1838), similară cu cele despre sosirea altor călători prin Orient: prinţul Albert de Prusia (nr. 50/1843) sau baronul Geringer (nr. 29/1844). Un titlu (De la Braşov în Ardeal, nr. 49/1838) nu reprezintă un articol, ci numele incomplet al uneia dintre ilustraţiile unui articol datorat lui Honigberger (v. Anexa I), o litografie făcută în Institutul Albinei de T. Panaitescu după celebra gravură al lui Karl Malhknecht (1835), transformată mai târziu în tablou şi de Ştefan Emilian. Nu trebuie exclusă nici posibilitatea ca unele articole să-l fi putut avea ca autor pe fratele farmacistului braşovean care, la chemarea acestuia, a călătorit de două ori în India. Într-adevăr, o notă intitulată Austria din nr. 95/1844 al Albinei româneşti[22] anunţa că Joseph Honigberger şi-a propus să facă o descriere interesantă a călătoriei sale la Lahore.

În al doilea rând, unele dintre articolele trecute ca "nesemnate" îl au menţionat pe Honigberger ca şi autor (de pildă, Călătorie din Albina Românească, 2 aprilie 1839). Dar, chiar şi în cazul celor cu paternitate sigură, nu se ştie dacă sau care dintre ele sunt colaborări directe şi care simple traduceri ori prelucrări după revistele germane din Braşov, aşa cum făceau în mod curent primele periodice româneşti.

Nesiguranţa editorului în privinţa paternităţii poate fi observată şi când, în succinta lor trecere în revistă din studiul introductiv[23], limitele probabilităţii sunt mai extinse decât în bibliografia finală. Un articol, Mântuire de moarte de foc (nr. 88/1839), îi este chiar atribuit lui Honigberger.[24] Articolele ar putea fi suplimentate cu multe altele de acelaşi tip, unele cu paternitate evidentă, altele fără una mai sigură decât a celor menţionate (vezi Anexa I, pentru a ne limita numai la Albina Românească).

Toate aceste greşeli, scăpări şi lipsuri[25] ridică suspiciunea că articolele româneşti au fost adăugate bibliografiei fără a fi fost cercetate direct. Apare ca evidentă şi nemărturisita intenţie de a întări mai vechea argumentaţie (reluată polemic şi în studiul introductiv[26]) care vrea să-l anexeze pe farmacistul sas spaţiului cultural românesc. De altfel, lipsa cercetării directe a periodicelor este dovedită şi de statistica grăbită – pe baza unor bibliografii parţiale care nu mai sunt citate[27] – a articolelor despre Asia din periodicelor secolului al XIX-lea, până la 1891. Or, fie numai şi indexarea celor 20 de ani ai Albinei româneşti dovedeşte cifre la fel de mari, ba chiar în unele cazuri superioare.

Honigberger în româneşte

Încă înainte de Eliade, memoriile lui Honigberger fuseseră citite şi amplu citate pentru relatarea despre îngroparea fachirului Haridas de către Theodor Iordănescu[28], indianist de formaţie germană, obligat însă la o modestă carieră liceală la Focşani.

Fachirii apar adesea menţionaţi de Honigberger în diferitele sensuri ale cuvântului, nedisociate însă, deşi acesta îi numeşte uneori devoţi sau medici populari, alteori vagabonzi sau intoxicaţi. Unii dintre ei sunt chiar nominalizaţi ori portretizaţi, precum celebrul Haridas, titular al demonstraţiilor de îngropare de viu, apoi fachirul brahman care era imun la veninul de viperă (singurii ce se apropie de yoghini), Chirak Uddin sau fraţii Aziz Uddin şi Nur Uddin, "ambii fachiri bogaţi". În ceea ce îi priveşte pe aceştia din urmă, E. Ciurtin afirmă că Honigberger "pare a face o confuzie între apelativul fachir, care nu se întâlneşte între membrii importanţi ai durbarului sikh, şi supranumele pe care Ranjit Singh îl acordă acestor doi fraţi"[29]. Trebuie menţionat că nu e vorba de nici un "supranume" pe care l-ar fi acordat Ranjit Singh, iar Honigberger, de data aceasta, nu face nici o confuzie. Cei trei fraţi (cel de-al treilea era Imam Uddin, guvernator al fortului Govindgarh) erau cu adevărat fachiri ("titular Mussulman Faqir", cum scrie în 1846 col. H. Steinbach, colegul prusac al spiţerului nostru) şi fiii unui fachir venit din Buhara, care şi-au inclus acest titlu în nume. Există în India mai multe "secte-caste" similare ale fachirilor, atât hinduşi cât şi musulmani, termenul ajungând să fie folosit mai mult cu referire la cei din urmă. Distincţia ar fi trebuit făcută între termenul "clasic" de fachir (care putea practica, în mod popular, şi medicina) şi sensul său derogatoriu de iluzionist sau exhibiţionist, folosit de europeni (fenomen cu origini foarte vechi, dat fiind că încă în secolul al V-lea î.e.n. termenul persan "mag" devenise la greci sinonim pentru şarlatan). Celora care nu pot face cercetări de teren (cimitirul familiei în bazarul Hakiman din Lahore, Muzeul Faqir Khana din Fort etc.) lucrul acesta putea fi clarificat de două importante cărţi scrise de nepoţii celor doi fraţi: Fakir Syed Waheeduddin[30] şi Fakir Syed Aijazuddin[31]. Dar deşi menţionate aici în alte contexte[32], ele par să fie doar adosuri bibliografice.

Şi alte confuzii de acelaşi tip se pot întâlni în notele traducerii, în flagrant conflict cu erudiţia acestora al cărei efect pare mai degrabă urmărit prin covârşire decât prin pertinenţă. De pildă, când akalii sau nihangii din Lahore sunt luaţi drept o "populaţie din zonă"[33] sau grav confundaţi cu "un trib iranian din preajma Ispahanului"[34]. Acestea erau de fapt nume diferite pentru membrii unui fel de ordin militar-religios – precum cele ale naga-samnyasinilor hinduşi – care se considera a fi întemeiat de cel de-al zecelea şi ultim guru sikh, Govind Singh. Ei refuzau să accepte vreo autoritate laică supunându-se numai ierarhiei religioase şi de aceea erau în conflict şi cu Ranjit Singh. Honigberger reflectă punctul de vedere al curţii, tratându-i cu dispreţ, asemenea fachirilor, drept nişte "tâlhari" şi nelegiuiţi. Dacă Sikh Encyclopaedia, care este adesea citată, nu a lămurit sensul cuvântului, ar fi putut-o face mai puţin specializata Encyclopaedia Britanica (articolul Monasticism de Agehananda Bharati), disponibilă chiar şi pe Internet.

Pe de altă parte, termenul dogra este, dimpotrivă, explicat ca fiind "o «castă» de luptători, la origine din Rajputana, la poalele munţilor Himalaya"[35]. Or, dogra este numele unei populaţii din regiunea Jammu (Caşmir), vorbind propria limbă, dogri, şi fiind împărţită, la fel ca mai toate etniile indiene, în multe caste şi subcaste, inclusiv cea a războinicilor (numiţi rajpuţi, în virtutea asumatei lor origini rajputane).

Din nefericire, copleşitoarea desfăşurare de érudition à bon marché ce însoţeşte traducerea, depăşind cel mai adesea necesarul, este pusă în mare cumpănă de astfel de scăderi elementare. Dar nu numai dificultăţile nerezolvate în înţelegerea sensului unor termeni indieni sau anglo-indieni apasă asupra ediţiei. Ceea ce sare mai întâi în ochi este însăşi forma ortografică a termenilor de origine indiană. În timp ce transcrierea unor nume de persoane, etnii, locuri, oraşe, titluri, obiceiuri, sărbători etc. a fost actualizată fără vreun criteriu explicit, cele mai multe au fost lăsate ca în transcrierea engleză folosită nesistematic de Honigberger (unele succesiv în mai multe variante, ca de exemplu sahib, saheb, saheeb), neînsoţite nici măcar de necesarele note. Cel puţin toponimele şi hidronimele ar fi trebuit redate în ortografia indiană (cea engleză urmând propriile-i reguli fonetice) şi eventual identificate actualele nume corespondente. Neonorarea acestei obligaţii editoriale este cu atât mai curioasă, cu cât E. Ciurtin are convingerea că a făcut-o, precum afirmă în nota asupra ediţiei: "Numele, transliterate în fiecare ediţie cu o anumită indecizie – de la etnonimie şi topografie la onomastică –, au fost «aduse la zi» şi transcrise în acord cu standardul istoriografic"[36]. Întrucât acordul nu se lasă văzut, probabil că şi standardul istoriografic avea nevoie de ghilimele salvatoare.

În ciuda folosirii diacriticelor pentru redarea corectă a termenilor din limbile indiene (sanscrită, pali şi vernaculare), nu puţini sunt lipsiţi de ele sau greşiţi şi probabil nu din eroare de transcriere ci de înţelegere (dăm doar exemplul – evident şi pentru un necunoscător al sanscritei – al termenului devā pentru zeiţă, în loc de devī[37]). Aceeaşi problemă, cauzată de deficitul filologic în aria lingvistică indiană, apare în forma în care unele cuvinte indiene sunt redate în română şi supuse flexiunilor specifice limbii noastre. Ne limităm, din nou, a semnala doar unul dintre cazurile cele mai evidente: nefericitul plural "sikhşi", întâlnit peste tot în volum, care nu poate fi justificat după nici o regulă a pluralului în română (firesc ar fi fost "sikhi"). E regretabil că traducerea cade victimă a tristei răspândiri pe care acest termen – ce nu poate decât să fie aşezat în aceeaşi istorie cu cel de "nanechişti" (de la Guru Nanak), întâlnit cu un secol în urmă – a dobândit-o în româna ultimilor ani.

În timp ce unii termeni indieni, menţionaţi de Honigberger în aproximativa transcriere engleză a pronunţiei lor vernaculare, au primit amuzante glose "docte" (de exemplu, pūjā[38]), alţii nici nu au fost identificaţi, precum de pildă, turmsala[39], care este după toate evidenţele dharmaśala. Unele expresii şi pasaje obscure ori ciudate îndeamnă la confruntarea cu originalul pentru a verifica acurateţea traducerii (travaliu pe care timpul nu ne permite să-l facem). Chiar şi alte expresii clare sunt nefericit alese; de exemplu lacul sau bazinul sacru (sarovara), în mijlocul căruia se află Templul de Aur de la Amritsar (identificat în note fără siguranţă printr-un "probabil"[40]), este numit "rezervor de apă" şi "porţiune de apă"[41].

Alte îngrijorătoare deficienţe se pot constata în comentariile şi interpretările geografice sau istorice. Hyderabad din itinerariul lui Honigberger, vechea capitală a Sindhului, e confundat cu capitala omonimă a nababatului carnatic, editorul făcându-l pe Honigberger să ocolească fantastic prin sudul Indiei pentru a parcurge distanţa dintre Karachi şi Lahore.[42] Tot din cauza necunoaşterii geografiei indiene, Honigberger este făcut să traverseze (ca şi în nuvela lui Eliade) "dificila frontieră a Tibetului, pe la 1850, când l-a vizitat pe Ghulab Singh în Kashmir"[43]. Dar chiar şi dacă am lua drept "Tibet", micile regate tibetane incluse în Caşmir, drumul de la Lahore la Şrinagar nu trece prin Leh, Kargil sau Skardu, ci prin Jammu, capitala triburilor dogra. Muzeul Sikh al Fortului Lahore (numit oficial astfel pentru a-l deosebi de dublul său mogul) este citat, după surse diferite, ca atare[44], ca "Muzeul din Panjab"[45] sau ca "Sikh Gallery, Lahore Fort (Director of Archeology, Government of Pakistan)"[46], acesta din urmă înscriindu-se în istoria locală a citărilor de nume asiatice celebru ilustrată anterior cu acel filosof "Shri Aurobindo Ashram".

Ocupându-se de descoperirea Asiei în primele reviste româneşti[47], E. Ciurtin începe cu Curierul Românesc (1829-1848, 1859) al lui Heliade şi cu Albina Românească (1829-1849) a lui Asachi, afirmând că Ardealului îi vor mai trebui zece ani ca să se alăture celorlalte provincii româneşti, prin Gazeta de Transilvania (1838) a lui Bariţiu. Or, primele periodice le aparţin chiar ardelenilor, prin Schematismusul (1820-1909) lui Vulcan şi Biblioteca românească a lui Carcalechi (1821, 1829-1830, 1834), cea din urmă cuprinzând, încă de la apariţie, şi primele "înştiinţări din Ostindia"[48].

Pe de altă parte, Braşovul la 1835 este eronat considerat "oraş majoritar românesc", Honigberger devenind astfel membru al "minorităţii sale germane"[49]. Probabil din aceeaşi dorinţă de a-l asimila pe Honigberger, editorul uită diferenţa fundamentală dintre burgul Braşovului, ai cărui cetăţeni erau covârşitor germani, şi localităţile suburbane dezvoltate în jurul lui în care s-a aşezat şi un mare număr de români, deveniţi cetăţeni abia în epoca dualismului.

Pe lângă acest fel de scăderi filologice şi istorico-geografice, lipsa unui index de nume, locuri şi termeni sau inadecvarea copertei – pentru care picturile din Lahore ale austriacului August Schöfft (ce a petrecut o vreme şi la Bucureşti) ar fi fost mai potrivite – nu mai par atât de grave. Ar trebui, prin urmare, să nu mai insistăm nici asupra erorilor de detaliu. Dar, deşi ecoul de public al cărţii nu pare, din păcate, să fie suficient de larg încât să încurajeze publicarea unei a doua ediţii revăzute şi corectate, credem totuşi necesar, atât pentru editori cât şi pentru cititorii exigenţi, să atragem atenţia asupra câtorva:

* Geograful şi naturalistul Alexander von Humboldt, autorul Kosmos-ului, e confundat cu fratele său, lingvistul Wilhelm von Humboldt.[50]

* Indianistul vienez Leopold Fischer, indianizat sub numele Agehananda Bharati, este confundat cu un indian[51], confuzie de altfel generalizată.

* Nenorocosul indianist Theodor Iordănescu este făcut să participe la "al XVII-lea Congrès international des orientalistes din 1923 (nu numai din 1928, aşa cum se menţionează)"[52]. Or, această a XVII-a ediţie a Congresului (citat în franceză, nu se ştie de ce, din moment ce nu era francez) a avut loc o singură dată, în 1928, la Oxford.

* Afirmaţiile lui Norman Girardot despre reacţia profesorului său la întrebarea asupra posibilei semnificaţii esoterice a nuvelei Secretul doctorului Honigberger  sunt rezumate răsturnat, denaturându-li-se sensul.[53]

* Împăratul şi braminul (1838) este dată ca "poveste a lui Kogălniceanu"[54], când de fapt este o veche poveste indiană tradusă de acesta după prelucrarea germană Der Kaiser und der Abt a poetului romantic Gottfried August Buerger.

* Dacă un bun număr de referinţe sunt incomplete, lipsindu-le locul şi anul publicării, nu puţine sunt chiar incorecte: articolul lui Franz Klima[55], cartea lui Hans Bergel[56], studiul nepublicat al Christei Riedl-Dorn[57] ş.a., pentru a ne limita la cele despre Honigberger. De asemenea, Eliade nu a scris articolul despre Csoma de Körös "înainte ca el însuşi să plece în India"[58], ci chiar acolo, aşa cum indică de altfel data de la finalul lui.

O mare parte a notelor ce însoţesc traducerea şi a ipotezelor de lucru din studiile însoţitoare ale lui E. Ciurtin se datorează unei ample asociativităţi lipsite nu de interes, ci de un riguros control critic. Apoi, titlurile la care se face referinţă în text sau, mai ales, în notele de subsol dau adesea impresia unei selecţii neglijente dacă nu chiar întâmplătoare. Servindu-se de surse recente, cel mai adesea de prima mână, dar fără să le poată controla, diverse afirmaţii ale editorului rămân sub beneficiu de inventar atunci când nu sunt chiar contrazise de surse şi mai recente. De asemenea, în raport cu surplusul de minuţiozitate în unele cazuri, alte tratări sau referinţe nu pot să nu pară lacunare. În timp ce referinţa cea mai recentă pe care am observat-o în volum este databilă chiar înainte ca acesta să primească bunul de tipar – The New York Review of Books din 13 mai 2004[59] –, publicaţiile noi asupra lui Honigberger par a fi fost supuse unui alt tip de selecţie decât trimiterile adesea pletorice din note, având ca limite extreme ignorarea şi aluzivitatea de intenţie polemică.

Exigenţa autorului faţă de alţii cere şi îndreptăţeşte ca el însuşi să fie măsurat după ea. Chiar şi greşelile de tipar pe care le deplânge în cazul altora – inclusiv la Eliade – nu sunt deloc rare în volumul îngrijit de el şi nu îi sunt toate străine. Dar de acest lucru sunt feriţi poate numai fachirii lui Honigberger ori Eliade.

Honigberger şi Eliade

Originalul german al memoriilor lui Honigberger nu a mai fost reeditat de la a doua şi ultima ediţie publicată de autor (1853), care şi ea se dovedeşte greu de găsit. Deşi versiunea engleză a fost recent republicată de mai multe ori, la Londra sau New Delhi, ediţiile sunt accesibile doar specialiştilor. Nici o altă traducere nu a fost întreprinsă până acum. Nu exagerăm deloc afirmând că Honigberger este citit în lume doar de câţiva cunoscători. Însă, prin traducerea publicată de Editura Polirom, memoriile sale sunt generos puse la îndemâna publicului larg românesc. Lucru necesar, fie şi dacă ar fi numai pentru faptul că tot în cultura română celălalt Honigberger, cel ficţional al lui Eliade, a dobândit o neaşteptată notorietate (înregistrată şi de articolul Romania din The Encyclopedia of Science Fiction[60] în care nuvela e menţionată în legătură cu studiile lui Eliade despre yoga şi tantra).

Nu credem că, de pildă, panjabezii, caşmirienii sau afganii vor putea beneficia curând de o traducere în propriile lor idiomuri. În aceste locuri în care Honigberger a trăit, muncit şi călătorit, tot versiunea engleză rămâne accesibilă puţinilor istorici curioşi. Nuvela lui Eliade, Secretul doctorului Honigberger, a avut însă o cu totul altă soartă. Prima traducere – nepublicată, dar citită cu pasiune de mai mulţi lectori avizaţi, printre care şi Pauwels – a fost făcută în franceză chiar la câţiva ani de la publicarea originalului, în 1946[61]. Ea a dobândit o tot mai mare răspândire prin tălmăciri în diverse limbi, în părţi foarte îndepărtate ale globului, de la New York la Tokyo, de la Moscova la Barcelona, de la Oslo la Atena, de la Hamburg la Istanbul, de la Madrid la Cracovia. Până în prezent am putut număra traduceri în 13 limbi (dintre care îngrijitorul ediţiei cunoaşte doar trei[62], iar Biobibliografia lui M. Handoca încă şase): germană, franceză, engleză, maghiară, spaniolă, poloneză, japoneză, italiană, greacă, cehă, rusă, norvegiană, iarăşi engleză, turcă (vezi Anexa II).

Iată deci că Honigberger e pe cale să ajungă celebru ca yoghin şi călător în Shambhala în aproape întreaga lume. Ar fi interesant de văzut ce ecouri a avut traducerea engleză – reeditată recent la Editura Shambhala din Boston – în India şi Pakistan, unde limba colonizatorilor a rămas în uz curent. Prin recentele traduceri în rusă şi turcă, acest Honigberger devine cunoscut unui larg public asiatic, până la frontierele Iranului sau Afganistanului şi poate chiar dincolo de ele.

Într-o postfaţă la fel de amplă ca şi introducerea sa, E. Ciurtin încearcă, pe de o parte, o confruntare a celor doi Honigberger, cel istoric şi cel ficţional, iar pe de alta, o interpretare a nuvelei Secretul doctorului Honigberger în raport cu Yoga lui Eliade (şi diversele ei versiuni sau emanaţii ulterioare). Fără a dori să contrazicem expresa plăcere a exegetului de a se considera primul şi adesea singurul descoperitor de idei, oameni, locuri, conexiuni, vrem să semnalăm printre interpreţii legăturii Honigberger-Eliade-Yoga, încă din anii ’80, pe doi profesori ce par a fi rămas necunoscuţi la noi: istoricul american al religiilor Ira Chermus (la seminarul Eliade organizat de Universitatea din Colorado, Boulder, în octombrie 1982[63]) şi traducătorul polonez al operei eliadeşti Ireneusz Kania[64], la care se găsesc deja aproape toate datele problemei, nu însă suficient discernute. Cursul de "comparative religions" dedicat lui Eliade în 2004 de profesorul Frederick Colby la Miami University (Oxford, Ohio) include o lecţie intitulată Uncovering the Secrets of Yoga ce are ca "reading" Secretul doctorului Honigberger.

Demersul lui E. Ciurtin este mai amplu, mai detaliat, mai informat decât cele precedente şi, poate tot din acelaşi motiv, şi mai discutabil. Ipoteza de la care pleacă interpretarea sa pune sub semnul întrebării faptul, susţinut de Eliade însuşi, că geneza nuvelei Secretul doctorului Honigberger "derivă direct din tratatul Yoga". Ea se bazează pe două argumente: i) că între "ultimul studiu de indianistică înainte de SDH", a cărui dată de apariţie este 1937 şi nuvelă există un vid, Eliade nescriind "aproape nimic despre spaţiul religios al subcontinentului"; ii) că, deşi există o "dependenţă teoretică" de Yoga, conjunctura elaborării ei nu ar avea legătură cu aceasta, ci cu "reunirea" maeştrilor lui Eliade – consideraţi a fi fost "absenţi din biografia, din prezentul său" – adică cu vizita lui Dasgupta la Roma şi cu ultima eliberare a lui Nae Ionescu.[65]

În ceea ce priveşte primul argument, între ultimul studiu de indianistică cu data apariţiei în 1937, la care se referă comentatorul (sunt de fapt două: Cosmical Homology and Yoga şi Lo Yoga e la spiritualità indiana, iulie-august 1937), şi Secretul doctorului Honigberger e greu de spus că există un vid de interes pentru India. De asemenea, nu e vorba nici de patru ani – aşa cum se afirmă – căci între august 1937 şi ianuarie (iarna) 1940 sunt doar doi ani şi jumătate dintre care o jumătate de an, între iulie şi noiembrie 1838, Eliade a fost privat de libertate (începând din iunie este "vânat"). Totuşi, în acest interval, el a mai publicat studiile Efemeride orientale, Barabudur - templul simbolic, Demonologie indiană şi o legendă românească (între august-decembrie 1937, în RFR), La concezione della libertà nel pensiero indiano (Asiatica, 1938), recenzii la cărţi cu subiecte indo-tibetane ale lui Ananda K. Coomaraswamy, Georges Dumézil, Jacques Bacot şi Arthur C. March, (Zalmoxis 1938, 1939), a citit la Radio conferinţa Noi cercetări asupra celor mai vechi civilizaţii (1938) şi a scris în periodicele româneşti articole asupra subcontinentului indian (Orientul viu, Viaţa unui maestru tibetan, Pantheon indic, "Când fiinţă nu era, nici nefiinţă", Ignoranţă şi libertate, Mediterana şi Oceanul Indian, Pentru cunoaşterea Orientului – ultimul apare chiar simultan cu nuvela despre Honigberger) sau comentarii politice asiatice (Când Asia devine asiatică, Cine va stăpâni Asia?). Aşadar, chiar dacă în acea perioadă, după publicarea tezei doctorale, interesele sale îşi găsesc noi puncte de inserţie, el nu a încetat să citească, să reflecteze şi să scrie despre India şi spaţiu-i religios ce debordează frontierele sale geografice. Anul 1937 e simbolic nu prin sistarea preocupărilor pentru India, cât mai degrabă prin publicarea studiului Folclorul ca instrument de cunoaştere (RFR, aprilie 1937), în care Eliade acorda premisă de realitate fenomenelor considerate fantastice raportate de documentele folclorice.

Cel de-al doilea argument prezintă dificultăţi asemănătoare. Dacă pe Nae Ionescu – unul dintre cei trei "maeştrii" (E.C.) din dedicaţia Yogăi – îl revede într-adevăr în ianuarie 1940 (după o despărţire de cincisprezece luni), pe Dasgupta a refuzat să-l mai întâlnească vreodată în ciuda scrisorii reconciliatoare de la Roma, iar maharajahul de Kassimbazar – care nu a fost "maestru" ci mecena – mort încă pe când Eliade se afla în India, nu avea cum să participe la imaginata conjuncţie. În ceea ce priveşte sugestia înlocuirii acestuia din urmă cu mecena Socec, trebuie amintit că editorul apare în scenă abia după ce nuvela fusese scrisă şi publicată în Revista Fundaţiilor Regale.

Nu putem fi de acord nici cu alte ipoteze, precum, de pildă, aceea că "e extrem de probabil ca Eliade să nu fi revăzut cartea lui Honigberger până a ajunge la Paris sau la Chicago, deci nu înainte de 1940"[66], care nu ia în considerare bibliotecile pe care le-a cercetat în cele trei veri petrecute în Germania (1934, 1936, 1937).

Interpretarea propriu-zisă încearcă, în mod insuficient de convingător, contextualizarea unor extinse citate din nuvelă în coordonatele ipotezei. Dar exegeza de detaliu a Secretului doctorului Honigberger va avea nevoie atât de compararea celor două versiuni tipărite ale nuvelei – scurtă (în Revista Fundaţiilor Regale) şi lungă (la Editura Socec) –, cât şi de confruntarea acestora cu manuscrisul[67]. Întrucât de acelaşi subiect ne-am ocupat deja în altă parte[68], pentru a evita repetiţia nu mai insistăm aici asupra lui.

Honigberger şi istoria orientalisticii româneşti

Honigberger putea să creadă, ingenuu, diverse lucruri despre memoriile şi broşurile sale sau despre propria-i posteritate. Nu ar fi avut însă naivitatea de a crede că va deveni subiectul unei nuvele fantastice citite aproape în întreaga lume şi că tocmai datorită ei se va demara şi traducerea memoriilor sale. Ne putem întreba dacă s-ar fi aşteptat ca, aşa precum articolele sale germane fuseseră traduse şi publicate în Albina Românească, şi memoriile să fie pentru prima dată redate tot în română. Dacă gândul unei traduceri nu ar fi fost poate neobişnuit, ceea ce cu siguranţă nu şi-ar fi imaginat Honigberger este o altă translatio al cărei obiect a început să fie, treptat, mai întâi în spaţiul maghiar, apoi în cel românesc. Orientalistul amator nu şi-ar fi închipuit – nici măcar în puţinul pe care l-a mai trăit după 1867, când se afla în Himalaya – că va fi anexat orientalismului maghiar, iar apoi – de pe la 1956 – celui român, în timp ce în istoria celui teutonic va rămâne aproape ignorat.

De fapt, nu la mult timp după moarte, apartenenţa sa a înregistrat o serie de anexări accidentale sau conştient manipulate. După ce a fost considerat pe rând transilvan, german, austriac, maghiar, român şi chiar evreu, mai recent a fost botezat elveţian[69], morav[70] şi francez[71]. Interesul pentru el se trezeşte progresiv şi printre orientaliştii austrieci sau germani, precum se vede, printre altele, din studiile lui Walter Leifer[72] sau Veronika Bernard[73]. Însă, spre deosebire de colegii lor maghiari sau români, aceştia nu au nevoie de farmacistul sas pentru a umple spaţii goale în istoria propriilor discipline ori pentru a-şi confecţiona o tradiţie de care au beneficiat din plin.

Un astfel de demers, condimentat cu accente polemice şi volte propagandistice, se poate observa în subtextul introducerii şi postfeţei ediţiei româneşti a memoriilor lui Honigberger. Angajat vulcanic să creeze – dintr-un prezent pe care îl crede a fi nimic – un viitor pentru orientalistica română, E. Ciurtin pare să nu fi scăpat tentaţiei de a-i confecţiona acesteia şi un trecut pe măsura proiectelor sale. Numai astfel se poate înţelege, de pildă, evitarea unei analize a posterităţii lui Honigberger în cultura saşilor transilvăneni sau în istoriografia maghiară, pe de o parte, şi insistenţa de a considera studiile asupra lui ca o "recuperare" sau "restituire" a sa în cultura română, pe de alta. Alături de alte câteva nume convenabil alese, spiţerul sas ajunge parte a unei istorii care se varsă în proiecte prezente ce par a îmbina o metodologie de natură sectară cu intenţii şi politici de imagine de tip monopolist.

În acest context se poate citi o surprinzătoare afirmaţie: "România nu are indianişti: evident nu unii comparabili cu Eliade, dar nici măcar unii oneşti şi muncitori pur şi simplu"[74]. Cum să ne explicăm această sincopă de memorie a editorului care în alte privinţe se arată atât de bine informat? O astfel de afirmaţie, mai ales făcută de un ne-indianist, ofensează munca şi onestitatea unor adevăraţi indianişti români. Pe lângă Catedra de Limbi şi Literaturi Orientale a Universităţii din Bucureşti şi Institutul de Studii Orientale "Sergiu Al-George”, care au şi secţiuni de indologie, pot fi amintite mai multe nume ce ilustrează generaţiile noi deja afirmate – Florin Deleanu, Bogdan Diaconescu, Ferdinand Leopold, Cristian Coşeru. E inutil să se amintească faptul că toţi aceştia au plecat din ţară după decembrie 1989, căci nu numai că au făcut-o tocmai pentru a studia sau a se perfecţiona în indologie, dar în lumea diferită instaurată după acea dată, ei nu încetează să aparţină României. În plus, istoria (făcută sau reconstruită) a orientalisticii româneşti nu numai că începe sub semnul exilului, dar pare să-şi aibă cel mai bun viitor tot în el.

Negarea acestui prezent, ce există independent de diversele proiecte politico-academice ale viitorului orientalisticii române, este prelungită şi în trecut. Lui Sergiu Al-George, pe care Eliade l-a recunoscut ca cel mai valoros indianist român (dar pe care editorul îl exclude din filiaţia ce şi-o construieşte), i se face un amplu proces de intenţie – în care chiar şi inocenţa e "vinovată" – teosofică şi anti-iluministă, după presupuse afirmaţii provenind din surse a căror acurateţe nu este nici măcar chestionată.[75]

Trebuie să afirmăm cu regret că, în virtutea tuturor celor evidenţiate mai sus, ediţia românească a memoriilor lui Johann Martin Honigberger nu reuşeşte să satisfacă exigenţele unei opere ştiinţifice ci se înscrie, în cel mai bun caz, la limita superioară a divulgării pentru un public cultivat. Lăsând la o parte toate greşelile şi scăpările, îndreptabile într-o ediţie ulterioară, introducerea, notele şi postfaţa ar fi putut fi până la urmă texte bune dacă autorul lor nu ar fi încercat să le facă mai bune decât sunt, prin ipoteze hazardate, asocieri superficiale şi erudiţie secundă sau inutilă. În general, îngrijitorul ediţiei se dovedeşte mai degrabă un politician al studiilor asiatice decât un orientalist sau un istoric al acestora. Girul generos obţinut de la trei savanţi francofoni – Arion Roşu (cuvânt înainte), Bernard Le Calloc’h (notă introductivă) şi Jean-Marie Lafont (prezentare pe ultima copertă) – nu poate suplini lipsa unei coordonări sau a unui control ştiinţific.

Toate aceste scăderi nu fac însă mai puţin important proiectul traducerii lui Honigberger, al comentării activităţii şi operei sale, al interpretării celor două posterităţi de care a avut parte: istorică şi ficţională. Chiar dacă dezideratul profesionalismului nu a fost realizat, volumul contribuie decisiv la animarea interesului pentru doctorul sas, pentru studiile asiatice şi cunoaşterea Orientului în spaţiul românesc, putând amorsa necesare dezbateri menite să aducă la suprafaţă zone până acum ignorate, marginalizate sau refulate ale culturii române. Dat fiind că Asia nu numai că a "intrat în Istorie", dar tinde tot mai mult să se situeze în centrul ei, e necesar ca o editură – care ar putea fi chiar Polirom, în virtutea importanţilor paşi deja făcuţi în această direcţie – să devină o astfel de gazdă a cercetărilor dedicate situării spaţiului istoric şi cultural românesc în raport cu Orientul.

Roma, decembrie 2004

Anexe:

I. Articole din Albina Românească (Iaşi, 1829-1849) care aparţin sau ar putea aparţine lui Honigberger

Rundgid-Sing, supliment la nr. 49/1838 (23 iun., pp. 214-215 cu ilustraţiile "Rungeet-Sing" şi "Martin Onigberger de la Braşov în Ardeal, doctor a lui Rungeet-Sing" de T. Panaitescu, litografiate în Institutul Albinei, p. 216).

Indiile orientale sau răsăritene, supliment la nr. 95/1838 (30 nov., p. 408, cu ilustraţia "Pagoda sau Capişte. Taurul cel urieş la Taunşar în India" [Taneşvar, actualmente în statul indian Haryana]) şi la nr. 101/1838 (22 dec., pp. 435-436, cu ilustraţia "Arderea unei văduvi indiene").

Ost-India, nr. 2/1839 (5 ian., pp. 7-8); nr. 3/1839 (8 ian., pp. 11-12); nr. 4/1839 (12 ian., p. 16) – toate trei despre tratatul de alianţă dintre Ranjit Singh şi "şahul Sucia" [Shah Shuja].

Ost-India, nr. 34/1839 (30 apr., pp. 139-140) – despre "statul Sinde Sindiah" şi emirii săi.

Rungit Sing, nr. 79/1839 (5 oct., p. 323-324).

Serbarea funerală a lui Rundjid-Sing, nr. 80/1839 (8 oct., pp. 328-330).

Ost-India, nr. 95/1839 (30 nov., pp. 387-388) – este chiar un raport primit de la Honigberger despre moartea lui Ranjit Singh.

Ost-India şi Hina, nr. 53/1840 (7 iul., pp. 216-217).

Ost-India, nr. 6/1841 (19 ian., p. 32) şi nr. 7/1841 (23 ian., p. 28) – despre moartea şi înmormântarea lui Karak Singh.

Ost-India, nr. 15/1841 (20 febr., pp. 59-60) – despre noile biruinţe ale englezilor.

Ost-India, nr. 38/1842 (14 mai, p. 151) – despre puternica epidemie de holeră.

Zăce fronturi a căsătoriei indiene, nr. 9/1843 (31 ian., pp. 34-35).

Ost-India, nr. 95/1846 (1 dec., p. 360) – date despre Caşmir.

Ost-India, nr. 91/1848 (14 nov., p. 368) şi nr. 100/1848 (16 dec., p. 404) – despre luptele britanicilor în diverse provincii ale Indiei.

II. Traduceri ale nuvelei Secretul doctorului Honigberger de Mircea Eliade

Le Secret du docteur Honigberger, traduit par Jean Soucasse, 1946, nepublicată.

Nächte in Serampore, übers. von Günther Spaltmann, Otto-Wilhelm-Barth Verlag, München-Phanegg, 1953, 178 pp. [include şi Das Geheimnis des Doktor Honigberger]; reeditare, 2002; reeditare la Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 1985 [traducere revăzută de Edith Silbermann]; tipărire separată: Das Geheimnis des Doktor Honigberger. Eine Novelle, mit Initialen u. Illustrationen sowie neun mont. farb. Illustrationen von Andreas Brylka, Hamburg, 1974, LXXI pp.

Minuit à Serampore (suivi de) Le Secret du docteur Honigberger, traduit par Albert-Marie Schmidt, Librairie Stock, Paris, 1956; reeditare 1980.

Two Tales of the Occult, translated from the Rumanian by William Ames Coates, Herder and Herder, New York, 1970 [include şi The Secret of Dr. Honigberger]; retipărit cu titlul Two Strange Tales, Shambhala, Boston, 1986; reeditare, 2001.

Különös kalandok, fordította: Béla Győrgy, Kálmán Béla, Zirculi Péter, Kozmosz Könyvek, Budapest, 1976, 302 pp. [include şi Honigberger doktor titka, tr. Kálmán Béla]; tipărire separată: A Honigberger doktor titka, fordította: Kálmán Béla & Székely János, Stella Maris Kiadó, Budapest, 1996, 107 pp.

Medianoche en Serampor, seguido de El secreto del doctor Honigberger, traduccion de Joaquin Jordá, Alianza Editorial, Madrid, 1981; reeditată la Editorial Anagrama, Barcelona, 1994, 1997, 2002.

Tajemnica doktora Honigbergera, przeł. Ireneusz Kania, Wydawnictwo Literackie, Kraków-Wrocław, 1983, 82 pp.

Konihiberuga hakushi no nimitsu, tr. Atsushi Naono & Sumiya Haruya, Archives, Kyoto, 1983; reeditare: Fukutake-Shabo, Tokyo, 1990.

Il segreto del dottor Honigberger, traduzione di M. Baffi, Jaca Book, Milano, 1988.

[Antologie din nuvelele lui Eliade traduse în greacă, cu prefaţa lui Ioan P. Culianu], Athena, 1988.

Tajemstvi Doktora Honigbergera, tr. Jiři Našinec, Vyšehrad, Praha, 1990, 250 pp.

Zagadka doktora Honigbergera, perevod: Anastasia Anatolievna Starostina, Soglasia, nr. 3 (28), 1994; reeditare în volumul: Pod tenǐiu lilii, Izdatelǐstvo "Enigma", Moskva, 1996, 330 pp.; tipărire separată: Zagadka doktora Honigbergera, Izdatelistvo "Kriterion" (Seria "Mir Eliade"), Moskva, f.a.

Doktor Honigbergers hemmelighet og andre noveller, oversatt av Tor Fotland, Gyldendal, Oslo, 1996, 170 pp.

The Secret of Dr. Honigberger, translated by Monica Voiculescu, în: The Gentle Wisper of the Magic. Romanian Fantastic Prose, Plural, nr. 4, 1999, Bucureşti, pp. 114-136 [traducere selectivă].

Mistik Öyküler. Kutsal ve Dünyevi, çeviren Berat Çelik, Ithaki Yayinlari, Istambul, 2000, 239 pp. [include şi Dr. Honigberger’ in Sırrı].

---

[1]     Arion Roşu, Sur les traces du Transylvain Martin Honigberger, medecin et voyageur en Inde, Janus, Leiden, L, 3, 1962, pp. 198-225. Vezi de asemenea: Indian pilgrimage of a Saxon of Transylvania, The Indo-Asian Culture, New Delhi, XII, 1, July 1963, pp. 10-20.

[2]     Christa Riedl-Dorn (Naturhistorisches Museum Wien), Der siebenbürgische Arzt Johann Martin Honigberger (1795-1869) – Forschungsreisender, Abenteurer und Philanthrop, lucrare prezentată la simpozionul Siebenbürgen in der Habsburgermonarchie – vom Leopoldinum bis zum Ausgleich (1690-1867), 35. Jahrestagung, Wien, 13-14 September 1997, Sektion Naturwissenschaften; Zsuzsanna Buczkó (Institutul de Germanistică, Universitatea din Szeged), Kissebségekrõl másként – Johann Martin Honigberger munkássága "Früchte aus dem Morgenlande…" címû mûve és annak elsõ fejezete, az "Úti élmények" tükrében [Altfel despre minorităţi: opera lui Johann Martin Honigberger "Früchte aus dem Morgenlande..." şi primul său capitol în oglinda "Memoriilor de călătorie"], lucrare prezentată la Tudományos Diákköri Konferencia, Veszprém, 21-23 aprilie 2003. Despre conferinţa care i-a fost dedicată la Braşov în 2002 a se vedea P.J. Marczell, Honigberger doctor szellemének idézése [Evocarea spiritului doctorului Honigberger], Brassói Lapok, 24 mai 2002, p. 6.

[3]     De exemplu, în volumele lui Jean-Marie Lafont, La presence française dans le royaume sikh du Penjab. 1822-1849, EFEO, Paris, 1992; Indika: Essays in Indo-French Relations. 1630-1976, Manohar - Centre de Sciences Humaines, New Delhi, 2000.

[4]     Robert Sigaléa, Johann-Martin Honigberger, médecin et aventurier de l'Asie, l'Harmattan, Paris - Budapest - Torino, 2003, 110 pp.

[5]     Johann Martin Honigberger, Treizeci şi cinci de ani în Orient. Cuvânt înainte de Arion Roşu. Ediţie, studiu introductiv, note, addenda şi postfaţă de Eugen Ciurtin. Traducere de Eugen Ciurtin, Ciprian Lupu şi Ana Lupaşcu, Editura Polirom, Iaşi-Bucureşti, 2004, p. 267 (de acum înainte citată ca Honigberger, ed. rom.)

[6]     Idem, p. 93.

[7]     Ibidem, p. 175.

[8]     Ibidem, p. 158.

[9]     Ibidem, p. 110.

[10]    Ibidem, p. 234.

[11]    Cf. Sanjeev Jain, Psychiatry and confinement in India, în: The Confinement of the Insane. International Perspectives, 1800–1965, eds. Roy Porter & David Wright, Cambridge University Press, 2003, pp. 275, 279.

[12]    Vezi, de pildă, Paul Bucherer-Dietschi, Europäische Reisende des 19. und 20. Jahrhunderts in Afghanistan, în: Beiträge zur zeitgenössischen Afghanistanforschung, hrsg. Wilhelm Löwenstein, Institut für Entwicklungsforschung und Entwicklungspolitik der Ruhr-Universität Bochum, 1997, pp. 6-7.

[13]    Honigberger, ed. rom., p. 258.

[14]    European colonial polity and urbanisation in Himalayas in 19th century with special reference to Kashmir, XIII Economic History Congress, Buenos Aires, 22-26 July 2002, http://www.eh.net/XIIICongress/cd/papers/33Koul146.pdf.

[15]    Necercetate până acum, le rezervăm un studiu aparte. Vezi deocamdată referinţa în articolul nostru Istoria doctorului Honigberger şi secretul unei nuvele eliadeşti, Origini - Caiete Silvane. Revistă de studii culturale, nr. 1-2 / 2003, p. 28, n. 20.

[16]    Umdat-ut-Tawarikh by Lala Sohn Lal Suri, Vakil at the Court of Lahore, Daftar III, Parts I-V. Chronicle of the reign of Maharaja Ranjit Singh (1831-1839 A.D.), Translated from Persian into English with corresponding Christian dates and explanatory and elucidatory notes by V. S. Suri, Director of Archives, Panjab, S. Chand & Co., New Delhi, 1961, p. 561. Alte referinţe la pp. 160, 161, 460.

[17]    Honigberger, ed. rom., p. 29.

[18]    Idem, p. 40.

[19]    Hasheesh and hasheesh eaters, Harper's New Monthly Magazine, New York, vol. XVI, no. 95, April 1858, pp. 653-658 (v. p. 655).

[20]    Asclepiadaceae (Milkweed Family), Transactions of the National Eclectic Medical Association, for the years 1882-1883, vol. X, Orange, N.J., 1883.

[21]    Honigberger, ed. rom., pp. 360-362.

[22]    Albina Românească, Iaşi, 30 nov. 1844, pp. 389-390.

[23]    Honigberger, ed. rom., pp. 61-64.

[24]    Idem, p. 69 şi n. 2, însă cu titlul greşit.

[25]    Ca şi altele, precum absenţa unor coordonate sau, la articolul Jertfe omineşti la împărăţia de Lahor, nr. 66, 22 august 1840, pp. 267-268, citarea numărului – greşit – al paginilor ca fiind numărul revistei.

[26]    Ibidem, p. 24 etc.

[27]    Ibidem, p. 63, n. 2.

[28]    Fachirii indieni şi doctrina lor (II), Convorbiri literare, Iaşi, 45, nr. 10, octombrie 1911, pp. 1150-1152.

[29]    Honigberger, ed. rom., p. 310, n. 47.

[30]    The Real Ranjit Singh, Karachi, 1965; reed. Patiala, 2001.

[31]    Sikh Portraits by European Artists, London-New-York-Karachi-Delhi, 1979.

[32]    Honigberger, ed. rom., p. 317, n. 95 şi p. 76.

[33]    Idem, p. 320, n. 123.

[34]    Ibidem, p. 341, n. 277.

[35]    Ibidem, p. 334, n. 225.

[36]    Ibidem, p. 85.

[37]    Ibidem, p. 70.

[38]    Ibidem, p. 342, n. 291.

[39]    Ibidem, pp. 228, 279.

[40]    Ibidem, p. 344, n. 308.

[41]    Ibidem, p. 256.

[42]    Ibidem, p. 43.

[43]    Ibidem, p. 398.

[44]    Ibidem, p. 84.

[45]    Ibidem, p. 344, n. 305.

[46]    Ibidem, p. 76.

[47]    Ibidem, pp. 60-64.

[48]    Vezi referinţa în articolul nostru Imaginea Indiei în "Istoria universală” a lui Millot, Limes, IV, nr. 1-4, 2001, pp. 239-254.

[49]    Honigberger, ed. rom., p. 53.

[50]    Idem, p. 50 şi n. 3.

[51]    Ibidem, p. 51 şi n. 5.

[52]    Ibidem, p. 73, n. 5.

[53]    Ibidem, p. 384.

[54]    Ibidem, p. 335, n. 238.

[55]    Ibidem, p. 17, n. 1 şi p. 301, n. 2.

[56]    Ibidem, p. 302, n. 2.

[57]    Ibidem, p. 303, n. 5.

[58]    Ibidem, p. 379.

[59]    Ibidem, p. 318, n. 98.

[60]    Eds. John Clute & Peter Nicholls, Orbit, London, 1993, pp. 1026-1028.

[61]    Cf. însemnările din jurnalul lui Eliade, la 30 ianuarie şi 1 martie 1947.

[62]    Honigberger, ed. rom., p. 378, n. 3.

[63]    Conferinţă menţionată în actele seminarului: Waiting for the Dawn: Mircea Eliade in Perspective, eds. David Carrasco & Jane Marie Law, University Press of Colorado, Niwot, 1985, p. 6, n. 1.

[64]    Le vrai Śambhala, où est-il?, Cahiers roumains d’études littéraires, Bucureşti, nr. 4, 1984, pp. 149-154.

[65]    Honigberger, ed. rom., pp. 385-388.

[66]    Idem, p. 369.

[67]    Aflat în posesia lui M. Handoca, după cum afirmă în articolul Cu Mircea Eliade la Paris, datat din septembrie 1985: "Secretul Doctorului Honigberger e în posesia mea (cumpărat de la un anticar în urmă cu mai bine de un deceniu...)". Cf. M. Handoca, Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, Humanitas, Bucureşti, 1998, pp. 313-332; republicat în: Întâlniri cu Mircea Eliade, volum coordonat de Mihaela Gligor şi Mac Linscott Ricketts, Editura "Casa Cărţii de Ştiinţă", Cluj-Napoca, (în curs de apariţie în 2005).

[68]    Vezi în special studiul nostru, Istoria doctorului Honigberger şi secretul unei nuvele eliadeşti (I, II), Origini - Caiete Silvane. Revistă de studii culturale, nr. 1-2 / 2003, pp. 20-30 şi nr. 3-4 / 2003, pp. 129-158, finalizat printr-o parte a treia în curs de publicare. Alte detalii în articolele "Ciclul indian" al lui Mircea Eliade. Observaţii pe marginea recentelor ediţii, Litere, Arte & Idei, Bucureşti, s.n., VIII, 8 decembrie 2003, pp. 3-4; Orientul şi studiile orientale în cultura română (I, II, III), idem, IX, 3, 10 şi 17 mai 2004, pp. 8, 3-4 şi 7.

[69]    Warwick Ball, Excavations II. in Afghanistan, în: Encyclopædia Iranica, ed. Ehsan Yarshater, vol. 8, Mazda Publications, Los Angeles, 1998.

[70]    Lettre d'information de l'Institut d’Études Indiennes, Paris, no. 16, octobre 2004, p. 15.

[71]    În numeroase pagini de web ale homeopatiei indiene, în frunte cu cele ale unor organizaţii guvernamentale precum Central Council of Homoeopathy şi Dilli Homoeopathic Anusandhan Parishad.

[72]    Indien und die Deutschen. 500 Jahre Begegnung und Partnerschaft, Tübingen - Basel, 1969, pp. 222-224; versiune engleză: India and the Germans. 500 Years of Indo-German Contact, Bombay 1971.

[73]    Österreicher im Orient. Ein Bestandsaufnahme österreichischer Reiseliteratur im 19. Jahrhundert, Holzhausen Verlag, Wien, 1996, pp. 22-23, 77.

[74]    Honigberger, ed. rom., p. 378.

[75]    Idem, pp. 381-384.