George Anca
VASILE, SEMENI CU FELLINI
Ochii
la lumină, tifonul mască supt de inspiraţie. Jucam şah. Era luni, 9 noiembrie
1972. Intuiţia lua chipul credinţei. Vasile îmi spusese la telefon: Melville e
romancier. În franceză l-au tradus trei, nu doi, al treilea fiind Jean Giono.
Medicul îi dăduse vestea că se externează. Scăpa din sihăstrie. Voia să mă
roage să mă interesez de nişte formulare pentru pensie. Ajuns la Uniunea
Scriitorilor, venise cineva înainte în acelaşi scop şi nu le-am mai luat.
Am
completat o cerere de deplasare la Alba-Iulia. Fulga mi-a spus să scriu revista
pentru care m-aş deplasa. Doctorul Neagu n-a văzut vinovată folosirea ocaziei.
Vasile mi-era util să ajung să-mi văd nevasta. Puneam acel util în atenţia
profundă a altruistului, a bărbatului cu spirit puternic şi întăritor.
Operă
de adâncimi fulgerate. Numărătoarea canceroşilor. “Anonimul veneţian”. Prin faţa unei oglinzi
sparte, chipul unui muribund ca Vasile, o “Love story” catalogată melodramă, se
compara cu un erou de melodramă, surâzând, în traveling. Urechea aţintită la
limba italiană – paralelul între Italia şi leucemia prietenului meu. Călin mi-a
dat să citesc din ultimul număr al revistei Cinema o schiţă de Ilarion Ciobanu,
“Pâinea”, despre moartea unui prieten operator.
L-am
invocat pe Vasile printre pustnici, filosofi şi poeţi. Sărisem la magie. Utilul
nu-l căutasem. Înăuntru, acolo în larg, s-o afle pe Moby Dyck, suflarea
călătoreşte cu Vasile. Învăţ italiana ca el, într-o săptămână. Duminică e un
film italian la televizor. L-am mai văzut. L-am uitat, fiindcă e comedie. Am
meditat la comicul ştiinţei, poate că progresul e o formă a comicului, a
uitării. Filmul nu era italian, franco-italian. În Africa. Vorbeau totuşi şi
câţiva italieni. Mirajul morţii în război – surâsul. Culorile deşertului. Cu o
staţie înainte de Lizeanu, convoi mortuar pe urma unui ostaş. În film, ostaşul
scăpa.
*
De
dimineaţă, după press-book şi lectura unui referat la o carte de epigrame, am
pornit la Uniune pentru “documentare” şi la ziar cu poezia. Formele mele nu se
puteau fructifica, deşi erau aprobate de Fulga – nu decontasem o altă
documentare. Hossu, cu semanlul unei cărţi despre Lotru, pe cine vedea îl punea
să scrie două-trei rânduri pe primele pagini ale cărţii. Eu am zis: “Lotrul îmi
aduce aminte de sufletul frumos şi de Vasile Văduva”, nu mai aveam loc de
semnătură. Unul m-a făcut “fericitule” pentru că aş pleca în Italia.
Am
starea lui Vasile, i-am spus criticului, la ziar. Vreau să publicaţi acest
poem. E mai vechi. Dedicaţia e nouă. Am văzut efectul poeziilor Domniţei. De ce
să aveţi stare Vasile Văduva? Cred că ar fi mai bine să spuneţi şi altor
prieteni să fie atenţi ca nu cumva vreunul când l-o întâlni, că acum iese, să-l
întrebe: “N-ai murit, domnule?” Dialogul a fost următorul:
-
Publicaţi poezia aceasta.
-
Eu nu pot. Am publicat de curând versuri. Şi nu se dă decât poezie patriotică.
-
Am la mine, anume, şi o pozie despre patrie, două. Poate împreună să meargă.
Fără poezia asta, însă, nu mă interesează.
-
Eu n-o public pe asta, dacă e vorba să vorbim negustoreşte amândoi.
-
N-am venit fără să întreb. Şora a citit poezia. Credea, la spusele mele, că ar
fi ca mine, că nu l-ar impresiona în rău.
-
Eu nu sunt de aceeaşi părere cu Şora.
-
Nu e de publicat...
- Nu spun că nu, spun că eu n-o public. Îl cunosc pe Vasile Văduva bine.
Am vorbit cu medicii şi cu el, ieri. Criticul îşi ştergea, din când în când,
ochii pe sub ochelari. L-am părăsit de îndată ce au pătruns mai mulţi
solicitanţi. Poezia “Florile” i-a rămas pe masă. A răspuns că nu-l incomodează,
la întrebarea mea. Utilul, am îngăimat, că dacă de foile de pensionare se ocupă
domnii cu maşină, m-am apucat de interesele mele. Aşa şi acum, ştii, o să-i
povestec, Stănescu mi-a promis că îmi publică o poezie.
Strălucirea ceţii şi
discreţia până la dispariţie a frunzişurilor ude îmi exaltau fiinţa. Poezia o
simţeam a purta în ea şansa dovezii de nemurire, pe care o transmitea
spiritului lui Vasile. Anume în cele trei roţi ale veveriţei, aşezate aparent
suprarealist, în fapt – ermetic şi şi mai în fapt – mistic. O citesc ca pe o
apă ce i-ar pica bine şi lui. “Fiu în sân ploii al elisabetanei” sau cam aşa
ceva – mame Elisabeta ni se cheamă. Poate suntem una.
Sângele,
ca ultim cuvânt al poeziei, mi-era prietenul. Trei roţi ale veveriţei, a treia
neînvârtită: sângele. Vasile îşi simţea buricele degetelor umflându-se de noul
sânge. Iniţial, în poezie, capul se rostogolea mort printre crengi, în varianta
dedicată, se rostogolea viu.
Am
refuzat să miros parfumul la care m-au
îmbiat doamnele de la Relaţii. Eram în ziua culorilor. Parfumul se întinde în
aer, culoarea în privire şi în ureche până la declanşarea adevăratei muzici. Mă
mişcam într-un util înspăimântat de umorul păcatului şi al morţii.
Credincios
acum, îndumnezeit, credeam în prietenul meu, lăsându-l numai pe el să creadă în
Dumnezeu, mă puneam şi eu bine cu el.
Toţi
îşi găseau un contrazicător, medicul pe suferind, criticul deplângându-l pe
romancier. Femeile ascund moartea bărbaţilor. Domniţa era optimistă. Ba plângea
în hohote spunând că, dacă Vasile moare, o să moară şi ea, iar noi să avem
grijă de Alda. Pe mine nu mă contrazisese nimeni şi înotam în util.
Vasile
îi dictează Domniţei spovedanii. Domniţa, Nansi şi cu mine între Brăiliţa şi
Dunăre, baladând în aşteptarea lui Vasile.
*
Întrebasem
la telefon toate cinematografele: niciun film italian. Unul cu Fernandel, scris
de Jean Giono.
Mirosul dulceag din interiorul
policlinicii roşii m-a încălzit. L-am rugat pe doctor să prescrie
un tratament
antireumatic bătrânei Albăstroiu. - O cunosc. - Vă este pacientă. - E de la
Piteşti. - - Nu, mehedinţeancă. - Da, am
găsit-o în registru. Mai este nevoie de o analiză. - Soţia mea credea că voi
reuşi să obţin de la dumneavoastră o reţetă. - Dar trebuie să-mi amintesc eu
bine ce e cu bolnava. A, este şi analiza aceea. Dar trebuie să o văd pe ea. -
V-am fericit pe medici pentru exactitatea meseriei. - Ştiu unde să ne pună.- Am
un prieten cu leucemie, a devenit credincios. - 70 – 80 la sută din populaţia
globului crede în Dumnezeu şi nu putem s-o considerăm patologică. Leucemia
cronică se duce pe picioare, cea acută, nu. - Înainte, ca pasionat cititor al
lui Dostoievski, nu credea decât din pasiune. - Dostoievski e un caz patologic.
Nu trebuia să i se dea să citească. - Nu i s-a dat acum. Nici el nu l-ar fi
citit – romane poliţiste, “O mie şi una de nopţi”. - Nici înainte nu trebuia să
i se dea Dostoievski. - Doar e romancier, citea mult.
La
un moment dat, a început să plângă, asemnei criticului. Vocea îi semăna cu a lui
Milcu.
Sunt
medicul care-l tratează, vreţi să-i spuneţi ceva? - Bună, maestre, ce faci?
Sunt Anca. - A, de la cabintul tovarăşului Mizil, bine că n-ai spus, că ţi-o
făcea doamna doctoră. Dragă Gigi, mă externez astăzi. - Şi când primeşti? -
Astăzi nu, căci după-amiază dorm, nici mâine, nici luni. Vino marţi seara. Te
aştept. Fără gripă sau alte boli. - Fără, maestre. Numai bine.
L-am
trezit pe Grigore Popa. M-a luat cu plecarea. Eu cu boala prietenului meu.
Profesorul X, medic, n-a scăpat. Poate fiind mai tânăr, mai rezistent. - Mi-ai
spus de prietenul dumitale, dar cu Italia? - Din două în două săptămâni se
întruneşte la Direcţia relaţiilor culturale din Ministerul de externa al
Italiei comisia pentru acordarea burselor. - Şi doctoratul? - Tăiaţi totdeauna
nodul gordian. - Când o să ai 60 de ani şi tu...
Când
au intrat Ion Ladea cu unul, Manole Florescu, am mai descoperit un util prin
Vasile – medicul ăsta pediatru funcţiona chiar în judeţul Neamţ – dacă avea
parafa, scria pe loc – aşa, a rămas pe luni să-mi confirme că am fost la el la
Tămăşeni.
A
mai venit o franţuzoaică, măritată cândva cu verişorul doamnei Popa. Bătrâna
Isolde. Doamna Leon, mai târziu. M-am jucat cu Ionuţ – descoperit de curând ca
mare pictor copil – şi cu soră-sa Maria de-a caii, apă-foc şi alte jocuri.
Ion
Ladea m-a luat în altă cameră să-mi rezume subiectul unui roman sau scenariu în
colaborare “cu mine”. Acolo a monologat sec – am uitat multe – mai multe vieţi;
ceva ne împiedică să ne amintim alte existenţe, unii îşi amintesc. Europa va fi
cucerită de negri, europenii se vor muta în Africa Neagră, că sunt obişnuiţi să
lucreze mereu câte ceva.
I-am
mărturisit că vorbele lui sunt de ascultat dar nu le trăieşte, că eu simt acea
prezenţă, a morţii prietenului, că am dormit în păduri şi, dacă are impresia că
e la fel de tare – a zis că e. Acea privire ascunsă, îndemnul. S-a opus. Din
nou moartea. Ca a mea. - Tu n-ai pe faţă umbra morţii.
*
Este bolnav de
leucemie. - Lasă-l în pace.
Înainte
băusem bere cu Hristos Ziatas, acum doctoranzii medici aduseseră tot bere şi
miroseam ca în seara aceea. M-am abătut pe la doamnele de la relaţii. - Aş vrea
să miros acel parfum. - Ia uite, domnule. - Al cui e magnetofonul? - Al lui
Luri.
Murmurul
jazzului îndepărta parfumul. Dar aseară miroseam a bere. Eşti tare să lucrăm în
doi, vorba mortului. - Doamne fereşte, nu putem face un roman în doi inşi, am
încercat amândoi să imprimăm unul, cu un hoţ de geniu cu care am speriat multă
lume, de la procurorul ţării până la înlăcrimarea unor artişti. El era tare şi
refuza tandemul. Acum eu mă simt tare şi tu să fii şi mai tare.
Manole
făcuse teză de licenţă “Bolile de copii şi influenţa factorilor cosmici”.
Ochelarii cu multe dioptrii, faţa mică, părul bogat şaten, trupul slăbănog,
vorba piţigăiată şi tăioasă, discursul despre destinul norocos al unui om
născut în 1941 la ora 12 într-o zi, chiar de doamna Popa – îmi pare că plângea
în aşteptarea revelaţiei astrologului. Ladea îmi spusese că băiatul acela e
închis. Trigoanele îl arătau destul de bine. Începuse să bănuiască din
ispitirile celorlalţi – a susţinut repede că nu există zodii bune sau zodii
rele, ci numai configuraţii bune sau rele. Când doamna Isolde, obosită de
româneasca ei conjugală, într-un cămin în care soţul ei, decanul, ar fi fost
vârât până în gât în poluare şi în câinele lor – chiar aşa s-a exprimat, nu mai
ştiu dacă în română sau în franceză, şi lumea îi făcea conversaţie, ea îi
saluta pe copii în limba doamnei De Gaule, când doamna Isolde a refuzat berea,
astrologul a insistat cu un: Certainement?
După
jocurile cu Maria şi Ionuţ, ne-am pregătit de plecare, eu şi Manole. Am sărutat
copiii şi am ieşit împreună. Manole mi-a destăinuit povestea a trei cazuri de
leucemie vindecate. O femeie era condamnată de medici. A mers acasă, a căpătat
şi o sarcină - moarte sigură -, dar a născut şi trăiesc şi ea şi copilul. Cui
i-a spus n-a crezut că avusese leucemie, un singur medic, da. Ceilalţi doi s-au
vindecat luând leacuri unul de la un cioban, altul prin rugăciune. Mă gândeam
la cronicizare, nici chimie, nici alchimie.
Crede
în dumnezeu? - Crede. - Atunci mai are această cale. Aceasta şi cea a
doctorului tradiţional de la “Cantacuzino”. Înainte nu suferea popii, dar acum
acceptă să-l cunune cu Domniţa - pentru copil, spune, dar să aduc un popă
credincios. - În Bucureşti sunt vreo doi-trei. - Îi pot afla la patriarhie? -
Patriarhia e o organizaţie politică. - Bine, pe luni la Codlea sau Nestor.
Mâine
voi merge la Cernica, la călugări. Fi-vor credincioşi? Dar eu care le voi
vorbi? N-am bani. Se vor ruga? Voi lua la mine cartea scrisă de Vasile,
“Roagă-te pentru mine” şi le voi da-o şi îi voi îndemna să se roage ei, care
cunosc căile, eu nu mă simt curat, mă scald în util şi făcut, mă port la
cealaltă extremă, vitalistă, cu faţa neumbrită, anume pentru a-l atrage din nou
în lumea nedreaptă şi frumoasă a păcatelor, să ispăşim mai încolo, tot ca unul,
tot ca acum. Când am spus “vorba mortului” era vorba mea în acelaşi timp cu a
lui, deveneam doi – unul tare, şi Ladea venea să-şi plece amintirea familiei
asupra noastră.
Astă-seară
filmul poliţist îl va vedea şi el, de n-ar fi cu spitale (şi era cu spitale, cu
medici, cu vene, cu moarte).
I-am
spus bătrânei că vom merge la policlinică. M-a servit mai tandră. Mi-a schimbat
lenjeria de pat şi m-am simţit în spital.
Am
mers la baie. Mi-era ruşine să mă dezbrac. Eu mă voi simţi bine în apa caldă şi
prietenul meu moare, poate. Pielea mi-era ca lenjeria nouă. Teama de a-mi evoca
femei, în timp ce apa îmi stimulează potenţa sexuală vană, aproape onanistă, se
ţinea de-o parte. Eram nenorocit “confort doi”
şi asta prea mult. Utilul morţii prietenului împărţea şi o victorie
asupra mea. Privirea noematică mă prăvălise în trăirile unor viitoare rătăciri.
I.A.
(Ioan Alexandru?), povestea Ion Ladea... Tot ce spuneţi voi sunt tâmpenii.
Dumnezeu vorbeşte, poetul îi dă replici... Poiet bătrân... Destinul, 1941.
A,
destinul, să vă spun despre Raul Volcinski. - Volcinski, zise doamna Letiţia. -
Volcinski, spuseră ceilalţi. Cum el, pus de oficialităţi să se sdreseze studenţilor
turbulenţi, i-a aţâţat la revoltă şi au rezistat trei zile, apoi, în
închisoare, a lovit paznicii şi portarul ieşind vreo zece metri şi urlând
împotriva ruşilor şi pentru România, chiar venind, târziu, la fostul coleg de
grupă la Academia Comercială, ca la un om mare, să-l reabiliteze – le-am
povestit scenele cu Petrişor -, parcă era o soartă mai violentă şi mai plină de
evenimente, comparabilă totuşi cu a lui Cravcenko, în versiunea de la
Alexandria a lui Vasile. De ce nu-l suferea, la sfârşit, Vasile pe Cravcenko,
şi acestuia îi părea nespus de rău, de aceea lupta lui Volcinsli mi se arăta
neînţeleasă de toţi oamenii – şi de mine.
Seara
la 11, am plecat de acasă înspre Cernica. Luasem cartea lui Vasile “Roagă-te
pentru mine”. În tramvaie şi apoi în cimitirul pietrificat am recitit-o. În
biserică, în timp ce alţii intrau şi schiţau gesturi de pioşenie, am deschis
cartea să continui de unde rămăsesem: “Te superi dacă dorm goală? întrebă
Felicia când se pregăteau de culcare”. Am închis-o – şi aşa nu era nevoie să mă
îndrăgostesc de nimeni şi să fac dragoste în numele lui – aici chiar ne
sincronizasem. Biserică mare, încap moaştele frumos înfăşate sub geam ale lui
Calinic. Am aprins două lumânări urmărind figuri de călugări.
În
cimitir am ajuns târziu, după ce nu mai avusesem încotro. Priveliştea mi-a stat
la căpătâi altădată. Seara, în tramvai, am şi notat cu tristeţe, pe o foaie,
fără să-mi mai recunosc nostalgia de acum şi din totdeauna.:
duh regăsitule pe
balta
mănăstirească mai
adăpostit
ca-n tinereţea-mi
melancolică
împrejmuit de
gardurile betonate
podul acoperişul
cerul te închid
şi negrelor sutane
nu dai luciu
le părădeşti
printre pescari
şi automobilişti în
haină de piele
lespezi încălzite
de flori la candele
în stuful palid
turmă peste vechi
umbre de lunatic
vânător
m-aş deşira să-ţi
plumbui marginea în rugăciune
ci mă opreşte
gardul
aş luneca pe scară
pân' la streşini
ca altădată doară
acoperişul
pedepsitor îmi stă
deasupra
şi n-aş avea nici
jos nici sus unde zbura
n-oi mai pluti
şi-acum în barcă
pe faţa fără boltă
ci printre moaşte
şi rudenii
în vecernia lui
Ioan Gură de Aur
Am
în suflet atmosfera stufului înconjurat de apă, a apei încercuite de păduri ca
nişte morminte ale norilor şi cerul. După mulţi ani, vraiştea cu adevărat
tomnatecă o regăsesc milimetric pusă la punct. Garduri şi instalaţii, ploile nu
mai diluează uleiul din trupul sfinţilor pictaţi şi nu mai duc pe creştete
gunoi de bufniţe – m-am citat astfel şi pe mine, fiindcă am tipărit cam în
acelaşi timp cu Vasile. Am asistat la reprezentaţia preotului călugăr în faţa
unor femei modest îmbrăcate şi docile. Le spunea într-un limbaj liniar şi plin
de dezacorduri despre vechimea bisericii, despre minunile Sfântului Nicolae şi
se mira, iar eu îl mai pândeam să-i dau de veste că a venit vremea să se roage
pentru Vasile. Am ieşit, pe veranda lungă a unui corp de case un călugăr bătrân
se odihnea. Mă îndreptam spre el, dar un adolescent cu priviri îngrozite, pe
nepusă masă mă întrebă: - Nu vă supăraţi, unde e ştrandul? - ? - Ştrandul. Încolo.
Dar vara... - Da, vara. Ce carte aveţi? - ... -Nu e de aici? - Nu, i-am
răspuns, ascunzând cartea şi apucând-o către călugăr – el, după mine, în spate
– m-am întors şi dus a fost. În biserică, la vecernie, nenorocul lui, mi se
face un semn din spate, mă întorc surprins, dar nu mai putea da înapoi: - Vă
rog frumos, unde sunt moaştele Sfântului Calinic?
M-am
întors fără un cuvânt. O babă i le-a arătat în dreapta.
Acum
văd că antipaticul adolescent îmi semăna mult la vremea primelor drumuri la
Cernica. Îl cunoşteam de pe atunci pe Vasile şi el se purta cu mine cum mă
purtam eu cu adolescentul. Pe drept.
În
cimitir am sfârşit de citit. Şedeam mai mult în picioare, căci pe o piatră
îngheţasem. Admiram literatura lui Vasile. Plănuiam să scriu depre ea. O gustam
mai mult ca oricând, proporţional cu aprofundarea semnificaţiei la care ţine
atât de mult. Cunoaşte secretul unităţii.
În
biserică, la “roagă-te pentru noi, sfinte părinte Ioane Gură de Aur”, am
început să mă liniştesc - rugile sunt
pentru noi toţi şi vii şi morţi - “fără deosebire” - cum sună o vorbă la modă.
Mă decisesem, în mijlocul efortului de a memora fragmente de rugă, să compun eu
una. Însă nu aveam unde să mă rog – tot la pădure (nirvana) m-am gândit. Nu mai
era ca astă-vară. Înalţi rugăciunea, dar cu un dor real de mântuire.
După
slujbă, îl lăsam pe Vasile să se stingă, numai că nu mă bucuram – deşi mă
suspectez şi de asta: nu-i vreau moartea, dar după o surdă durere în faţa
destinului, sar la o bucurie şi o invidie de nebun, chiar dacă văd clar că
moartea lui e altfel decât morţile imaginate şi că-mi rămân mie cele izvorâte
din ficţiunea lui. Călugăr credincios n-am mai îndrăznit să caut. Eu trebuie să
mă rog, cât oi fi de nimicnic.
Am
sunat la Diaconi şi, sus, între două cărţi de Troţki, moştenite cu casa de la
Nebun, şi cartea lui Vasile, am schimbat în două minute vorbe iscoditoare
despre popii credincioşi.
-
Să-l trimitem la Haiduc.
Niciun
răspuns.
Am
câştigat două partide de şah şi am pierdut una. Se întâmplă să am rezultatul pe
care îl avea Vasile asupra mea. Dar, mai înainte, toţi aveau acelaşi rezultat
în luptele cu mine. Se duce Vasile, vin eu.
“Gândesc”
aşa spre a-mi menţine repeziciunea în mişcări. După atâta neplâns, azi, în
cimitir, numai simţind că mie nu are cine să-mi pună după moarte lumânare sau
flori, amintindu-mi că nu am trecut pe la taica sau Miorica şi pe dreptate mi
s-o întâmpla la fel, m-au podidit lacrimi scurte. M-am plâns pe mine, nu pe
prietenul meu.
“După
ce mi se pune sânge, a doua zi sunt bleg”. La fel şi eu cu peisajul
mănăstiresc, altul, deşi de acelaşi grup sangvin cu cel respirat de ani, abia
mai aveam putere să văd cu ipocrizie titlul scris de Vasile pe copertă:
“Roagă-te pentru mine”.
*
Văzând
războiul mai adânc decât soldaţii şi răniţii de război, s-a retras într-o stare
nerecunoscută pentru vasta ambiguitate a altei rugăciuni decât pentru pâinea
cea de o fiinţă, fiinţa cea de o pâine. Chimie vorba, gândul şi tăcerea. Dăi,
doamne, viaţa, dă-i un an şi fiindcă poţi dă-i mai mult, cât poţi, doamne.
Noaptea,
astrologul îmi prescrie ca unui copil – este pediatru – să uit în “restul
timpului” şi să mă concentrez numai treizeci de minute. Mă introduce, cu asta,
în hipnoza de la distanţă. Comuna lui e cea mai populată din Neamţ, oamenii
fiind catolici cu peste şase copii – mulţi mor să le ajungă îngeri.
Ne
despărţim lângă autobuzul care mă va duce la aplicaţii, numai să iau o puşcă
străveche, cu bufnet fără pereche. - Noi cine suntem? - Sunteţi inamicul. - De
ce noi? - Fiindcă sunteţi mai puţini.
La
Diaconi, lume – arheologi. Tache Zega cântă. Sun degeaba. Îl acompaniez odată
cu pianul. Îl aud: “Sună cineva disperat”. Mi se deschide. “Ora 25” nu era în
bibliotecă. Alte cărţi. Intru şi fac gălăgie arheologilor. Cântec macedonean. O
târgovişteancă, Sivia, cu maşina jos, un arhitect şi noi cu Tache. Ne retragem
să ascultăm Bach, placa şi gramofonul Nebunului. Era pictor totodată. O fobie
insuportabilă erau mâinile, mai ales ciungii şi orbii – din cauza viorii,
pianului şi a picturii. Am văzut patru tablouri. Vor să-i deschidă expoziţie la
Constanţa, tablouri cu marea. S-ar putea să se consacre postum un geniu:
Constantin Mihăilescu. Carneţelele de vise, apoi, sunt cumplită proză onirică
dar filtrând o epocă printr-o observaţie şi trăire hiperumane.
Lui
Paul i-a murit tatăl. Am aflat de la Manta. Ăsta crede că poate rezolva
“problema”, boala lui Vasile. Să-i spun nişte amănunte şi să-l lăsăm să-l vadă.
Să-l vadă e de acord şi dr. Pandrea, în drum de plecare spre Paris.
Când
să meditez, Patanjali?
Suferiţi
de alergie? - Da. - Tot la mâini? - Nu, în altă parte.
Nansi
a revenit azi. Fusesem seara la Vasile. Venise şi Dumitru Alexandru, îndoliat
după un frate, cu un guturai şi o mare poftă de demonstraţii politice, medicale
şi literare. Domniţa, de o tristeţe delirantă. Le-am dus azi molan negru. Erau
veseli. Am râs mult. Mitică n-o mai slăbea cu miracolul. Vasile se scufunda în
lumea fişelor duble, a medicamentelor scumpe.
Manta
vrea să-l vadă chiar fără ştirea lui pe Vasile.
Şi
orele acelea care s-au dăruit în afara timpului deţinuţilor. Vasile a insistat
să împărţim bucăţelele de şuncă, pâinea, brânzoaica. - De altfel noi am fost în
intimitate. Iaurtul nu-l putem împărţi. - Nici chiar atâta intimitate.
Manta
voia numai să-l vadă ca din întâmplare. Vasile şi aşa crede că figurile noi
l-ar obosi.
Surâsul
dintotdeauna al lui Sandu Văduva. - L-ai văzut pe Vasile? - Nu.
Mâine
merg la Alba Iulia.
Vasile
se internase în timpul zilei. Fraza din Melville: Sfinte Dumnezeule, ajută-mă
să nu sfârşesc niciodată ceva. Vara, pe stradă, i-a luat foc cămaşa lui
Plopşor. De 40 de ani, Vladimir Dumitrescu şi dl Nestor nu vorbesc. Au fost în
Texas. Texasul e departe. Iei avionul până la Paris. Sau Bruxelles. De acolo îl
iei până la Londra. Apoi îl iei până la New York. Şi de acolo mai iei un avion
ca să ajungi în Texas.
Spitalul?
- Aici e cârciumă. Aici îţi dă ţuică fiartă.
O
jumătate de oră, am spus. Mai puţin, a răspuns. Dacă nu strănut şi nu am boli.
- Sunt foarte sănătos.
Mă
gândeam, 15 – 10 – 5 minute. Domniţa şi Alda ieşeau. Am râs toţi trei ca la
toate întâlnirile. Ţopăiam în halatul cel alb asemeni camerei sale – îi
închisesem geamul. Era el răcit şi avea leucitopenia... După consemn, Domniţa
îi povestise că azi a dus formularele de pensionare. Se lăuda că are toate bolile,
ar ajunge pentru 15 pensii. - I-ai da înapoi via ăluia din Alba Iulia.
Odată,
când mă oprise să plec: - Eu stau, am şi un subiect. - Nu, să vorbim aşa, fără
subiecte.
Alba
Iulia nu e o cetate. Îmi pare străină? Într-un sat băuse vin de la omul acela
care fusese nedreptăţit, el neşezând niciodată printre moşieri, ci printre
struguri.
Sunt
Parentalia / Pârvan – Coloana nesfârşită / Brâncuşi. Brâncuşi – Paciurea,
preferat al doilea în “Marele singuratic” / Marin Preda.
-
Eram bagabont. Umblam derbedei într-o şleahtă. Şi mergeam în Parcul Libertăţii.
Mă uitam la giganţi. N-aveam nici un pic de cultură, dar ne uitam la ei.
-
Şi eu i-am prins. Era şi o femeie culcată pe pietre.
L-a
contrazis pe Melville. Dorea să sfârşească ceva. Luase trei romane proprii cu
el. Se pregătea să comande coperţi lui Nansi.
Se interesa de faţa lui Cristos de pe
bobul de grâu. Trebuie să-i duc unul. Dacă or fi având şi alte neamuri.
Am ajuns la o
filosofie. Nu înaltă, de nivel marxist. Că, într-adevăr, războaiele civile duc
de
râpă ţara.
Eşti
tristă, ai voce gravă. - Sunt bine. - Vasile iar s-a internat. Mazileasca se
află în Bucureşti. Zicea că nu termină până pe întâi. Tu termini? - Nici eu.
-
Bună. Maestre. - Bună, Gigi. - Ce faci? - Bine. Stai
să văd dacă e vreunul nou. - Ce? - Mi s-au adus medicamente, am vrut să văd
dacă e vreunul nou. - E? - Nu e. - Cum a mers perfuzia? - Bine. - Ai o
gravitate în glas? - Nu. - N-am găsit povestea aceea în septembrie, şi “Fraţii
Chirei” au apărut în octombrie. Eşti sigur că înainte a fost? - Înainte. Când a
apărut “Fraţii Chirei”? - Prin 20 octombrie. - Atunci, prin 20 septembrie. -
Bine, o să caut. Ai avut timp să te uiţi pe Pârvan? - Da. E măreţ. Unul din cei
mai mari şi înălţători. Şi scrie frumos. Am citit “Laus Traiani”. - Sunt fericit,
maestre. Cu vizitele cum stai? - Mâine o să aflu, doctorul mi-a spus că o să-mi
dea şi învoiri în oraş. - Noapte bună, maestre. - Noapte bună.
Eu
visez pe alţii, nu pe mine, ca Mihăilescu. Poate nu am fobii. - Crezi în
scrierea unor vise adevărate? - Nu mai sunt vise, dacă se scriu.
Am
găsit, pe la prânz, “carnetul sentimental”, creionul “Tractoriştii” din 23
septembrie 1971 în care narează a fi fost împreună cu mine în fantastic, în
câmp.
Umorul
întâlnirilor noastre, convenit cu măestrie, mi-a slăbit concentrarea. Trecând
pe lângă un bătrân cerşetor, îi spuneam în gând “Ar trebui să-ţi dau. Ar fi
creştineşte. Ar ajuta.” Îl lăsasem în urmă, incapabil, ca şi el, de a înălţa
ruga până la Dumnezeu. Cum ne-ar fi lovit ura subită pentru ceea ce unul pierde,
altul are, pentru ceea ce având îl dai altuia sau, cu jind nepotolit, primesc
eu de la altul. Vederea, îmi spuneam, pe sine să se vadă lumină dumnezeiască.
Scandalagiii şi sălbaticii, biata femeie care a coborât şi ea ochii puteau
privi etern la Autoservirea din staţia Sebastian.
Să-l
văd pe Vasile. Da, doamnă, gândurile se risipesc în univers şi le putem lovi.
În povestea din câmp vedea cum mergeam amândoi şi priveam aceeaşi imagine şi ne
agăţam de aceeaşi aripă de tablă.
Ce
bine e să ai un tată. Lui Şora îi făcusem legătura, la acelaşi telefon, cu
fiica pe care a “crescut-o”. Îi seamănă şi aşa, toţi ai lui sunt
mops-mongoloizi. Eu i-am moştenit lui taică-meu râsul. Am părul creţ, ca
unchiul mort în război.
Două
ore le-am petrecut cu tata la Gambrinus. Vorbea şi despre Rousseau. Se
schimbase. Între 40 şi 50 de ani, se încăpăţâna să arate cu un deceniu mai
tânăr, iar acum, brusc, arăta cu zece ani mai bătrân. - Am un prieten bolnav,
are leucemie. - Nu e bun diagnosticul. Am un coleg, Aburel, frate cu un
profesor mare. L-a operat chiar fratele. I-a diagnosticat ciroză şi, tăindu-l,
s-a văzut că are ceva pe ficat, dar nu ciroză. - Când l-a operat? - Acum două
săptămâni. Pe gestionara aia grasă o ştii. De opt ani toată lumea spune că are
leucemie.
Un
taur tânăr era cu tatăl său pe câmp. Primul dispare un timp şi se întoarce
gâfâind: am găsit o cireadă de vaci, zic să dăm o fugă şi să ne ocupăm de
două-trei dintre ele. - Eu zic să mergem încet şi să ne ocupăm de toate. Fabulă
spusă de un american la întâlnirea bibliotecarilor.
Doctorul
Manole vrea, printr-o scrisoare, date noi despre Vasile spre a stabili poziţia
astrelor la naştere şi destinul posibil. Mai ales ora naşterii “te rog mult
trimite-mi-o urgent”. În post-scriptum: “Am făcut tema lui V.V. Pentru ora 3
a.m. Pare (în acest caz) să fie predispus la îngrăşare şi la o oarecare
comoditate şi indolenţă, dar mă surprinde să facă afecţiunea care i s-a
diagnosticat. Mă întreb dacă nu e vorba de altceva care seamănă aparent şi este
ceva banal şi trecător în realitate. Dacă s-a născut mai târziu (pe la 4-5
a.m., este slab, probabil brun (brun?), foarte ambiţios, proprio sensu. Atunci
s-ar putea ca diagnosticul să nu fie greşit, dar în acelaşi timp vitalitatea
proprie să înfrângă toate relele şi să treacă şi peste aceasta (cum îi stă bine
unui Berbec ce se află, în acest caz.). Îmi trebuie neapărat ora sau alte date
din care să deduc.
Centralista:
- Nu răspunde. - Vreau să vorbesc cu medicul de gardă. Bună seara. Domnul
Vasile Văduva nu răspunde la 15, este învoit? - Cred că da, dar să întreb pe
doamna soră. - V-aş mulţumi mult. - Un moment. Da, e învoit. - Mâine îl găsesc?
- Da.
Moartea
să fie o simplă învoire şi apoi gata. Linişte orfică, de după cânt. Mâncam
cartofi cu aceeaşi stare de ieri când ochii îmi păreau supranaturali şi
privirea o treaptă divină. Apa, care dintotdeauna mă transpusese, în timpul
înghiţirii, mai ales în copilărie şi adolescenţă, mă purta în sfere fericite.
După privire, mai mare e gustul.
La
sfârşitul post-scriptum-ului, doctorul adăugase: “Iartă-mi frazeologia de clasa
a şaptea. Sper să mă înţelegi”. Acum deschid caietul lui Mihăilescu. Nu-i
înţeleg bine scrisul:
“se
făcea că făceam o plimbae într-o regiune muntoasă. M-am găsit urcând cu F. Miss
un teren sfărâmicios. Era foarte cald şi mult praf. La un moment dat a trebuit
să urc nişte povârnişuri foarte repezi, observ că sunt în faţa unui perete
înalt de cca 30 m şi chiar aplecat în partea de sus. De ce l-or fi scobit aşa
lucrătorii, gândesc eu. În locul lui F. Miss apare un băiat de ţăran
zdrenţăros. Urc câţiva paşi. E imposibil. Observ că într-o parte era peretele
mai mic şi parcă făcea şi nişte trepte. Să o iau pe acolo, zic, ca să urc până
la culmea cea înaltă (care era la fel cu cele pe care le mai visasem şi
altădată, din teren sfărâm.) În timp ce mergeam spre partea aceea, îmi vine în
timp că ce ne facem dacă plouă, băiatul neavând pe el decât o haină de aba
zdrenţuită.
În
acet timp începe să plouă.
Aceasta
însă parcă îmi imaginam.
Treceam
pe lângă o căsuţă. Îmi imaginez că dacă plouă aş bate şi aş intra.
Dar
dacă or fi hoţi, gazda ne-ar curăţa? Îmi imaginez că ar veni tiptil spre
spatele meu cu un cuţitaş şi eu aş sta la pândă şi l-aş prinde.
Cu
aceasta m-am deşteptat din vis.”
Nu
gustul mi-e azi templul, cum nici ieri privirea, ele m-au strecurat la poalele
muntelui din visul său tuberculos, în faţa filelor greu mirositoare, de peste
30 de ani, dar eu sunt treaz, ca Vasile, a doua seară: Totuşi nu vreau să-i dau
dreptate lui Melville cu “Doamne, ajută-mă să nu isprăvesc nimic”. Încerc să
desenez, ceea ce n-am încercat niciodată. Ceai. Duh de tuberculoză. Mă
închipuiam ieri curăţându-le cu limba, ori mâncându-le aceste carnete bolnave,
nemaivenind din lumea aceasta. Am desenat iadul, gustul. Capete de tauri, raci,
feţe feline. Se aude flautul. Mă voi spăla, mă voi îmbăia, să mă curăţ de
aburul tuberculozei, de Aburel, profesorul, de gustul peretelui rece. Voi bea
ceaiul când o să îmi vină în minte Vasile.
N-am
folosit aproape niciodată cuvântul “observ”. Mai citisem două vise ale
inginerului, pe tonul ăsta. Toate încep cu “se făcea”, dar ajung la “observ”.
Când spui, deci, simplu , “observ”, presupui poate întotdeauna un “se făcea” şi
mai bine nu-l mai foloseşti. De aceea nu-l “observă” pe Dumnezeu şi de aceea
observă pentru că nu observă decât ce poate observa a doua oară în vis.
“Se
făcea că sunt în odăiţele de la G. (cameră, antre şi bucătărie), toate foarte
curate, proaspăt văruite şi parcă venise în viz. m.: nu mai puteam de bucurie
şi nu mai ştiam ce atenţii să-i fac.
(La
un moment dat parcă venise şi sora mai mică şi vrând să es din odaie observ pe
jos o jucărie: era o capră albă care însă se mişca ca şi naturală).
În
faţa odăilor se făcuse un coridor lung ca cel de la J. (sau G. de la casa
veche) şi parcă m voia să plece la capătul coridorului pe o portiţă şi eu o
sărutam mereu însă cu sugestie căutând a avea în minte figuri bune.
În
continuare parcă eram f. necăjit însă acum se făcea că sunt la Cilic. Iată că
zăresc pe o magazie stând două pisicuţe. Atunci iau o pisicuţă şi o strâng la
piept cum făceam când eram mic (piticuţu lu nenicu).
Parcă
pisica zice că îi plac poveşti frumoase cu sfinţi şi eu îi promit că o să-i
spun.
Apoi
intru înăuntru şi se făcea că sunt iarăşi în odaia mea de liceean.
Am
început să-i dau peste bot pisicuţei... însă cam tare, şi iată că din pisicuţă
se transformă într-o fetişcană nostimă, care parcă admite că am ajutat-o să
nu-i fugă caii de la trăsură şi că sunt “f. drăguţ” şi eu nu mai puteam de
bucurie de aceste laude.”
Regretam
că am uitat la birou cărţile de Baudelaire şi Poe cu doctrinele. Bine că se duc
frunzişurile, apar bisericile la vedere. Am sunat la Vasile. Era învoit 2-3
zile acasă.
De
ce mângâi pisica, de ce îmi luasem un fel de rămas bun de la canar când m-am
culcat? Nu m-a enervat mustăciosul spunându-mi că am mereu un aer diafan, nici
muncitoarea de la multiplicare, că sunt cel mai copil dintre copii, nici
agentul care mă privea prin ochelarii întunecoşi alături, câteva clipe, de
doamna “general”. Mirosul de ţuică amestecată cu vomă îl iertam când ţiganca
insinua “tăticule”. Biletul de loto dăruit de tatăl meu ieri tocmai asta îmi
adusese: vânzătorul povestea ceva şi eu nu m-am întors să-l urmăresc, doar
târziu i-am văzut cârlionţii sub bască şi mustaţa roşie râzând (seara:) de
parcă toate biletele nevândute, dacă sunt şi câştigătoare, ale lui ar fi putut
să fie. Nici accidentele zilnice de la Chirigiu, din cauza stopului. Dar toate
astea sunt mai mult bucurii, egoiste dar bucurii de a nu fi dureri ale
sufletului meu, ci oferte străine, întâmplătoare, permanente de durere din
afară.
Durerea
mea pe care o cred a prietenului meu, doar el spunea: “Când mă gândesc la mine,
mă cuprinde o adâncă milă”. Mă învaţă să mor. Eu nu-l învăţ nimic. “Trecerea de
la cunoaşterea morală a raţiunii comune la cunoaşterea filosofică”, voinţa bună
din “Întemeierea metafizicii moravurilor”, a lui Kant: “Chiar dacă, printr-o
împotrivire deosebită a soartei sau printr-o înzestrare sărăcăcioasă a unei
naturi vitrege, acestei voinţe i-ar lipsi cu totul capacitatea de a-şi realiza
intenţia, dacă în ciuda celor mai mari străduinţe ale ei, ea n-ar putea totuşi
împlini nimic şi nu ar rămâne decât voinţa bună (fireşte, nu ca o simplă
dorinţă, ci ca o folosire a tuturor mijloacelor în măsura în care sunt în
puterea noastră), ea ar străluci totuşi pentru sine ca o piatră preţioasă, ca
ceva ce are în sine deplina sa valoare.” Îmi visez prietenul, printre litere,
când ajung la datoria de a-ţi conserva viaţa. Un om de la oraş, care nu s-a dus
niciodată la ţară, vorbeşte pentru mine - “dacă nenorociri şi o supărare fără
nădejde au înăbuşit cu totul plăcerea de viaţă, dacă nenorocitul, tare la
suflet, mai mult indignat de soarta lui decât umil şi abătut, îşi doreşte
moartea, dar totuşi îşi conservă viaţa fără a o iubi, nu din înclinaţie sau
frică, ci din datorie, atunci maxima lui are un conţinut moral”.
A
adus un inginer în patul celălalt. Vasile prea vorbea însă calm. Inginer a fost
şi Mihăilescu. Aseară a văzut şi el filmul. Iar aluzii. “Mortul” nu mai avea decât
două săptămâni, fiind bolnav de leucemie. Misterioase cruzimi peste puritatea
amintirii şi prevederii. Mă apasă datoriile faţă de miniştri şi ale miniştrilor
faţă de mine. Funcţionarii îşi dosariază propria lor providenţă.
I-am
dus “Getica” într-o servietă, împreună cu un carnet şi scrisoarea doctorului
(meserie suspectă). Discuţie de ore. Mâncase heringi, îşi reproşa. Mai scrie,
dacă poţi, synopsis-ul pentru 10.000 de lei. După dialogul Pârvan şi “filosofi
despre poeţi”, “Frontul Mărăşeşti”, litera mare, i-am citit scrisoarea. Va afla
ora. Se întreba dacă mama sa o mai ştie. - La cinci copii, crezi că o mai ţine
minte?
I-am
povestit întâlnirea cu tatăl meu şi a desprins două parabole: a banilor şi a
tăcerii. Sunt un singuratic, zice Vasile, că nu vrea dictafon, îi place să
scrie. Mă laud cu transcrierea viselor lui C. Mihăilescu, i le povestesc, mă
consideră un editor bun. - Ce zici de afară, că ninge? - Îmi place mult. Iarna
nu miroase. Iubesc nordurile. Nu ştiu dacă aş rezista fizic. Dar e mai curat. -
Şi lumea vorbeşte mai frumos. Ce albe or fi acum pădurile, biserica-n ruină,
spionul, sonetul de mesteceni.
Ţăranii
dorm pe spate. - Eu sunt ţăran şi dorm pe o parte. - Ai fost ţăran. Italia.
“Să-mi scrii o epistolă. Italia e o ţară. Acolo a fost şi Badea Cârţan. Nu în
Bulgaria sau în alte părţi”. Mă voi întoarce la “Călinescu”. E primul plan
ordonat pe care-l aud. Să iei o leafă mare spre a fi un cititor. Peste tot se
mănâncă între ei, dar acolo mai rar, la o săptămână, ca pe o clătită.”
La
plecare, Domniţa mă invita la masă. “O să mănânce şi Vasile cu poftă.” Am
refuzat-o spunându-i că mi-am luat la revedere şi că am impresia că el voia să
se odihnească. Supa mirosea bine. Alda venise să mă îmbrăţişeze. Afară nu mai
ningea. Aerul era fantastic. Am apucat-o pe străzi.
La
ambasada chineză, în fotomontaj, dezgroparea unor morminte. O femeie de acum
2100 de ani, acoperită de un lichid roşietic, înfăşurată în 20 de pânze de
mătase de la cap spre picioare în 9 rânduri de eşarfe. Era şi fotografia ei,
culcată. Să fi avut vreo cincizeci de ani. Am regretat că nu fusese mai tânără.
Nu m-am felicitat pentru perversiunea de a dori moartea de tinere a unor femei
pentru a le întâlni trupurile după mii de ani. Am privit-o recules, pocăit. Am
mai văzut o fotografie a marelui zid şi a mai multor munţi.
Am
străbătut oraşul. “Omagiu la prima zăpadă”. Muzeul. Expresionism. Marea
Nordului la Ostende, Stânci la Biaritz. Portretul englez, plictisitor,
înghesuială mare, mai ceva ca la expresionism. Hogart, Raynolds. Am intrat la
galeriile de artă universală – mai mult italiană, se potrivea cu plecarea mea,
dar şi puţină spaniolă, germană, mai ales flamandă, rembrandtiană.
Nansi
îşi anunţă sosirea pe mâine. Seara, înainte de film, după două ore de
mărturisire a lui Mihai Şora – cine a scrie în româneşte despre a fi.
Extraordinar ce puţin epic se află în idei trăite şi vorbite. Întâmplarea de a
fi ales din Aristotel pasajul cutare, de a-l fi citat pe Nicolaus de Cusa, de a
fi păstrat şi intermediul lui a avea, a fi – a face, întâmplarea-labirint,
întâmplarea-cădere, întâmplarea-nonşalanţă, întâmplarea-libertate, şansă,
scepticism personal, romantism, logică muzicală, atmosferă.
23.3./24.3.
1945. “Se făcea că trec peste o potecă îngustă (peste calea Vic. Aici lângă
Teatrul Naţional) şi noroioasă cu pietre împrejur şi că mama f. supărată pe
mine dădea cu pietre în mine. Deodată ia o piatră mare şi o asvârle în pieptul
meu.”
5.12.1972.
Eram în curtea de la Găeşti (unde am copilărit). Proprietarul mi-a spus, când a
intrat cineva pe poartă: “Uite-l, e general”. Văzându-i uniforma, pe măsură ce
se apropia, vedeam că e fiul generalului. Vorbea de aviaţie. Nu era încă pilot,
ci “mândru”, un fel de ajutor.
Arcuda,
vila lui Ion Ladea, măştile, picturile mamei sale asasinate, statuile învietoare
de eroi, mâna lui Blaga. Discurs despre răutate. Muzică italiană. Vin negru. Am
luat două romane poliţiste pentru Vasile. Îl liniştisem în legătură cu pensia,
citindu-i punctele legii. “Dragă Gigi, mi-ai luat o piatră de pe inimă. Acum
ştiu că n-am fost nedreptăţit. Nu voiam să pierd, nu sunt numai banii mei, ci
şi ai familiei, am aflat că rămân fiicei mele”.
Ieri,
pe vremea asta, băusem vin şi l-am văzut o oră pe Vasile, azi am băut cu Iuga
şi cu Suciu vodcă – i-am povestit – şi l-am văzut un minut pe Vasile. Prin
tine, în viaţa mea a intrat spitalul Sahia, nume de biserică. - Pe cine
căutaţi? - Pe maestrul Vasile Văduva. - Aici nu avem maeştri, avem bolnavi. -
Vasile nu e bolnav. - E vărul meu.
Cici
îl tratase de pneumonie în primăvară. “Îi cunosc fiziologia atât de bine...”
Vorbea ca o fiinţă de sticlă care priveşte prin corpul său celelalte fiinţe
tragice. “Nu mă interesează că a spus înainte Nietszche sau Baconski ce gândesc
eu acum”. Anume, când avea 17 ani, spusese: - Mă simt resemnată. - Cum aşa, de
ce? - Din raţiune.
Evoluţia
nu se ştie. Verdictul e acelaşi.
Mi-a
arătat Domniţa fişa. Am leucemie acută. Gradul doi. N-am fost nedreptăţit. Dacă
eu, Doamne fereşte, mor într-o lună, o să-i rămână Aldei. Mi s-a adus un
medicament nou, din America. M-au minţit toţi. Acum, după ce am aflat, toţi vin
la mine cu nasul în jos. Se simt cu musca pe căciulă şi sora, şi doctoriţa, şi
doctorul. Aşa a venit şi doctorul ieri, “Tovarăşe Văduva, îi dispăruse zâmbetul
lui de totdeauna. Domnule, nu tovarăşe, Văduva, zice, în ţară mai sunt doi
hematologi mari, vă dau adresele lor, telefoanele, puteţi să vă adresaţi lor
dacă nu mai aveţi încredere în mine.” Mi-a plăcut nobleţea lui. Mi-a recăpătat
respectul. I-am dat o carte lui şi doctoriţei. N-am ce să-i scriu; el e un
medic. O să-i dedic o nuvelă, da, e un om mare. Ţi-am spus că e însurat cu o
Sturza. Am vorbit mai mult ca tine, vezi?
Am
şi Idei şi forme istorice. - Nu, nu aici, nu pot citi Pârvan. L-am citit acasă,
da. Laus Traiani l-am citit de trei ori. Getica, am încercat, folosind indexul,
cum ai zis, la Zalmoxis, nu m-a cucerit. Memoriale, da. Mi-a dat telefon
Ungheanu. L-a citit, sigur. I-am spus că Pârvan scrie dumnezeeşte. A
încuviinţat, nu-l crede scriitor, ci preot. - Eu nu-ţi fac alt program decât să
te cunun după ce se termină postul. Şi să te duc la Arcuda, ca la adevăraţii
Arnoteni. - La adevăraţii Arnoteni sunt şi curve. - Aducem. Dar n-o să le simţi
dorul. E prea frumos. - Sunt tablouri de valoare? - De mare valoare. Şi statui.
Bătrâna
proprietăreasă din Detroit – are 80 de ani – văzându-le în poze pe Nansi şi pe
doamna Diaconu îmbrăcate în pantaloni, a remarcat: “Acum se poartă şi pe acolo
(sau la noi, înţelegând în România, proprio dire) ca pe aici (dacă nu cumva “pe
la noi”, în America).
Moartea
indianului. Lui Vasile Văduva. Ediţia I, Bucureşti 197... A nu fi un
testament-bocet la moartea prietenului, ci o incantaţie izvorâtă din toate
trăirile mele spre a-i sugera viaţa şi învierea. Oameni-păsări,
morţi-magicieni. Nemuritorul indian îmi va ierta speranţa de a-l fi îndreptat
spre el.
Îi
plăcuse romanul, mai voia. Şi un pachet de Kent - “din cauză că stau în pat am
ajuns ca o babă – mi-am dorit ţigări mai bune”. - Cum te simţi? - Medicamentul
ăla se pare că e bun. - Îmi pare foarte bine. - Dar mie!
Roşu
de fard pe coperta ediţiilor mai vechi de aventuri. Femeia infernală de Agatha
Christi, O dramă sub Napoleon de Conan Doyle, Trei zile de mister. Dansa. Din
colecţia cumnatului, alesese un roman de Graham Green, om serios.. “Am vrut să
scriu un roman poliţist. Îmi trebuiau bani.” M-a îmbiat cu o portocală. - Eu nu
mănânc struguri şi portocale. - Mănânci mere şi bei apă. - Şi, pe urmă, am fost
la Diaconi. Aveau numai o porţie de fasole şi cartofi.- Ce legătură? - Că am
refuzat, am antrenament. - Nu, că portocala mea nu e întreagă, numai jumătate.
A
monologat despre medicul Gh. Rădulescu, ca despre un mit al distincţiei
aristocratice, ştiinţei medicale şi demnităţii omeneşti. Înalt, bine, ca un
american de 50 de ani, ca Nixon, “dar ăsta e şi deştept, e un mare medic”. Nu
şi-a înşelat decât de două ori nevasta, accidental. Are sânge nobil în vine, nu
de şofer la Lahovary. Putea să-şi ia un Mercedes, dar şi-a cumpărat Dacia. Îl
impresionase mai mult ca orice pe Vasile când în cabinetul său a deschis un
sertar să-şi ia ţigări şi a văzut “Virginia” fără filtru. A fost copleşit.
Fumase şi el. Dar nu asta este totul. Nu-şi putea numi sentimentul pentru el,
vorbea de iubire, găsind banal – i-am sugerat respectul, gândindu-mă însă la
motivul real pentru care îmi telefonase. Primise vizita doctoriţei Cici şi
discutaseră despre întâlnirea din seara zilei de Sfântul Nicolae. Voia să ştie
mai multe despre ea şi eu i-am schiţat romanul, cum se uitase un minut la mine,
neştiind de unde să mă ia, că în copilărie aveam figură de tont dar acum aş
arăta bine, însă nu mă vedea, n-avea ochelarii. Vasile s-a ridicat, a traversat
rezerva, mi-a dat mâna, “Salut, nu am auzit demult o replică asemănătoare,
ştiam eu ceva”. Aici a început elogiul lui Rădulescu, adevărat nobil, nu snob.
Am apărat-o pe doamna Cici cu destul succes. Medicamentul său, Citosar, praful
străveziu din sticluţa minusculă, i-a strălucit, concurându-i surâsul – 1000 de
lei în valută. A scos prospectul. “Şi doamna Cici mi-a cerut un prospect. Ştii
engleză?” Şi iarăşi mi-am spus să aflu adevăratul motiv pentru care mă căutase.
Cunoştea textul, voia, ca şi cu legea pensiilor şi cu altele, să confrunte, mie
dându-mi nemărturisitul sentiment, nici acesta, că am ultimul cuvânt. Textul –
o pagină de ziar sau de “Tribuna României”. Necunoaşterea limbii, dorinţa
confruntării, plinătatea evocărilor de mai înainte au transformat buchiseala
noastră într-o scenă de epopee tragică. Mă simţeam dus, prin graiul unei limbi
necunoascute, în zone sublime, reproşându-mi-le. Vasile săgeta în nuanţele
inventate stângaci voluptatea iminentelor chinuri şi sfârşituri cu superstiţie
fericită de a mă fi ascultat pe mine în cuvântul căruia îşi putea permite să nu
creadă nimic şi credea pentru a se imuniza. Se înserase. Aşa-zisa traducere s-a
prelungit enorm. Începusem să intru într-o transă hipnotizat de vorbe asemeni
celor din cânturile lui Ezra Pound. I-am luat textul să i-l traduc acasă şi să
i-l duc mâine.
Apoi
am vorbit despre pictură şi cronica mea plastică - “te-ar întoarce spre
antichitate”. S-a oferit să-mi obţină spaţiu pentru ea la ziarul său, unde îi
va lua locul Domniţa, ceea ce îl bucura imens. Am pledat, în aceeaşi transă,
cauza mea picturală, dreptul de a scrie despre Pallady, plătit cu exersarea pe
alte tablouri. Îi evocam vizitele mele la Adrian Maniu, în casa căptuşită cu
tablouri de Rodica, soră-sa, nemaicomentate, fapte de magie, hrănirea
păsărilor, cărţile de joc cu un desen uniform pe dos, cu unul mic pe faţă.
Maniu umbla numai cu Demian, duh de pictură. Era surd dar pictura îl ajuta. “Ai
văzut ce le-a zis-o puştiul”, a spus într-o seară cu public despre mine cuiva.
Un tablou, portretul. Mă înfierbântasem. Ţigările şi le dorise “ca o babă”,
spunea Vasile. Pe doamna Cici era dispus s-o treacă în galeria iubirii, “deşi
soldatul ăla nu-mi place”, dar m-a iscodit: “Ce zicea de vitalitatea noastră?”
“Da, într-o aluzie la tine, era de părere că artiştii iubim viaţa mai mult ca
oricine şi că asta contează (singurul loc în care n-am tradus corect). În fine,
prin plasarea proiectului de cronică plastică pe un drum găsit şi aranjat de el
se plătea parcă de o prietenie destul de veche şi, şi mai mult, adevărată,
pură. Mă înfirbântasem vorbind despre poezia mută a picturii, când au intrat
Domniţa şi Alda. Alda nu vorbea – îi spusese Domniţa să nu vorbească mult. Nici
nu îndrăznea să-şi privească tatăl. Avea o jacheţică nouă, roşie.
I-am
salutat şi am ieşit, după două ore de fericire nelămurită. Fredonam ceva care
mă face acum să mă gândesc la foşnetul norilor de ţărână de deasupra drumurilor
când bate vântul cel mai tare din toată viaţa mea.
Până
adineauri am scos cu Nansi cuvinte să traducem “Citosar”.
Ieri
mai erau Domniţa şi tatăl lui Vasile. Duminica viitoare o serbează pe Alda. De
revelion, unde petrecem? întreabă tatăl. “La primăvară o să merg acolo” - în
satul unde s-a născut, Stângăceaua, spune Vasile. Se va prezenta în faţa
comisiei din nou la 29 noiembrie 1974, peste doi ani, îşi informează Domniţa
socrul. “Noi, pensionarii” (el şi tatăl său). Despre mine, “el a fost ziarist,
eu sunt fost ziarist.” Am vorbit despre fluiere, tatăl vrea să-şi facă şi o
vioară din prun uscat. “Şi mie mi s-au pus zece kilograme de sânge. Mi-a spus
sora că o fi de la fete tinere şi eu i-am răspuns că e păcatul lor” (tatăl). O
scrumieră. “El nu e decât aparent dezordonat” (de mine).
Trăsuri.
Brăila. “N-am fost, mamă?” “Nu. Cu cine-ai fost? Eu stau în spital şi tu te
plimbi cu trăsura...”. Cărarea plumbului pentru “Tiparul studenţesc” în
trăsură. Şapte inşi păzeau un cal şchiop. “Şi banca e o putere”. Scrumieră.
Când
plecam, din curtea spitalului i-am strigat: - Pe mama ta o cheamă Elisabeta, ca
pe maică-mea. - A, am aflat. M-am născut între 10 şi 12 ziua. - Mi-ai spus, am
comunicat.
În
povestirea “Gologanul”, aveam de gând să scriu şi despre stomacul deplasat al
mamei sale Elisabeta, ca o roată, ca o sferă, ca o minge de rugby, ca un
gologan fără valoare din ce în ce. Şi atunci m-a apucat criza.
Ieri,
la spital, portarul nu m-a lăsat să intru. Până la urmă a dat telefon la surori
“să vină în hol să-şi ia scrumiera şi...” Dormea. I-am lăsat scrumiera la
poartă. “Ţi-am dat telefon să aflu cum ai venit în chip de Moş Crăciun în timp
ce dormeam şi mi-ai lăsat scrumiera.” “Nu am fost eu, ci sora”.
Doctorul
Neagu îl sunase pe Vasile, să-l caut. Aurel Iordache, din Găeşti, ne invita
marţea viitoare, în calitate de scriitori, să-i spun dacă mă duc sau nu.
Răspunzându-i
la telefon lui Ştefan Stoian, zice Vasile: “Am o şedinţă de lucru cu scriitorii
Alexandru Văduva şi Gheorghe Anca”. În schimb, unei femei, ceva mai târziu, i-a
spus că este decât cu mine, pe care a avut plăcerea să mă cunoască – nu ştiu cu
cine vorbea - “citesc, joc table, mănânc medicamente. N-am murit”. Comenta cu
Sandu că nu se pot memora replicile mele, care ar fi bune într-un roman, “un
personaj ca el care să apară din când” – i-am spus că eu sunt Croitorul din
Faulkner, cum şi el declarase ritos, cu câteva zile în urmă, “noi suntem un
clan, ca Snopşii, pe ce punem mâna nu mai lăsăm” - era vorba de angajarea
Domniţei la ziar, în locul lui. - Replicile lui Pituţ mi le aduc aminte. “Am
auzit că ţi-ai luat maşină.” “E, maşină, o vechitură, un hârb”. Nu mi-l
imaginez conducând. Şi-a luat maşină ca să se ducă la el în Bihor să ia
cartofi, varză, că aici s-au scumpit, nu să se ducă la Athene Palace. Sandu,
când cu povestea replicilor: “Cum să nu le ţii minte, că aştepţi o săptămână
până dă o replică”. - Dar pe Sorescu ţi-l imaginezi? - Da, e oltean. Mi-l
imaginez conducând şi un avion. - Păunescu are şi şofer, a scris şi imnul (i-am
promis că i-l voi citi la telefon azi).
A
avut succes scrumiera lui Nansi – acasă a aflat că e a fabricii din Sighişoara.
Povestea cu “e ciobită” nu se adeverea, dar poate că chiar s-a ciobit, fiindcă
Domniţa a plecat cu sacoşa foarte încărcată, înghesuind multe lucruri. Începuse
să fie neliniştit la acest gând. Îmi aranjase să public un serial de articole
de plastică. M-a ispitit cu ce subiecte vreau să ofer. Mă descumpănisem – păi,
un tablou de aici, unul din Italia, Pallady (Avakian), despre porţelanul nostru
de proastă calitate, casa Ladea, Pătraşcu, naivi. Am comentat incoerenţa mea şi
relaţia cu Ungheanu şi cu alţii. Era reuşita publicării articolelor de plastică
pentru Vasile o încercare a mea din care va fi văzând – ca să zic aşa – dacă eu
sunt serios. Am făcut haz şi oarecum am revenit la scrumieră.
În
“Tribuna României”, semnături cu iniţială, pentru străini! Z.N. Din Noua
Zeelandă. Putea să inventeze un nume, cum am inventat eu în Teleorman, putea
să-i zică Zaharia Nastratin. Chenarele supranumerare la ilustraţiile lui Demian
după Sadoveanu.
“Un
jurnal al acestei spitalizări”, când spunea aşa, m-a cuprins o ameţeală că el
totuşi ar fi nemuritor. Sandu: în genul “Cu sânge rece”, nu, ziceam eu.
M-am
gândit la etimologia privirii -
Prin muzică te-am
auzit, duh sfânt,
deasupra capetelor
sfinte
şi-ngenunchiat-am
pe pământ
pe creştetele de
părinte -
şopteşte mai părut
ce-i sfânt
pe creştetele
stinse de părinte
să mă trezesc de la
pământ
când vinul strigă
şi mă minte.
Apoi de muzică m-am
depărtat.
Erai mai palid
astăseară. Şi întunecat.
Ce
avea Alda tocmai în ziua celei de a cincea aniversări? Vărsat pentru copii, am
uitat. Cred că ai observat că i-am sărutat mână. Ştiu că nu suplinea cu nimic
bucuria ta neîmplinită din grijă. Să mă ierţi că am dat atâta din gură în casa
aceea plină deodată de femei atât de slăbite – şi Domniţa, şi mama ta,
Elisabeta, şi surorile tale şi Sorina şi sărbătorita. Să mă ierţi că eram cel
mai gras, mai ales în pantalonii de mai multe ori cârpiţi (consilierii, ştii),
dar mai bine mi-e şi neiertat. Pusesei pe canapea o hârtie de sac şi stăteai,
n-am dat mâna. Vorbeam senini despre una, despre alta. M-ai îmbiat cu lichior
şi două sandvişuri. Ţi-am spus toţi setoşi: “Să-ţi trăiască”. Ci tu rămânând
oarecum statuar, să ştii. Eu trăgeam cu expoziţiile, cu marele tău îndemn şi
efectul lui, tu te fereai să ţi le descriu pe toate, mă credeai că privirea e
mai sus de toate, dar nu acceptai să-ţi demonstrez. Îţi mulţumesc pentru cât ai
demonstrat-o tu întotdeauna şi şi astă-seară, mulţumindu-te să priveşti la
toate acele fiinţe feminine, fără tresăriri vizibile; ţi-a spus Alda, când ai
anunţat că vrei să pleci: “Stai să te mai văd şi eu”. Şi ea, auzi.
M-a
cuprins o mare bucurie când mi-ai propus să te conduc pe jos, să-ţi faci
plimbarea, mă simţeam un fel de cal înaripat. Opririle nu mă îngrijorau.
Bucuria ta îmi ajuta să mă recunosc. Ţii minte că puţin după ce te-ai întors
spre peşteră şi ne-ai povestit petrecerea noastră cândva la subsol, apoi te-ai
uitat după o femeie să vezi cine mai umblă prin oraşul ăsta, un bec fluorescent
normal ardea numai pe jumătate şi cobora peste noi chiar o lumină roşie. Când
am început să-ţi istorisesc, nu, că eu nimeresc 700 de seri din o mie tocmai
când se aprind becurile şi au culoarea neonului, dar am lăsat şi mi s-a părut
că ai fi ascultat. Curând ai spus că eu am colindat ţara în lung şi-n lat, ai
spus-o de două ori (îţi aduceai aminte Apusenii, eu – pădurile) şi să colaborez
la “România pitorească” - i-ai bătut pe şefii ei şi la table şi în dialog. Cu lecturile
coborâsem pe scară. Nu te interesau, fusesei entuziasmat “atunci”, dar acum nu
mai erai. Nu suportasei traducerea la “Pe patul de moarte”. Îţi apăruseră urâte
dezacordurile, “Nu ştiu cum or fi sunând în americană, dar mie...” nu-ţi
plăceau.
Ce
seară frumoasă. Ceaţa se împuţinase. Îţi trăsesei gulerul până la nivelul
ochilor, unit cu căciula în spate, aveai şi vată în urechi – ah, când ţi-am
spus de durerea mea de trei nopţi la o ureche şi de tratament, închipuieşte-ţi
că – şi doar ţi-am pomenit de văduva colonelului – nici nu mi-a trecut prin cap
să ţi-o descriu în chip şi fel. Ai simţit miros de cârciumă şi era peste
intersecţie. Ţi s-or fi ascuţit toate simţurile. Socoteai cu mândrie, cumva, că
azi împlineai două luni de când te-ai internat, în 17 octombrie 1972. Ai venit
tot singur. Cu tramvaiul. Aproape ţi-a fost milă de ceasul meu când ţi-ai adus
aminte că noaptea stă şi acum, că se lăsase întunericul, el stătuse şi tu ai
zis să nu-l mai pornesc, uite-aşa. O, noaptea asta singur în minister, de permanenţă,
cu trei pendule lângă mine, ministru, îl pot scuti. M-ai măgulit regretând că
nu merge centrala spitalului, căci altfel mi-ai arăta tu, chiar dacă ai zis-o
din delicateţe.
După
ce ne-am dat mâinile, cu mănuşi, aplecându-ne unul în faţa celuilalt cu câte un
“să trăiţi” şi privirile deloc ironice, mai mult repictate în fiinţa noastră de
mişcările trăirilor, am mers repede, destul de repede, am şi fugit, dar numai
uneori respiraţiile erau aceleaşi cu cele din timpul plimbării. Parcă aş fi
respirat şi fără tine. Lăudasem aerul, noaptea. Eu am privit şi luna. Nu ţi-am
făcut nicio invitaţie. Am ajuns, totuşi, înainte de începerea concertului. N-am
ajuns şi locul, însă şi în catedrală e un lux, cei din picioare fiind de 2-3
ori mai mulţi astăseară (şi am mai văzut). Peste o mie jumate erau. Ascultând
Oratoriul de Crăciun, sufletul mi s-a înălţat îndeajuns pentru a-mi aminti de
privire şi mi-am întâlnit-o cu o alta. Cred că la întâmplare. Muzica se
dramatiza, dar privirea îşi urma contemplaţia de sine. S-au interpus capete,
parcă dinadins. S-au dat apoi la o parte. Privirile se întâlneau. Era naşterea.
Şi creatorul umplea bolţile catedralei. A durat mult fericirea privirii, chipul
privit se roşise, părul blond vibra. Un fel de soră mai mare ne eclipsa din când
în când. Apoi, când începuseră colindele, am plecat subit, cu gesturi
intolerante. N-am regretat nimic şi-mi observam privirea dacă procedează la
fel. Nu se mai întâlnea cu nimeni. Curând l-am văzut pe domnul Diaconu şi el a
venit spre mine. Doamna Diaconu avea să cânte în concertul de Bach. Am mai
observat pe pedagogul nedreptăţit în “Era socialistă”, care venise cu zile în
urmă la mine, să acţionăm. O coincidenţă nefericită a făcut ca, după ce se
aşezase parcă anume (nu ne-am salutat) în faţa mea, să-i văd profilul chel
tocmai când corul insista latineşte pe “Umilitate”. S-a întâmplat ca şi cu
plecarea fetelor că atunci când auzeam “Gloria”, nu descopeream vizual decât în
glumă pe profesorul de latină. După concert, ne-am întreţinut puţin cu doamna Franga,
“Să-ţi trăiască. Ce voce. O auzim în fiecare an!”
Lui
Diaconu i-am luat două partide de şah.
La
revedere.
Vasile
mi-a cerut “Învierea” de Tolstoi. M-am gândit la învierea lui. Vrea cărţi
serioase. “Ce altceva te-ar bucura?” S-a tânguit cu o tăcere. Spitalul are
bibliotecă. În ea se găsesc clasici. “Mi-am dat telefoanele, căci după masă mi
se pune sânge” Ieri se plânsese că nu se găsise sânge proaspăt, dar că tot i se
pusese. I-am mulţumit pentru recomandare. A fost de părere să mi se mulţumească
de la ziar, pentru colaborare. S-a angajat să mă recomande şi lui Toma George
Maiorescu, “tovarăş de suferinţă”. “O, se fac uşor, după albume”. “Mai adaug că
muzeul se află pe o stradă cu tei”. I-a plăcut cum minţeam. El le zisese
“comori universale în muzeele româneşti”, eu “analogii universale”. Furia
plasticii. Frigul fulguit m-a sorbit afară. M-am adăpostit în muzeu.
Ieri
nu m-am dus să-l văd. M-a aşteptat. Îşi anunţaseră vizita şi Ivan şi n-a venit
şi Hossu şi n-a venit şi Stoian şi n-a venit. Avusese zi de vizite şi tocmai se
gândea ce va face cu atâţia vizitatori. “Dar am fost bărbat. Nu m-am întristat.
Am stat cu fratele meu Sandu.” Cum, şi el nu a fost printre vizitatori? Cred că
n-a fost nici Sandu, Doamne iartă-mă. Tovarăşii m-au ţinut aseară până la şase
fără un sfert. Atunci aş fi putut să ajung, dar mi-era teamă că n-o să-mi mai
dea drumul şi n-am mai ajuns, iar în cartierul meu telefonul era stricat.
Carantină
din cauza gripei. Că-l văd scris într-o notă, la portar şi sufăr. Spune că se
îmbracă şi vine el la poartă, să aştept să-şi ia şuba. Apare. Ieri i-a fost
rău, astăzi nu-i mai este. “Vin să-ţi văd figura înfloritoare”. Mă întreabă
printre gardul proaspăt vopsit dacă am vorbit cu Toma – nu – să vorbesc. - Cum
merge jurnalul? - Nu merge. - Nu eşti un tip de jurnal. - Nu sunt (mult umor),
nu fac nimic toată ziua, acum soileam. Mă pomenesc faţă în faţă cu el, fără
gard între noi: “Să fug?” Ne luăm la revedere strângându-ne mâna, cu zâmbete de
prieteni adevăraţi. Aud un “domnu' Văduva”, femeia îl mustră, către mine:
“Dumneata eşti de vină, că ştii ce e în oraş”. “Nu ştiu, zău, am stat tot
timpul în muzeu.”
Etajul
al doilea al muzeului era închis. Portret-autoportret, peisaj
veneţian-napolitan, “viaţă”. El Greco, Spania. Alergasem la radio – în drum
cumpărasem Kent pentru Vasile, de la minister, şi spusesem sărbători fericite
la biblioteca italiană. Imprimasem două texte, despre un marocan, Fatmy el
Fatemy – pe totdeauna pierdut – şi despre Artind (cu imprimare), apoi
ascultasem, pe bandă, o lecţie despre transcendenţa artei. Acasă, am găsit
fotografii de la Alba Iulia.
După
ce, îndoindu-mă mai dinainte, durerea (din lectura cărţii despre Patanjali)
mi-a apărut într-atâta absolută, iar India – o alta, am aruncat, cam fără voie,
cartea şi serile mi le-am petrecut, trei, în vinuri de trei culori, din trei
locuri, de trei sărbători, fără durere. Vinul negru, într-o duminică, ultima,
s-a revărsat în toată casa din fundul curţii, mascat uneori de trupurile
agitate ale ţiganilor care-şi bat ţigăncile. Al doilea vin, bălai, la etajul
şapte în “Negoiul”, secătuiţi de tifos. Al treilea, strident transparent,
Nansi, filosoful, ceolalţi că maestre. Nu le mai spun că în timpul zilei am
vorbit cu Vasile şi îl durea capul. I-a dat Chivu telefon, zăpada e bună, vineri
află dacă îi dă drumul acasă, că i-au pus sânge pentru asta. “Chiar te las, nu
mai pot, iartă-mă”.
Cu
o zi înainte (sau două, nu, una, după vinul negru, doar l-am întrebat dacă mai
are voie să bea – nu, nici un fel de alcool) discutasem proza lui Vasile
Voiculescu. Se pripise, recunoştea, afirmând că e mai bun decât Eliade. Are
geniul limbii, îl atinge uneori pe Creangă, dar nici o povestire nu e de
frumuseţea nuvelei “La ţigănci”. În jurul limbii, seniorul Vladimir Străinu, editorul Arisitide Popescu, “dacă eşti editor
serios, când te duci la un muribund, ai contractul în buzunar şi, eventual, un
avans bun, nu-i ceri prezentări”.
Ceaiul
îmi dă elanuri. Tăieturi din ziare – sisteme umane extraterestre, 16 pasgeri în
avion părăsit, seism în Managua, foto Apollo 17. Faţa de aici a pădurilor
vrăjind sănătatea lui Vasile. “Sfântul Vasile să vă fie binefăcător şi să vă
aducă fericire”. Leopardi: “Tutto e male. Cioe tutto quelo che e, e male, che
ciascuna cosa che esiste e un male; ciascuna cosa esiste per fin di male;
l'esistenza e un male e ordinata al male: il fine dell'universo e il male;
l'ordine e lo stato, le leggi, l'andamento naturale dell'universo non sono
altroche male, ne diretti ad altro che al male... Questo sistema non
ardieripero estenderlo a dire che l'universo esistente e il peggiore degli
universi possibili, sostituendo cosi all'ottimismo il pessimismo, chi piu
conoscere i limiti delle possibita...”
Grindineze creştete
paparude veştede
numai floarea
bate-mă
părinteşte patimă
Dealu de cu paştele
înroşească-şi
coastele
numai floarea
vindece
glasul fără cântece
Vede spuma sângele
mărilor ajunge-le
cu uleiul lemnului
plutitorul Domnului
Rugăciunea
valurilor
liniştirea
cerurilor
Suflete alină-te
Trupul tot de
strigăte
Urlătoare vântură
pădurea de scândură
mistreţilor colţii
le
înstelează bolţile
Zidul gol de aere
calde îl încaiere
neîntraripatele
adormindu-l fratele
Te cheamă Vasilie
nou născut aprilie
fagii cu făgiţele
înverzesc Domniţele
Se usucă porţile
vopsite cu sorţile
intră-n ace soarele
să coasă odoarele
Toartei arse ţinere
şi miresei ginere
în miresme tinere
dulci în zi de
vinere
Ea în iad alunecă
să te ia de mânecă
sus la
aşternuturile
unde-au fost
săruturile
Numai floarea
bate-mă
din ceruri cu
lacrimă
luminează harului
noaptea roata
carului
Ochii-n zarea
zorilor
văzuţi ursitorilor
sare greier holdele
să-şi adune soldele
Noaptea roata
carului
se învârte harului
într-un cerc de
lacrimă
numai floarea
bate-mă
Încă
odată în iad, după marijuana. Un ochi verde, visez şi parfumul, izbesc trofee,
cingătoarea negrului argint în care albeşte mortul ochi al lumii ninse. O mână
pe cetate, alta în vârful otrăvit al respiraţiei, berbecii-greieri de război.
Mi-ar porunci să urlu la fantomele de ogari, dar eu mă cutremur gândindu-mă la
ocean şi mă tulbură o iarbă ca a zvăpăiatei marijuane – moartea nu tocmai
atunci, mai bine începeam cu ea, apoi restul, copilăria la sfârşit, aproape
niciodată. Dacă timpul n-ar fi altceva decât un cântar al începuturilor, încă
ai şti unde să-l pui.
Peisajul
abureşte, bodega se hâţână. În colţurile ascunse ale micilor odăi, de negăsit
se maschează firile oneste. Corpul nu se deosebeşte de suflet. S-ar putea chiar
ca sufletul omului să existe în afara trupului, ca umbra. Ori trupul, umbra
sufletului, să existe o singură dată cât durează o respiraţie apoi să nu mai
existe fiindcă există în expiraţie şi sufletul singur se va regăsi
construindu-şi altă carne respiratorie.
Arăta
bine, se purta vesel. Alda, Domniţa (s-a angajat la ziar în locul lui, dar la
scrisori). I-am spus că voi scrie o scrisoare la Tokyo şi, cine ştie... “Matale
nu crezi că eşti cam găinar?” Când să bat în retragere, Alda: “Vezi că tăticul
e bolnav şi n-are voie să fie enervat”. “Dar tu crezi că se enervează când vede
un găinar?” Aştept să-şi înceapă rubrica la ziar.
Mi-a
înapoiat “Getica”. A păstrat “Memoriale”. Îl va fişa, fiindcă a devenit foarte
român. I-am arătat “Idei şi forme istorice” în ediţia din 1920 – mirându-se de
frumuseţea tipăriturii. Vasile Pârvan era şi director de editură. Astfel de
cărţi cred că erau rare şi atunci, ca pentru scris rugăciuni. I-a plăcut titlui
articolului meu “Arta romană în ţara geţilor nemuritori”. Am comentat, ca o
aluzie, pe nemuritori. Da, Herodot şi Socrate le-au spus aşa. Acum, de Herodot
n-am nevoie, de Socrate, încă. Dar...
Se
hotărâse să facă greva medicamentelor. Te saturi de viaţa asta... am cinci luni
de spital... mă lasă şi creierul. Cu argumente.
Nu
şi duminică, dacă Alda s-a întrecut, din câte o ştiam, iar Domniţa zice că aşa
se întâmplă mereu când vine acasă şi de-aia nu-l lasă doctorii. Deodată Alda
spune: “O, de ce nu mi-ai dat mie repede un telefon. Veneam fulger. O prindeam.
Că eu sunt o zână. Am putere să transform.” Şi Vasile o provoca în legătură cu
taxiul, cu tramvaiul, cu muşcatul urechii, că n-are voie una, alta şi ea că
cheamă miliţienii, iar dacă se înfuria, “Îi transform pe miliţieni într-o
pădure şi o iau la goană până în Giuleşti.” Ea îi mai spunea şi în şoaptă multe
poveşti şi impresii, până la urmă iertând-o pe educatoare că e prea grasă.
“Frumosule!”
Desigur
Vasile va scrie o capodoperă din toată comedia pe care a creat-o ca un pom
ce-şi premeditează poamele şi pe fiică-sa.
De
nu va fi oprit şi în literatură episodul, să fi fost, fericit şi ajuns, luminat
şi pierdut, în pădurea mea de astă-vară? Îi place să vadă lume, nu spre a-şi
asigura atmosfera scrisului, pe atmosfera şansei? Îi aud evocând falşi Arnoteni
cu puţine curve împărţite în văzul tuturor pe rând în silă, alcool,
infidelitate elementară. El asistă la streaptease-ul memoriei lor afumate.
Ştefan umplea camera cu nebuni şi Vasile se ţinea cu mâna de burtă să nu-l
apuce splina.
“Andrei
Rubliov”, de Tarkovski, metalugia clopotului, Pantocratorul, Maica sa şi
Sfinţii, cei doi italieni, la care voi călători.
Noica
– să nu mă limpezesc. Dragoş Vrânceanu – prima impresie este extraordinară că o
ai o singură dată. Cicerone Theodorescu – e birou de schimb şi la subsolul
ministerului. Brunea_Fox – să nu te calce autobuzul sau să nu calci în vreo
groapă mai veche din coliseu, “îmi pun vată în urechi, dar – o concesie, am
lăsat pentru tine o ureche liberă şi rău am făcut căci altfel n-o mai auzeam pe
aia cu pădurile”.
La
“Sahia”, bat în uşă. Vasile îmi dă un tifon dublu să-mi astup gura şi nasul.
Avea 400 de leucocite. “Nu mai pleci, domnule, în Italia, să-mi trimiţi o
vedere?” Contractase jurnalul de spital cu Păunescu şi avea să continue la ziar
revista revistelor. Jurnalul, un tun, va fi tradus în toate limbile. Medicii nu
prea vor, una a spus să nu-i mânii pe zei. Doamna Andreiţă voise să-l
vrăjească, să-i schimbe ursita cu trei păpuşi. A crezut-o că e în stare, dar
n-a mai vrut să şi-o schimbe, l-ar fi supărat pe Dumnezeu. N-a vrut să şi-o
schimbe pentru că îl lega la ochi, vrăjea trei păpuşi – una el, una Domniţa şi
unul “străinul” sau “străina”, şi s-a gândit cine-o fi străinul, a întrebat-o,
şi ori că nu ştia, ori că n-a vrut să-i răspundă, n-a vrut să-i dea boala unuia
pe care nu-l cunoaşte.
L-ar
scrie dintr-o răsuflare, totul e pregătit. Pentru revistă însă se cere o formă,
iar el ar vrea să creeze mai mult decât un jurnal simplu, să povestească şi
romanele pe care ar fi vrut să le scrie şi astfel să rămână. Orele din zi cât a
stat cu acul în venă la perfuzii a gândit, şi ar scrie tot ce a gândit. “Ai
totul în memorie, în cap?” “Am totul în suflet, mai adânc decât în cap.” Dacă
ar ajunge la 300 de pagini ar putea muri oricând, nemaiineresându-l lungimea.
I-am zis că numai creatorii sunt în legătură cu zeii şi că poate exista o faţă
binevoitoare a lor pentru astfel de fapte. Rămânea de văzut ce va spune şi
medicul său, care, mai demult i-a replicat: s-au mai scris astfel de cărţi. Îl
cred yogin fiindcă nu e mort?
Pereţii
aplecaţi. Pe masă, marijuana. Noi doi schimbăm chibritul la o panţarolă,
mototolind în ghete careurile tablei de şah.
Ţi-am
citit post-scriptum-ul. - Nu e publicat integral. Scrie “din lipsă de spaţiu”,
ceea ce implică ziarul, nu pe mine, era, probabil din lipsă de spaţiu, mai jos,
când scriu de E. Simion, spuneam un titlu pe care “nu mi-l amintesc în clipa de
faţă”, ei au tăiat “în clipa de faţă” şi va spune lumea de mine că sunt Vasile
Uitucu. Eu lucrez la cuvânt. M-a întrebat cum arată în pagină, nu-l văzuse. Un
chenar spiralat, am început, un titlu mare “Omagiu inteligenţei”, în cursive
“revista revistelor”, pe o fontă de culoare. “Pe ce?” Pe o fontă cenuşie, nu pe
alb. “Da' mulţi termeni tehnici mai ştii, domnule?” De ce să nu ştiu? “Păi n-ai
avut revistele matale.” Nu, dar în viitor... “Am ţinut o zi pe noptieră cartea
ta de vizită, s-o vadă lumea”. E, şi pe urmă scrie mare “de Vasile Văduva”.
Frumos ai scris despre matematician. “E foarte inteligent”. L-am xeroxat şi
l-am difuzat în ediţie de lux. “Cum?” Dacă scrii despre învăţământ? “Eu nu
scriu despre învăţământ. A, cum că ele este şi profesor”. Şi spuneţi de
calculatoare, că nu strică învăţământul. “Da.”
Durutul
scrâşnet al fiarei mumificate în deşteptăciune. Sufletul în josul candelei de
la reproducerea lui “tata” - zicea Alda către Dostoievski. Gib i-l transmisese.
Faulkner i-a deschis globii ochilor lăsându-i visul la cartea lui Melville,
cred că la carte, dacă nu cumva la oceane. Romanele lui nescrise scormoneau şi
astfel lumile, iar acum, în timpul numărat al agoniei sale de leucemic în fază
acută a bolii romanele cu toţi autorii altor romane, pe care-i asmuţea în taină
asupra adversarilor săi de stradă, se vor transforma în episoade ale existenţei
sale într-o “situaţie limită” - îi place enervant sintagma asta şi acum,
altădată ziceam că o fi un moft trecător, într-o boală pe care vrea s-o descrie
cel puţin la fel de spectaculos pe cât este de spectaculoasă – doar i se păruse
că Toma îl îndemna să scrie cu o expresie de invidie că nu o are el boala – iar
când va ajunge la 300 de pagini... Totdeauna a vorbit despre roman ca despre
ceva neîmplinit, ca moartea. Despre romanul căruia i-a mai trebuit, demult, un
an, apoi nu s-a nimerit să vină anul acela şi aşa mai departe.
El
l-o fi citit probabil, am continuat despre articol şi despre Moisil. “Nu cred
că citeşte un astfel de ziar. Dar eu nu l-am scris pentru el, ci pentru mine,
că-mi place.” Eşti bine dispus. “Da, ieri eram după sânge şi totdeauna a doua
zi după ce-mi pune sânge nu mă simt bine, a treia zi mă simt mai bine, dacă
mâine mi se pune sânge, poimâine iar nu mă simt bine”. Doctorul e de acord?
“I-am spus şi vrea să-l întâlnească”. Pe cine? “Dar cu ce să fie de acord?” A,
să-l întâlnească pe Dănăilă, posesorul leacului. “Da, i-am spus, şi vrea să-l
întâlnească, e un om extraordinar”. Dar cu scrisul – eu asta crezusem – e de
acord? “Este şi, mai mult, o să-mi traducă din engleză, din cărţile lui, în
româneşte şi-o să-mi traducă şi din româneşte în româneşte. Spune că e bine şi
pentru ei, pentru medici, care numără globulele doar, să ştie ce gândesc
pacienţii. Gândurile influenţează hemograma.” Da? Deci asta explică rezistenţa
ta. “Da.” De ce se îndoise prima oară, când ţi-a replicat că s-au mai scris
cărţi de-astea? “Credea că e un pretext pentru a afla eu amănunte şi să nu
devin obsedat de boală, nu mă cunoştea. E o personalitate. Este cel mai mare
hematolog din Europa, mai bun decât francezii. Mi-a mărturisit că la un moment
dat nu-mi mai acorda nicio şansă şi am rezistat. De curând mi-a spus că aici se
opresc puterile lui. Îmi pare rău doar că mi-a interzis să fumez, fiindcă mi-a
slăbit inima. Creierul îmi merge grozav, dar inima slăbeşte”. N-ai mai fumat
deloc? “Cum deloc? Două zile, nu numai una, ca să nu fie întâmplare, două dacă
aş reuşi să mă abţin, atunci m-aş fi lăsat. Dar îmi pare rău de ţigări. Eu nu
mă plimb prin oraş, nu intru în cârciumi şi nici n-am voie să beau, nu stau
acasă şi nu văd filme, doar ţigările le mai aveam.”
Intrase
Ladea şi făcea demult semne nerăbdătoare, i-am scris pe un bilet cu cine
vorbesc. Să-i dau titlul rubricii lui Noica. - Eşti sigur că aşa se cheamă? - Da.
- “Creaţie” merge pe stilul lui, dar “frumos” merge? - Şi mai mult. Are şi o
carte de vreo doi ani la Editura ştiinţifică cu titlul ăsta, “Creaţie şi frumos
în gândirea românească”, editorul se cheamă Segal. - După nume, n-are prea mult
de-a face cu rostirea românească.
Vasile
era la izolare şi atât de vesel. Subiectul despre absenţe îl va ţine în
rezervă, acum intenţionând să se ia de “România literară”, care nu e literară.
Despre articolul în rezervă comentase: “Mănânci pâine zilnic, dar merită să mai
vezi şi ce e pâinea.” În jurnal, ca una din sănătăţile lui, adăst proza însăşi
cu grandoarea iscării unei singure fraze dintr-o revelaţie a vieţii etern
adorate, destinul pus să citească advers ori nu, miracolul, tunul, şantajul,
scalpul bietei lacrimi cărunte care îmi stă în locul capului uneori, la
întoarcerea în Vasile – suflet dintâi niciodată detestat, chiar câinit. Aşa de
mult stă în temelia lui trupească, aşa zornăi de întâmplări virtuale, aşa nu va
mai citi nimeni cele scrise aici – şi mi-e necaz, căci rămân fioros de reflex
şi conservat - încât el de ce n-ar fi cu atât mai victorios, după ce stolurile
s-au golit epuizate? Nu cuvintele, nu, dar şi ele, ele.
N-am
curaj să-mi las imaginaţia şi halucinaţiile să prindă chipuri. Văd oameni
văzuţi, fără să am pic de memorie, dacă eu însumi n-oi fi memorie a cuiva, a
lui Vasile? Sănătate şi memorie a lui? Netopit în fantastic, cum nu mi-e milă,
ci frăţie, îmi simt zvârcolindu-se în suflet o parabolă pe care el o ştie. Am
mai trăit puţin. E atât de superstiţios încât, ajuns la pagina 300, să le
distrugă, dacă nu cumva începe cu această pagină (fobiile lui Mihăilescu mi le
voi atribui mie-Vasile). Nu-l cunoasc mai deloc, de ce s-o distrugă. Părerile
de rău ale unui om când aşteaptă sau îl aşteaptă moartea, dacă le cunoşti, sunt
el? Părerile de rău după romanele ce le-ar fi scris sunt ele, romanele?
N-am
curaj să delirez din temă în temă. Aştern orice. Nu învăţ verbe italieneşti
înaintea călătoriei acolo. Povestesc în viu grai din Bucureştii prieteniei
noastre şi o Alexandrie cu bărăgane primăvăratice – lui nu-i plăcea să meargă
pe jos, mie da, eu eram apatic la jocuri, el pătimaş, ca şi la beţii de la care
lipseam, ca şi în polemici şi scandaluri, eram cu piesele de şah intimidate, el
cu cele veterane, doar le călise împotriva intelectualităţii şi a plutonierului
din Salcia, ca şi pe el în 14 slujbe câte îi plăcea să numere. Nu am cultul
morţilor, şi nici el. Asta încă îl ţine în viaţă. Se doreşte viu într-o manieră
care îl va ajuta să nu se observe chiar dacă se va întâmpla. Este un lucru
oarecum obişnuit, dar eu nu trăisem acestea. Ce disproporţie între elogiul
vieţii şi cantitatea ei. Calitate pură. “Sunt chiar vesel, Gigi. I-am spus şi
doctoriţei: Doamnă, nu mai vreau să sufer de leucemie, vreau să sufăr de amor.”
mormăitoarea-ne
ursoaica
înlănţuită lângă
taica
sub veveriţe lângă
ţară
pădurile de
astă-vară
tulpinilor cu umbra
cozii
ne taie-n chipuri
voievozii
fă veveriţă frângi
ursară
pădurile de
astă-vară
şi-n trăznet pentru
dansuri trupei
pe ploaia cuştii
veghea rupe-i
din albul sânge
să-mi răsară
pădurile de
astă-vară
“Simt
multe lucruri acute”. Lipsesc astfel de scrieri care să facă atmosfera de
românism din vremea lui Iorga, Pârvan Blaga. “De ce a înjurat noroiul”, repeta
şi spumega de furie. Nu permit să înjuri eternitatea noastră. Ba nu, “Nu permit, moralmente, să înjure
noroiul.”
Marele
romane îşi revărsau existenţa şi dorinţa reîncarnării în fiecare cuvânt
purtător de suflet. Am rămas de strajă ca salamandrele.
Nu
l-am auzit vorbind de rău ştiinţa, dar nici spunând mai nimic despre ea,
literatura absorbindu-l mai mult decât pe un evreu afacerile. M-am mirat când
l-am auzit că va scrie despre Moisil şi când a mai şi făcut-o m-am mirat iar.
Azi, la minister, după ce Italia mi se apropiase cu centimetrii unei semnături
de rezonanţă grecoteiască, mi-a apărut, “norocul mi te aduce în cale”, Moisil
şi l-am rugat să mă aştepte un minut. “Te aştept şi zece.” I-am adus xerocopia
cu articolul lui Vasile şi el se bucura fără jenă. Este şi scris într-o perioadă
eroică a autorului. Cum adică? I-am destăinuit. Să nu-mi provoace panica lui,
repede totuşi (ceea ce este repede la Moisil îl face omul sinelui sfânt),
repede se depăna în (mitul informaţiei) comentariul liniştirii contemporanilor
din spate, a interlocutorului neîncrezător fără speranţă, mai ales că profeţii
au glasul mai subţire, o, şi glasul falsului bătrân se subţiase, la ce se
lamentează şi cine când, zice, n-au putut să vindece şi au găsit o soluţie de
cuvânt, i-au zis cancer în sânge, dar el citise în “Breves nouvelles de
France”, de 2-3 ani, că un medic francez descoperise ceva împotriva leucemiei,
citise el şi îşi însemnase chiar pentru un prieten al său leucemic, îi dăduse
însemnarea fiicei aceluia, dar la 4-5 zile după ce murise. Să-l caut, o să ia
urma fiicei prietenului său, ori va vorbi cu Sale de la ambasada franceză, ei
sunt interesaţi să aibă o experienţă reuşită în România, prestigiul, apoi ar
veni şi alţi pacienţi, dar să-l caut neapărat, vom telefona la Paris, nu costă
mult, 100 de lei pentru 5 minute, a vorbit el şi a depăşit 5 minute, nu el –
nevastă-sa a lungit-o, va plăti el, dacă e nevoie.
Aflând
că Moisil se bucurase pentru articolul pe care i-l dedicase, Vasile a şoptit,
“Atunci înseamnă că e slab.” Nu-şi va mai scrie jurnalul care să includă şi
povestirea romanelor, îşi va scrie romanele. Nu vrea să supere zeii. A renunţat
şi la revista revistelor şi la formele ocazionale ale românismului,
întorcându-se spre romane, iar, spre balade şi ceea ce este etern, în afara
pieritorului.
Prefera
personalităţi cu numele lui mic. Vasile Conta, Vasile Pârvan, Vasile
Voiculescu i-au stat la căpătâi.
Destinul românesc e unul singur şi noroiul o spune şi el. “Unii pleacă la Roma,
alţii la Alba Iulia, alţii la spitalul Sahia”. Îmi spune s-o duc şi pe Nansi în
Italia, ca plastician ar avea multe de văzut.
Vasile,
semeni cu Fellini, nu la figură, la gândire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu