VĂZÂND PE DUMNEZEU

 

VĂZÂND  PE  DUMNEZEU

Ilarion Argatu - Trădătorii lui Cuza – Coroana maghiară – Să-l vadă pe Dumnezeu

"Doamne, Dumnezeul nostru și al tuturor puterilor, dăruiește sănătate și vindecă-i pe cei bolnavi, dă-le hrană celor înfometați, haine și adăpost celor care nu au, libertate celor care sunt lipsiți de ea, iertare de păcate tuturor. 

Luminează-le Doamne mintea celor care sunt în examene.

        Dă Doamne liniște și pace în lume și ne iartă pe noi păcătoșii! Luminează-le mințile Doamne la toți mai-marii vremii din Acel Guvern Mondial, care vor să distrugă întreaga omenire pentru ca să rămână ei stăpânii acestui sfânt pământ al Tău Doamne!

        Întărește-ne în dreapta Ta credință, alungă de la noi pe toți vrăjmașii, cei văzuți și nevăzuți.

        Dăruiește-mi și mie Doamne, tot ceea ce doar Tu crezi că-mi este de folos; fie Doamne așa cum voiești Tu și nu după voia mea. Binecuvântat fie Numele Tau Cel Sfânt în vecii vecilor,  Amin.

        Doamne, noi ne rugăm pentru cei care nu au timp să se roage, pentru cei  care nu au credință, care nu au nădejde în Dumnezeu; ne mai rugăm pentru săracii pentru care nimeni  nu se roagă.

        Și mai pomenește Doamne pe cei săraci adormiți întru Domnul și care nu au pe nimeni care  să-i pomenească. Amin!"

"PREOT ILARION ARGATU"  (1913 -1999)

Trădătorii lui Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza a intrat în istoria României ca domnitorul care a pus bazele statului român modern – însă stilul său autoritar a dus la neînțelegeri aprige cu clasa politică românească. După șapte ani de domnie, Alexandru Ioan Cuza a căzut victimă „Monstruoasei Coaliții” a liberalilor și conservatorilor. Mai mulți militari care îi jură­seră credință domnitorului și-au călcat cuvântul și au participat la acțiunea de detronare. Însă mai înainte de această ultima trădare, Alexandru Ioan Cuza fusese trădat în repetate rânduri de omul său de încredere, Dimitrie A. Sturdza – care avea să ajungă prim-ministru al României. Redăm, în rândurile ce urmează, povestea trădărilor lui Dimitrie A. Sturdza, așa cum este reflectată în volumul „Cuza Vodă. România”, editat la începutul acestui an de istoricul Stelian Neagoe.

Prima trădare

În 1909, soția domnitorului, Elena Cuza, împlinea 83 de ani. Cum se împlinea jumătate de secol de la Unirea Principatelor, soția domnitorului a fost vizitată de Vespasian Pella, care a consemnat amintirile doamnei referitoare la trădătorul Dimitrie A. Sturdza: „Maria Sa Cuza avea de secretar al său pe Mitiță Sturdza, văr primar cu mine, căci mama mea era soră bună cu tatăl lui Sturdza. Prin 1863, Cuza, rugat de mine, permite revoluționarilor poloni să treacă prin țară arme și muniții pentru o mare revoluție ce o preparau polonii. Mitiță Sturdza află acest secret și găsește cu cale să-l divulge, după cum mai făcuse și alte acte de asemenea măsură. Și atunci soțul meu, într-un moment de mare indignare, l-a luat de gulerul hainei și l-a azvârlit pe scările palatului… De atunci a încetat de a mai fi secretarul Domnitorului… dar tot de atunci s-a născut și acea ură neîmpăcată pe care i-a purtat-o lui Cuza vodă și după moarte. De aceea, la detronare, vărul meu Mitiță Sturdza a avut rolul său în conspirațiune și din tot ce l-a preocupat mai mult au fost corespondența și actele Domnitorului Cuza, pe care în noaptea detronării s-a grăbit să i le sustragă. Desigur că în cutiile biroului lui Sturdza, pe care s-a telegrafiat acum de la Paris ca să i le sigileze, se vor fi găsind și o parte din actele bărbatului meu”.

A doua trădare

Subiectul detronării lui Alexandru Ioan Cuza a rămas unul fierbinte până în secolul al XX-lea – în mare parte și datorită faptului că trădătorul D.A. Sturdza era încă activ în viața politică a României. Astfel, în anul 1903, ziarul bucureștean „Țara” publică un articol sub titlul „Trădarea lui Sturdza față de Cuza”, din care redăm principalele pasaje în rândurile următoare. „Împăratul Napoleon al III–lea avea o simpatie deosebită pentru Cuza, de când cu lagărul de la Furceni (Prahova) și, gândindu-se cum ar putea să-l mărească în față românilor, îi trimite o scrisoare printr-un curier special, în care îi scrie: <<Strânge oricâtă armata ai și concentreaz-o în câteva puncte pe malul Dunării, apoi proclamă independența țării, căci eu voi sili  Turcia să primească pe aceasta ca fapt împlinit>>.

Bucuros de o asemenea veste, Domnitorul a avut funestă ideea de a o comunica și secretarului său particular de atunci, nimeni altul decât Dimitrie A. Sturdza (foto). Acesta, în înțelegere cu Ion Ghica, fostul Bey de Samos, s-a grăbit să inștiinteze consulii englez, austriac și prusian de uluitoarea tentativă napoleoniană. Pe dată a fost alarmată presa occidentală, spre penibilă impresie a împăratului Franței. Drept urmare, telegrama laconică a lui Napoleon al III-lea către Cuza vodă: <<O țară care are asemenea trădători nu merită independența>>. Telegrama era însoțită de extrase din presa engleză ce publicase textul scrisorii lui Napoleon către Cuza. Indignarea lui Cuza vodă n-a mai avut margini, a așteptat cu nerăbdare sosirea necredinciosului secretar particular de la palat și, întâmpinându-l în capătul de sus al scărilor din interiorul edificiului domnesc ieșean din strada Lăpușneanu, i-a aplicat corecția meritată: <<Mișelule, ceea ce publică ziarele engleze, le-au cunoscut Napoleon, eu și cu tine: cine este trădătorul între noi?>> și fără să mai aștepte un răspuns, îl pălmui pe Dimitrie A. Sturdza, dându-i un picior în spate, care îl făcu să se rostogolească pe scara palatului. După ce furia îi trecu, Cuza vodă își dete seama ce trebuia să facă și trimise să prindă și să aresteze pe D. A. Sturdza. Însă în zadar îl căutară prin toate părțile, căci trădătorul înțelesese situația sa critică, fugise la Giurgiu și de acolo trecu Dunărea în Turcia pe care o servise în detrimentul patriei și națiunii române”.

Hoțul de documente

Tot ziarul „Țara” publica, tot în 1903, o altă investigație referitoare la relația Sturdza – Cuza; de data această fiind vorba de documentele sustrase de către fostul secretar: „Este stabilit astăzi că domnul D. A. Sturdza e acela care a sustras documentele rămase în palat în urmă abdicarii domnului Cuza. Rămâne de stabilit în ce condiții D. A. Sturdza a sustras aceste documente ale fostului său protector și ce a voit să facă cu ele. După cercetări minuțioase și ajutați și de întâmplare, am reușit să dăm peste sentinela postată în cabinetul unde se aflau aceste hârtii prețioase în ziua când au fost sustrase de către Sturdza”.

Martorul principal în 1903 era un soldat din garda civilă care a fost prezent la evenimente: „Păream foarte mirat de ce m-a postat să păzesc acea încăpere, când căpitanul meu ,văzându-mi nedumerirea, îmi zise: <<Te-am postat aici, fiindcă acest loc cere un păzitor deștept. Să nu lași pe nimeni să se apropie de acest dulap și această casă de fier și dacă o voi cineva să se apropie, să tragi într-însul dacă nu va voi să se retragă la somațiile dumitale>>. Abia postat acolo văzui trecând pe generalul Haralambie și apoi pe Golescu. Locotenenții Domnești, care veneau să vadă dacă mobilele ce mi s-au încredințat spre pază erau în bună stare. (…) După o jumătate de ora a venit și Dimitrie Sturdza care încerca să se apropie de dulapul de nuc. Eu însă l-am somat să se depărteze și dansul se supuse la somația mea. Puțin mai târziu, domnul Sturdza pătrunse în acea cameră însoțit fiind de colonelul meu Serurie care mi-a dat ordin să ies de acolo și să rămân de pază la ușa, nelăsând pe nimeni să intre în acea cameră. Căpitanul meu, Niță Radovici, veni atunci spre mine întrebându-mă de ce mi-am părăsit postul? I-am explicat cele întâmplate și atunci dânsul îmi zice: <<A venit întâi la mine Sturdza cerându-mi să-l las să umble în dulapul ăla, dar l-am refuzat. Atunci se vede că domnul Sturdza s-a dus la colonelul Serurie. Treaba lor, eu mi-am făcut datoria>>. Nu trecu mult și domnul Sturdza iese din acea camera însoțit de Serurie și ținând sub braț un voluminos pachet de hârtii. Domnul Sturdza care părea foarte radios, ajungând în dreptul scării strânse mâna lui Serurie și crezând că nu înțeleg îi zise pe franțuzește: <<Îți mulțumesc, ai făcut un serviciu cauzei noastre>>”.

D.A. Sturdza avea să moară în 1914 – ultimii șapte ani din viață petrecându-i în ospicii. Fiul său, colonelul Alexandru Sturdza, avea să trădeze, la rândul lui, România, trecând la nemți în anul 1917 cu planurile de luptă ale armatei române.

Refuzul lui Cuza de a-și reprimi tronul

După detronare, Alexandru Ioan Cuza avea să primească, în 1868, propunerea de a se reîntoarce pe tronul României – propunere venită din partea Franței și pe care avea s-o refuze, spunând că nu își dorește să se reîntoarcă în România cu sprijinul unei puteri străine. La momemntul detronării „Monstruoasa Coaliție” a lansat o amplă campanie de dezinformare prin presă, în care susținea că domnitorul Cuza intenționează să se alieze cu Rusia. D.A. Sturdza avea să susțină mai apoi că deține acte – dintre cele furate din cabinetul lui Cuza – care probează această acuzație, însă nu a publicat niciodată aceste presupuse dovezi. În orice caz, campania de dezinformare avea să-și atingă ținta și să blocheze relația lui Cuza cu împăratul Napoleon al III-lea. Diplomația franceză avea să-și dea seama de greșeală abia doi ani mai târziu, iar ducele de Grammont, ambasadorul francez, i-a propus, din partea lui Napoleon al III-lea, să-și reia tronul cu ajutorul acestuia. Cuza a refuzat.

Napoleon al III-lea și Alexandru Ioan Cuza

DIALOGUL DUCELUI DE GRAMMONT CU ALEXANDRU IOAN CUZA

(Reprodus în cartea istoricului Stelian Neagoe, „Cuza Vodă. România”)

„Ducele de Grammont: Ei, bine, ne-am săturat de Carol, este destul.

Principele Cuza: Pentru ce?

Ducele de Grammont: Ei, dar este cât se poate de prusac. Și-a uitat toate angajamentele, cele luate de familia sa, de doamna Cornu. Alianța cu împăratul, miniștrii săi sunt în relații supravegheate cu Rusia. Delicatețuri de ambele părți – evident, pe fond de autoapărare. Se joacă (indescifrabil), ce credeți?

Principele Cuza: Că rușii se folosesc de acei oameni și se vor servi până când vor fi câștigat ceea ce este de câștigat și că-i vor abandona atunci când nu le vor mai fi de vreun folos. Dar acest lucru nu mi se pare la fel de grav ca faptul că dumneavoastră păreți a vă teme. Încearcă să se păcălească unii pe alții.

Ducele de Grammont: Da. Rapoarte alarmante. Brătianu vrea să răstoarne pe Carol și să proclame republica.

Principele Cuza: Credeți că țara îi va urma?

Ducele de Grammont: Nu știu ce să cred. Vă mărturisesc că sunt foarte stânjenit. Mai înainte politica din Principate se făcea la Constantinopol și la Paris. Acum este deplasat. Se face la Viena, de când suntem în alianță cu Austria pe problemele Orientului. Sau nu mai sunt eu la curent cu aceste chestiuni. Primesc rapoarte contradictorii de la București, Iași și v-aș fi recunoscător să vă știu părerea.

Principele Cuza: Permiteți-mi, domnule duce, să vorbim în termeni academici și să vorbim despre lucruri mai agreabile. Situația politică din România este un subiect care nu mă atrage. Sunt jenat. Dumneavoastră sunteți ambasador; eu sunt un principe detronat. Vedeți, domnule ambasador, vreți cumva să mă faceți principe al hazardului; ați venit să-mi faceți niște propuneri?

Ducele de Grammont: Dar, principe, fiți încredințat că noi nu am fost niciodată ostili persoanei dumneavoastră, noi am fost dezolati și nu am fi uimiți deloc dacă v-ați relua locul. Numai dumneavoastră puteți restabili ordinea. Nimeni nu mai are influență în afară de dumneavoastră.

Principele Cuza: Sunteți sigur că interesele franceze nu ar avea nimic de pierdut?

Ducele de Grammont: Da.

Principele Cuza: În acest timp la Paris m-au considerat implicat în amenințările dinspre Rusia.

Ducele de Grammont: Ah, s-au făcut prostii; da, am crezut-o; ne-am lăsat înșelați.

Principele Cuza: Dar permiteți-mi să vă spun ceva: orice s-ar întâmpla, nu voi consimți niciodată a intra în România printr-o intervenție străină, cu ajutorul Franței, tot atât de puțin ca și cu cel al Rusiei. Nu aș vrea să ajung altfel decât prin țară.

Ducele de Grammont: Cu dumneavoastră, principe, suntem siguri că influența rusă nu va ajunge să predomine în România.

Principele Cuza: Între timp, am fost luat drept rus la Paris.

Ducele de Grammont: Acum știm adevărul, dar am fost prost informați, am făcut și prostii.”

Sursă: Ziua.ro

Expunerea coroanei maghiare a Sf.Ştefan la Cluj-Napoca, în anul centenarului Marii Uniri, este cel puţin o gafă, dacă nu o sfidare şi o provocare.

 Expunerea Coroanei Sf. Ștefan la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, cu ocazia Zilei Naționale a României – care este și prima zi a anului centenar –  este, fără îndoială, o insultă, o obrăznicie diplomatică fără margini, pe care noi nu numai că o înghițim, dar o și plătim (Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei a plătit o asigurare de 50.000 de lei).

Fără îndoială sursa obrăzniciei maghiare își are fundamentul în indiferența sau indolența românească, într-un timp în care reperele identitare dispar încet-încet din conștiința națională.

Sfânta Coroană maghiară presupus catolică este de fapt ortodoxă, şi nu provine de la Roma, ci de la Constantinopol, fiind folosită în prezent de propaganda Gărzii Maghiare.

Actualul simbol al Ungariei (prezent pe stemă, drapel şi monede) coroana în cauză este atribuită în mod eronat primului rege al Ungariei, canonizat ca Sfântul Ştefan în anul 1083.

În prezent este folosită ca simbol al unităţii maghiarilor de pretutindeni fiind înconjurată de mituri susţinute propagandistic fără nici o legătură cu realitatea. Autorităţile de la Budapesta au nevoie de acest simbol găzduit în Parlamentul maghiar pentru a susţine teoria unităţii teritoriilor aflate în trecut sub stăpânirea regatului medieval maghiar sau a Imperiului Habsburgic.

Deşi istoricii maghiari sunt aprigi în a contesta etnogeneza poporului român, totuşi istoricii români nu s-au prea aplecat asupra adevăratei origini a elementului central al iredentismului maghiar.

În anul 2003, istoricul maghiar Laszlo Peter, profesor de istorie a Ungariei în cadrul University College din Londra, a publicat un studiu intitulat “Sfânta Coroană a Ungariei – Vizibil şi Invizibil”, în care face o analiză detaliată a evoluţiei simbolurilor ataşate acesteia de-a lungul timpului, în funcţie de conjunctura politică.

Subliniind faptul că această coroană, poate cea mai importantă relicvă a Ungariei, nu a fost analizată suficient de mult pentru a pune capăt speculaţiilor referitoare la originea şi doctrina sa, Peter afirmă că, pornind de la o cercetare pur istorică, a ajuns la o serie de concluzii extrem de interesante, care nu pot fi separate de factorul politic.

Basilica St. Ștefan din Budapesta

Origine papală neconfirmată

Coroana Sfântului Ştefan este înconjurată de o seamă de legende, însă nici una din sursele istorice nu atestă clar faptul că primul rege al Ungariei ar fi primit coroana păstrată până în ziua de azi chiar de la Vatican. O primă relatare referitoare la originea coroanei provine de la episcopul Hartvik care a scris în jurul anului 1100-1110 o biografie a regelui că “Papa” (fără să-l identifice) i-a trimis regelui Ştefan “binecuvântarea sa şi o coroană”.

O altă variantă a legendei, apărută în jurul anului 1200, susţine că regele Ştefan l-ar fi trimis pe episcopul Astrik de Esztergom la Roma solicitând o coroană, care i-a fost trimisă – lipsind însă o descriere a acesteia. “Legenda Sfântului Ştefan” – scrisă cel mai probabil în jurul anului 1083, data canonizării regelui, la aproape 50 de ani de la moartea sa – susţine că “în al cincilea an de la moartea tatălui său i-au adus o scrisoare papală cu binecuvântări şi alesul Domnului a fost pus rege şi a fost uns cu ulei şi a fost încoronat cu o diademă regală”.

Relatările cele mai apropiate de evenimentele din timpul vieţii Sfântului Ştefan nu fac posibilă identificarea coroanei existente în prezent cu cea trimisă de la Vatican. În plus, documentele păstrate în arhivele Sfântului Scaun nu fac nici un fel de referire la o astfel de trimitere.

Coroana maghiară catolică este coroană bizantină ortodoxă

Coroana Sfântului Ştefan este alcătuită din trei elemente, conform cercetătorilor maghiari: coroana greacă, coroana latină şi crucea. Coroana greacă este formată dintr-o diademă înaltă de 5,2 centimetri şi cu un diametru de 20,5 centimetri, fiind realizată din aur şi decorată cu mai multe reprezentări bizantine religioase şi laice.

Imaginea din faţă, realizată din email, îl reprezintă pe Iisus Hristos Pantokrator (Cel Atotputernic). Imaginea lui Iisus este încadrată de reprezentările Arhanghelilor Mihail şi Gabriel, urmate de cele ale martirilor Gheorghe şi Dumitru şi Cosmas şi Damian.

La spatele diademei greceşti se găseşte o reprezentare a împăraţilor bizantini Mihail Dukas al VII lea şi Constantin Porfirogenetul.

Lângă acestea este reprezentat regele maghiar Geza I, având alături o inscripţie în limba greacă “Lui Geza I, credinciosul rege al turcilor” – descriere confirmată de izvoarele bizantine contemporane care îi denumeau pe maghiari “turci”. Datele între care au domnit suveranii reprezentaţi pe “Coroana Sfântului Ştefan” – şi anume Mihail Dukas al VII lea (1071-1078) şi Geza I (1074-1077) – coincid, astfel că informaţiile privind pe adevăratul donator şi adevăratul recipient al coroanei se găsesc chiar pe obiectul care a devenit simbolul ideologiei ungariste.

Nu este nicidecum vorba de Papă şi Sfântul Ştefan, ci de bazileul Bizanţului şi “loialul” său rege Geza I, căsătorit cu o prinţesă bizantină în anul 1075. Istoriografia maghiară preferă să nu trateze tema relaţiilor de supunere ale primilor regi maghiari faţă de Bizanţ, afirmând cât mai vocal însă relaţia cu Biserica Catolică.

Aşa numita “coroană latină” nu reprezintă nimic, fiind de fapt un adaos ulterior, format din patru benzi de aur late de 5,2 centimetri ataşate la diadema bizantină şi unite pentru a forma o cupolă. Pe aceste benzi sunt reprezentaţi opt din cei doisprezece apostoli şi Iisus Hristos, iar literele şi stilul acestor reprezentări indică de asemenea un atelier bizantin de secol XI, însă adevărata funcţie a acestor patru benzi de aur pare să fi fost aceea de decorare a unui relicvariu sau altar.

Crucea din vârful coroanei maghiare ar fi fost adăugată în secolul al XIV-lea şi nu are nici o legătură cu restul ansamblului, lipirea ei stricând imaginea lui Iisus Hristos.

Specialiştii au apreciat că după dimensiuni şi stil, “coroana greacă” este de fapt o coroană femeiască, cel mai probabil intrând în propietatea casei regale maghiare o dată cu căsătoria regelui Geza I cu o prinţesă bizantină al cărei nume a rămas necunoscut.

Coroana – mai importantă ca regele

Paradoxal, cu toate că Sfânta Coroană e considerată cel mai important simbol al Ungariei, aşa cum arată şi autorul în studiul său, literatura de specialitate a ajuns la un consens în privinţa a două chestiunui: în primul rând, coroana care în prezent este păstrată în clădirea Parlamentului de la Budapesta, nu a aparţinut niciodată Sfântului Ştefan, iar în al doilea rând, ea a fost realizată din mai multe elemente provenite din regiuni diferite, asamblate ulterior (aceasta este formată din trei elemente: coroana greacă, coroana latină şi crucea).

Deşi mulţi cercetători susţin că ea fost realizată chiar în anul 1000, momentul încoronării regelui Ştefan, se pare că aceasta a primit forma actuală în jurul anului 1270.

Mai mult, în anul 1292, Andrei al III-lea “Veneţianul”(1290 – 1301), ultimul rege al dinastiei arpadiene, a fost primul care a susţinut că poartă chiar coroana Sfântului Ştefan. Practic, până atunci nu se pomeneşte nimic despre existenţa unei coroane, deşi în cele trei secole, la conducerea Ungarie s-au succedat mai multe generaţii. Studiul din 2003 concluzionează că, dacă în momentul încoronării, Ştefan I al Ungariei a primit într-adevăr o coroană din partea Papei, aşa cum spun unele cronici (existând posibilitatea ca binecuvântarea Papei să fi fost doar una simbolică ), în mod sigur aceasta nu este cea păstrată în prezent în Parlamentul ungar.

Primele mistificări Mai mult, în anul 1292, Andrei al III-lea “Veneţianul”(1290 – 1301), ultimul rege al dinastiei arpadiene, a fost primul care a susţinut că poartă chiar coroana Sfântului Ştefan. Practic, până atunci nu se pomeneşte nimic despre existenţa unei coroane, deşi în cele trei secole, la conducerea Ungarie s-au succedat mai multe generaţii. Studiul din 2003 concluzionează că, dacă în momentul încoronării, Ştefan I al Ungariei a primit într-adevăr o coroană din partea Papei, aşa cum spun unele cronici (existând posibilitatea ca binecuvântarea Papei să fi fost doar una simbolică ), în mod sigur aceasta nu este cea păstrată în prezent în Parlamentul ungar. O altă chestiune interesantă este faptul că Ştefan I al Ungariei, conducătorul care a reuşit să organizeze aceast popor nomad şi să-l creştineze, a fost “venerat” de-a lungul timpului ca fiind primul reformator, deşi primele coduri legislative care îi portă numele au apărut la mai mulţi ani după moartea sa. În anul 1083, Ştefan I a fost canonizat, cu acordul Papei, de acest lucru profitând urmaşii săi care, în secolul XIII, au intorodus ideea de “sancti progenitores nostri”. Combinând mai multe elemente creştine şi păgâne, aceştia i-au atribuit dinastiei arpadiene o serie de atribute divine.Ei doreau să înrădăcineze credinţa conform căreia, dacă Sfântul Ştefan a fost binecuvântat de Papă, dovada fiind coroana, el devine trimisul lui Dumnezeu pe pământ. Transferul coroanei însemna practic transferul acestui atribut către fiecare urmaş. Regii erau încoronaţi în Biserică, deoarece această ceremonie era echivalentul binecuvântării Papei. Regii dinastiei arpadiene au înţeles faptul că falsa Sfântă Coroană era garantul puterii şi au folosit-o ca atare. Astfel se explică şi de ce Ungaria este un caz particular în această privinţă: cu toatre că această tradiţie a apărut mai târziu aici, ea a rezistat mai mult decât în orice stat din Europa.Mitul a prins rădăcini şi a dus la o adevărată competiţie pentru posesia ei, deoarece noul rege era recunoscut doar dacă era încoronat cu această coroană. În anul 1301, Carol Robert de Anjou (foto), a devenit regele Ungariei sub numele de Carol I, dar a primit binecuvântarea doar în 1309.

Cu toate acestea, el nu a putut prelua tronul decât în anul 1310, moment în care a intrat în posesia coroanei. În 1458, Matei Corvin devine rege al Ungariei, dar nu este încoronat decât în 1464, după ce îi plăteşte împăratului Frederic al III-lea o mare sumă de bani şi răscumpără coroana.

Potrivit cronicarilor vremii, în anul 1309 Cardinalul Gentilis de Montefiori, delegatul Papei, ar fi afirmat că a constatat cu uimire că pentru maghiari, coroana e mai importantă ca regele. Citându-l pe unul din viceregii lui Matei Corvin, Mihaly Guti Orszagh, istoricul curţii scria în 1495 că, “atâta timp cât are Sfânta Coroană, chiar şi un bou trebuie tratat cu respect şi considerat rege sfânt”.

Astăzi, Sfânta Coroană este păstrată în Parlamantul de la Budapesta şi nu îl poate părăsi sub nici un motiv. De aceea a fost realizat un duplicat (nu o simplă copie), investit cu valoare simbolică similară şi care poate fi purtat prin Regatul Ungariei. Acest duplicat oficial este expus şi la Cluj.

Sacra Coroană a lui Stefan cel Sfânt nu reprezintă doar regalitatea maghiară ca instituţie, ci ea se confundă cu Ungaria însăşi! Ea este personificarea Ungariei Mari.

În accepţiunea medievală Teritoriile Coroanei Maghiare se întindeau din Ungaria propriu-zisă, şi asupra Serbiei, Croaţiei, Sloveniei şi Bosniei – spre sud (la un moment dat şi asupra Bulgariei), asupra Transilvaniei şi Cumaniei (la est de Carpaţi) – către răsărit – şi asupra Ucrainei Subcarpatice şi Galiţiei – către nord.

În timp pretenţiile nobilimii maghiare s-au restrâns, mai ales după bătălia de la Mohacs (1526) şi instaurarea Paşalâcului de la Buda (1541).

În condiţiile instituirii Austro-Ungariei în 1867 teritoriile Sfintei Coroane s-au restrâns la Ungaria şi Transilvania (anexată împreună cu Banatul şi Voivodina, Crişana cu Sătmarul şi Maramureşul, deşi a fost întotdeauna un voevodat, apoi un principat separat de Ungaria). În plus, Croaţia şi Slovenia formau o uniune sub aceiaşi coroană maghiară.

Prin urmare, Sacra Coroană a Sfântului Ştefan simbolizează în primul rând anexarea Transilvaniei de către Ungaria la 1867, iar expunerea ei la Cluj-Napoca în preajma centenarului, de la 1 Decembrie 2017 şi până la 24 Ianuarie 2018, în localul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, este cel puţin o gafă, dacă nu o sfidare şi o provocare.

Cui prodest? 

Cum poate omul să-L vadă pe Dumnezeu?

Înainte de a spune cum anume Îl putem vedea pe Dumnezeu, este necesar să ne amintim ce spune Sfântul Varsanufie: că atunci „când te vezi pe tine pornit de a vorbi despre Dumnezeu, află că tăcerea este mai minunată şi mai slăvită decât convorbirea“ (Filocalia, XI, p. 59). Tâlcuind, Părintele Dumitru Stăniloae zice: „Dumnezeu este mai presus de cuvânt. Principal este să simţi prezenţa Lui ca o putere mai presus de cuvânt. Şi o simţi puternic prin responsabilitatea ce a trezit-o şi o susţine în tine.“

Sfinţii Părinţi avertizează că este greşit şi primejdios a vorbi despre Dumnezeu în cuvinte; Sfântul Ioan Scărarul zice spre luare aminte: „a vorbi despre Dumnezeu prin cuvinte este greşit şi primejdios celor ce nu iau aminte. Cuvântul despre dragoste este cunoscut îngerilor, dar şi acelora numai prin lucrarea iluminării. Dragostea este Dumnezeu. Iar cel ce voieşte să arate hotarul Acestuia, este ca cel ce, orb fiind, numără nisipul de pe fundul oceanului!“ (Filocalia IX, p. 425).

Sigur că mare parte dintre creştini ştiu prea bine că a-L cunoaşte pe Dumnezeu este cea mai mare lucrare a omului zidit pe acest pământ; aceasta se adevereşte prin cuvântul lui Iisus Hristos, din definiţia dată vieţii veşnice atunci când a rostit rugăciunea arhierească din capitolul XVII din Evanghelia după Sfântul Ioan: „Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis“ (Ioan 17, 3).

Pentru a ne dumiri mai bine despre cunoaşterea şi, implicit, vederea lui Dumnezeu, vom spune astfel: cunoaşterea este acţiunea de vedere a persoanei — în cazul de faţă, a lui Dumnezeu. Iar ca să cunoşti pe cineva trebuie să ai o calitate de primă mână, aşa cum scrie Sfântul Antonie cel Mare: „Căci calea cunoştinţei lui Dumnezeu este bunătatea“, iar „Cea mai mare boală a sufletului, ruina şi pierzarea lui, este să nu cunoască pe Dumnezeu, care a făcut toate pentru om şi i-a dăruit lui mintea şi cuvântul prin care, zburând sus, omul se uneşte cu Dumnezeu, înţelegând şi preamărind pe Dumnezeu“; căci „Cunoaşte pe Dumnezeu şi este cunoscut de Dumnezeu omul care se nevoieşte neîntrerupt să fie nedespărţit de Dumnezeu. Iar nedespărţit de Dumnezeu ajunge omul care este bun în toate şi care biruie toată plăcerea, nu din pricina lipsei, ci prin voinţă şi înfrânare“. (Filocalia, vol. I, pp. 22, 34–35, 38, 44–45).

Poate că mai scurtă şi mai pe înţeles ar fi definiţia cunoaşterii şi vederii lui Dumnezeu, dată de Sfântul Diodorh al Foticeii: „A te uita pe tine când te gândeşti la Dumnezeu“ (Filocalia, vol. I, p. 338).

Ce poate fi mai puternic imprimat în inima noastră, atunci când ne gândim la lucrarea lui Dumnezeu, lucrare ce poate fi văzută, auzită şi palpabilă? Iată ce scrie Sfântul Ioan Casian în primele veacuri creştine: „Dumnezeu se cunoaşte din măreţia şi frumuseţea făpturilor Sale, din cârmuirea şi purtarea Sa de grijă cea de fiecare zi, din dreptatea Sa şi din minunile pe care le arată în fiecare neam prin sfinţii Săi. Căci, când cugetăm la puterea Sa nemăsurată şi la ochiul Său neadormit, care vede cele ascunse ale inimii lor şi de care nu se poate ascunde nimic, nu facem altceva decât să-L admirăm cu inimile cuprinse de frică şi să I ne închinăm Lui“ (Filocalia, vol. I, p. 139).

Sigur că fiecare din noi este darul lui Dumnezeu, aici, pe pământ. Este minunea despre care tragicii greci spuneau în stihuri:

În lume-s multe mari minuni

Minuni mai mari ca omul nu-s!

(Sofocle, Antigona)

Această minune - omul - s-a ostenit de la începuturi şi se va osteni mereu să ajungă la vederea lui Dumnezeu; vedere la care nu va ajunge dacă nu va împlini ceea ce a spus Iisus: „Cel ce Mă iubeşte pe Mine va păzi poruncile Mele şi va fi iubit de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el, şi Mă voi arăta Lui“ (Ioan 14, 21).

Iar inima noastră intră şi mai mult în desluşire când citim cele scrise de Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Domnul este de faţă prin virtuţi în cel ce se află pe treapta făptuirii; iar de cel ce nu preţuieşte întru nimic virtutea este departe. Şi iarăşi, în cel ce se află pe treapta contemplaţiei este de faţă prin cunoştinţa adevărată a lucrurilor; dar de cel ce este lipsit de aceasta în vreo privinţă este departe!“ (Filocalia, vol. II, p. 186).

A vedea pe Dumnezeu este la îndemâna noastră! Dacă vrem, Îl putem vedea, dacă nu vrem, nu-L putem vedea, doar de noi depinde lucrul acesta. Când eram mititel şi mergeam singur prin munţi la mănăstiri, în frumuseţile fără seamăn zidite de Dumnezeu, cu dor mare aşteptam să-L văd pe Iisus! Să mă întâlnesc cu El pe cărările de munte, să merg pe drum cu El! Eram într-o bucurie mare! Inima mi se umplea de putere şi parcă zburam peste munţi! Îl simţeam pe Iisus în toată fiinţa mea! Când m-am făcut mai mare şi am citit ceea ce spunea Sfântul Petru Damaschinul, am înţeles că: „cel ce caută să vadă pe Hristos nu trebuie să-L caute afară, ci în sine însuşi, prin imitarea vieţii Lui în lume şi prin aceea că devine trup şi suflet nepăcătos, ca şi Hristos, şi are o minte care cugetă pentru Hristos!“ (Filocalia, vol. V, p. 206).

Mai târziu am înţeles şi mai bine ce înseamnă a-L vedea pe Dumnezeu, dorul fiecăruia dintre noi! Am înţeles şi drama nevederii lui Dumnezeu! O stare gravă, care cade peste firea noastră zdrobită de păcat: „Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci este nevăzut. Dar pentru cei ce înţeleg duhovniceşte este pretutindeni; căci este de faţă, fiind în toate şi în afară de toate. El este în toate şi aproape de cei ce se tem de El, cum spune David în Psalmul 84, 10, dar mântuirea Lui este departe de cei păcătoşi! (Psalmul 118, 155)” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Filocalia, vol. VI, p. 17).

Dumnezeu este departe şi aproape în acelaşi timp şi de acei curioşi care pun întrebarea: „Ce făcea Dumnezeu înainte de a crea lumea?” Mai înainte de a răspunde, voi spune că pe vremuri, în secolii trecuţi, la o astfel de întrebare pusă de cineva, Luther, părintele protestantismului, a răspuns pe ton şăgalnic: „Dumnezeu înainte de a crea lumea pregătea bice pentru cei care pun întrebări năstruşnice!”

Trecând de la glumă la un ton serios, în Scripturi şi Sfinţii Părinţi se poate citi că Dumnezeu, înainte de a crea lumea noastră vizibilă, a creat lumea invizibilă, Pleiadele şi Orionul, lumea îngerilor, galaxiile şi miile şi miliardele de stele şi “planeţi” (cum zicea Eminescu!), pe care le ţine în palmele Sale, având pământul ca aşternut al picioarelor Lui!

În ce scop a zidit omul, încununare a operei Sale?

Învăţătura Bisericii lui Hristos spune că Dumnezeu a făcut lumea văzută şi nevăzută, adică lumea perceptibilă, văzută, înţeleasă de noi şi lumea nevăzută, lumea îngerilor, lumea cerească, unde suntem chemaţi să ajungem şi noi într-o bună zi — locul unde, spune Iisus Hristos că a mers să ne gătească loc şi unde ne rugăm să ajungem cu toţii!

Să ne bucurăm cu îndrăznire, aşa cum a făcut Moise, văzătorul de Dumnezeu, şi să zicem ca şi el lui Dumnezeu: „Dacă am cunoscut că am aflat har la Tine, arată-mi-Te ca să Te cunosc şi să Te văd!“ (Ieşirea 33, 13).

Calinic Argeșeanul, Cu pana printre idei, vol. I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.